EUROPA PE CALEA INTEGRARII POLITICE. CREAREA UNIUNII EUROPENE SI EVOLUTIA ACESTEIA

EUROPA PE CALEA INTEGRARII POLITICE. CREAREA UNIUNII EUROPENE SI EVOLUTIA ACESTEIA

1. Tratatul de la Maastricht asupra Uniunii Europene

1.1. Premisele trecerii la uniunea politica

Cu perioade de stagnare, dar si cu perioade de avant extraordinar, edificiul construit prin Tratatele de la Paris si Roma a avut in evolutia sa o dinamica ascendenta. "Patruzeci de ani de integrare economica au deschis calea integrarii politice. Punerea in comun a resurselor, administrarea uniunii vamale, a institutiilor si politicilor comune, semnificatia politica a deciziilor economice precum si dimensiunea politica a comertului si a relatiilor economice externe, sunt tot atatia factori care au imprimat o dimensiune politica Comunitatii europene" . A venit vremea ca, dupa integrarea economica, sa se treaca la o uniune politica, implinindu-se astfel viziunea lui Jean Monnet, care a previzionat aceasta evolutie a integrarii europene, aratand ca ,, la acel moment va trebui inventat un nou sistem original adecvat constructiei europene" .

Cooperarea politica europeana, lansata in 1970 si dezvoltata prin Actul Unic European, limitata la simple consultari, nu oferea instrumentele reclamate atat de dezvoltarea interna a Comunitatii cat si de noua panorama internationala. In plan intern, spatiul unic fara frontiere creat facea necesara o cooperare organizata a statelor membre, prin stabilirea unui numar de masuri de politica interna care sa vina sa completeze eforturile guvernelor nationale in domeniul imigratiei, al cooperarii judiciare si politienesti.

Elementul declansator al procesului de accelerare a constructiei europene si de trecere la uniunea politica a fost dat insa din exterior, de evenimentele istorice ce au avut loc in anii 1989-1991. Caderea zidului Berlinului, la 9 noiembrie 1989, caderea regimurilor comuniste si odata cu aceasta disparitia blocului de Est, urmata de dezintegrarea Uniunii Sovietice, au pus capat divizarii Europei si au modificat total perspectivele integrarii europene. Devenea astfel urgent ca viitorul Europei sa fie regandit.

Evenimentelor de pe continent li s-a adaugat, la scurt timp, razboiul din Golf, si limitele politicii externe europene au devenit si mai evidente. In fata tuturor acestor evenimente, cele douasprezece state membre au actionat cu o eficacitate inegala[3].

Maastricht Uniune Europeana

Daca din punct de vedere economic, Comunitatea bine organizata a putut sa actioneze in fata profundelor transformari produse pe continent ca o veritabila putere, oferind ajutor imediat si punand bazele unei cooperari pe termen lung, datatoare de speranta pentru statele din Centrul si Estul Europei[4], din punct de vedere politic, simpla cooperare interstatala la care se reducea cooperarea politica europeana, a facut ca actiunea comuna a celor douasprezece state membre, in afara spatiului comunitar, sa lipseasca aproape total.

Sfarsitul razboiului rece, caderea zidului Berlinului si aparitia unor noi democratii in Estul continentului deschideau, dupa atatia ani, posibilitatea unei reunificari a Germaniei. Concretizarile acestui deziderat nu se vor lasa asteptate si, la 29 noiembrie 1989, cancelarul Helmut Kohl prezinta un plan in zece puncte pentru realizarea reunificarii sub forma unei confederatii. Lucrurile se precipita insa dupa exodul masiv al est-germanilor in Vest si dupa manifestatiile in favoarea reunificarii ce au avut loc in toate marile orase din Germania de Est. Consiliul european de la Strasbourg, din 9 decembrie 1989, a aprobat principiul liberei autodeterminari in realizarea unitatii celor doua state germane, iar cele patru puteri care imparteau responsabilitatile in Germania dupa 1945 accepta reunificarea . In aceste conditii, la 1 iulie 1990 este realizata uniunea monetara intre cele doua Germanii, iar la 3 octombrie 1990 unitatea Germaniei este restabilita.

Consiliul european de la Dublin din 28 aprilie 1990 a stabilit ca integrarea teritoriului RDG in Comunitate sa aiba loc dupa ce din punct de vedere juridic unificarea va fi definitivata, fara sa aiba loc o revizuire a tratatelor comunitare . Cele cinci landuri ale ex-RDG (cu o populatie de 18 milioane locuitori), vor intra de fapt in Comunitate ca parti ale teritoriului Germaniei insa, datorita disparitatilor existente in dezvoltarea lor economica, nu vor putea aplica in totalitate regulile comunitare decat dupa o perioada de tranzitie de trei ani, care se va incheia la 1 ianuarie 1993. In timpul acestei perioade de tranzitie va fi pus in aplicare un program de sprijin financiar constand in aproximativ 12 miliarde de marci germane, in special sub forma fondurilor structurale (o suma enorma pentru bugetul comunitar, dar care reprezinta un ajutor modest fata de enormele transferuri operate de Germania de Vest spre Est).

Reunificarea Germaniei schimba datele in Europa si reactiveaza vechile dezbateri legate de legitimitatea si forta Germaniei. Europa comunitara era preocupata de posibilitatea ca Germania, intarita in urma reunificarii, sa repuna in discutie integrarea comunitara, sa dezvolte o politica independenta indreptata catre Est, poate chiar de reapropiere de Moscova, sau sa incerce sa exercite o adevarata hegemonie in Europa si sa imprime un ritm si o viziune proprie procesului comunitar.

Lideri germani, in frunte cu cancelarul Helmut Kohl, linistesc insa spiritele, reafirmandu-si atasamentul fata de constructia comunitara. In opinia lor, unificarea germana si integrarea europeana nu numai ca nu sunt contradictorii, ci reprezinta doua fete ale aceleiasi medalii.

Aprofundarea unitatii europene devenea astfel un corolar evident al reunificarii germane. Noile circumstante cereau un mare pas in directia integrarii, prin punerea bazelor constructiei politice a Europei. Reforma prognozata nu se putea limita doar la domeniul economic, fara a lua in discutie si uniunea politica. In noua conjunctura internationala, aceasta putea constitui un mijloc de a stopa renasterea nationalismului si de a ancora solid Germania in Comunitate insa, in egala masura, permitea consolidarea Comunitatii inaintea extinderilor viitoare, care pareau iminente.

1.2. Convocarea conferintelor internationale si adoptarea Tratatului asupra Uniunii Europene

In fata atator asteptari, resorturile politice se pun in miscare. Dupa o initiativa belgiana datand din 20 martie 1990, care propunea accelerarea UEM, reformarea institutiilor si punerea bazelor unei politici externe si de securitate, urmeaza o declaratie franco-germana din 20 aprilie 1990, care apreciaza ca este momentul ca sa inceapa procesul de transformare a relatiilor dintre statele membre intr-o Uniune Europeana, declaratie care, venind cu cateva zile inainte de Consiliul European extraordinar prevazut pentru 28 aprilie, a reprezentat elementul declansator al procesului care va conduce la convocarea unei a doua conferinte interguvernamentale.

Reformele prognozate vizau numeroase domenii: imbunatatirea sistemului institutional si calitatea sa democratica prin cresterea competentelor Parlamentului European, imbunatatirea cooperarii in materie de politica externa, pentru a se transforma intr-o veritabila politica externa si de securitate comuna, care putea sa raspunda eficient noilor provocari venite din exterior.

In aceste conditii, Consiliul European extraordinar de la Dublin, din 28 aprilie 1990, decide convocarea a doua conferinte interguvernamentale, care trebuiau sa se desfasoare simultan incepand cu luna decembrie, una pentru UEM si cealalta pentru uniunea politica.

Ambele conferinte isi vor incepe lucrarile la 15 decembrie 1990 la Roma, sub presedintia italiana a Consiliului, avand misiunea ca pana la 30 iunie 1991 sa adopte hotararile necesare. Aceasta misiune se va dovedi a fi destul de greu de adus la indeplinire intrucat in timpul conferintelor au existat numeroase disensiuni intre statele membre cu privire la continutul concret ce urma sa fie dat celor doua proiecte. Principalul element de consens intre majoritatea statelor membre (cu exceptia Marii Britanii[7], Danemarcei si Irlandei) il reprezenta necesitatea de a lega proiectul de uniune economica si monetara de un proiect de uniune politica, idee lansata in comun de Franta si Germania in decembrie 1990, inainte chiar de deschiderea conferintelor. Regasindu-si astfel, intr-un moment sensibil pentru Europa, solidaritatea aflata in pericol la debutul procesului de unificare germana, cele doua state propuneau extinderea domeniilor de competenta comunitara (in special prin cuprinderea problemelor legate de imigratie, dreptul de azil regimul de vize, lupta contra criminalitatii organizate, etc.), extinderea puterilor Parlamentului European si asocierea parlamentelor nationale la activitatea comunitara, intarirea rolului Consiliului European, generalizarea votului cu majoritate, punerea bazelor unei politici externe si de securitate comuna care, in timp, sa duca la o aparare comuna. In plus, se relua o propunere spaniola - aceea a crearii unei cetatenii europene.

Doua alte proiectele guvernamentale prezentate in cursul anului 1991 vor suscita o serie de discutii. Primul, prezentat de presedintia luxemburgheza, care a preluat conducerea lucrarilor in timpul primei jumatati a anului 1991, a fost considerat datorita referintelor la constructia unui sistem de aparare comuna, prea supranational, in timp ce al doilea, venind din partea Olandei, a fost respins datorita unei accentuate tente federaliste[8].

Multitudinea de proiecte, si pozitiile destul de diferite asupra unora dintre subiectele in discutie , au facut ca acordul sa poata fi obtinut destul de greu.

Dupa ce un prim proiect de tratat, care reunea lucrarile celor doua conferinte, a fost prezentat la Consiliul European din iunie 1991, si o noua versiune in septembrie, in timpul presedintiei olandeze, la Consiliul European de la Maastricht din 9-10 decembrie 1991, un acord politic a putut fi obtinut de catre sefii de stat si de guvern ai celor douasprezece state membre asupra celor doua texte , care trebuiau insa perfectionate din punct de vedere juridic inainte de semnare.

Dupa definitivarea tratatului la nivel de experti, acesta a fost semnat de ministri de externe si ministri de finante ai celor douasprezece state membre, la 7 februarie 1992, tot la Maastricht, urmand sa intre in vigoare, daca ratificarile nationale erau realizate, la 1 ianuarie 1993, in acelasi timp cu Piata Unica.

1. 3. Continutul si caracteristicile reformei convenite la Maastricht

1.3.1. Structura formala a Tratatului. Principalele elemente de noutate

Tratatul asupra Uniunii Europene (TUE) a reprezentat reforma cea mai profunda pe care o vor cunoaste Tratatele constitutive.

Prin semnarea Tratatului de la Maastricht, statele membre trec pragul integrarii politice, constituind, in cele din urma, Uniunea Europeana, obiectiv aparut inca de la sfarsitul razboiului si reactivat de nenumarate ori de-a lungul evolutiei constructiei comunitare. Manifestandu-si vointa de a avansa considerabil in construirea unei Europe unite, ele se angajeaza intr-un ,,proces de exercitare in comun a atributelor esentiale ale suveranitati nationale, si anume: politica externa si de securitate, apararea comuna in viitor, uniunea economica si moneda unica, cetatenia europeana, securitatea juridica si afacerile externe"[11].

Fara a alege calea unei rupturi cu trecutul, prin infiintarea unei entitati complet noi, Tratatul de la Maastricht creeaza, prin juxtapunerea celor doua logici care au marcat intreaga evolutie a integrarii europene - cea supranationala si cea interguvernamentala, o Uniune Europeana fondata pe cele trei Comunitati Europene, completata cu noi forme de cooperare, in domenii unde integrarea completa este inca dificil de realizat datorita sensibilitatilor nationale. Modificand tratatele comunitare anterioare si introducand dispozitii noi, el reprezinta, asa cum a fost calificat in doctrina, un veritabil "tratat al tratatelor" .

Rezulta astfel o structura complexa , in care Uniunea Europeana cuprinde trei piloni: un pilon comunitar si doi piloni interguvernamentali.

Primul pilon, si cel mai important, este format din Comunitatile europene (CECO, CEE si CEEA), ale caror competente sunt intarite considerabil prin Tratatul de la Maastricht. Functionarea acestui prim pilon comunitar se realizeaza preponderent pe criteriul supranational, cele mai multe decizii fiind luate prin aplicarea regulii majoritatii.

Dintre cele trei Comunitati, CEE sufera cea mai profunda transformare, dispozitiile sale fiind modificate in proportie de 65%, iar termenul ,,Economica" dispare din denumirea sa, devenind ,, Comunitatea Europeana," pentru a sublinia faptul ca in timp, competentele comunitare au fost completate si de alte domenii decat cel strict economic. CEE (devenita CE), nucleul Uniunii Europene, isi va asuma, de aici inainte, un numai responsabilitati economice, ci si politice, in procesul de integrare europeana. Alaturi de Comunitatea Europeana continua sa existe si celelalte Comunitati (CECO si CEEA), insa acestea apar din ce in ce mai mult ca sectoare particulare ale Comunitatii Europene .

A. Noua Comunitate Europeana dobandeste prin Tratatul de la Maastricht noi competente:

In domeniul economic, metoda comunitara se extinde asupra protectiei consumatorilor, protectiei mediului, cercetarii, industriei, retelelor transeuropene (de transporturi, furnizare de energie si informatie) si politicii de coeziune sociala, pentru care se creeaza un nou fond structural destinat sprijinirii statelor al caror Produs Intern Brut este mai mic de 90% din PIB-ul comunitar mediu.

Campul de actiune al Comunitatii se extinde si la o serie de alte domenii decat cele economice. Ea poate interveni astfel in sectoare precum educatia si formarea profesionala, sanatatea publica si cultura. Competenta Comunitatii in aceste domenii are insa un caracter complementar, trebuind sa fie exercitata cu respectarea competentelor statelor membre.

Pentru a controla cresterea competentelor comunitare, Tratatul de la Maastricht introduce principiul ,,subsidiaritatii", potrivit caruia Uniunea Europeana nu va interveni in domeniile care nu tin de competenta sa exclusiva decat in masura in care obiectivele actiunii avute in vedere nu pot fi realizate, datorita dimensiunilor sau efectelor proiectate , de o maniera satisfacatoare de catre statele membre, insa pot fi realizate mai bine la nivel comunitar.

Tratatul prevede, de asemenea, crearea Uniunii Economice si Monetare, ca parte integranta sau, cum i s-a spus in doctrina, ,,nucleu dur" al pilonului comunitar , principalul instrument pentru realizarea obiectivelor economice stabilite. Considerata a avea un caracter ireversibil, aceasta trebuia sa se realizeze progresiv, in trei etape, desfasurate de la 1 iulie 1990, pana cel mai tarziu la 1 ianuarie 1999, astfel: pana la 31 decembrie 1993, liberalizarea circulatiei capitalurilor; incepand cu 1 ianuarie 1994, pregatirea de catre Institutul Monetar European a trecerii la moneda unica, prin coordonarea politicilor economice, in scopul de a reduce inflatia, rata dobanzilor si fluctuatiile schimburilor valutare, de a limita deficitele si datoria publica a statelor; crearea unei monede unice, la 1 ianuarie 1999, si infiintarea Bancii Central Europene.

O noutate fundamentala a Tratatului de la Maastricht a reprezentat crearea unei cetatenii europene, recunoscute tuturor resortisantilor unui stat membru, conditionata astfel de cetatenia nationala[16], in virtutea careia persoana respectiva are dreptul de a circula liber si de a munci pe teritoriul Uniunii, de a vota si de a candida la alegerile municipale si europene, de a fi protejat pe teritoriul statelor terte de catre autoritatile diplomatice ale oricaruia dintre statele membre, de a se adresa cu o petitie parlamentului European si facultatea de a sesiza mediatorul numit de Parlamentul de la Strasbourg.

Garantarea drepturilor decurgand din cetatenia europeana, vine sa intareasca alte masuri luate la Maastricht, precum: protectia sanatatii publice, protectia consumatorilor, instituirea unor prerogative europene de formare profesionala, schimburile de studenti si profesori, in incercarea de a apropia cetatenii de structurile decizionale, conferindu-le sentimentul apartenentei la un spatiu comun.

