Situatia economica a RDG si unificarea Germaniei

Criza economica care se manifesta latent inca de la inceputul anului 1990 izbucneste din plin la scurt timp dupa alegerile libere din RDG si este precedata de o criza politica care ameninta sa pericliteze si procesul de unificare. La 24 iulie 1990 alianta Bund freier Demokraten (Alianta Liber Democrata) paraseste guvernul Marii Coalitii, iar la 19 august SPD - cel mai mare partid de opozitie - urmeaza acelasi exemplu. Cu toate acestea se ajunge la un compromis intre partidele ramase la guvernare si SPD in ceea ce priveste procesul de unificare. Datorita crizei politice si economice din RDG planul initial care prevedea aderarea RDG la RFG dupa alegerile federale din 2 decembrie a fost abandonat stabilindu-se      pentru aderare o data anterioara, in asa fel incat alegerile sa se desfasoare pe intreg teritoriul unit al Germaniei.

Reactia economiei est-germane la principiilor economiei sociale de piata se dovedeste extrem de puternica in primele luni de la constituirea Uniunii Economice si Monetare cu RFG ajungindu-se la o situatie de extrema criza economica. Pina la sfirsitul lui septembrie 1990 productia industriala scade la mai putin de 50% din nivelul atins in 1989, iar in cursul anului urmator atinge numai ca. o treime; PIB scade in acelasi interval cu 35%. Rata somajului creste brusc de la zero la inceputul anului 1990 la 7,2% in iulie 1990 si la peste 25% in primavara lui 1991. La sfirsitul anului 1991 si inceputul lui 1992 rata somajului atinge 30%; forta de munca se reduce drastic de la 9,7 milioane la aprox. 5 milioane de persoane ceea ce inseamna o scadere a gradului de ocupare cu 42%, iar in industrie chiar cu 80%. In 1991 mai putin de 60% din nivelul de trai pe teritoriul fostului RDG se datoreaza propriilor realizari economice, restul il constituie transferuri financiare din vest. Situatia economiei est-germane este fara precedent in istoria economiei moderne; nici criza din 1928-1933 nu a afectat o economiei nationala atit de masiv, productia industriala inregistrind in acei ani o scadere de numai ca. 40% in Germania si SUA, iar a PIB intre 20 si 30%.

Prabusirea pietei CAER si a relatiilor comerciale cu tarile est-europene (si in special URSS) in anii 1990/1991 a reprezentat o cauza importanta a crizei economice din RDG si a influentat negativ dezvoltarea economica ulterioara. Rolul exporturilor est-germane pe pietele est-europene a fost considerat de catre multi politicieni si economisti vest-germani drept un factor stabilizator pe drumul RDG catre economia de piata. Doua treimi din comertul exterior al RDG se desfasura in cadrul CAER, cel mai important partener comercial era URSS cu o medie de peste 38% in volumul comertului exterior. Cel mai inalt grad de interdependenta economica fata de statele CAER il detinea Bulgaria, iar pe locul imediat urmator se situa RDG. In special pentru URSS economia est-germana s-a profilat drept producator pentru bunuri de investitii, cu 60% din totalul exporturilor in URSS. In multe intreprinderi cota productiei pentru export CAER atingea 50%, iar in unele chiar 90%. Produsele est-germane erau recunoscute pe piata CAER drept produse solide, de calitate si cu un nivel tehnologic ridicat (comparativ cu alte tari membre CAER), iar firmele est-germane erau bune cunoscatoare ale pietelor de desfacere din Est.

