Diversitatea culturala in secolul al XX-lea intre modernitate si specificitate culturala

Diversitatea culturala in secolul al XX-lea intre modernitate si specificitate culturala.

Valorile artistice ale secolului al XX-lea s-au materializat in structuri extrem de diverse, incat sistematizarea lor in cadrul unor curente sau orientari riguroase estetic, din perspectiva istoriei culturii, a devenit anevoioasa istoricilor literaturii si artelor in general. Diversele directii ale creatiilor artistice se intretaie in cele mai neprevazute unghiuri, fie se despart brusc spre alte orizonturi sau aluneca in abisuri unde dispar poate pentru eternitate. De la inceput secolul XX s-a impus prin cele mai radicale modificari ale limitelor care contureaza anumite curente de gandire sau orientari artistice, ca urmare a creatiilor unor personalitati proeminente care domina sfera si miscarea de idei a epocii contemporane. In acest sens, miscarea artistica a acestui secol a prilejuit interpretari numeroase din perspective diverse incat analistii vorbesc despre o pronuntata lipsa de unitate a exegezei chiar mai accentuata decat aceea a creatiei insasi. Istoricii si criticii de arta exprima puncte de vedere foarte controversate incat tentativa de a elabora o sinteza despre cultura contemporana a devenit un act temerar si greu de imaginat, atat din cauza confruntarilor ideologice violente, manifestate pana recent, cat si ca urmare a polimorfismului fenomenului studiat, respectiv arta moderna.

Notiunea de modern, cu intreaga sa sfera, continua sa fie una din cele mai nebuloase notiuni deoarece imbraca aspecte contradictorii in campul vast al ideilor si modalitatilor de exprimare literar-artistica. Aceasta explica de ce in epoca actuala se poate vorbi de o criza in definirea modernismului in diverse domenii ale creatiei artistice.

In ultimele decenii modernismul a fost studiat sub aspect pur semantic, etimologic si semantico-istoric, ca metoda prin care cunoscutul istoric al culturii Adrian Marino se fereste sa formuleze solutii definitive pentru definirea unitara a termenului, adoptand mai ales o pozitie critica in raport cu binomul clasic-modern in evolutia culturii.

Creatiile artistice ale secolului al XX-lea debuteaza cu cinematograful, arhitectura moderna, proiectarea masinilor (designul), cu tot ce a facut sa detroneze vechea pictura, determinand pe criticii de arta sa vorbeasca de asa-zisa "agonia picturii". Directiile umaniste ale gandirii moderne si conceptiile estetice vehiculate in secolul al XX-lea pledeaza pentru egalitatea si fraternitatea oamenilor acestei lumi de rasa alba, galbena si neagra, unde modernitatea si specificitatea culturala trebuie sa se armonizeze in mod organic in sfera creativitatii valorilor culturale. Fireste cercetarea fiecarei opere de arta nu trebuie facuta izolat, numai in raport de afinitatile geografice si etnice ale artei, ci ea trebuie sa intre in corelatie cu celelalte stiinte umane in "spiritul formelor" care asigura perenitatea valorilor culturale.

In mod just constata Elie Faure ca secolul al XX-lea este un secol ce nu se mai multumeste cu ce ofera istoria <de la sine>. "Fiecare generatie adauga poemului un alt cant, compus nu numai in graiul pe care ne-am deprins sa-l numim Poezie, Muzica, Pictura, Sculptura sau Arhitectura, ci si cu cel numit de obicei, Actiune." Alaturi de stiinta, arta in toate ipostazele sale a reprezentat in secolul XX cea de a doua activitate esentiala a omului, fiind un mijloc de expresie (limbaj) care semnifica deopotriva spatiul si timpul, relevandu-ne interioritatea omului in raport cu mediul si istoria in care traieste. Arta, spune E. Faure, este actiune, civilizatia ii impune in secolul nostru unele caracteristici ale sale, iar la randul ei, arta modeleaza civilizatia. "Spiritul nu se poate manifesta decat materializat in forma" Arta este creatoare sau nu, ca si dragostea, deoarece ea este un transformator al vietii. In acest sens cultura secolului XX trebuie inteleasa ca actiune umana care continua traditia umanista a culturii europene din secolele anterioare.