B. In domeniul institutional, masurile luate au avut in vedere intarirea legitimitatii democratice a Comunitatii, si marele castigator este Parlamentul European, ale carui puteri sunt intarite considerabil. El este consultat la desemnarea Presedintelui Comisiei si aproba chiar ulterior numirea acestuia. Procedura avizului conform si procedura de cooperare sunt extinse iar crearea unei noi proceduri legislative, de codecizie, prin care Parlamentul poate sa blocheze un text, in ciuda acordului Consiliului de ministri, il transforma in partener egal al Consiliului in adoptarea unor categorii de acte. Democratizarea produsa prin aceste schimbari se va accentua odata cu crearea unui nou Comitet al reprezentantilor locali si regionali, cu caracter consultativ, a Comitetului regiunilor si a unui Ombudsmen (Avocat al Poporului), dependent de Parlamentul European.

Cel de al doilea pilon, cuprinde politica externa si de securitate comuna (PESC), o codificare a cooperarii politice europene dezvoltate incepand cu anii '70.

In cadrul Politicii Externe si de Securitate Comuna statele membre puteau adopta masuri pentru apararea valorilor comune, mentinerea pacii, intarirea securitatii Uniunii si intarirea democratiei. Politica de securitate putea conduce, in timp, la o aparare comuna si, din aceasta perspectiva, Uniunea Europei Occidentale a devenit ,,bratul inarmat al Uniunii Europene"[17], ,,parte integranta a dezvoltarii Uniunii", chemata sa elaboreze si sa se puna in aplicare decizii si actiuni care au implicatii in domeniul apararii .

Al treilea pilon, Cooperarea in domeniul Justitiei si Afacerilor Interne (JAI), a fost introdus pentru a gestiona problemele "de interes comun" legate de libera circulatie a persoanelor in spatiul comunitar: controalele la frontierele externe, politica de vize, de imigratie, dreptul de azil, lupta impotriva traficului de droguri, a criminalitatii organizate si a terorismului, limitandu-se la adoptarea unor pozitii comune in acest domeniu si posibilitatea de a actiona in comun.

Colaborarea in domeniul Politicii Externe si de Securitate Comune si Justitiei si Afacerilor Externe aparea ca necesara in conditiile evolutiei integrarii economice, insa aceasta colaborare se va desfasura dupa regulile cooperarii clasice interguvernamentale, deciziile fiind luate cu unanimitate, insa masurile de aplicare a acestora puteau fi luate cu majoritate calificata.

De fapt, temerea de a nu ,,contamina" cele doua domenii politice cu supranationalismul prezent in cadrul integrarii economice a determinat alegerea acestei structuri pe piloni a Uniunii Europene, in locul unei structuri unitare, care ar fi favorizat extinderea metodelor supranationale la PESC si JAI[19].

1.3.2. Caracteristicile Uniunii Europene

piloni

Noua entitate politica infiintata prin Tratatul de la Maastricht, Uniunea Europeana, desi dotata cu o structura complexa[20], reprezinta un ansamblu unitar, in care cei trei piloni sunt indisolubil legati. Unitatea pilonilor este data de inscrierea unor principii fundamentale comune (art. A si F), a unor obiective comune pe care trebuie sa le realizeze Uniunea prin cei trei piloni (art. B) si, mai ales, de introducerea unui cadru institutional unic, care (potrivit art. C) asigura coerenta si continuitatea actiunilor intreprinse in vederea atingerii obiectivelor sale, respectand si dezvoltand tot ceea ce s-a realizat pe plan comunitar.

Uniunea Europeana nu se substituie Comunitatilor Europene, nu are personalitate juridica proprie (angajandu-se pe plan extern prin intermediul Comunitatilor, care isi pastreaza personalitatea juridica) si nici un cadru institutional distinct, folosind cadrul institutional al Comunitatilor. Astfel, institutiile din pilonul comunitar servesc, in acelasi timp, si cei doi piloni interguvernamentali, insa puterile lor si procedurile dupa care functioneaza sunt diferite.

Daca in pilonul comunitar, institutiile cu un puternic caracter supranational, Comisia si Parlamentul, dispun de ample competente, iar Curtea de Justitie exercita controlul obligatoriu asupra aplicarii actelor adoptate, in pilonii interguvernamentali puterile lor sunt mult limitate. Competenta Curtii de Justitie este, in virtutea art. L din TUE, exclusa total in domeniile cooperarii politice, atribuindu-se competente limitate numai in cadrul pilonului JAI. Comisia dispune de un drept de initiativa limitat in domeniul cooperarii politice (fara a include cooperarea judiciara penala sau politieneasca), pe care il exercita impreuna cu statele membre, iar Parlamentul este doar informat si consultat in domeniul cooperarii interguvernamentale si poate adresa interpelari si recomandari.

Rezulta astfel ca singura institutie care poate actiona de o maniera importanta in cei doi piloni interguvernamentali este Consiliul Uniunii, cel care apara la nivel comunitar interesele statelor membre, acesta putand defini pozitiile comune si adopta actiuni comune in domeniile Politicii Externe si de Securitate Comuna si Justitiei si Afacerilor Externe. Alaturi de Comisie, Consiliul are sarcina de a asigura, in numele Uniunii, coerenta actelor intreprinse in cadrul fiecaruia dintre cei trei piloni in materie de politica externa .

Tratatul de la Maastricht creste numarul institutiilor la cinci, ridicand la rangul de institutie Curtea de Conturi, cu competenta exclusiv in domeniul comunitar si instituie Comitetul regiunilor, al carui rol este pur consultativ.

Uniunea si-a creat insa un organ specific - Consiliul European, recunoscut deja prin Actul Unic European, care, desi nu devine formal institutie, completeaza, alaturi de institutiile comunitare, sistemul institutional unic. Potrivit articolului D din Tratat, acesta are sarcina de a da Uniunii "impulsurile necesare dezvoltarii sale si de a defini orientarile politice generale". Recunoscandu-i-se acest rol primordial in orientarea si impulsionarea Uniunii in ansamblu (deci atat in pilonii extracomunitari, cat si in cel comunitar), Consiliul European va deveni ,, motorul" politic al sistemului institutional comunitar, un motor care insa, datorita compozitiei sale , va produce un dezechilibru intre interguvernamental si comunitar, contribuind la intarirea elementelor interguvernamentale.

1.3.3. Importanta crearii Uniunii Europene

Instituirea Uniunii Europene a reprezentat o etapa importanta in procesul de integrare europeana sau, asa cum se inscrie chiar in articolul A al Tratatului de la Maastricht, "o noua etapa in procesul de creare a unei uniuni mai stranse intre popoarele Europei, in care hotararile sunt luate in cel mai inalt respect al principiului transparentei si cat mai aproape posibil de cetateni". Acest prim articol pune accent pe natura dinamica a conceptului de uniune, prin opozitie cu conceptul static de unitate , fara insa ca finalitatea ultima a procesului sa fie indicata cu claritate.

Desi prin deciziile fundamentale luate la Maastricht sunt reunite pentru prima data intr-un tratat de integrare elemente supranationale, vizibil intarite, si elemente interguvernamentale, statele membre nu au acceptat afirmarea vocatiei federale a constructiei europene[24].

Uniunea Europeana apare astfel ca o constructie politico-juridica originala, in care elementele federale si confederale coexista, un sistem nou care nu intra in categoriile juridice si politice cunoscute pana in prezent , si care continua sa fie "mai mult decat o organizatie internationala, dar mai putin decat un stat" .

Reforma fundamentala decisa la Maastricht reprezinta mai degraba un inceput decat un rezultat, o finalitate, ea reconfirma caracterul evolutiv al integrarii europene, o evolutie care, in lumina experientei comune si a coeziunii statelor membre in fata provocarilor viitorului, sa duca la "o comunitarizare" progresiva a pilonilor interguvernamentali.

Consacrand principiul mentinerii si dezvoltarii realizarii comunitare (acquisul comunitar), Tratatul Uniunii Europene evidentiaza sensul acestei evolutii: de la integuvernamental la comunitar si nu invers[27]. Devine clar ca procesul de integrare este in principiu ireversibil si orice intoarcere este putin probabila, costul sau fiind mult prea ridicat . Aceasta ireversibilitate se incadreaza in logica parintilor fondatori, aceea a "realizarilor concrete creand mai intai o solidaritate de fapt". Ea este completata, in aceeasi logica, de reactia in lant pe care o vor declansa mecanismele integrarii europene convenite la Maastricht , reformele antrenand alte reforme.

Vointa politica a statelor membre de a se angaja intr-un astfel de proces ireversibil si dinamic este evidentiata de inscrierea, in dispozitiile finale, a duratei nelimitate a Tratatului si, mai ales, de anticiparea urmatoarei etape, prin prevederea, in art. N, a convocarii unei noi conferinte interguvernamentale pentru revizuirea Tratatului, in 1996.

1.4. Problemele economice ale anilor '92-'93 si dificultatile ratificarii Tratatului asupra Uniunii Europene

Daca semnarea Tratatului asupra Uniunii Europene, la 7 februarie 1992, s-a desfasurat intr-un climat de optimism, statele fiind constiente de pasul imens pe care l-au facut pe calea integrarii europene, lucrurile se vor complica in faza ratificarilor nationale, care ar fi trebuit sa se incheie la 31 decembrie 1992, pentru ca Tratatul sa poata intra in vigoare la 1 ianuarie 1993.

Dificultatilor politice de aprobare a Tratatului in cursul unui proces de ratificare mult mai dificil si mult mai lent decat se prevazuse, li se adauga o serie de probleme economice cu care se confrunta statele membre in aceasta perioada (recesiunea economica, cresterea somajului, problemele monetare din 1992-1993), provocand o noua criza a constructiei europene.

In mai 1992, statele membre decid reformarea PAC, in scopul cresterii resurselor necesare pentru dezvoltarea noilor politici comune si a noilor obiective ale Uniunii, intr-un moment de criza economica cand mai multe state membre incearca sa-si reduca contributia la bugetul comun. Aceasta reforma, orientata spre restructurarea agriculturii si constand in principal in reducerea preturilor garantate la produsele agricole, este primita cu ostilitate de fermierii francezi, contribuind la alimentarea opozitiei, in aceasta tara, fata de Tratatul de la Maastricht.

Dificultatile economice si tensiunile legate de PAC vor determina, in toamna anului 1992 - vara anului 1993, o grava criza a Sistemului Monetar European (prin slabirea principalelor monede europene), care se va incheia la 2 august, cand se decide ridicarea marjei de fluctuatie de la 2,25% la 15%.

Dezorientarea care domnea inca cu privire la viitorul Europei dupa profundele schimbari care au avut loc pe continent intre 1989-1992, a determinat reactivarea unora dintre contradictiile care au marcat intreaga evolutie a integrarii (disputa intre suveranitate si integrarea europeana, intre solidaritatea comunitara si interesul national, lipsa legitimitatii democratice a acesteia si indepartarea de cetatean), influentand cresterea eurosceptismului in randul populatiei statelor membre.

Daca in Belgia, Olanda, Italia, Grecia si Luxemburg, Tratatul Uniunii Europene a putut fi ratificat fara prea mari dificultati, prin procedura parlamentara ordinara, in mai multe state (Franta, Spania, Portugalia, Germania) procesul de ratificare s-a complicat prin necesitatea de a revizui, in prealabil, constitutia nationala, in special prin introducerea unor modificari care sa permita transferul de suveranitate cerut de participare la uniunea economica si monetara sau de votul resortisantilor altor state ale Uniunii in cadrul alegerilor municipale[30].

Dificultatile au aparut insa mai ales in statele care au optat pentru ratificarea tratatului prin referendum, unde ruptura evidenta dintre clasa politica, favorabila integrarii, si opinia publica, mai degraba reticenta, a determinat numeroase manifestari impotriva ratificarii. Intr-o perioada de criza economica, Comunitatea a devenit tapul ispasitor al nemultumirilor populatiei fata de nivelul de trai, rata somajului, securitatea personala.

Punctul culminant al crizei l-a constituit respingerea legii de ratificare a Tratatului la referendumul organizat in 2 iunie 1992 in Danemarca (ca urmare a imposibilitatii obtinerii unei majoritati favorabile de 5/6 in Parlament, asa cum cereau reglementarile interne), 50,7% din votanti pronuntandu-se impotriva. Pentru a nu bloca intrarea in vigoare a Tratatului, Consiliul European extraordinar reunit la Oslo la 4 iunie 1992 a decis continuarea procesului de ratificare in alte state pana cand guvernul danez gaseste solutii pentru depasirea crizei.

Incurajate si de succesul inregistrat in Irlanda (unde la referendumul din 18 iunie, 69% dintre alegatori au raspuns favorabil) si in Franta (unde la referendumul din 20 septembrie, decis de presedintele Mitterand ca urmare a votului negativ din Danemarca, s-a inregistrat un procent de 51% din voturi in favoarea Tratatului), statele membre reusesc sa gaseasca solutii pentru rezolvarea problemei daneze la Consiliul European de la Edinbourg din 12 decembrie 1992. Astfel, Danemarca obtine o serie de derogari de la aplicarea politicii comune de aparare si, mai ales de la participarea la cea de-a treia faza a UEM - moneda unica. In aceste conditii, tratatul este supus unui nou referendum, 18 mai 1993, si este aprobat cu o majoritate de 56,8%.

Votul danez a permis reluarea procesului de ratificare si in Marea Britanie, intrerupt dupa rezultatul negativ al primului referendum din Danemarca. In ciuda numeroaselor concesii facute acesteia in timpul negocierilor (excluderea de la aplicarea politicii sociale si de la obligarea instituirii monedei unice), guvernul Major a trebuit sa lupte atat cu laburistii, cat si cu unii membri ai propriului partid care se opuneau ratificarii tratatului si, evitand referendumul, recurge in iulie 1993 la angajarea raspunderii sale, obtinand majoritatea necesara ratificarii.

Ultimul bastion ramane, paradoxal, Germania unde rezultatul primului referendum danez relansase dezbaterile mai vechi asupra renuntarii la marca, ,,simbol al reusitei germane''[31] si inlocuirea acesteia cu viitoarea moneda unica, unele forte politice cerand chiar renegocierea Tratatului. La randul lor, landurile invocau transferul unor competente catre Comunitate care le-ar fi limitat competentele proprii. Apare astfel necesitatea unei revizuiri constitutionale, care se realizeaza la 21 decembrie 1992, articolul 23 din Constitutia revizuita dand landurilor o serie de garantii cat priveste prezervarea competentelor lor.

Legea de ratificare a Tratatului de la Maastricht este aprobata in decembrie 1992 de Parlamentul german, insa un ultim obstacol il constituie supunerea acesteia recursului in fata Tribunalului Constitutional, care statueaza abia la 12 octombrie 1993 compatibilitatea Tratatului de la Maastricht cu Constitutia. Tratatul poate fi astfel ratificat definitiv si de ultima tara si intra in vigoare la 1 noiembrie 1993.

1.5. O intrebare pentru viitor - ce finalitate pentru proiectul european?

Adancirea integrarii reclama, fara indoiala, intarirea solidaritatii intre statele membre si popoarele lor.

Dezbaterile febrile in jurul ratificarii Tratatului de la Maastricht au dovedit fragilitatea unitatii europene si faptul ca, pe masura ce ne apropiem de "nucleul dur" al suveranitatii, statele sunt din ce in ce mai putin dispuse sa transfere o parte suplimentara din suveranitatea lor institutiilor comunitare. Ele au demonstrat ca evolutia constructiei europene depinde de vointa politica a statelor europene, a popoarelor lor, de a se desprinde de trecut si de a sustine ideea unui destin comun al Europei, in ciuda diverselor manifestari ale nationalismului si a tentatiei permanente a protectionismului economic.

Daca ideea europeana nu a suscitat niciodata o mare adeziune populara, ea nici nu a fost complet repudiata atata vreme cat obiectivele fixate erau destul de clare: prosperitatea economica si prezervarea pacii. Odata cu progresul proiectului european insa, cu cuprinderea unor chestiuni atat de importante precum moneda unica sau securitatea, guvernele nu mai pot face Europa sa progreseze "pe ascuns", in semiobscuritatea gandita de parintii fondatori. Ideea europeana a devenit deci "o miza democratica, care reclama sa fie explicata" . Oamenii au nevoie sa stie in ce consta proiectul la care sunt chemati sa-si dea adeziunea, care sunt obiectivele si finalitatea acestuia. Cu alte cuvinte, asupra a ce trebuie sa fie uniti. In lipsa unor explicatii clare, neincrederea fata de tot ceea ce depaseste cadrul national se amplifica, "hranind fantasmele asupra complotului comunitar impotriva popoarelor" .

Obiectivul democratizarii constructiei europene se regaseste atat in etapa negocierii Tratatului de la Maastricht, cat si in deciziile luate in cursul procesului de ratificare a acestuia, sefii de stat si de guvern intruniti la Birmingham si Edinburgh adoptand o serie de masuri ce vizau apropierea de cetateni a procesului de constructie a Europei. Imperativul intaririi legitimitatii democratice a Uniunii va jalona intreaga evolutie viitoare a acesteia.