Pentru mentinerea acestei presupuse surse de stabilitate, guvernul federal german acorda o serie intreaga de garantii partenerilor comerciali ai intreprinderilor est-germane. Fata de URSS guvernul federal se angajaza inca din 1990 sa respecte acordurile comerciale si de cooperare incheiate cu RDG si sa preia obligatiile RDG dupa unificare. Dupa introducerea DM in RDG statelor CAER li se acorda pina la sfirsitul lui 1990 chiar si posibilitatea de plata a importurilor in ruble transferabile. Datorita statutului special al rublei transferabile, ca unitate de cont pentru care nicaieri in lume nu exista un curs de schimb real si acceptabil si care ca atare nu putea acoperi cheltuielile curente in DM pentru salarii si materiale, guvernul federal se angajeaza sa cumpere la un curs de 2,34 DM fiecare rubla transferabila rezultata din exporturile est-germane pe piata CAER. Pe linga aceste facilitati se acorda de catre Treuhandanstalt incepind cu a doua jumatate a anului 1990 masive subventii la export. Cu toate acestea, exportul in zona CAER se prabuseste in 1991 cu ca. 60% fata de nivelul atins in 1989. Aceasta situatie catastrofala s-a datorat in mare parte suspendarii importurilor est-germane din tarile CAER si care se reduce in perioada ianuarie-septembrie 1990 cu o treime, iar pina in 1991 scade cu doua treimi. Reactia partenerilor est-europeni nu se lasa mult asteptata si se concretizeaza in anularea comenzilor acordate firmelor est-germane. In aceasta situatie la sfirsitul anului 1990 soldul pasiv al partenerilor CAER catre RDG creste la 23,4 miliarde DM dintre care 15 miliarde in contul URSS determinind in continuare o reducere masiva a importurilor din RDG. Rolul de stabilizator economic ce trebuia sa revina relatiilor comerciale cu tarile CAER se dovedeste extrem de fragil in conditiile in care barierele comerciale dintre RDG si RFG sunt eliminate complet si economia est-germana este integrata prin reforma monetara in sfera puternicei monede vest-germane. Comertul cu tarile CAER devine chiar periculos pentru ca pe aceasta cale restul tarilor est-europene sunt atrase in cercul vicios al crizei economice est-germane. La inceputul anului 1991 guvernul german suspenda ceea mai mare parte a subventiilor la export; la 28 iunie 1991 CAER-ul este desfiintat formal dupa ce toate incercarile de restructurare au esuat.

Situatia catastrofala din RDG, declansata de criza economica profunda, ameninta nu numai societatea est-germana, dar si telurile politice de unificare, iar dupa constituirea Uniunii Monetare chiar si mindria nationala vest-germana: moneda, Deutsche Mark. Pentru combaterea crizei, guvernul vest-german este nevoit si dispus sa sprijine financiar RDG. In acest scop inca din primavara anului 1990 se constituie Fonds Deutsche Einheit (Fondul Unitatii Germane) destinat acoperirii deficitelor bugetare ale land-urilor est-germane din anii 1990-1994 in valoare totala de 115 miliarde DM. Obiectivul principal al acestui fond este finantarea asigurarilor sociale (45%) si compensarea deficitelor fiscale (27%). In 1990 transferul din acest fond catre economia est-germana s-a situat la 22 miliarde DM, iar in 1991 la 35 miliarde DM. Un an mai tirziu, in 1991, guvernul federal acorda un program suplimentar de ajutor Gemeinschaftswerk Aufschwung-Ost (Sprijin Colectiv pentru Dezvolarea Estului) in valoare de 24 miliarde DM pentru anii 1991-1992 al carui obiectiv il reprezinta finantarea de investitii in infrastructura comunala, crearea de noi locuri de munca, modernizarea locuintelor, subventii de conservare, protectia mediului si finantarea unei prime pentru investitii de 12%. Teritoriul fostului RDG beneficiaza suplimentar de o serie intreaga de alte masuri de reconstructie la nivel de ministere. In total, institutiile publice au pus la dispozitie fonduri care s-au cifrat in 1990 la ca. 64 miliarde DM si in 1991 la 113 miliarde DM. Chiar inaintea primelor alegeri libere, intreprinderilor si cetatenilor est-germani li se acorda posibilitatea de a obtine credite subventionate (2,75% sub dobinda pietei si cu o perioada de gratie de 5 ani) din mijloace financiare europene ERP-Mittel (fostul fond Marschall) administrate de RFG a caror valoare atinge 7,5 miliarde DM inca in 1990, 90% din aceste credite au avut ca destinatie infintarea de noi societati comerciale sau modernizarea intreprinderilor existente. Pe linga creditele ERP au mai fost acordate intreprinzatorilor est-germani si ajutoare de constituire a capitalului propriu Eigenkapitalhilfen sub forma de credite subventionate si fara garantii in valoare de pina la 40% din valoarea investitiei. Creditele ERP au fost completate si de alte programe ale Comunitatii Europene pentru restructurarea si promovarea economica in zona est-germana din Fondul Regional care s-au cifrat numai in perioada 1991-1993 la 3 miliarde ECU. Pentru recalificarea, perfectionarea si promovarea profesionala, Oficiul Fortei de Munca pune la dispozitie numai in 1990 ca. 6 miliarde DM si in 1991 ca. 15 miliarde DM la care se adauga o serie de programe pentru somerii aflati in somaj partial, ca sa nu mai mentionam prestatiile legale rezultate din rata inalta a somajului. Guvernul federal acorda in plus reduceri fiscale (eliberarea pentru 2 ani de la plata impozitelor pe venituri si impozitelor corporative pina la suma de 10.000 DM pentru toate societatile infiintate inainte de 1 ianuarie 1991), prime si subventii pentru investitii (15-23% din valoarea investitiei, neimpozabile), amortizari speciale (50% din valoarea investitiei) precum si ajutoare de adaptare economica si credite de lichiditate. Pentru impulsionarea exportului de produse est-germane au fost acordate asigurari la export (Hermes-Deckung) in valoare de mai multe miliarde DM precum si subventii pentru participarea la tirguri si expozitii in strainatate. La toate acestea se adauga din 1993 si impozitul suplimentar Solidarittszuschlag (Prima de Solidaritate) in valoare de 5,5% din venitul brut si la care sunt obligati toti rezidentii germani pe o perioada nelimitata, sumele fiind destinate exclusiv necesarului financiar pentru dezvoltarea zonei fostului RDG. Programele financiare mentionate nu reprezinta decat un extras din multitudinea mijloacelor financiare puse la dispozitie estului german; acestea sunt completate de o serie intreaga de programme economice si ecologice de mai mica anvergura: sprijinirea activitatilor micilor intreprinzatori, programe de modernizare, resurse financiare pentru dezvoltarea turismului si a culturii, modernizarea locuintelor, programe pentru reducerea poluarii, garantii statale, consultanta subventionata, imbunatatirea infrastructurii, etc., si care insumate ating domeniul miliardelor DM. La aceste finantari se adauga numeroasele proiecte in domeniul infrastructurii de transport (130 miliarde DM) si telecomunicatii, precum si comenzile de stat.