In acest paragraf nu ne propunem sa prezentam numeroasele curente literare si artistice in domeniul picturii, sculpturii si arhitecturii ci numai acele curente si personalitati ce delimiteaza fluxul de idei si sugestii care se transmit in sens vertical (asa cum numea Tudor Vianu) de-a lungul timpului sau orizontal intre grupurile constituite in istoria culturala a epocii contemporane. Referindu-se la arta contemporana, acad. D. Grigorescu subliniaza ca in secolul XX criticii de arta, au pus de mult sub semnul intrebarii conceptia hegeliana, potrivit careia continutul artei ramane ideea ce se intrupeaza sub forma sensibila a Frumusetii. De Sanctis demonstra ca, in unitatea forma-continut, "<forma nu e o idee, ci un lucru>, cu alte cuvinte insasi aglomerarea de obiecte concrete din realitate."

Miscarile artistice in secolul XX n-au aparut intr-o succesiune lineara, ci intr-o inlantuire dialectica, a tezelor si antitezelor, a curentelor ce se ciocneau intr-o opozitie exprimata ideologic fatis si violent, ceea ce face ca pentru acest secol unitatea ideologica a culturii sa fie o simpla iluzie. Cunoscutul istoric spaniol al artei J.Ed. Cirlot, evidentia cu justete ca "Arta contemporana ofera tabloul unor deplasari febrile a pictorilor de la un curent la altul, in cautarea unui unghi mai favorabil din care sa poata privi realul exterior sau acela al propriului univers interior" .

Tragedia celor doua conflagratii mondiale, inclusiv mizeria anilor postbelici, asaltul fortelor de extrema dreapta sau de stanga impotriva democratiei au prilejuit multor scriitori si artisti o exprimare patetica si acida in acelasi timp, corespunzator unor inalte constiinte morale. Astfel, literatura contemporana a dezvaluit noi modalitati, unele foarte originale, de a reliefa pe plan artistic problemele umane ale acestui secol tenebros. Printre scriitorii care s-au remarcat in acest sens, exemplificam pe Gabriel Garcia Marquez, Umberto Eco, Aleksandr Soljenitan, Graham Greene, Elias Canetti, Gunter Grass, Marin Preda, s.a., care au explorat fenomenul alienarii omului, sub toate aspectele psihicului uman, ale integrarii individului in societate. Conditia umana la nivel individual, marcata de deziluziile omului in contextul realitatilor din acest secol, s-a exprimat pe plan filosofic in gandirea si operele literare create de A. Camus si J.P. Sartre, dar si in aparitia teatrului absurdului, ilustrat de creatiile dramaturgiei lui E. Ionesco si S. Beckett.

Artele plastice constituie, in secolul al XX-lea, tema unor vaste confruntari de solutii si modalitati de exprimare. La inceputul acestui secol, paralel cu impresionistii si simbolistii se dezvolta arta fotografica si cinematografica, strans legate de progresele stiintei si tehnicii, care au imprimat un alt ritm de viata oamenilor diferit de ce se intampla la mijlocul secolului al XIX-lea. In aceste conditii sentimentele lumii schimba stilurile culturale si nu gustul oamenilor care este bazat pe intuitii colective specifice sufletului raselor, a locurilor si conditiilor istorice in care traiesc; aspecte argumentate de Leo Frobenius sau mai tarziu de Carol Jung.

Schimbarea stilului in creatia picturala apare in primii ani dupa 1900 in pictura efectuata de Paul Gauguin in insulele din Polinezia Pacificului unde pornind de la impresionism a inteles frumusetea mitului primitiv (nudurile pline si sculpturale) in contrast cu o lume pe care o simtea la antipodul unei civilizatii imbatranite. Insa pictorul care depaseste toate etapele experimentului pictural, deschizand modalitati diverse tehnicii picturale, este spaniolul Pablo R.Picasso nascut la Barcelona modernista, care domina prin personalitatea sa la Paris fiind capabil sa asimileze, sa devoreze, sa creeze si recreeze toate si in acelasi timp fiecare din noile posibilitati deschise artei de catre miscarile artistice la inceputul secolului XX: cubismul si fovismul, alaturi de expresionismul derivat din operele lui Van Gogh. Pictorii fovisti (Henri Matisse, A. Derain, R. Dufy, G. Braque, G. Rouault s.a.) expun in Sala de la Grand Palais, denumita "cusca fiarelor" (la cageaux fauves) datorita furiei coloristice din tablourile lor, care rup tehnica impresionista, cautand efectul psihologic in locul celui optic.

In cadrul acestei pleiade de artisti, P. Picasso este asociat tuturor conceptiilor estetice de valoare, de la frumusetea "Baletelor Rusesti" la dezbaterile despre "arta angajata" sau libera, pe linia unei atitudini politice. El realizeaza mai tarziu protestul sau impotriva bombardamentelor aviatiei hitleriste in razboiul civil din Spania asupra orasului Guernica din 1937, infatisat in tabloul cu acelasi nume - "Guenica".