Rezultat al unui compromis intre logica supranationala si cea interguvernamentala (practica ce a fost experimentata cu succes dupa 1950) intr-o increngatura de proceduri de inspiratii diferite, Tratatul de la Maastricht a impus renasterea interesului pentru definirea viitoarei Europe, a finalitatilor constructiei europene si le-a focalizat pe opozitia dintre "federalisti" si "suveranisti".

Pe de alta parte, compromisul realizat prin Tratatul de la Maastricht pentru a nu bloca avansul integrarii, acela de a accepta un statut special pentru unele tari (Marea Britanie si Danemarca), deroga de la principiul realizarii comunitare (aquis-ului comunitar) insa deschide, in acelasi timp, calea unei flexibilitati in procesul de integrare. Calificata prin folosirea a diverse formule - "integrare diferentiata", "Europa cu mai multe viteze", aceasta va permite participarea la proiectul european si a tarilor care nu doresc sau nu pot sa se integreze la fel de repede ca celelalte. Intarirea fenomenului integrarii diferentiate, care va deveni un element important al constructiei europene, prin derogare de la principiul realizarii comunitare, prezinta insa o serie de riscuri pentru uniformitatea dreptului comunitar, a caror gestionare se va dovedi destul de dificila in viitor.

Desi a reprezentat un pas important in procesul de edificare a unei veritabile Uniuni Europene, Tratatul de la Maastricht nu a reusit sa rezolve problemele politice. Lipsa de motivatie a unora dintre statele membre pentru a participa la uniunea politica si militara, care s-a tradus la Maastricht prin stabilirea unui calendar lung pentru problemele diplomatice si de aparare, va pune Comunitatea in situatia de a nu putea sa reactioneze eficient in fata unei crize reale cu care se va confrunta foarte rapid.

2. Aprofundare si /extindere dupa Maastricht

2.1. Uniunea politica in fata primelor provocari - criza iugoslava.

Neputinta Comunitatii de a se prezenta ca un element de referinta in dezbaterile cu privire la securitatea Europei, limitele prezentei sale ca actor international, au devenit cat se poate de evidente in contextul crizei ce a izbucnit in anii '90 in spatiul fostei Iugoslavii. In momentul declansarii conflictului iugoslav, in vara anului 1991, Uniunea Europeana nu exista inca, dar exista principiul "coerentei" in politica externa si cel al ,, pozitiilor europene comune" statuate de Actul Unic European[34].

Mijloacele de actiune ale Comunitatii in fata confruntarii intre puterea federala si republicile secesioniste, care ameninta sa se extinda si la alte state din Estul Europei, se vor dovedi destul de modeste. Dupa o prima incercare de mediere, esuata ca urmare a interventiei armatei federale in Slovenia, statele membre ale Comunitatii adreseaza numeroase cereri de incetare a ostilitatilor, care nu vor fi respectate insa. In cele din urma, este suspendat ajutorul acordat Iugoslaviei in baza acordului de cooperare din 1980 si se impune embargoul asupra armelor.

Constiente de miza pe care o reprezenta implicarea cu succes in rezolvarea crizei, statele membre incearca in perioada urmatoare, sa adopte o pozitie comuna si, la 7 septembrie 1991, convoaca la Haga o conferinta de pace la care participa, alaturi de reprezentantii lor, Comisia si partile beligerante.

In conditiile in care ONU si SUA raman in espectativa, Comunitatea are astfel o sansa importanta de a-si intari pozitia pe continent. Vointa declarata de cooperare nu este insa suficienta, si sansa este ratata intrucat statele membre nu reusesc sa se puna de acord asupra masurilor ce trebuiesc luate. Refuzul Marii Britanii de angajare in cadrul UEO a unei forte de interpunere intre croati si sarbi , trimite chestiunea in fata ONU, care la 21 februarie 1992 acrediteaza in regiune primele ,,casti albastre", formate in principal din soldati francezi si britanici .

Nefunctionalitatea cooperarii politice in interiorul Comunitatii apare si mai transant in problema recunoasterii republicilor care si-au proclamat independenta. Astfel, hotararea comuna luata la Consiliul European de la Maastricht, de a reporta data recunoasterii oficiale la 15 ianuarie 1992, pentru ca o serie de conditii referitoare la drepturile omului, drepturile minoritatilor nationale, recunoasterea inviolabilitatii frontierelor si dezarmarea sa poata fi indeplinite, este incalcata de Germania, care decide unilateral, la 23 decembrie, recunoasterea Croatiei si Sloveniei . Atitudinea acesteia, criticata de aliatii sai comunitari, este cu atat mai inoportuna cu cat are loc intr-un moment cand se incearca punerea bazelor unei politici externe si de securitate comune.

In fata acestei divizari a statelor membre, creditul acordat Comunitatii pentru gasirea unei solutii de iesire din criza nu a putut fi fructificat si, cum nici actiunea ONU nu s-a dovedit mai eficienta, planurile de pace pe care aceasta le-a propus esuand, SUA iau initiativa si intervin cu fortele aeriene ale NATO, atribuindu-si astfel toate meritele si devenind principalul actor in negocierile ce vor urma. Astfel, Alianta Atlantica, compromisa la inceputul deceniului prin disparitia dusmanului sau, s-a instalat pe pozitia unei organizatii de referinta pentru dezbaterile privind securitatea in Europa, pozitie recunoscuta de toate statele europene .

,,Lectia" iugoslava a demonstrat fragilitatea cooperarii politice europene bazate pe o politica externa si de securitate comuna in care deciziile se iau cu unanimitate, si care nu este dublata de o structura de cooperare militara europeana.

Desi imbunatatita prin reformele ulterioare ale Tratatului asupra Uniunii Europene, PESC nu va reusi sa contribuie decat in mica masura la realizarea obiectivului de afirmare a identitatii Uniunii pe scena internationala. Ea nu va putea impune o pozitie comuna ferma a Uniunii nici in viitor, multumindu-se sa stea in umbra NATO.

. Extinderea spre ultimele state din Vestul Europei

2.2.1. Crearea Spatiului Economic European

Extinderea spre vest

Odata cu intrarea Marii Britanii in Comunitati, relatiile acestora cu AELS s-au intarit considerabil prin incheierea unor acorduri bilaterale de liber schimb. Adoptarea deciziei de constituire a Pietei Unice, prin Actul Unic European, a determinat statele membre ale AELS sa.si manifeste interesul de a participa la unele dintre regulile tehnice si juridice ale acesteia. Dupa o perioada de tatonari, negocierile cu cele 7 state ale AELS (Austria, Finlanda, Suedia, Islanda, Norvegia, Elvetia si Lichtenstein) incep in iunie 1990 si se incheie cu semnarea, la 2 mai 1992, la Porto, a Acordului care instituie Spatiul Economic European. El intra in vigoare la 1 ianuarie 1994, fara Elvetia, care il respinge prin referendum la 6 decembrie 1992.

Se constituie astfel una dintre cele mai mari zone economice existente , care cuprinde peste 370 milioane de persoane, realizand 40% din comertul mondial.

Spatiul Economic European (SEE) este o asociatie dotata cu un sistem institutional propriu[40], care nu participa insa la deciziile Comunitatii si in care functioneaza cele patru libertati de circulatie din cadrul Uniunii. El nu este insa o uniune vamala total integrata, cum este Uniunea Europeana, intrucat nu participa decat la 80% din normele pietei unice, fiind excluse sectoare precum agricultura, pescuitul, politica comerciala comuna si fiscalitatea. In consecinta, controalele vamale intre Uniune si AELS se mentin iar libera circulatie nu se aplica decat produselor originare din statele membre ale Asociatiei. Statele membre ale SEE participa, de asemenea, la regulile comunitare in domeniul concurentei si la cooperarea in domenii ca mediul, protectia consumatorilor, educatie, cercetare, precum si la finantarea Fondului de coeziune creat prin Tratatul de la Maastricht. Acordul asupra SEE va oferi un model pentru acordurile de asociere cu statele candidate la aderare din Centrul si Estul Europei.

2.2.2. Aderarea Austriei, Suediei si Finlandei la Uniunea Europeana

Pentru unele dintre statele semnatare ale Acordului instituind Spatiul Economic European, acesta nu a reprezentat decat o etapa pregatitoare pentru o viitoare aderare la Uniunea Europeana, sau o solutie alternativa la integrare. De fapt, SEE avea sa moara inainte de se naste[41], pentru ca atunci cand el a intrat in vigoare, la 1 ianuarie 1994, unele dintre statele AELS erau in curs de negociere a aderarii ca membre cu drepturi depline.

Patru dintre acestea - Austria, Suedia, Finlanda si Elvetia, renunta, in conditiile sfarsitului razboiului rece, sa mai invoce incompatibilitatea statutului lor de neutralitate cu Politica Externa si de Securitate Comuna in curs de implementare la nivel comunitar, si isi depun candidatura pentru aderare: la 27 iulie 1989 Austria, la 1 iulie 1991 Suedia, la 18 martie 1992 Finlanda si la 26 martie 1992 Elvetia, aceasta din urma renuntand insa in urma referendumului negativ pentru SEE. Lor li se alatura, la 25 noiembrie 1992, Norvegia, care nu vroia sa ramana in afara.

Consiliul European de la Maastricht decide ca o eventuala negociere sa fie deschisa pe baza TUE numai dupa intrarea in vigoare a acestuia. In conditiile in care ratificarea tratatului treneaza, Consiliul European de la Edimbourg (decembrie 1992) hotaraste ca negocierile pot incepe inainte de finalizarea ratificarilor, la inceputul anului 1993, pentru ca tratatul de aderare sa poata intra in vigoare in 1995. De fapt, presedintia britanica, ea insasi sustinatoare a extinderii, spera ca prin aceasta sa impulsioneze procesul de ratificare, in special in Danemarca, favorabila aderarii altor state nordice. Deja legate puternic de Comunitate, aderarea acestora trebuia sa nu ridice probleme si, in acelasi timp, ea nu ameninta aprofundarea integrarii pentru ca, fiind state bogate, puteau contribui la intarirea bugetului comun.

Negocierile de aderare se deschid la 1 februarie 1993 cu Austria, Finlanda si Suedia si la 5 aprilie cu Norvegia. Ele se desfasoara in paralel (insa separat cu fiecare stat candidat), si se incheie destul de rapid si fara prea mari probleme, dupa aproximativ un an. Fara a ridica pretentiile Danemarcei si Marii Britanii, statele candidate obtin totusi o serie de derogari de la chestiunile sensibile: subventionarea agriculturii din regiunile defavorizate, reducerea contributiilor financiare, limitarea tranzitului rutier pe teritoriul Austriei pentru 12 ani , cote de peste destul de mari pentru Norvegia.

O ultima chestiune ce trebuia reglementata era legata de functionarea institutiilor cu cinsprezece state membre, in special modalitatea de vot in Consiliul de ministri. Marea Britanie si Spania ridica problema minoritatii de blocaj, care reprezenta 30% din voturi, opunandu-se ca acesta sa creasca de la 23 (din 76 de voturi ale celor 12 state membre) la 27 (din 90 pentru Comunitatea in 15), pentru ca ar fi favorizat statele mici, care grupandu-se, ar fi putut bloca o decizie.

Incercarea presedintiei greaca de a obtine consensul se finalizeaza cu Compromisul de la Ioannina ( 29 martie 1994), care fixeaza minoritatea de blocaj la 27, dar prevede ca in cazul in care unii membri ai Consiliului, reprezentand 23 de voturi, isi manifesta intentia de a se opune la adoptarea actului comunitar, Consiliul va face tot posibilul pentru a se ajunge, intr-un ,,termen rezonabil " si fara a prejudicia interesele comunitare, la o solutie satisfacatoare care poate fi adoptata cu 64 de voturi. Destul de confuz, acest aranjament nu va fi inscris in tratate si nici nu va fi aplicat, insa el ridica pentru prima data problema necesitatii adaptarii sistemului institutional din perspectiva extinderii.

Tratatele de aderare sunt semnate la Corfu , cu ocazia Consiliului european din 24 -25 iunie 1994, si sunt supuse referendumului in cele patru state pentru a fi ratificate, obtinand majoritatea favorabila in Austria (66,4%), Finlanda (57%) si Suedia (52,2%). In Norvegia insa, pentru a doua oara populatia se pronunta impotriva aderarii (cu 52, 2% voturi impotriva). Primele trei state devin oficial membre ale UE la 1 ianuarie 1995, cand intra in vigoare tratatele de aderare. Fara a modifica substantial echilibrul politic, ele primesc in total 59 locuri in Parlament (21 Austria, 22 Suedia si 16 Finlanda), cate 4 voturi in Consiliu Austria si Suedia, si 3 voturi Finlanda[42], si cate un post de comisar .

2.3. Bilantul general al aplicarii Tratatului de la Maastricht

Anii care au urmat intrarii in vigoare a Tratatului asupra Uniunii Europene vor constitui prilejul pentru experimentarea noilor politici comune introduse prin tratat si de pregatire a trecerii la moneda unica. In acelasi timp insa, aceasta perioada este marcata de mutatii profunde la nivel international, constand intr-o multiplicare a schimburilor comerciale si o intarire a competitivitatii economice, ca efect al unei globalizari din ce in ce mai accentuate. Consecintele acesteia se vor simti foarte puternic la nivel comunitar, sub forma unei scaderi a nivelului de trai si cresteri somajului.

Scepticismul fata de constructia europeana manifestat in timpul adoptarii Tratatului de la Maastricht, se va prelungi, si institutiile europene vor fi considerate vinovate pentru toate dificultatile economice cu care se confrunta statele membre.

In lipsa unor articulari clare, ,,Europa sociala" si ,,Europa cetatenilor" inscrise la Maastricht, la confluenta Uniuni economice cu Uniunea politica, progreseaza mult prea lent in armonizarea conditiilor de munca si de viata ale oamenilor, in raport cu unificarea pietei. Disparitatile intre statele membre in ceea ce priveste dialogul social si drepturile sociale se accentueaza, in special in ceea ce priveste rata somajului, care inregistreaza variatii importante[44]. Pe langa factorii structurali (care tin de indicele demografic, de educatie, formare profesionala, caracteristicile pietei muncii, protectia sociala, etc), trecerea la cea de-a doua faza a UEM si necesitatea indeplinirii criteriilor de convergenta agraveaza distorsiunile sociale, caci se traduce prin austeritate bugetara si rigoare monetara, amenintand "modelul social european" .

Multe dintre statele membre folosesc imperativele comunitare ca argument pentru a-si rezolva dificultatile interne si a-si creste rapid finantele, impunand masuri nepopulare si facand astfel din Europa tapul ispasitor[46].

Uniunea este astfel departe de a-si apropia cetatenii sai, "deficitul democratic" se acutizeaza, iar ,,chestiunea sociala" revine la ordinea zilei. Oamenii asteapta raspunsuri la preocuparile lor si solutii pentru problemele lor.

Iesirea din acest impas si continuarea operei incepute la Maastricht se vor putea realiza, si de aceasta data, gratie vointei politice a liderilor europeni, care in ciuda unor destul de severe diferente de opinie[47], reusesc sa repuna in functiune mecanismul comunitar.

Realizarea Uniunii Economice si Monetare

Ritmul castigat de integrarea europeana prin Actul Unic European si apoi prin Tratatul de la Maastricht va fi mentinut, si momentele urmatoare ale evolutiei europene vor fi mult mai dinamice. Tripticul ,,consolidare, aprofundare, extindere", lansat la Haga in 1969, este reluat in conditiile schimbarilor profunde ce au avut loc pe continent si a noii conjuncturi internationale.

Uniunea Economica si Monetara

Cea mai importanta realizare o reprezinta angajarea, de o maniera determinata, in pregatirea procesului de realizare a uniunii monetare, chiar daca participarea la aceasta urma sa se faca diferentiat, doar o parte din statele membre acceptand sa treaca la ultima sa faza - moneda unica. In ciuda dificultatilor majore de respectare a criteriilor de convergenta, cu care se vor confrunta majoritatea statelor[48], calendarul prevazut a putut fi respectat.

La 1 ianuarie 1994 se poate trece la cea de a doua faza a uniunii monetare si Institutul Monetar European, care trebuia sa coordoneze politicile monetare ale statelor membre, se instaleaza la Frankfurt. Problema denumirii monedei europene este rezolvata la Consiliul European de la Madrid (decembrie 1995), care decide inlocuirea termenului ,,ecu" cu cel de ,,euro".

La Consiliul European de la Dublin, din decembrie 1996, se adopta un ,,Pact de stabilitate si de crestere", care prevede aplicarea de catre statele membre ale viitoarei zone euro a unui program de stabilitate si aplicarea de sanctiuni financiare statelor care, fara a trece printr-o recesiune economica grava, inregistreaza un deficit bugetar mai mare de 3%.