Necesarul de capital in zona RDG a fost si este imens; la nivel asemanator s-a situat si valoarea transferul social dinspre vest catre est-ul german influentind astfel si disponibilitatea economiei si populatiei est-germane de participare activa la reconstructia economica. Una peste alta transferul vest-est s-a situat in 1991 la ca. 140 miliarde DM si in 1992 la ca. 180 miliarde DM ceea ce reprezenta 20% respectiv 25% din bugetul federal. Valoarea transferului financiar a fost apreciata pentru perioada 1991-1995 la ca. 900 miliarde DM la care se adauga echivalentul monetar al transferului institutional si logistic dinspre vest catre est si care a fost apreciabil, nu numai ca amploare ci si ca valoare (acesta nu apare explicit in nici-o statistica federala).

Unificarea Germaniei intr-un timp record (la 5 mai 1990 au inceput negocierile "2+4", iar la 12 septembrie 1990 s-a incheiat la Moscova Acordul "2+4") a reprezentat o prestatie de valoare si fara egal a diplomatiei germane, care a profitat si de conditiile internationale favorabile. In ciuda tuturor speculatiilor nu Uniunea Sovietica a fost o bariera in calea unificarii, ci tocmai fostele Puteri Aliate si in special Franta si Marea Britanie. Desi in numeroasele acorduri internationale care aveau ca subiect RFG si purtau semnatura Puterilor Aliate (Acordul asupra Germaniei din 1952, Declaratia Puterilor Vestice la Aderarea RFG la NATO din 1954 sau Acordurile CE de la Roma din 1957) se specifica ca unificarea Germaniei reprezinta un obiectiv politic al Europei Occidentale (in speta al Puterilor Aliate europene), acest fapt nu l-a impiedicat pe presedintele francez Francois Mitterand sustinut tacit de premierul britanic Margret Thatcher sa abordeze o politica fatise de baraj in problema germana. Teama ca Germania unita ar putea deveni o si mai mare putere atit politica cat si economica a influentat masiv actiunile de inceput ale aliatilor europeni. Dupa ezitari inerente, guvernele francez si britanic accepta totusi propunerea RFG de-a relua impreuna cu SUA si URSS negocierile privind statutul unei Germanii Unite si le sprijina loial pina la incheierea cu succes a acestora. Singurii carora unificarea Germaniei nu le-a creat probleme au fost americanii, care vor sprijinii activ procesul unificarii si politica germana inca din start.