1. Cubismul ia nastere ca arta noua in anii 1907-1909, cu implicatii imediate asupra sculpturii si arhitecturii, dar si cu paralelisme in poezie si muzica legat de orientarea abstractionista. Georges Braque si Pablo Picasso, pornind de la traditia scolii spaniole de pictura incearca prin cubism sa satisfaca dorinta oamenilor de a descoperi "o radacina unica, un izvor original si originar," idee la care subscrie pe parcurs si J. Gris, G. Apollinaire si Fd. Leger.

2. Ca reactie impotriva cubismului, in Italia, in 1909 sub directia poetului Marinetti, ia nastere miscarea futurista. Futurismul s-a manifestat in toate sferele artei de la poezie, teatru, muzica pana la desen, arhitectura, dans, pictura industriala si in politica ca un puternic curent avangardist - Dad.

3. Expresionismul pornit de la Paris se dezvolta puternic in Germania ca o ampla miscare expresionista, cu adanci radacini psihologice si sociale, care a mostenit simbolismul in tendinta spre fuziunea artelor. Pictorii germani obsedati de arta tragica a lui Ed. Munch se constituie la Dresda in asociatia Die Brcke (Podul). Expresionismul era o constanta a sufletului german (inclinatie spre fantezie, abstractie si dinamism) stilul Jugend - reprezentat de L. Corinth, Max Slevogt, Leo von Knig, Emil Nolde, O. Mller, K. Hofer, O. Moll, K. Caspar, Oskar Kokoschka, W. Kandinsky, s.a. Expresionistii evidentiaza convergenta violenta a factorului formal (valori tactile) si a miscarii (ex. respiratie) a organelor viscerale, viata abisala, care in conceptia lor invaluie fragilele structuri figurative, astfel culoarea si materia se impun triumfator si anuleaza sau diminueaza celelalte calitati. (De pilda, impresia pe care lumina interioara a atelierului lui W. Kandinsky a produs-o intr-o seara asupra unui tablou al sau).

4. Abstractionismul final sau absolut, s-a dezvoltat, alaturi de vechea orientare realista, ca o arta post-moderna reprezentata de Worringer. In realitate ceea ce ramane in preocuparile artistilor abstractionisti este sa realizeze cromatic si pictural dorinta de exteriorizare si proiectare. (Ex. formele posibile ale punctului in interiorul unui plan inchis sau tablou).

5. Suprarealismul se constituie intr-o alta dimensiune a artei in secolul al XX-lea care a evoluat dupa 1924 cu precedente indepartate (cubismul) sau imediate (dadaismul). Grupul de artisti si poeti cu spirit anarhic a intemeiat la Zrich grupul Dad iar lozinca lor sub care se manifesta era de a nega totul, sa se confunde totul. Reprezentantii dadaismului au fost: Tristan Tzara, Hans Arp, Huelsenbeck care foloseau in creatiile lor hazardul, neprevazutul si eterogenitatea, sugerata de "cresterea obiectului", generata de civilizatia tehnica utilizata in Occidentul industrializat, cristalizat in manifestarea propagandistica a "catalogului comercial de obiecte". De la aceasta obsesie dadaistii ajung la futurismul "cuvintelor libere", avand la baza postulatul afirmat de Tzara "gandirea se faureste in gura". In epoca revistele si prospectele spectacolelor ilustrate de dadaisti cu diferite ustensile (piese, masini) si carti de prost gust se inscrie pe linia definita de Jean Cocteau ca "mister laic" - caracteristic artei in secolul al XX-lea.

Mai tarziu s-a desprins de dadaism Andr Breton ca poet disident in 1924, orientandu-se spre un suprarealism militant, revolutionar in stiinta, politica, arta si literatura. Breton a inteles, atat valoarea chinuitoare a modernismului, cat si profunzimea durerii expresioniste, reusind sa valorifice uimitoarea creatie a lui Pablo Picasso si fantezia magica a panzelor lui Marc, Chagall, Paul Klee sau misterul manechinului lui Salvador Dali din tabloul "Nadja". Acesti pictori se revendicau din pictura venetianului Tintoreto. Suprarealismul stilistic al acestor artisti delimiteaza doua epoci opuse, respectiv de la 1900 si de la 1920, doua miscari de flux si reflux, dualist prin esenta pentru ratiunea de a fi a suprarealismului.