In acelasi timp, constienta de pericolul pe care il reprezinta pentru viitorul constructiei europene perpetuarea unei confuzii cu privire la rolul si importanta trecerii la moneda unica europeana, Comisia se angajeaza intr-o ampla campanie de informare a intreprinderilor si marelui public cu privire la utilitatea adoptarii euro[49].

Neincrederea fata de capacitatea unora dintre state de a indeplini la timp criteriile de convergenta impuse[50] este inlaturata in mai 1998, cand Consiliul european reunit la Bruxelles confirma crearea unei zone euro cu unsprezece din cele cincisprezece state membre. Singura a carei participare a fost amanata datorita neindeplinirii conditiilor este Grecia, in timp ce Marea Britanie, Danemarca si Suedia si-au anuntat inca de la inceput neparticiparea.

Institutul Monetar European este inlocuit cu Banca Centrala Europeana si sunt stabilite paritatile definitive intre cele unsprezece monede iar la       1 ianuarie 1999 euro este lansata ca moneda de plata scripturala. In 2001, i s-a permis si Greciei adoptarea monedei unice si incepand cu 1 ianuarie 2002 cele doisprezece state au trecut la folosirea efectiva a acesteia.

3. Perfectionarea Uniunii Europene. Reforma Tratatului de la Maastricht

Tratatul de la Amsterdam

3.1.1. De la convocarea CIG din 1996, la semnarea Tratatului de la Amsterdam ( 1997)

Tratatul de la Maastricht continea in dispozitiile sale finale (articolul N) clauza potrivit careia o noua Conferinta Interguvernamentala (CIG) urma sa fie convocata in 1996 pentru a face un bilant al primilor ani de aplicare a Tratatului si a decide de comun acord asupra modificarilor ce urmeaza sa fie aduse acestuia. Politicile si formele de cooperare instituite de Tratat trebuiau sa fie revizuite in vederea asigurarii eficacitatii mecanismelor si institutiilor comunitare. Erau vizate in principal PESC, procedura de codecizie (posibilitatea ca aceasta sa fie extinsa), noi politici comune in domeniul energiei, turismului si protectiei civile.

Prevazut pentru 1996, procesul de revizuire va fi declansat mult mai devreme, aproape simultan cu intrarea in vigoare a Tratatului de la Maastrict, sub imperiul schimbarilor rapide produse pe plan international. Acestea cereau Uniunii sa se doteze cu mijloace pentru a face fata presiunilor globalizarii (care impunea cresterea competitivitatii economice si masuri eficiente in domeniul ocuparii fortei de munca), amplificarii terorismului si a traficului de droguri, presiunii migratoare exercitata din exterior asupra granitelor Uniunii. In plus, perspectiva largirii Uniunii cu noile democratii din Europa Centrala si de Est trebuia sa dea un nou obiectiv revizuirii tratatelor. Structura institutionala si procesul decizional comunitar, concepute initial pentru sase state membre si aplicate fara mari modificari unei Comunitati formate din cincisprezece membri, trebuiau sa faca obiectul unei reexaminari profunde pentru a pastra caracterul democratic si eficacitatea unei constructii care va ingloba mai mult de douazeci de membrii[51].

Reforma Amsterdam

Cum in asteptarea Conferintei Interguvernamentale se declanseaza ample dezbateri si o avalansa de propuneri venite din partea institutiilor comunitare, a grupurilor politice, a miscarilor europene si mediilor stiintifice sugereaza numeroase masuri care ar putea contribui la asigurarea eficientei reformei prognozate, Consiliul European de la Corfu din iunie 1994 decide constituirea unui grup de reflectie pentru a pregati viitoarea CIG. Instalat in functie la 2 iunie 1995[52], grupul este format de 18 membri (cate un reprezentant personal al fiecarui ministru de externe, comisarul pe probleme institutionale si doi reprezentanti ai Parlamentului European) , sub conducerea ministrului spaniol pe afaceri europene, Carlos Westendorp. Mandatul sau nu s-a limitat doar la chestiunile pentru care Tratatul de la Maastricht prevazuse revizuirea, ci s-a extins la orice alta ameliorare posibila. A fost vizata nu doar eficientizarea structurii institutionale, ci si combaterea deficitului democratic, conferirea unei mai mari credibilitati si coerente Uniunii si intarirea rolului sau pe scena internationala.

Rezultatele activitatii desfasurate timp de sase luni in cadrul comitetului de reflectie se concretizeaza intr-un raport (Raportul Westendorp) prezentat Consiliului European de la Madrid din decembrie 1995, pe marginea caruia se vor purta discutiile in cadrul conferintei interguvernamentale a carei deschidere solemna este hotarata pentru martie 1996.

Lansate la Torino la 29 martie 1996, lucrarile CIG se desfasoara sub forma mai multor reuniuni la varf ale sefilor de stat si de guvern din tarile Uniunii Europene. Consiliul European de la Torino a retinut trei directii ale revizuirii:

- apropierea Uniunii de cetateni, pentru a putea raspunde mai bine nevoilor acestora;

- o eficacitate si o legitimitate mai mare pentru institutii, mentinerea unicitatii cadrului institutional si studierea posibilitatii instituirii unei cooperari intarite in anumite domenii;

- intarirea rolului extern al Uniunii si definirea relatiilor cu UEO;

Negocierile, care au durat mai mult de un an, se vor gasi de mai multe ori in impas. Mai intai, ,,criza vacii nebune", care izbucneste in primavara anului 1996[54], apoi neintelegerile intre Franta si Germania cu privire la crearea unui Inalt Reprezentant pentru PESC, la reducerea numarului comisarilor si o noua ponderare a voturilor in Consiliu (acestea din urma necesare din perspectiva viitoarelor extinderi ale Uniunii).

Mai mult, chestiuni adiacente precum aplicarea "Pactului de stabilitate" si modalitatile de realizare a Uniunii monetare vin sa ingreuneze negocierile. Data limita stabilita pentru incheierea lucrarilor Conferintei, iunie 1997, pare greu de respectat de catre presedintia olandeza care preia conducerea lucrarilor si care, dupa experienta din 1991 de la Maastricht, se dovedeste destul de prudenta.

Datele se schimba insa odata cu venirea la putere in Anglia a lui Tony Blair, favorabil integrarii (cu unele exceptii in ceea ce priveste euro, inlaturarea controalelor la frontiere, fuziunea cu UEO), care abandoneaza atitudinea ostila fata de politica sociala comuna si obtine in schimb din partea Frantei acordul cu privire la aplicarea Pactului de stabilitate. Realizarea acestui compromis a permis ca lucrarile CIG sa poata fi finalizate la Consiliul European din 16 -17 iunie 1997 si, la 2 octombrie 1997, sa fie semnat ,,Tratatul de la Amsterdam ce modifica Tratatul asupra Uniunii Europene, Tratatul prin care s-a constituit Comunitatea Europeana si unele acte conexe". Acesta va intra in vigoare la 1 mai 1999 si reprezinta cea de-a treia revizuire de ansamblu a tratatelor precedente.

3.1.2. Continutul si limitele reformei

Tratatul de la Amsterdam nu a reusit sa gaseasca raspunsuri satisfacatoare pentru toate chestiunile care figurau pe ordinea de zi a conferintei interguvernamentale, in special in ceea ce priveste reforma institutionala necesara pentru a face fata urmatoarelor extinderi.

Apreciat de unii analisti ca reprezentand un pas important pe calea integrarii politice si criticat de altii, care il considera un ,,fiasco"[55], noul tratat aduce o serie de elemente de progres, inscriindu-se cu un moment semnificativ in procesal evolutiv al integrarii europene.

Tratatul cuprinde trei parti (modificari de fond, clarificari si dispozitii finale) si este insotit de 13 protocoale si 58 de declaratii comune.

Din punct de vedere formal, se produce o simplificare considerabila in comparatie cu Tratatul de la Maastricht, fara ca prin aceasta sa fie afectat aquis-ul comunitar. Dispozitiile cadru sunt abrogate, textele care poarta asupra acelorasi probleme de fond sunt regrupate si se produce o renumerotare a articolelor.

In ceea ce priveste chestiunile de fond, Tratatul de la Amsterdam contine o serie de noutati care nu sunt de neglijat. Astfel :

Se produce in primul rand, o modificare a conceptiei cu privire la ritmul si obiectivele integrarii . Pentru a se da satisfactie statelor mai dezvoltate, se inscrie principiul flexibilitatii, prevazandu-se posibilitatea punerii in aplicare a unor cooperari intarite intre statele care sunt pregatite si vor sa avanseze mai repede, limitate la domeniile cuprinse in primul si cel de-al treilea pilon si care sa nu afecteze piata interna sau alte politici comune. Se trece astfel la ,,Europa a la carte" sau ,,Europa cu mai multe viteze".

Reamintandu-se ca Uniunea este fondata pe principiile libertatii, democratiei, respectului fata de drepturile omului si libertatile fundamentale, statului de drept, principii care sunt comune statelor membre, se prevede pentru prima data o procedura de sanctionare in caz de violare a acestor principii de catre un stat membru.

In incercarea de a reduce distanta dintre Uniune si cetatenii sai, perpetuata de-a lungul timpului, Tratatul de la Amsterdam acorda o atentie speciala problemelor sociale si drepturilor cetatenilor. Astfel, asigurarea unui nivel de trai si a unei protectii sociale ridicate, cresterea nivelului si calitatii vietii sunt ridicate la rangul de obiective ale Comunitatii. Un intreg capitol social este integrat Tratatului (la Maastricht problemele sociale figurau in anexa) si este introdus un titlu asupra ocuparii fortei de munca, prezentata ca o prioritate a Uniunii. Chiar daca implementarea politicilor de ocupare a fortei de munca ramane in principal in sarcina statelor membre, in vederea intaririi eficacitatii lor se prevede coordonarea acestora la nivel comunitar, prin concluzii si linii directoare anuale stabilite de Consiliu, prin recomandari adresate statelor membre si actiuni de incurajare, si prin crearea unui Comitet pentru ocuparea fortei de munca, cu caracter consultativ, care sa asiste institutiile comunitare (in special Consiliul). Tratatul consacra principiul general al nediscriminarii si este intarit principiul egalitatii intre barbati si femei in raporturile de munca.

Dispozitiile sociale vin sa le completeze pe cele referitoare la cetatenia Uniunii, cu privire la care se introduce precizarea ca nu o inlocuieste pe cea nationala, ci o completeaza. Drepturile cetatenilor europeni, regrupate intr-un capitol unic, sunt intarite. Astfel, pentru asigurarea transparentei activitatii comunitare se consacra un drept de acces la documentele institutiilor, cetatenii au dreptul la folosirea limbilor oficiale in corespondentele lor scrise cu institutiile si organele comunitare, se prevede protectia persoanelor fizice cu privire la regimul datelor cu caracter personal, noi exigente sunt introduse in materia protectiei si imbunatatirii calitatii mediului, protectiei consumatorului, sanatatii publice.

O inovatie importanta a Tratatului de la Maastricht o reprezinta comunitarizarea progresiva (intr-un interval de cinci ani) si partiala, a celui de-al treilea pilon (JAI) si transferarea tuturor politicilor care privesc libera circulatie a persoanelor in primul pilon. Ramane in pilonul trei lupta contra criminalitatii (noua denumire a acestuia este Cooperarea Politieneasca si Judiciara in materie Penala).

Se introduc noi reglementari privind regimul de vize, libera circulatie a persoanelor si regimul vamal, prin incorporarea in Tratat a aquis-ului Schengen , care devine opozabil oricarui stat candidat la aderare. Un regim derogator este acceptat doar pentru Marea Britanie, Irlanda si Danemarca.

In pilonul doi, PESC, progresele sunt destul de modeste. Deciziile continua sa se ia cu unanimitate insa aceasta este suplinita de posibilitatea ,,abtinerii constructive", care permite unuia sau mai multor state sa se abtina, pentru a nu impiedica luarea deciziei. Se creeaza, in scopul imbunatatirii vizibilitatii politicii externe comune, functia de Inalt Reprezentant pentru PESC, care sa asiste presedintia, conducand o celula de planificare a politicii si de alerta rapida nou infiintata. Inaltul Reprezentant pentru PESC (functie ce a fost acordata Secretarului General al Consiliului) face parte, alaturi de presedintele in exercitiu si de comisarul pe probleme de politica externa, dintr-o ,,troika" ce asigura coordonarea in domeniu.

Instrumentele PESC sunt redefinite si completate cu unul nou - strategii comune, care pot fi adoptate de Consiliul European, si pe baza carora Consiliul de Ministri poate decide adoptarea unor actiuni comune si luari de pozitie, cu majoritate calificata.

Uniunii i se recunoaste implicit o capacitate juridica internationala (o personalitate juridica restransa) prin posibilitatea de a incheia conventii si acorduri cu tertii.

In ceea ce priveste politica de securitate comuna, in afara de unitatea de planificare si alerta rapida, infiintata in cadrul Secretariatului Consiliului, sunt intarite relatiile cu UEO[58]. Aceasta poate participa, alaturi de Comisie si statele membre, la elaborarea unor strategii, se poate apela la ea pentru planificarea si exercitarea unor actiuni in domeniul apararii sub coordonarea Consiliului European, iar misiunile Petersberg (constand in actiuni umanitare, de salvare, sarcini de mentinere a pacii), sunt inscrise in tratate.

Tratatul un merge insa mai departe si nu stabileste o aparare europeana comuna, limitandu-se la a inscrie posibilitatea acesteia, scop in care este prevazuta o cooperare in domeniul politicii de inarmare.

Referitor la reforma sistemului institutional, Tratatul de la Amsterdam nu aduce inovatii majore. Principalul beneficiar este Parlamentul European, ale carui puteri sunt intarite, in special prin obligativitatea aprobarii de catre Parlament a desemnarii Presedintelui Comisiei (potrivit Tratatului de la Maastricht era doar consultati), prin avizul conform pe care il da pentru aplicarea sanctiunilor in caz de nerespectare a drepturilor fundamentale si prin cvasi-generalizarea procedurii de codecizie, care a fost simplificata si care devine principala procedura de adoptare a actelor comunitare (fiind extinsa de la 15 la 39 de domenii). Din perspectiva extinderii, numarul membrilor Paramentului a fost limitat la 700, indiferent care va fi numarul statelor care vor compune in viitor Uniunea. Un protocol special anexat Tratatului de la Amsterdam prevede o serie de masuri pentru intarirea participarii parlamentelor nationale la activitatile Uniunii.

In privinta celorlalte institutii comunitare, modificarile sunt minime: extinderea votului cu majoritate calificata in Consiliu la alte 15 teme; intarirea rolului Presedintelui Comisiei prin implicarea lui in desemnarea membrilor acesteia si prin dobandirea competentei de a adopta o serie de hotarari cu privire la organizarea interna a institutiei; extinderea Jurisdictiei Curtii de Justitie la domenii precum migratia, azilul, vizele si trecerea frontierelor.

Fara a minimiza rezultatele obtinute la Amsterdam, care nu se compara, evident, cu transformarile remarcabile aduse prin Tratatul de la Maastricht[60], trebuie sa recunoastem ca, desi elementele de progres sunt incontestabile, Tratatul nu a reusit sa ofere solutii pentru toate problemele propuse spre rezolvare in timpul negocierilor. Criticile indreptate impotriva acestuia au in vedere absenta solutiilor pentru rezolvarea problemelor sociale legate de ocuparea fortei de munca si scaderea ratei somajului, pentru realizarea armonizarii fiscale, in domeniul investitional si bugetar.

Cel putin in domeniul institutional, limitele reformei realizate prin Tratatul de la Amsterdam sunt evidente, conferinta interguvernamentala din 1996 esuand partial in incercarea de a face o reforma de substanta a institutiilor Uniunii Europene, fara de care largirea acesteia cu alte 10-12 state ar duce la paralizia procesului decizional la nivel comunitar[61].

Clivajul aparut intre statele mici si statele mari ale Uniunii a facut imposibila obtinerea consensului asupra unor chestiuni sensibile precum o noua pondere a voturilor in Consiliu, introducerea unei duble majoritati sau numarul maxim de membri ai Comisiei Europene. In aceste conditii, solutia aleasa a fost aceea de a anexa Tratatului un Protocol special asupra institutiilor Uniunii din perspectiva extinderii acesteia, in care, subliniindu-se vointa statelor de a ajunge la un acord in acest sens, se prevede ca la data intrarii in vigoare a urmatoarei largiri a Uniunii, statele mari vor renunta la cel de-al doilea comisar, cu conditia ca ponderea voturilor sa fie si ea modificata. Articolul 2 al aceluiasi Protocol prevede ca ,,o noua CIG care sa procedeze la o reexaminare completa a dispozitiilor tratatului relative la compunerea si functionarea institutiilor va avea loc cu cel putin un an inainte ca Uniunea Europeana sa cuprinda mai mult de 20 membri". Ca si la Maastricht, ,,randez-vous-ul" se prefigureaza inainte chiar de semnarea Tratatului, la 2 octombrie 1997.