Ultimul pas si cel decisiv spre o Germanie Unita a fost semnarea de catre reprezentanti ai celor doua state germane la 31 august 1990 a celui de-al doilea acord statal, Acordul de Unificare, care urma sa intre in vigoare la 3 octombrie 1990. In prealabil a fost adoptata la 22 august Legea Electorala RDG-RFG, iar la 23 august parlamentul est-german a hotarit cu majoritatea CDU/DA, DSU, FDP si SPD aderarea RDG la Republica Federala Germana pe data de 3 octombrie 1990. In 45 de articole, Acordul de Unificare reglementeaza modificarile Constitutiei (Grundgesetz) si armonizarea juridica. La 6 septembrie se semneaza un Protocol de Unificare al carui subiect erau anumite precizari in legatura cu procesul de unificare, iar la 20 septembrie o intelegere referitoare la asigurarea si valorificarea actelor STASI (Securitatea est-germana) precum si la legea de reabilitare ce urma sa fie adoptata in viitorul apropiat. Unificarea Germaniei s-a realizat pe baza art. 23 din Grundgesetz care permitea aderarea RDG sau a unor parti ale acesteia la RFG si care a fost preferata unificarii pe baza art. 146 care prevedea constituirea unui nou stat. Art. 23 permitea RDG aderarea la RFG ca partener egal, dar in conditiile existente in RFG si reducea astfel necesarul de tratative pentru stabilirea dispozitiilor tranzitorii. In procesul rapid al unificarii, partidele politice est-germane se unifica ele insasi cu corespunzatoarele lor din vest.

Partea ceea mai importanta a Acordului de Unificare a reprezentat-o trecerea economiei statale in proprietate privata. In timp ce guvernul de Maizire a pledat pentru rezolvarea privatizarii prin despagubiri pentru a impulsiona astfel investitiile si a pastra in mare parte avutia RDG in miinile cetatenilor est-germani, guvernul federal si in special ministrul de externe Genscher s-a impus cu cerinta restituirii in natura catre fostii proprietari. In capitolul urmator vom analiza influenta nefasta a acestei prevederi pentru evolutia economica a zonei est-germane. La insistenta URSS restituirea in natura a fost limitata la perioada de dupa 1949, nationalizarea efectuata de sovietici in 1949 raminind astfel definitiva, iar la dorinta SUA a fost luata in consideratie si perioada 1933-1945 care urma sa anuleze nationalizarile regimului nazist.

Pe linga concesiile referitoare la nationalizarea proprietatii, guvernele germane au fost nevoite sa faca si alte concesii catre Puterile Aliate si URSS printre care finantarea locuintelor pentru soldatii sovietici care se reintorc in URSS dupa retragerea Armatei Rosii din fostul RDG, limitarea fortelor armate la 370.000 de soldati si renuntarea definitiva la teritoriile inglobate in Polonia.     

La 3 octombrie 1990 Republica Democrata Germana a incetat sa existe, locul ei fiind luat de cinci noi landuri, integrate in Republica Federala Germana; la 14 octombrie au loc alegeri locale, CDU devine invingator in patru din acestea. La 2 decembrie se organizeaza primele alegeri generale comune la care se impune artizanul Unificarii, Helmut Kohl si partidul acestuia, CDU. Odata cu incheierea unificarii politice incep sa se faca simtite diferentele economice si sociale intre cele doua zone germane. Asteptarile cetatenilor est-germani au fost de nenumarate ori inselate, urmarile dictaturii SED, a stagnarii economice si nu in ultima instanta superficialitatea Acordului de Unificare si erorile economice au aruncat zona est-germana intr-o adinca criza economica care va dura cativa ani si nu este incheiata nici in momentul de fata.