A. Breton in 1929 in "Second manifeste" (Al doilea manifest) considera ca exista un punct al spiritului in care inceteaza sa mai fie percepute contradictoriu viata si moartea, realul si imaginarul, trecutul si viitorul, comunicabilul si incomunicabilul. "Stilul suprarealist", intocmai ca triada hegeliana, cuprinde trei momente: teza (distrugere si descompunere, expresie a haosului); antiteza (constructia figurilor) si sinteza (juxtapunere eterogena a celor doua momente anterioare si combinatia aluziva la ultrarealitate). Stilistica suprarealista exista ca dualism si ambivalenta, din care cauza nu se intalnesc pozitiile pure ale momentelor tezei si antitezei, dar daca s-ar produce ar fi, in primul rand, expresionism si, in al doilea rand, realism magic sau neorealism.

Suprarealistii abandoneaza punctul exterior de plecare real al creatiei artistice, in locul lui apare "imaginarul" ca o cristalizare efectiva a simbolicului pe plan estetic. Gustav Moreau exprima un "model interior" ca forma eterogena, irationala "<Nu cred in ceea ce vad, nici in ceea ce pipai, doar in ceea ce vad si in ceea ce simt>"

J. Cirlot constata ca noua arta suprarealista are urmatoarele trasaturi:

Indiferenta fata de calitatea artistica, chiar un dispret fata de perfectiune;

Sarcasm impotriva realului si idealului, in special impotriva tuturor institutiilor sociale (suprarealistii se impotrivesc lumii normale si traditionale);

Cautarea irationalului, aplicandu-l prin toate mijloacele de reprezentare;

Utilizarea tuturor posibilitatilor deschise de curentele artistice dominante, manifestand flexibilitate pentru exprimarea contradictoriului;

Transformarea progresiva a temei initiale in model interior, prin automatism grafic (inventarea imaginii in timp ce se picteaza), fara interventia ratiunii) sau automatism vizionar (creatie ca stare de vis);

Experimentalism excesiv prin valorificarea insolitului si pretuirea artei alienatilor, a celui mai rudimentar si brutal primitivism; studiu in toate domeniile a unor noi date, obiecte, relatii, forme pentru a le introduce in arta.

In prima perioada, reprezentativ pentru pictura suprarealista a fost Joan Mir (Barcelona) cu tablourile: "Carnavalul arlechinului", "Femei si pasari in noapte" etc., acestea sunt compozitii cu spatii de culoare dinamice, cu pasta groasa si colaje de <obiecte> in rosu, maro, negru, galben si alb.

A doua perioada a fost reprezentata de Salvador Dali cu tablourile "Portul Cadaqus", "Fata in pasaj", iar cu tabloul "Sangele este mai dulce decat mierea", pictorul spaniol intra in faza postsuprarealista, unde pastreaza elementele <idiomatice> preluate de la Freud si Breton. Ca tehnician S. Dali se dovedeste capabil de uimitoare nuantari, el dizloca nu numai obiectele dar chiar aspectele sensibile ale fenomenelor. In picturile lui dobandesc caracter vizibil senzatiile dezagreabile, obscene sau pur si simplu, neobisnuite.

Pana la al doilea razboi mondial, centrul suprarealismului se afla la Paris (amintim expozitiile organizate in capitala Frantei din 1936 si 1938) unde erau reuniti artisti germani, belgieni, cehi, danezi, spanioli, americani, francezi, englezi, italieni, romani, suedezi si japonezi.

Multi artisti europeni se muta in S.U.A. unde A. Breton infiinteaza revista VVV la care participa M. Duchamp, M. Ernst si S. Dali care au influentat intelectualitatea americana in perioada postbelica. Mentionam tabloul lui Louis Gugliemi "Teroare in Brooklyn".

6. Irationalismul.

In sfera creatiei artistice irationalul multiplica simbolurile in lumea spiritului, irationalizarea deposedeaza lucrurile reprezentate de semnificatia lor obisnuita, le smulge din robia de obiecte-pentru (sensul lui Heidegger) si le conduce la stadiul de obiecte in sine, facandu-le astfel sa semene cu fiintele inzestrate cu existenta proprie. Aceasta orientare in poezie si pictura a conceput un act magic de promovare a variatiei reale in ordinea evenimentelor.

Informalismul.