Insuficienta Tratatului de la Amsterdam a facut ca acesta sa nu aiba parte de o primire entuziasta, cel putin in unele state (Belgia, dar si Franta si Italia), si a determinat o puternica mobilizare in favoarea revizuirii sale, un grup de eurodeputati provenind din diferite partide politice infiintand in acest sens asociatia ,,SOS Europa".

3.2. Provocari si realizari pentru Uniunea Europeana la sfarsit de mileniu

Ultimii ani ai secolului XX au gasit Uniunea Europeana angajata pe mai multe fronturi: pe de o parte, intr-un profund proces intern de perfectionare a structurilor si politicilor sale; pe de alta parte, in incercarea de a se dota cu mijloace care sa-i permita cresterea vizibilitatii in plan extern, intr-o lume aflata intr-o permanenta transformare, si peste toate, perspectiva celei mai mari extinderi din istoria Europei comunitare.

In acesti ani, perioadele de criza si cele de realizari notabile se vor succeda cu repeziciune.

A. In plan intern, conjunctura economica prea putin favorabila si criza monetara din vara anului 1998 divizeaza statele membre si ingreuneaza obtinerea acordului asupra unor chestiuni sensibile precum bugetul pentru perioada 2000-2006 sau trecerea la moneda unica europeana. Problemele sociale, legate in principal de ocuparea fortei de munca, devin si ele din ce in ce mai presante, mai ales dupa amplele manifestatii europene de solidaritate cu muncitorii belgieni de la uzina Renault din Vilvorde, inchisa fara ca salariatii sa fie informati sau consultati. In plus, o criza interna izbucneste in primavara anului 1999, cand, pentru prima data in istoria integrarii europene, Comisia condusa de luxemburghezul Jacques Santer este silita de catre Parlamentul European sa demisioneze. Acuzata de ineficienta in gestionarea "crizei vacii nebune" si de lipsa de viziune si initiativa in ceea ce priveste reforma institutionala sau financiara, Comisia Santer se confrunta si cu acuzatii de frauda, Parlamentul refuzand sa-i dea descarcare de gestiune pentru exercitiul financiar 1996. Dupa ce o comisie de ancheta stabileste ca aceasta se face vinovata de nepotism si deturnare de fonduri, ea este nevoita sa-si dea demisia colectiva, cu zece luni inainte de expirarea mandatului.

O serie de modificari politice care au loc la nivel comunitar dar si in interiorul statelor membre vin sa dea noi imbolduri procesului de perfectionare a constructiei comunitare.

Astfel, la nivel comunitar, in iunie 1999 este ales un nou Parlament European (in care Partidul Popular European castiga cele mai multe fotolii si care va fi condus pentru prima parte a mandatului de catre Nicole Fontaine) si este desemnata o noua Comisie, condusa de italianul Romano Prodi. Dupa ce la 1 mai 1999 intra in vigoare Tratatul de la Amsterdam, la 4 iunie spaniolul Javier Solana de Madariaga, fost secretar general al NATO, devine primul Inalt Reprezentant pentru PESC.

La nivelul statelor membre, alegerile din Germania si Italia aduc la putere pe Gerhard Schroder, respectiv Massimo d'Alema. Se va inregistra insa in urmatorii ani o tendinta ingrijoratoare de accedere la putere a extremei dreapta in numeroase tari europene (Austria, Italia, Franta, Danemarca, Olanda, Belgia), favorizata de dificultatile economice, de amplificarea insecuritatii ca urmare a manifestarilor teroriste si de cresterea imigratiei. Venirea la putere in Austria a unei coalitii de dreapta ce cuprindea si FPO al populistului Jorg Haider va determina o criza in interiorul Uniunii, pe care statele membre vor reusi sa o depaseasca, renuntandu-se la ideea initiala a sanctionarii Austriei, dar care va indemna la reflectie pentru viitor si la mai multa vigilenta.

Criza austriaca a determinat Uniunea Europeana sa intervina pentru prima data in politica interna a unui stat membru in scopul prevenirii unei atingeri grave a principiilor fundamentale si a relevat, de asemenea, importanta practica a mecanismului sanctionator introdus de Tratatul de la Amsterdam. Chiar daca nu s-a recurs la acesta, atitudinea partenerilor Austriei, care s-au limitat la o atentionare a guvernului acestei tari asupra oricarei abateri pe care ar fi putut sa o savarseasca, apare ca o completare a acestui mecanism printr-o procedura de alerta prealabila.

B. In plan extern, sfarsitul anilor '90 este dominat de criza internationala din Kosovo, dar si de incercarea Uniunii Europene de a-si redefini relatiile cu statele terte.

Criza din Kosovo a demonstrat, inca o data incapacitatea Uniunii de a interveni, chiar si pe continentul european, fara ajutorul SUA.

Decalajul intre reusitele economice ale proiectului european si esecul politic, perpetuat in ciuda faptului ca pentru parintii fondatori ai Europei unite, securitatea constituia un obiectiv major, a permis izbucnirea si inradacinarea unui razboi pe taram european, in fosta Iugoslavie , intre 1991 si 1999. Esecul politicii europene este cu atat mai evident in ceea ce priveste conflictul din Kosovo, un razboi previzibil, care putea fi anticipat cu aproape zece ani inainte de a izbucni si in fata caruia Europa s-a dovedit neputincioasa.

Preferinta europenilor pentru diplomatie, negocieri, propunerea unor aranjamente comerciale ca mijloace de a actiona pentru solutionarea unei crize, in lipsa unor instrumente militare cu care sa fie dotata Uniunea, a facut ca razboiul intre separatistii albanezi si fortele sarbe sa nu poata fi impiedicat, iar interventia acestora sa aiba un rol secundar in raport cu cea a americanilor.

Chiar daca negocierile pentru obtinerea unui acord de pace initiate si conduse de europeni in cadrul Conferintei de la Rambouillet (februarie 1999) au esuat, urmarea esecului fiind bombardarea Serbiei de catre fortele NATO, acest demers are o semnificatie aparte pentru Europa, intrucat pentru prima data cele patru mari state ale Continentului, Franta, Germania, Marea Britanie si Italia au actionat de o maniera solidara. Ele au participat apoi impreuna, alaturi de SUA, la operatiunea ,,Forta aliata", iar ,,Planul Fischer", propus de presedintia germana a Uniunii Europene si a UEO, a stat la baza rezolutiei ONU[62] care a pus capat razboiului.

La sfarsitul conflictului, Consiliul de Securitate al Natiunilor Unite a insarcinat NATO cu responsabilitatea unei prezente internationale pentru mentinerea pacii in regiune (prin intermediul KFOR), in timp ce europenii si-au adus contributia la reconstructia si democratizarea regiunii prin propunerea unui "Pact de Stabilitate pentru Europa de Sud - Est", constand in principal in sprijin financiar. Impactul moral al acestui pact este insa si mai important, pentru ca el deschide perspectiva unei aderari a statelor din Balcanii de Vest la Uniunea Europeana, chiar daca intr-un termen mai lung.

In ceea ce priveste relatia cu statele terte, aceasta a evoluat in ultimii ani ai decadei '90 de o maniera extrem de dinamica, pe doua coordonate principale: parteneriat politic si cooperare comerciala.

- In primul rand, in relatia cu SUA, asociat traditional al statelor europene, a fost intarit parteneriatul transatlantic prin adoptarea, in cadrul reuniunii de la Madrid din decembrie 1993, a "Noii Agende Transatlantice", care prevedea cooperarea pentru promovarea pacii si a stabilitatii, pentru lupta impotriva traficului si a terorismului, pentru dezvoltarea schimburilor comerciale si a investitiilor reciproce.

- Relatiile cu Rusia au fost si ele dezvoltate, pe de o parte prin incheierea unui Parteneriat pentru pace, in cadrul NATO, si, pe de alta parte, prin incheierea unui Acord de parteneriat si de colaborare, semnat la Corfu in iunie 1994 si intrat in vigoare in decembrie 1997, in virtutea caruia aceasta primea un important ajutor financiar si tehnic.

- Este intarit, de asemenea, parteneriatul euro-asiatic (cu China, Japonia si Coreea de Sud) prin intermediul a doua reuniuni ce au loc in 1996 la Bangkok si Londra, si se pun bazele unei colaborari cu state din America Latina reunite in Mercosur (Argentina, Brazilia, Paraguai, Uruguay), carora li se adauga Cile si Bolivia, in septembrie 1995.

- Consiliul European de la Essen din decembrie 1994 hotaraste intensificarea relatiilor Uniunii Europene cu statele din zona Mediteranei, definita ca ,,zona prioritara de importanta strategica", o prima conferinta comuna fiind deschisa la Barcelona in noiembrie 1995 si o a doua in aprilie 1997 in Malta.

- In ceea ce priveste relatiile privilegiate cu statele ACP, in noiembrie 1995 este incheiat Acordul de la Lome IV, inlocuit in iunie 2000 prin Acordul de la Cotonou. Acest ultim acord, incheiat in conditiile in care bilantul acordurilor anterioare arata ca statele din aceasta zona nu au reusit, in ciuda ajutoarelor acordate, sa se redreseze economic, are ca obiectiv principiul lupta contra saracie. El ofera ajutor pentru dezvoltarea economica, dar prevede si un mecanism de dialog politic axat pe problemele specifice acestei zone: aplanarea conflictelor, lupta contra coruptiei, migratiei, consolidarea democratiei si respectarea drepturilor omului.

Din aceasta scurta trecere in revista a principalelor actiuni ale Uniunii Europene in domeniul relatiilor externe, apare ca evidenta o schimbare de viziune care se produce in acesti ani, in sensul ca aceasta inceteaza sa se manifeste doar ca actor comercial pe scena internationala, ci incepe sa se comporte, este adevarat ca de o maniera mai discreta, si ca actor politic, preocupat de asigurarea pacii, a stabilitatii, securitatii si democratiei[63].

C. In ceea ce priveste cea de-a treia mare provocare, si poate cea mai importanta a Europei la sfarsitul anilor '90 - extinderea Uniunii spre Centrul si Estul continentului, aceasta este din ce in ce mai aproape de realizare dupa ce, in martie 1998 procesul de extindere este lansat simbolic, prin intrunirea la Londra, a primei Conferintei europene reunind cele cincisprezece state membre, cele zece state candidate din Europa Centrala si de Est si Cipru.

Desi Consiliul European de la Luxemburg din decembrie 1998 consacra un proces de extindere diferentiata, decizand deschiderea negocierilor de aderare doar cu sase dintre statele candidate[64], in 1999, in contextul crizei din Kosovo, a necesitatii stabilizarii regiunii, dar si ca o recunoastere a sprijinului acordat in acest conflict de unele dintre statele estice, Consiliul European de la Helsinki decide deschiderea negocierilor de aderare si cu celelalte cinci state candidate , carora li se adauga Malta, iar Turcia primeste si ea statutul de tara candidata.

Chiar daca nu a fost stabilita o data limita pentru incheierea negocierilor, perspectiva extinderii era destul de aproape, iar Uniunea urma sa numere 27, 28 sau chiar un numar mai mare de state membre, avand in vedere promisiunile facute statelor din Balcanii de Vest.

3.3. Continuarea procesului de reforma. Realizarea adaptarilor institutionale necesare in vederea extinderii

3.3.1. "Agenda 2000" si adoptarea Cartei drepturilor fundamentale din Uniunea Europeana

In fata acestor multiple provocari cu care se confrunta Uniunea la sfarsit de mileniu, procesul de reformare va fi repus in functiune, asa cum deja ne-am obisnuit, inainte chiar ca Tratatul de la Amsterdam sa fi intrat in vigoare.

Astfel, la o luna de la reuniunea de la Amsterdam (16 iulie 1997), Comisia prezinta un amplu program de actiune intitulat ,,Agenda 2000 - pentru o Europa mai puternica si mai extinsa", care defineste o strategie coerenta cu privire la masurile ce trebuiesc luate pentru a permite Uniunii sa raspunda eficient noilor provocari.

Pentru a garanta cele mai bune perspective economice cetatenilor europeni si pentru a asigura succesul procesului de extindere, este necesara remodelarea Uniunii.

Principalele obiective ale Agendei 2000 sunt reforma institutionala, consolidarea principalelor politici comune si stabilirea unui nou cadru financiar pentru perioada 2000-2006, toate acestea in acord cu viitoarea extindere, asupra careia Comisia isi da, de asemenea, avizul prin acest document.

Propunerea Comisiei vizeaza in special modernizarea PAC si reforma politicii de coeziune economica si sociala. Modelul agricol european trebuie sa fie reorientat pentru a contribui la dezvoltarea economica, la asigurarea unei protectii eficiente a mediului inconjurator, accesul la produse alimentare sigure, de inalta calitate si la preturi concurentiale, cu atat mai mult cu cat el face obiectul a numeroase dispute in relatiile cu partenerii Uniunii, in special in cadrul Organizatiei Mondiale a Comertului (OMC). In acelasi timp, se propune o redistribuire a fondurilor structurale catre regiunile cele mai defavorizate, pentru reducerea decalajelor de dezvoltare existente si aducerea statelor candidate cat mai aproape de nivelul statelor membre ale Uniunii.

Fara a cere o crestere semnificativa a veniturilor, Comisia concepe un cadru financiar foarte strans pentru perioada 2000-2006, orientat spre limitarea cheltuielilor statelor membre in cadrul UEM, in masura sa asigure insa atat necesitatile acestora, cat si costurile extinderii[66].

Carta Drepturilor Fundamentale

Dupa o perioada mai putin fasta, anul 1999, care debuteaza cu intrarea in vigoare a euro, va reprezenta un moment de turnura pentru evolutia Uniunii Europene, cele cinsprezece state membre afirmandu-si vointa de a intari Europa politica[67]. Germania si Finlanda, care asigura in acest an presedintia Uniunii, vor imprima un ritm sustinut dezbaterilor cu privire la perfectionarea constructiei comunitare, axate pe trei directii: initierea unui proces de reforma institutional care sa permita functionarea unei Europe extinse; definirea unei politici europene de securitate si aparare (PESA); crearea unui spatiu de libertate, securitate si justitie.

Dupa ce in cursul anului 1998 prioritatile inscrise in Agenda 2000 au facut obiectul a circa douazeci de propuneri legislative inaintate de Comisia Europeana, si dupa negocieri indelungate intre guvernele statelor membre, la Consiliul European de la Berlin din 24-25 martie 1999 este realizat un acord politic general cu privire la masurile propuse prin Agenda 2000 si este adoptat cadrul bugetar pentru perioada 2000-2006. Acesta prevedea cresterea progresiva, dar destul de sensibila, a cheltuielilor pentru marile capitole bugetare, plafonate la 1,27% din PIB-ul statelor membre.

In perioada care urmeaza, Uniunea se va concentra in principal pe rezolvarea chestiunilor legate de largirea sa: reforma politicilor interne, negocierile de aderare si revizuirea Tratatelor pentru a permite o functionare eficienta dupa extindere. Consiliul European de la Cologne (Germania) din 3-4 iunie 1999 reprezinta, din acest punct de vedere, un moment foarte important, pentru ca el da un dublu impuls pe plan institutional. Pe de o parte, este definitivat mandatul viitoarei CIG pentru revizuirea tratatelor (ale carei linii generale au fost stabilite inca din 1997) si se hotaraste deschiderea lucrarilor acesteia la inceputul anului 2000. Pe de alta parte, la propunerea presedintiei germane, se decide elaborarea unei Carte a drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, idee inovatoare atat prin faptul ca pentru prima data obiectivul aprofundarii integrarii europene este pus in stransa legatura cu cetatenii Uniunii, iar respectarea drepturilor omului, a valorilor fundamentale este afirmata ca regula suprema pe care se intemeiaza colaborarea statelor europene, cat si prin modalitatea de elaborarea proiectului Cartei. Astfel, este insarcinata cu elaborarea acestuia o Conventie compusa din 62 membri (30 reprezentanti ai parlamentelor statelor membre, 16 reprezentanti ai Parlamentului European, cei 15 sefi de state si de guvern si un reprezentat al Comisiei Europene), sub conducerea germanului Roman Herzog. La lucrarile acesteia participa, cu rol de observatori, reprezentanti ai Curtii de Justitie, ai CEDO si ai Consiliului Europei, ca si organizatii neguvernamentale.