Acest curent domina din Japonia pana la San Francisco trecand prin Europa si se bazeaza pe spatiul deformat, pe gest si materie. Informalismul a marcat adeziunea la cele mai recente conceptii ale matematicii si logicii sau ale fizicii, ce preced direct preistoria, fiind o dorinta de atemporalitate prezenta ca moment in existenta omului (Ex. "Trupuri de femei" a lui Dubuffet sau "Femeia cu cornul" a lui Laussel). De asemenea, formalismul in Europa a fost reprezentat de Guiette, Salles, Matheu, Wols, s.a.

Expresionismul abstract.

Continua dupa 1945 ca cea mai inaintata tendinta a picturii americane reprezentata de Arshil Gorky si William Baziotes. In 1948 directorul de la Metropolitan Muzeum din New York, Fr.H. Taylor, evidentia importanta scolii Pacificului, reprezentata de grupul artistilor de la San Francisco si Seattle, orase aflate sub influenta orientului asiatic chinezesc manifestata, in special, in muzica prin: Arnold Schnberg, Igor Strawinsky, Darius Milhaud, Bloch si Sessions, iar in pictura prin M. Rothko, Fr. Kline, M. Tobcy, J. Pollock s.a.

9. Noul Realism.

Apare dupa 1960 in Italia cand la Milano se publica manifestul Noului Realism expus la Festivalul de Avangarda de la Paris din acelasi an. Ideea dominanta a acestui curent vede in civilizatia contemporana o situatie spirituala noua de care depinde evolutia viitoare a umanitatii. Astfel, Sri Aurobindo spunea in 1962 "<Omul nu va mai putea suporta dezvoltarea exagerata a vietii exterioare fara o modificare interioara>" . Dupa o jumatate de secol, nelinistea continua sa caracterizeze diverse sfere ale artei, ceea ce inspira Extraterestri adica <science fiction> literatura acceptata prin E. Baj, Farfa, Recalcati, Franceschini, s.a.

Meritul incontestabil al artei moderne este ca prezinta in diverse domenii ale ei creatiile unor mari personalitati, precum Bonard, Picasso, Chagall, Brancusi, H. Moore s.a. "Brancusi e, neindoelnic, un asemenea moment al constiintei moderne ce concentreaza sensurile unei intregi ere a evolutiei spiritului creator; el se ridica deasupra universului necontenitelor contradictii in care s-a format generatia sa." Arta abstracta exprima dezgustul fata de lume, este vorba fireste de lumea aparentelor (care pentru fantezia acestor artisti nu e destul de revelatoare) sau de lumea oamenilor (pe care acestia o gasesc impura sau prea putin poetica).

*

In epoca contemporana, arhitectura a cultivat o noua conceptie despre frumos destinata urbanismului cu o pronuntata functionalitate socio-culturala. Modernismul, urmat in ultimele decenii de post modernismul arhitectural, a realizat o arhitectura functionala de dimensiuni si forme diferite, prin utilizarea unor materiale noi (aluminiu, sticla si beton armat), constituite in veritabile capodopere de arta arhitecturala. Mentionam planul de constructie a noii capitale a Braziliei, orasul cu acelasi nume, proiectat in 1957 de renumitii arhitectii Oscar Nemeyer si Lucio Costa sau cartierul Le Defense din Paris, zona City si a docurilor din Londra sau din orasele stelit din jurul metropolei Tokyo. "In ultima analiza arta abstracta se prezinta, la inceput, ca un produs al acelorasi nazuinte care au dus la teoretizarile stiintei moderne ca si la constructiile inginerilor si arhitectilor nostri." Arta moderna s-a nascut dintr-o preocupare de inventie si dintr-o nevoie de libertate a spiritului creator.

In muzica contemporana sau impus noi tipuri de compozitie specifice genurilor muzicale ca jazzul, rithmul blues, rap, folck etc. reprezentate de numerosi artisti care ocupa spatiile de emisie a posturilor de radio si televiziune pe toate meridianele lumii. Alaturi de poemele automatice si panzele informaliste, unii muzicieni recurg la compozitii de decafonice in care totul este concentrat si alambicat, dupa cum remarca Thomas Mann in "Doctor Faustus".

Epoca contemporana ofera imaginea unei vaste culturi cu multiple fatete, plurivalente care a pus in circulatie numeroase valori si idei. Spatiul restrans al acestui capitol nu ne permite sa prezentam celelalte sfere ale culturii spirituale legate de gandirea filosofica si social-politica. In partea introductiva au fost sintetizate cateva aspecte referitoare la orientarile filosofice reprezentate mai ales de pozitivismul logic, neotomism si existentialism, curente care marcheaza prabusirea valorilor traditionale ca rezultat al instrainarii umane in secolul al XX-lea.