Lucrarile propriu-zise ale Conventiei incep in decembrie 1999 si se incheie la 2 octombrie 2000. La Consiliul European de la Biaritz (13-14 octombrie 2000) este aprobat cu unanimitate textul proiectului inaintat de Conventie, care este apoi proclamat solemn la 7 decembrie 2000 la Nisa.

Carta are meritul de a reuni pentru prima data intr-un singur document ansamblul drepturilor fundamentale proclamate intr-o serie de texte anterioare[68], dar si drepturi noi, precum cele legate de bioetica, de protectia datelor personale, drepturile cetatenilor in raporturile lor cu administratia, etc. Ea se adreseaza in principiu tuturor persoanelor care se gasesc in mod legal pe teritoriul Uniunii Europene, nefacand deosebire intre cetateni si straini, iar obligatia respectarii sale revine atat institutiilor si organelor Uniunii, cat si organelor statelor membre, insa acestora din urma doar atunci cand "pun in aplicare dreptul Uniunii".

In preambulul sau, Carta face referiri la pastrarea si dezvoltarea valorilor comune si diversitatea culturilor, la traditiile popoarelor Europei, la respectarea competentelor si sarcinilor Comunitatii, dar si la principiul subsidiaritatii.

Carta cuprinde importante elemente de supranationalitate prin prevederile referitoare la cetatenia europeana, la dreptul de a alege si a fi ales in alegerile pentru Parlamentul European in oricare stat membru al Uniunii ,,in aceleasi conditii ca si resortisantii acelui stat" si prin conferirea dreptului de vot la alegerile municipale in tarile unde locuiesc[69].

Prevederile sale nu limiteaza si nici nu aduc atingere drepturilor decurgand din alte documente internationale (in special celor prevazute de Conventia europeana a drepturilor omului si libertatilor fundamentale) sau celor consacrate de constitutiile statelor membre, ori in jurisprudenta CJCE.

Chiar daca pentru moment Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene nu a dobandit forta juridica obligatorie, nefiind integrata in noul tratat, ea reprezinta un moment important in conturarea unui model social european si a trasaturilor esentiale ale unei identitati europene[70].

3.3.2. Semnarea Tratatului de la Nisa la 26 februarie 2001

In paralel cu elaborarea Cartei drepturilor fundamentale, preocuparile pentru definirea directiilor viitoarei perfectionari institutionale continua, si in octombrie 1999 un grup de reflectie condus de fostul premier belgian Jean-Luc Dehaene prezinta Comisiei un raport asupra reformei institutionale in care se propune reformarea de o maniera globala a sistemului institutional, fiind avute in vedere in special urmatoarele: o mai buna responsabilizare individuala a comisarilor si cresterea autoritatii Presedintelui Comisiei; o noua ponderare a voturilor in Consiliu care sa tina cont de importanta fiecarui stat; extinderea votului majoritar in pilonii doi si trei; extinderea procedurii de codecizie. Se propune, de asemenea, regruparea intr-un tratat de baza a obiectivelor, principiilor, orientarilor generale, drepturilor cetatenilor si cadrului institutional, rezultand astfel o "constitutie europeana", care sa un poata fi modificata decat cu unanimitate.

Consiliul European de la Helsinki (10-11 decembrie 1999) stabileste ordinea de zi a conferintei interguvernamentale, cuprinzand chestiunile institutionale asupra carora nu s-a obtinut acordul la Amsterdam (marimea si compozitia Comisiei, ponderea voturilor in Consiliu, extinderea votului cu majoritate calificata), precum si orice alta modificare institutionala legata de acestea, necesara pentru a permite Uniunii sa poata functiona in bune conditii dupa extindere. Statele candidate trebuiau sa fie tinute la curent cu evolutia negocierilor.

Acestei liste, i se adauga la Consiliul european de la Feira (19-20 iunie 2000) chestiunea cooperarii intarite.

Deschisa la 14 februarie 2000, Conferinta interguver-namentala a reprezentat o concentrare de forte nemaiintalnita. Ea a fost pregatita prin contributii ale fiecareia dintre institutiile comunitare (Comisia institutionala a Parlamentului European sau grupul de reflectie din cadrul Comisiei), prin rapoarte venite din partea parlamentelor nationale sau a unor institutii de cercetare din statele membre, prin consultari cu societatea civila (grupuri universitare, asociatii de promovare a ideei europene, etc). Lucrarile sale au fost inconjurate de o mare transparenta, pentru prima data intr-un asemenea cadru totalitatea documentelor si a contributiilor fiind disponibile pe un site web[71].

Negocierile din cadrul CIG se incheie la Summit-ul European de la Nisa, tinut sub presedintia franceza intre 7 si 11 decembrie 2000, cel mai lung si mai complicat din istoria constructiei europene. In ciuda lucrarilor pregatitoare foarte complexe, consensul a fost dificil de gasit intrucat miza era chiar impartirea puterilor in Uniune, ponderea fiecarui stat in procesul decizional si influenta sa in interiorul institutiilor.

Pe de o parte, cuplul franco - german, care de atatea ori a reusit sa scoata constructia comunitara din impas, nu a mai functionat, germanii punand in discutie paritatea institutionala stabilita intre cele doua state inca de la infiintarea primei comunitati europene .

Nisa Reforma institutionala

Pe de alta parte, un clivaj a aparut intre statele mari ale Uniunii si statele mici, acestea din urma sustinand ca prin masurile prognozate rolul lor se va diminua considerabil, opunandu-se unei reduceri drastice a dimensiunilor Comisiei si incercand sa obtina cat mai multe voturi in Consiliu[73].

Nu in ultimul rand, atat unele dintre statele mari, cat si din cele mici, au incercat sa tina ,,cu dintii" de interesele lor nationale, refuzand sa abandoneze dreptul lor de veto si sa treaca la votul majoritar intr-o serie de domenii de decizie: Franta pentru proprietatea intelectuala, Germania pentru probleme de imigratie si de azil, Marea Britanie, Danemarca si Suedia pentru fiscalitate si politica sociala, Spania, Portugalia si Grecia pentru fondurile de coeziune.

Dupa patru zile de negocieri, in care au survenit schimbari pana la ultimul moment, un acord ,,minimal" a putut fi obtinut in dimineata zilei de 11 decembrie. Considerat drept ,,convenabil" de catre Chirac, care apreciaza ca asupra chestiunilor nerezolvate progresele urmeaza sa aiba loc in viitor, cu o ,,incetineala necesara ", insa criticat de majoritatea comentatorilor, care il califica drept modest[74] sau chiar un esec , rezultatul reuniunii de la Nisa lasa impresia unei opere nefinalizate. Perspectiva extinderii face insa ca aceasta sa se concretizeze in Tratatul de la Nisa de modificare a Tratatului asupra Uniunii Europene si a Tratatelor de instituire a Comunitatilor Europene si a unor acte conexe , semnat la 26 februarie 2001 si insotit de o serie de protocoale (intre care Protocolul privind extinderea Uniunii, Protocolul asupra Statutului Curtii de Justitie sau Protocolul relativ la consecintele financiare ale expirari Tratatului de instituire a CECO) si de un numar de 24 de declaratii anexa.

3.3.3. Principalele contributii ale Tratatului de la Nisa

Pentru statele candidate, Tratatul de la Nisa reprezinta un eveniment istoric[77] pentru ca el ofera posibilitatea extinderi Uniunii. Antamand cele patru puncte principale care figurau pe ordinea de zi, Tratatul stabileste regulile de functionare ale unei Europe extinse la 27 de state membre.

A.    Modificari institutionale

In ceea ce priveste dimensiunea si alcatuirea Comisiei Europene, se prevede o procedura in doua etape potrivit careia, incepand cu 2005 Comisia va cuprinde cate un national al fiecarui stat membru (statele mari trebuind astfel sa renunte la cel de-al doilea post de comisar), iar atunci cand Uniunea va avea 27 de state membre, numarul membrilor Comisiei va fi inferior celui al statelor membre, dimensiunea exacta ca si cetatenia comisarilor urmand sa fie determinate de catre Consiliu, cu unanimitate, avand in vedere un sistem de rotatie egalitara. Pentru a asigura coeziunea acestui organ colegial destul de numeros[78], prerogativele presedintelui Comisiei sunt intarite , acesta decizand asupra repartizarii sarcinilor si responsabilitatilor in interiorul institutiei, numind (cu aprobarea Colegiului) vicepresedintii Comisiei, si putand cere demisia unui membru. O inovatie se produce in ceea ce priveste desemnarea presedintelui Comisiei, care nu se va mai realiza prin consultari cu statele membre, ci va fi facuta de catre Consiliul European, cu majoritatea calificata, urmand ca apoi sa fie confirmata de Parlamentul European (ceea ce ii intareste legitimitatea ).

Ponderea voturilor in Consiliu, care a suscitat vii dezbateri, a fost modificata, prevazandu-se o noua scala de repartizare a voturilor de la 3 la 29. Aceasta permite o ierarhie mai nuantata si intareste ponderea statelor mari, Franta, Germania, Italia si Marea Britanie, a caror influenta este partial restaurata, lor adaugandu-se Spania si, ulterior, Polonia.

Desi Germania, sustinuta de majoritatea celorlalte state, a cerut mai multe voturi, pe criteriul demografic, Franta a refuzat vehement si acordul a mentinut paritatea celor 4 state mari, care obtin insa o triplare a voturilor (de la 10 la 29), in timp ce state mai mici primesc un numar aproximativ dublu de voturi. Un numar important de voturi (27) obtin Spania si, dupa integrare, Polonia.

In schimbul mentinerii paritatii, Franta a acceptat amanarea pana in 2005 a intrarii in vigoare a noii repartizari, iar Germania a obtinut mai multe locuri in Parlamentul European si introducerea unei "clauze de verificare demografica" , potrivit careia majoritatea calificata prevazuta de Tratat, de 72% din voturi, exprimate de majoritatea (simpla) a statelor membre, trebuia sa fie dublata de o majoritate a populatiei. Astfel, un stat membru putea cere sa se verifice daca majoritatea calificata reprezinta cel putin 62% din populatia Uniunii, in caz contrar, decizia neputand fi adoptata.

Votul cu majoritatea calificata este extins la aproximativ 20 de domenii noi[82] (jumatate din cele anuntate initial), chiar daca pentru unele dintre acestea se prevede un interval de timp mai lung , insa pentru deciziile in domeniul fiscalitatii si politici sociale, ca si pentru cele care tin de pilonii politici, regula unanimitatii continua sa se aplice.

Competentele Parlamentului European sunt si ele intarite prin Tratatul de la Nisa, procedura codeciziei fiind extinsa la aproape toate domeniile in care Consiliul statueaza cu majoritatea calificata[84]. Parlamentul obtine dreptul de a sesiza Curtea de Justitie, numirea presedintelui Comisiei este conditionata de aprobarea Parlamentului si este chemat sa-si dea avizul conform in cadrul mecanismului de supraveghere si alerta pentru a preveni violarea de catre un stat a drepturilor fundamentale, fara de care Consiliul un poate adresa recomandari statului in cauza.

Din perspectiva extinderii numarul maxim de eurodeputati este fixat la 732, prin repartizarea locurilor astfel incat sa se realizeze o reprezentare proportionala si activitatea parlamentara sa nu fie blocata de un numar prea mare de membri. Cu exceptia Germaniei, care isi pastreaza cele 99 de locuri, celelalte state trebuie sa-si reduca numarul de eurodeputati.

In ceea ce priveste Curtea de Justitie, prerogativele acesteia sunt mai clar delimitate fata de cele ale TPI si se prevede posibilitatea infiintarii unor complete specializate pentru anumite domenii. Noile state membre isi vor desemna si ele cate un judecator pentru Curtea de Justitie si pentru TPI.

B. Politica externa si de securitate comuna

Incapacitatea Uniunii de a gestiona criza din fosta Iugoslavie a facut statele europene constiente de necesitatea de a defini o politica externa si de securitate cu adevarat comuna si mai autonoma. Consiliile Europene de la Cologne si Helsinki din 1999 au stabilit o serie de masuri in acest sens. Astfel, s-a decis crearea, incepand cu 2003, a unei forte de reactie rapida fara caracter permanent, formata din 50.000 de militari, capabila sa se desfasoare intr-un termen de 60 zile, in caz de criza internationala. In plus, la 13 noiembrie 2000, Consiliul de Ministrii al UEO a decis sa puna capat activitatii operationale a organizatiei si sa transfere progresiv competentele sale Uniunii Europene. In aceste conditii, Tratatul de la Nisa modifica articolul 17 din Tratatul Uniunii Europene, UEO ne mai fiind prezentata ca "brat inarmat al UE", fiind mentinuta totusi posibilitatea cooperarii in cadrul acesteia[85].

Tratatul de la Nisa pune bazele crearii unor structuri operationale permanente ale Europei in materie de aparare, prevazand infiintarea unui Comitet politic si de securitate (COPS), pentru a asigura controlul politic si conducerea strategica a operatiunilor de gestionare a crizelor, sub controlul Consiliului, un Comitet militar, compus din sefii de stat-major ai statelor membre, insarcinat cu prezentarea de avize si recomandari catre Comitetul politic si un stat-major, un comandament (creat ca un serviciu al Secretariatului general al Consiliului), insarcinat cu evaluarea situatiilor si planificarea strategica, care trebuia sa asigure, de asemenea, relatiile militare cu NATO[86].

In cadrul reuniunii de la Nisa statele membre s-au angajat sa faca politica europeana de securitate si aparare operationala, pe cat posibil, in 2001, fara a astepta intrarea in vigoare a Tratatului.

C. Justitia si afacerile interne

Tratatul de la Nisa a decis crearea unei Unitati europene de cooperare judiciara (EUROJUS)[87], idee lansata de Franta si Germania la Consiliul European de la Tampere din octombrie 1999. Aceasta are rolul de a contribui la coordonarea intre autoritatile nationale competente ale statelor membre, isi da concursul in anchetele referitoare la infractiuni de criminalitate transfrontaliera grave, cu deosebire de criminalitate organizata (tinand cont de analizele efectuate de EUROPOL), coopereaza cu Reteaua judiciara europeana , in special pentru a facilita executarea de comisii rogatorii si punerea in aplicare a cererilor de extradare.

D. Cooperarea aprofundata

Referitor la cooperarea ,,intarita" sau ,,aprofundata", modalitatile de realizare sunt imbunatatite, statele nu mai dispun in pilonul comunitar de un drept de veto cu privire la initierea unei astfel de cooperari si nici in ceea ce priveste cooperarea in materie de Justitie si Afaceri Interne, unde acordul Comisiei sau al Parlamentului nu mai este necesar. Cooperarea intarita a fost extinsa si la Politica externa si de securitate comuna (cu exceptia chestiunilor militare), statele membre dispunand insa in acest domeniu de dreptul de veto.

3.3.4. Rezultatele limitate ale reuniunii de la Nisa - un semnal de alarma pentru viitor.

Daca in ceea ce priveste pregatirea viitoarei extinderi a Uniunii Europene aportul Tratatului de la Nisa este semnificativ, el reglementand in cele mai mici amanunte unele aspecte ale functionarii institutionale a Europei largite, rezultatele sale sunt discutabile in ceea ce priveste aprofundarea integrarii europene, multi autori apreciind ca la Nisa a fost favorizata mai degraba largirea decat aprofundarea si ca reforma institutionala un poate fi considerata, in nici un caz, terminata[89].

I se reproseaza in principal Tratatului de la Nisa ca a pastrat inca destule domenii in sfera votului cu unanimitate, ca a complicat procesul decizional prin noua ponderare a voturilor, in care existenta diferitelor minoritati de blocaj face dificil de realizat majoritatea calificata, ca nu s-a realizat transparenta necesara, iar garantarea drepturilor fundamentale este confuza[90].

Pe de alta parte, unele dintre statele membre, in special statele mici, contesta modul cum a fost reglementata problema ponderarii voturilor in Consiliu si cea a componentei Parlamentului European, considerand-o inechitabila[91].

Desi modeste, reformele institutionale realizate prin Tratatul de la Nisa sunt indispensabile pentru functionarea unei Uniuni mai numeroase.

In conditiile acestui bilant relativ nesatisfacator al reuniunii de la Nisa, si in logica deja cunoscuta a randez-vous-urilor de la Maastricht si Amsterdam, luarea unei decizii cu privire la chestiunile asupra carora nu s-a obtinut acordul la Nisa este amanata pentru mai tarziu, in contextul unei dezbateri mai largi si aprofundate cu privire la viitorul Uniunii. Astfel, la cererea Germaniei, este anexata tratatului o ,,Declaratie asupra viitorului Uniunii"[92], care precizeaza ca reflectia trebuie sa continue, iar presedintiile viitoare ale Uniunii sunt mandatate sa incurajeze dezbaterile asupra unor teme precum: simplificarea tratatelor, delimitarea competentelor intre Uniune si statele membre, precizarea rolului parlamentelor nationale in arhitectura europeana si reglementarea statutului Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Este fixat ca termen pentru solutionarea acestor probleme anul 2004.

Contextul in care s-au desfasurat negocierile de la Nisa, precum si rezultatele acestora, au constituit un triplu semnal de alarma pentru liderii europeni.

Un prim semnal are in vedere dificultatile din ce in ce mai mari de realizare a consensului intre statele membre. Acestea sunt determinate, pe de o parte, de exacerbarea ,,egoismelor nationale" si interesul scazut al unora dintre statele membre pentru aprofundarea constructiei europene fata de ceea ce doreste restul Uniunii Europene, si, pe de alta parte, de o depreciere a relatiilor din interiorul Uniunii, atat intre statele mari, care incearca, fiecare in parte, sa-si consolideze pozitia si influenta[93], negociind uneori de pe pozitii de forta, cat si intre acestea si statele mici, care se simt neluate in seama si nedreptatite, si care cer ca si interesele lor sa fie menajate.

In al doilea rand, amplele manifestatii de protest impotriva globalizarii care au insotit, pe tot parcursul lor, negocierile de la Nisa arata ca Uniunea Europeana este asociata si ea cu fenomenul si ca este datoare sa gaseasca solutii pentru a face fata provocarilor acesteia in beneficiul tuturor statelor membre si a tuturor cetatenilor sai.

In sfarsit, un al treilea semnal de alarma este dat de dificultatile ratificarii tratatului, care nu a putut fi considerat acceptat decat la sfarsitul anului 2002, el putand intra in vigoare abia la 1 februarie 2003. Dupa votul negativ dat de danezi Tratatului de la Maastricht, un nou vot negativ acordat de irlandezi Tratatului de la Nisa in referendumul organizat in iunie 2001, ridica importante semne de intrebare in ceea ce priveste atasamentul cetatenilor statelor membre fata de proiectul european, chiar daca la cel de-al doilea referendum, organizat in octombrie 2002, rezultatul a fost favorabil.

Din nefericire, evolutiile viitoare ne vor demonstra ca liderii europeni nu au invatat nimic din greselile trecutului, perseverand in aceleasi erori si inchistandu-se in aceleasi dogme, fara a tine cont de parerea europenilor.

Concentrandu-se, ca si la Amsterdam, pe realizarea unor reforme tehnice, fara a remedia deficitul democratic, negociatorii Tratatului de la Nisa par sa nu fi inteles ca finalitatea constructiei europene este legata de cetatenii sai si ca succesul Europei depinde in mod esential de sustinerea popoarelor care o constituie.

4. Procesul de extindere a Uniunii spre Europa Centrala si de Sud - Est

4.1. Premisele procesului de extindere

Refuzul Uniunii Sovietice de a colabora cu Statele Unite in reconstructia Europei prin intermediul Planului Marshall a dus la o separare brutala, cu efecte indelungate si dureroase, a statelor din Europa Centrala si de Est, devenite sateliti sovietici, de partea occidentala a continentului, prin inconjurarea lor cu o "cortina de fier"[94].

Timp de patruzeci de ani, Uniunea Sovietica s-a folosit de toate mijloacele necesare pentru a pastra divizarea Europei si sovietizarea partii ei Centrale si Estice.

In aceste conditii, initiativele Comunitatilor, reluate de mai multe ori, in special in anii 70, de a stabili relatii cu Europa de Est au esuat. Acest lucru va fi posibil abia in 1988, dupa ani de discutii si pe fondul unei relansari a relatiilor Est - Vest ca urmare a venirii la putere a lui Gorbaciov. Astfel, Declaratia Comuna semnata la 25 iunie 1988 intre Comunitatile Europene si statele sud - est europene membre ale CAER, a deschis calea crearii unor relatii comerciale si politice cu tarile Europei Centrale si de Est[95]. Aceasta declaratie a facilitat stabilirea de relatii diplomatice intre Comunitati si fiecare stat membru CAER (ducand la deschiderea misiunilor diplomatice acreditate pe langa Comisia Europeana) si semnarea unor acorduri bilaterale de comert si cooperare, cu Ungaria si Cehoslovacia in 1988, cu Polonia si URSS in 1989.

Atunci cand statele Europei de Est au decis, la sfarsitul anului 1989, ruperea de blocul sovietic si si-au manifestat liber vointa de a se "reintoarce" la Europa, Comunitatile Europene si-au asumat responsabilitatea de a participa la efortul de redresare a acestora in interiorul unui spatiu liber de tutela sovietica. Pentru aceste state, solidaritatea occidentala nu avea insa sens decat in cadrul aderarii lor la institutiile care asigura respectarea valorilor occidentale (Consiliul Europei), prosperitatea (Comunitatea Europeana) si securitatea (NATO si UEO).

Pe langa responsabilitatea istorica de a reconstitui o realitate geografica, Comunitatea are si o responsabilitate politica, pentru ca un esec al procesului de tranzitie in Europa Centrala si de Est putea avea consecinte incalculabile pentru intregul continent european[96]. Fara indoiala, dupa disparitia CAER si initierea tranzitiei spre democratie, statele estice au luat drept model Europa comunitara , existand la nivelul factorilor politici interni un consens deplin cu privire la obiectivul integrarii in Uniunea Europeana.

Dorinta manifestata de statele estice de a se "reintoarce la Europa" este primita cu caldura de liderii europeni, care in comunicatul final al Consiliului European de la Strasbourg din 8 - 9 decembrie 1989 invita aceste state sa continue procesul recent initiat, de tranzitie catre libertate, democratie si respectarea drepturilor omului, promitandu-le, in acelasi timp, tot sprijinul institutiilor comunitare in realizarea reconstructiei.     

Statele din Centrul si Estul Europei sunt astfel in situatia de a-si putea recupera pe deplin identitatea europeana si de a face parte, prin vointa si decizia lor proprie, din proiectul de integrare europeana.

. Conditionalitatea extinderii

Extinderea spre Centrul si Estul Europei

Daca vointa de a fi impreuna a europenilor din Estul si Vestul continentului era de netagaduit, clivajele existente intre Europa bogata si Europa saraca faceau necesar ca aceasta apropiere sa se realizeze de o maniera progresiva, in etape.

Prima etapa a acestei aproprieri a constat in punerea in functiune de catre Uniune a unei politici de asistenta, constand in sprijin financiar, tehnic si deschiderea pietelor. In acest scop:

- a fost dezvoltat cu succes programul PHARE (destinat initial reconstructiei economice a Poloniei si Ungariei si extins ulterior si la celelalte state din Centrul si Estul Europei);

- a fost dezvoltata o politica de imprumuturi destinata investitiilor in aceste state, sustinuta de Banca Europeana de Investitii (BEI);

- a fost creata Banca Europeana pentru Reconstructie si Dezvoltare (BERD) care sa sustina din punct de vedere financiar trecerea la democratie si la economia de piata.

Acordurile de asociere, pe care Comunitatea le-a semnat cu fiecare dintre statele Europei Centrale si de Est reprezinta cea de-a doua etapa a apropierii intre Uniunea Europeana si aceste state, care devin astfel state asociate la Uniunea Europeana. Aceste acorduri au fost concepute pentru a apropia din punct de vedere politic si economic statele candidate de Uniune, pentru a le pregati in vederea aderarii. Ele contin reglementari cu privire la libera circulatie a marfurilor, circulatia lucratorilor (dreptul de stabilire), furnizarea de servicii intre Comunitate si statele asociate, libera circulatie a capitalurilor, cooperarea economica si financiara, cooperarea culturala, armonizarea legislatiei si adaptarea institutionala. Incepand din 1991 au fost incheiate acorduri de asociere cu Polonia si Ungaria (1991), Romania[98], Bulgaria, Cehia Slovacia (1993), Estonia, Letonia si Lituania (1995), Slovenia (1996), la care se adauga acordurile semnate cu Turcia (1963), Malta (1970) si Cipru (1972).

Paralel cu aplicarea acordurilor de asociere, statele asociate au depus cereri de aderare la Uniunea Europeana. Din acest punct de vedere, Tratatul de la Maastricht relua in art. 49 al TUE principiul, inscris deja in Tratatul de la Roma din 1957, potrivit caruia "Orice stat european poate sa devina membru al Uniunii", si stabilea si procedura: "El adreseaza o cerere Consiliului, care hotaraste cu unanimitate dupa consultarea Comisiei si dupa avizul conform al Parlamentului European care se pronunta cu majoritatea absoluta a membrilor sai".

In fata cererilor de aderare precoce formulate de catre statele care au semnat primele acorduri de asociere si a presiunii crescute in favoarea unei aderari rapide, tanara Uniune Europeana trebuia sa dea un raspuns. Dupa o perioada de interogatii si consultari intre statele membre, in care Comisia este insarcinata sa elaboreze un raport in acest sens[99], raspunsul vine la Consiliul European de la Copenhaga din 21 - 22 iunie 1993, in concluziile caruia se precizeaza ca statele asociate din Europa Centrala si de Est care doresc, pot deveni membre ale Uniunii Europene daca acestea vor fi in masura sa-si asume obligatiile care decurg din aceasta, indeplinind conditiile economice si politice cerute. Conditiile cerute statelor candidate, cunoscute drept "criteriile de la Copenhaga" au fost structurate astfel:

a) criteriul politic - privind stabilitatea institutionala, ca garant al democratiei, statului de drept, respectului pentru drepturile omului si protectia minoritatilor;

b) criteriul economic - privind existenta unei economii de piata functionale si a capacitatii de a face fata presiunii concurentiale exercitate de fortele pietei in UE;

c) criteriul referitor la capacitatea de a adopta acquis-ul comunitar si de a subscrie la obiectivele uniunii politice si ale uniunii economice si monetare.

Pe langa acestea Consiliul European de la Copenhaga a mai pus o conditie: cea a salvgardarii capacitatilor de actiune si de functionare a institutiilor europene in cadrul viitoarei extinderi[100] .

4.3. Pregatirea procesului de extindere

La Consiliul European de la Essen din 1994 a fost stabilita strategia de preaderare a statelor asociate, bazata pe relatiile structurale dintre statele candidate si institutiile comunitare, dezvoltarea acordurilor europene de asociere, asistenta financiara in cadrul programului Phare si pregatirea integrarii acestor tari in piata interna comunitara. Comisia a fost insarcinata cu elaborarea unei Carti Albe asupra consecintelor extinderii asupra pietei interne. Publicata in mai 1995 si prezentata Consiliului European de la Cannes din iunie, aceasta prevedea un calendar pentru apropierea legislativa si punerea in aplicare a structurilor de executie si de control.

La Consiliul European de la Madrid din decembrie 1995 a fost introdus un criteriu suplimentar pentru aderarea statelor candidate, acela al existentei unei administratii nationale capabile sa gestioneze calitatea de membru al Uniunii Europene. Considerand extinderea "ca o necesitate si o sansa istorica pentru Europa", s-a luat decizia ca negocierile de aderare sa fie lansate sase luni dupa incheierea Conferintei interguvernamentale de revizuire a Tratatului de la Maastricht. In acelasi timp, Comisia a fost invitata sa pregateasca un aviz asupra fiecarui stat candidat, precum si o evaluare a efectelor largirii asupra politicilor comunitare.

Concluziile Comisiei, publicate in documentul "Agenda 2000" in iulie 1997, vor avea un rol hotarator in demararea procesului de extindere. Examinand performantele obtinute de statele candidate in indeplinirea criteriilor de aderare, Comisia propune inceperea negocierilor de aderare mai intai cu Cehia, Ungaria, Polonia, Estonia si Slovenia, considerand ca celelalte state candidate nu indeplinesc inca conditiile pentru a putea demara procesul de negociere. In acelasi timp, ea prezinta o strategie de preaderare intarita cu toate statele candidate, indiferent de avansurile inregistrate de fiecare dintre acestea in procesul de tranzitie. Aceasta presupune o mai buna utilizare a instrumentelor existente prin concentrarea sprijinului comunitar pe nevoile proprii ale fiecarui stat candidat in procesul de aderare, inscriindu-le in cadrul unei apropieri globale coerente, in care li se da acestora posibilitatea de a participa la programele comunitare pentru a se familiariza cu politicile si procedurile Uniunii Europene.

4.4. Punerea in aplicare a procedurii de aderare

Consiliul European de la Luxemburg din decembrie 1997 aproba concluziile Comisiei cuprinse in Agenda 2000, decide inceperea negocierilor de aderare cu sase state (celor cinci din Agenda 2000 li se adauga Cipru)[101] si definirea unei strategii consolidate de preaderare cu celelalte cinci state candidate care nu incepeau efectiv negocierile in acel moment.

In sprijinul procesului de largire a Uniunii Europene, Consiliul UE a hotarat in 1997, la propunerea Frantei, organizarea unor "Conferinte europene" la care vor participa statele membre UE si reprezentanti la nivel inalt ai statelor asociate, unde sa aiba loc dezbateri si consultari cu privire la politicile de aparare comuna, politicile regionale, a celor din domeniul justitiei etc. Aceste Conferinte vor avea loc anual, incepand din 1998.

Pe baza strategiei de cooperare intarita prevazuta de Comisie in Agenda 2000 se pune in aplicare un parteneriat pentru aderare, incheiat de Uniune cu fiecare dintre statele candidate, care stabileste de o maniera foarte precisa prioritatile fiecarui candidat pe termen mediu si lung si obiectivele pe care trebuie sa le atinga, in raport de care se dimensioneaza asistenta financiara acordata de Uniune. In acest sens, programul de asistenta financiara PHARE, este axat de acum inainte asupra perspectivei aderarii, fixandu-i-se ca obiective prioritate intarirea capacitati administrative si judiciare (spre care se indreapta 30% din fonduri) si investitiile legate de incorporarea si aplicarea aquis-ului (care primesc 70% din fonduri). Acesta este completat cu alte doua instrumente de preaderare, unul agricol - programul SAPARD, destinat investitiilor in agricultura si dezvoltare rurala, si celalalt structural - programul ISPA, un fond de coeziune economica si sociala destinat, in principal, investitiilor in materie de infrastructura, transporturi si mediu. Parteneriatele pentru aderare sunt revizuite periodic pentru a tine cont de avansurile realizate .

In acelasi timp, statele candidate sunt invitate sa intocmeasca planuri nationale de transpunere a aquis-ului comunitar (impartit in 31 de capitole, acoperind domenii diverse de la libera circulatie a produselor, la justitie si administratie), de implementare a acestuia si de perfectionare a indeplinirii celorlalte criterii de aderare, incluzand calendarul realizarii obiectivelor si prioritatilor, precizarea resurselor etc.

In cursul negocierilor, aquis-ul este analizat capitol cu capitol (screening) cu scopul, pe de o parte, de a-l explica si, pe de alta parte, de a identifica dificultatile cu care se confrunta fiecare stat candidat si a lua masuri in consecinta.

La 31 martie 1998 sunt deschise negocierile de aderare cu statele din grupul de la Luxemburg, negocieri ce se vor purta in cadrul unor Conferinte interguvernamentale bilaterale, in care ministrii se intalnesc la sase luni, iar ambasadorii lunar. Comisia Europeana este insarcinata cu intocmirea unor rapoarte de evaluare anuale privind stadiul indeplinirii de catre fiecare tara candidata a criteriilor de aderare, pe care trebuie sa le prezinte Consiliului European. In functie de cele constatate prin raport, Comisia poate propune Consiliului European fie inceperea negocierilor de aderare cu state din al doilea val de tari candidate, fie, dimpotriva, reducerea sau incetarea ajutorului financiar de preaderare. Teoretic deci, fiecare din cele cinci state candidate care au ramas in afara primului val, poate, imediat ce indeplineste criteriile de la Copenhaga, sa inceapa efectiv negocierile de aderare. La 4 noiembrie 1998 sunt prezentate primele Rapoarte Anuale ale Comisiei Europene privind progresele realizate de statele care au inceput negocierile de aderare in intervalul scurs de la prezentarea avizelor Comisiei, in iulie 1997.

Consiliul European de la Berlin adopta noul cadru financiar al Uniunii pentru perioada 2000 - 2006, bugetul comunitar fiind partial restructurat pentru a putea suporta sarcinile financiare ale viitoarei largiri, anticipata a se produce incepand cu 2002.

Consiliul European de la Koln din 1999 constata ca in ceea ce priveste negocierile de aderare cu primul grup de state candidate, acestea "se afla pe calea cea buna si au castigat in dinamism" si cere Comisiei identificarea modalitatilor de impulsionare a progreselor realizate si de celelalte state pentru a le putea fi prezentata o perspectiva clara privind aderarea la Uniunea Europeana.

In decembrie 1999, la Consiliul European de la Helsinki se reafirma caracterul inclusiv al procesului de extindere si, pe baza raportului si a recomandarii Comisiei, se decide deschiderea negocierilor de aderare cu inca sase state candidate: Romania, Bulgaria, Letonia, Lituania, Malta si Slovacia si acorda Turciei statutul de tara candidata la UE.

Recomandarea Comisiei cu privire la Romania si Bulgaria s-a facut sub rezerva unor conditionari specifice. Romania ar fi trebuit sa reformeze sistemul de protectie a copiilor institutionalizati, iar Bulgaria sa inchida patru unitati ale centralei atomo-electrice de la Kozlodui. Lansarea oficiala a negocierilor de aderare ale Romaniei, Slovaciei, Letoniei, Lituaniei, Maltei si Bulgariei are loc la 14 februarie 2000, la Bruxelles.

Decizia istorica luata la Helsinki a venit, pe de o parte, pe fondul unei escaladari a violentelor in spatiul fostei Iugoslavii, care a pus in evidenta amploarea conflictelor etnice in aceasta parte a Europei, suscitand temere fata de perspectiva unui recul fara limite bine precizate la frontierele Europei[104]. Pe de alta parte, ea a fost favorizata de preluarea functiei de Presedinte al Comisiei Europene de catre Romano Prodi, favorabil extinderii Uniunii spre Centrul si Estul Europei.

Se punea insa problema daca aceasta modificare radicala a agendei extinderii, care raspundea cererii candidatiilor, convine vechilor state membre sau risca sa fie primita cu retinere de catre acestea.

aderare

4.5. Auspiciile sub care se desfasoara negocierile de aderare

La inceputul secolului XXI, cele cincisprezece state membre ale Uniunii Europene negociau cu cele douasprezece state candidate aderarea acestora. Miza acestui proces de extindere, unic prin dimensiunile lui, care putea duce intr-un viitor apropiat la o reintregire istorica a Europei, era imensa atat pentru statele candidate, cat si pentru statele membre. Pentru acestea din urma, largirea presupunea intarirea Uniunii, care putea astfel aspira la rangul de putere mondiala, capabila sa faca fata in cele mai bune conditii provocarilor globalizarii. Pe de alta parte, ea presupunea accesul la o piata de 105 milioane locuitori, cu un produs brut de aproximativ 800 mld Euro, ce oferea mari perspective economice pentru desfacerea produselor fabricate in Uniunea Europeana si pentru productia primara, folosind mana de lucru calificata, ieftina.[105] Pentru statele candidate, aderarea la Uniunea Europeana insemna "reintoarcerea la Europa" si "integrarea intr-un spatiu de libertate, prosperitate si pace".

Daca miza este imensa, nici dificultatile de surmontat, atat de catre Uniune, cat si de catre statele candidate, nu sunt mai mici.

Pentru statele candidate, drumul catre Europa era presarat cu reforme radicale, dureroase uneori, cu schimbari majore, necesare pentru alinierea la regulile si practicile Uniunii Europene, ale caror costuri economice, politice si sociale erau foarte mari.

Pentru Uniune, o dublare a numarului statelor membre presupunea schimbari profunde la nivel economic, financiar, politic si institutional[106]. Multe voci puneau in opozitie procesul de extindere cu cel de aprofundare a integrarii europene, nematurat inca dupa saltul spectaculos realizat prin adoptarea Tratatului de la Maastricht, considerand ca problemele cu care vin statele candidate (eterogenitate crescuta, intarzieri in dezvoltare, etc) ameninta finalizarea reformelor aflate in curs de realizare (desavarsirea pietei interne unice si introducerea euro, coeziunea economica si sociala). Din punct de vedere institutional, extinderea nu se putea realiza in cadrul sistemului original, prevazut pentru un numar mult mai mic de state membre, fara a compromite eficacitatea Uniunii. Ea trebuia sa fie insotita de o reforma institutionala in acord cu noile dimensiuni ale Uniunii, care se va dovedi insa dificil de realizat.

Desi si-au dat acordul formal pentru aderarea statelor din Europa Centrala si de Est, pozitia statelor membre ale Uniunii fata de ritmul si obiectivele extinderii, afisata oficial sau rezultand din manifestari indirecte[107], variaza in functie de propriile interese nationale. Astfel, cea mai favorabila extinderii este Germania, care spera ca astfel isi va intinde zona sa de influenta in interiorul Uniunii, desi, fiind principalul contribuitor la bugetul Uniunii, era afectata de costurile extinderii. O pozitie favorabila extinderii manifesta si Marea Britanie, pentru care aceasta reprezenta garantia ca Uniunea nu va evolua catre un stat federal, ci, cu cat va fi mai extinsa, cu atat mai mult risca sa se dilueze intr-o vasta zona de liber schimb, "ca o bucata de zahar intr-o ceasca de ceai englezesc" . La polul opus, Franta si statele mediteraneene sunt mai degraba rezervate fata de extindere, cea dintai simtindu-si amenintata pozitia centrala in Uniune datorita apropierii de Germania a majoritatii statelor candidate, in timp ce statele din sud, principalele beneficiare ale fondurilor structurale, nu erau prea multumite de perspectiva unei redistribuiri a acestora catre statele nou venite, mai sarace.

In ceea ce priveste cel de-al treilea factor important al Uniunii Europene -      opinia publica, o analiza a sondajelor de opinie realizate in aceasta perioada evidentiaza o atitudine retinuta fata de extindere. Eurobarometrul numarul 53, dat publicitatii in iulie 2000, arata ca pentru 60% din cei intervievati extinderea nu este o prioritate, in timp ce, doi ani mai tarziu, 47% dintre francezii interogati se declara impotriva extinderii, 33% dintre luxemburghezi si 30% dintre germani.

Entuziasmul unificator care anima spiritele la inceputul anilor '90 s-a diminuat in intensitate, euroscepticismul ia amploare si, pe langa dificultatile inerente unui proces de negociere atat de complicat, aparitia unor dosare "dificile" (PAC, forta de munca) pune o presiune sporita, determinand o serie de interogatii la nivelul Uniunii cu privire la pregatirea ei insisi pentru a primi noi membri pana la termenul vizat initial - sfarsitul anului 2002. Comisia Europeana, prin vocea presedintelui Romano Prodi, cere o linie "dura de purtare a negocierilor", in timp ce statele candidate invoca pericolul cresterii "virusului egoismului", care ar ameninta extinderea Uniunii. Sub aceste auspicii se desfasoara negocierile de aderare cu cele douasprezece state membre incepand cu anul 2000.

4.6. Dinamica procesului de extindere dupa anul 2000

Deciziile Consiliului European de la Helsinki marcheaza o evolutie importanta in directia democratizarii si individualizarii procesului de extindere. Se trece de la teoria "valurilor" de aderare sau a "big - bang - ului" care presupunea integrarea unor grupuri de state, la o noua teorie, aceea a "regatei"[109], potrivit careia admiterea tarilor candidatelor se realizeaza in mod individual, pe masura indeplinirii criteriilor de aderare. Indiferent de momentul cand au inceput negocierile, statele pornesc cu sanse egale, insa avanseaza in propriu ritm. Fiecare candidat urma sa ajunga la finish in functie de propriile sale performante, pentru ca "nu existau avantaje, nu existau privilegii, fiecare era pe cont propriu" . Fiecare stat avea posibilitatea de a recupera decalajele care il despart in negocierile de aderare de celelalte state candidate, insa un esec il putea scoate din cursa, pentru ca nu mai exista un "val doi" in care sa fie retrogradat.

Chiar daca nu este fixata oficial o data limita pentru incheierea negocierilor, un termen se prefigureaza insa, in concluziile presedintiei reafirmandu-se dorinta ca la Conferinta interguvernamentala din 2000 sa se adopte o reforma institutionala care sa permita aderarea statelor candidate cele mai avansate la sfarsitul anului 2002.

In anul 2000 se vor lua doua decizii fundamentale cu privire la viitoarea configuratiei a Europei. La Consiliul European intrunit in iunie la Santa Maria da Feira, se ia decizia istorica de apropiere a Uniunii fata de Balcanii de Vest, stabilindu-se ca toate statele din regiune sunt "candidate potentiale" la Uniune.

Consiliul European de la Nisa din luna decembrie, chiar daca nu realizeaza o reforma institutionala completa, da concretete procesului de extindere luand pentru prima data in calcul perspectiva aderarii tarilor din Europa Centrala si de Est, care in noua arhitectura europeana primesc o pozitie importanta (103 voturi in Consiliu si 197 locuri in Parlamentul European).

Pe buna dreptate se considera ca "semnalul pe care l-a dat Uniunea statelor candidate este acela ca, din perspectiva aderarii, ele nu vor fi considerate state de mana a doua, ci vor avea efectiv putere de decizie"[111]. In acelasi timp, Consiliul de la Nisa a propus pentru prima data un calendar precis pentru inchiderea negocierilor - sfarsitul anului 2002, cu statele cele mai avansate, care puteau astfel adera inainte de alegerile europene din 2004.

Evolutia negocierilor de aderare, care au fost purtate simultan, dar separat cu fiecare dintre cele douasprezece state candidate, este evidentiata in Raportul Comisiei, prezentat inainte de reuniunea de la Nisa. Se constata, per ansamblu, un progres in indeplinirea Criteriilor de la Copenhaga. In ceea ce priveste criteriile economice insa, statele candidate sunt impartite in mai multe grupuri, unele fiind acreditate cu indeplinirea acestora (Cipru si Malta), altele avand perspective de a le indeplini intr-un timp scurt (Ungaria, Polonia, Estonia sau mediu (Cehia, Slovenia, Letonia, Lituania, Slovacia), in timp ce Romania si Bulgaria sunt destul de departe de a le indeplini.

Urmatorul raport al Comisiei Europene, prezentat la Consiliul European de la Laeken din 2001, confirma concluziile din 2000, constatand ca, in conditiile mentinerii actualului ritm al negocierilor si continuarii procesului de reforme, statele candidate din grupul de la Luxemburg, impreuna cu patru dintre statele din grupul de la Helsinki (Letonia, Lituania, Malta si Slovacia) sunt in masura sa incheie negocierile de aderare la sfarsitul anului 2002. Turcia nu a fost nominalizata din cauza neindeplinirii criteriilor politice privind respectarea drepturilor omului si protectia minoritatilor nationale, iar in cazul Romaniei si Bulgariei a fost inaintat ca termen sfarsitul anului 2002 pentru deschiderea tuturor capitolelor de aderare.

La Consiliul European de la Copenhaga (2002) este anuntata incheierea negocierilor de aderare cu 10 state: Cipru, Cehia, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia, Slovenia si Ungaria, tratatele lor de aderare urmand sa fie semnate in aprilie 2003, iar integrarea lor efectiva in Uniune trebuia sa se produca incepand cu 1 mai 2004. In ceea ce priveste Ciprul, din cauza disensiunilor existente intre comunitatile greaca si turca, i s-a dat termen ca pana in februarie 2003 sa-si rezolve aceste probleme prin incheierea unei intelegeri intre cele doua comunitati, in caz contrar aplicarea acquis-ului comunitar urmand sa fie suspendata in partea de nord a Ciprului.

La reuniunea de la Copenhaga s-a subliniat si continuarea negocierilor de aderare cu Romania si Bulgaria, avansandu-se ca data probabila de aderare a celor doua state anul 2007. In ceea ce priveste Turcia, in ciuda nerabdarii Ancarei si a presiunii americane in favoarea admiterii, aceasta nu a fost nominalizata. Candidatura sa va fi reexaminata la sfarsitul anului 2004, in vederea unei eventuale deschideri a negocierilor in 2005.

In aprilie 2003, la Atena, au fost semnate tratatele de aderare ale celor 10 state, urmand ca acestea sa devina membre cu drepturi depline in mai 2004, participand astfel la alegerile pentru Parlamentul European din 2004. Dupa aderare, este prevazuta convocarea unei Conferinte interguvernamentale (CIG) cu participarea si a noilor membri pentru amendarea tratatelor institutive in vederea functionarii UE cu un numar sporit de membrii (din mai 2004 cu 25 de membrii, iar in viitorul apropiat cu 27 sau chiar 28 de membrii).

Procedurile de ratificare angajate dupa acest moment intervin intr-o conjunctura internationala, mai putin stabila, din cauza crizei irakiene care divizeaza europenii.

Daca cele cincisprezece state membre ratifica pe cale parlamentara tratatele de aderare, statele candidate, cu exceptia Ciprului, organizeaza referendumuri. Desi rezultatele acestor referendumuri sunt pozitive, demonstrand existenta unei sustineri importante a aderarii, ingrijoreaza nivelul crescut al absenteismului, relevand o anumita indiferenta si poate chiar scepticism, deziluzie[112] (si mai evidente un an mai tarziu, la alegerile pentru Parlamentul European). In ceea ce priveste Ciprul, un plan de reunificare a celor doua parti ale insulei, care prevedea constituirea unei federatii in care cele doua state federale aveau largi atributii, a fost supus consultarii populare, prin organizarea unui referendum la 23 aprilie 2004. Rezultatele acestuia au fost negative, cipriotii greci respingand planul in proportie de 75% , ceea ce face ca, desi Ciprul este membru al Uniunii Europene, doar in partea sa sudica se aplica aquisul comunitar, "linia verde" care desparte cele doua parti ale acestuia devenind frontiera externa a Uniunii Europene.

La 1 mai 2004 intra in vigoare Tratatul de aderare cu cei 10 noi membrii, Uniunea Europeana inregistrand cea mai mare extindere din istorie, aproape dublandu-si numarul statelor membre. La Consiliul European din 17 - 18 iunie 2004 s-a decis inceperea procesului de aderare a Croatiei, iar la Consiliul European din 16-17 decembrie 2004, Romania si Bulgaria au primit si ele confirmarea politica a incheierii negocierilor de aderare, fiind astfel finalizata prima etapa a calendarului lor de aderare la Uniune. Sefii de stat si de guvern reuniti cu ocazia acestui summit au reconfirmat si celelalte doua repere temporale ale calendarului: semnarea Tratatelor de aderare in aprilie 2005 si aderarea efectiva la 1 ianuarie 2007.

Dupa aproape o jumatate de secol de asteptare, Turcia poate si ea sa treaca la ultima etapa inaintea extinderii, Consiliul European din decembrie 2004 hotarand deschiderea negocierilor de aderare a Turciei la Uniunea Europeana la 3 octombrie 2005. Macedonia, care a depus cererea de aderare in martie 2004, primeste si ea statutul de stat candidat, la Consiliul European din decembrie 2005.

Iata ca, la cincizeci de ani de la punerea primei pietre la temelia sa, prin crearea CECO, Uniunea Europeana are sansa istorica de a unifica un continent indelung divizat si sa creeze o Europa pasnica, mai democratica, mai stabila si mai prospera.

Bibliografie selectiva

BARBULESCU, Iordan Gheorghe, Uniunea Europeana. Aprofundare si extindere. Cartea I - De la Comunitatile Europene la Uniunea Europeana, Ed. Trei, Bucuresti, 2001 ; 2. ANGHEL, Ion, Personalitatea juridica si competentele Comunitatilor Europene /Uniunii Europene, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 2006 ; 3. SCAUNAS, Stelian, Uniunea Europeana. Constructie. Institutii. Drept, Ed. All. Beck, Bucuresti, 2005 ; 4. FAVRET, Jean - Marc, Droit pratique de l'Union Europenne, 4 - ed., Ed. Gualino, 2003.

Tema de reflectie:

Care credeti ca au fost factorii care au contribuit, de-a lungul timpului, la cristalizarea ideii de unitate a Europei?

Teste:

1.In ce consta originalitatea Planului Schuman? 2. Care este semnificatia politica a infiintarii CECO- prima comunitate supranationala din istorie?

Raspunsuri si comentarii la teste:

1. Planul are meritul de a fi abordat intr-o maniera revolutionara problema constructiei europene, impunand principiul supranationalismului, abandonand metoda clasica a cooperarii interguvernamentale, ce si-a dovedit ineficienta in primii ani de dupa razboi, si propunand o noua forma de cooperare - "integrarea", caracterizata prin transferul unor competente statale catre o entitate supranationala, constituita prin vointa suverana a statelor. 2. Ea marcheaza debutul reconcilierii franco-germane si al constructiei comunitare. Prin infiintarea CECO s-a pus prima piatra la temelia constructiei europene, demarand un proces complex de unificare progresiva a statelor europene. Statele trebuiau sa se obisnuiasca sa colaboreze cu o autoritate supranationala, servita de administratori devotati ideii europene, pepiniera unde se va forma un autentic "spirit comunitar".