EVOLUTIA "MICII EUROPE" (1958-1969): AFIRMAREA INTERGUVERNAMENTALISMULUI

EVOLUTIA      "MICII EUROPE" (1958-1969): AFIRMAREA INTERGUVERNAMENTALISMULUI

1. Punerea in functiune a Pietei Comune

Infiintarea celor trei Comunitati Europene a dat un impuls decisiv constructiei europene, un impuls care nu se limita doar la domeniul economic, ci impunea, in acelasi timp, o schimbare in comportamentul si in mentalitatea europenilor -manifestarea vointei de a actiona impreuna pentru realizarea unui interes comun intr-un spatiu caracterizat prin incredere si solidaritate[1].

Instituirea Comunitatilor europene a fost un succes - a crescut progresiv comertul intre cele sase state membre, eliminarea taxelor vamale s-a realizat fara probleme si mult mai rapid decat se preconizase, la fel si introducerea tarifului vamal extern comun.

Dintre toate organizatiile economice infiintate dupa razboi, Comunitatea Economica Europeana a constituit, de departe, experienta cea mai inovatoare. Ea a reusit rapid sa realizeze o serie de evolutii importante pe calea integrarii. Cea mai importanta realizare a fost punerea in functiune efectiva a Pietei Comune, dupa un calendar precis, care prevedea o perioada tranzitorie de doisprezece ani, impartita in trei etape de cate patru ani, statele membre putand fie sa accelereze, fie sa incetineasca realizarea sa. Acestea au reusit sa inlature restrictiile cantitative la comertul dintre ele inca din ianuarie 1962, cu un avans considerabil fata de calendarul proiectat. Eliminarea taxelor vamale, care trebuia sa se realizeze complet pana la 1 ianuarie 1970, s-a definitivat inca din iulie 1968, iar schimburile comerciale au crescut de patru ori in valoare intre 1958-1968. Departe de a deveni exagerat de protectionista, asa cum era acuzata din exterior, Comunitatea a stabilit un tarif extern vamal comun de 7% in 1968, mai mic cu 20% decat cel prevazut initial si oricum inferior tarifelor practicate de alte state dezvoltate -

Piata Comuna este fondata pe principiul liberei concurente iar "motorul" sau il reprezinta cele "patru libertati" enuntate in art. 3 din Tratatul CEE: libertatea de circulatie a bunurilor, a persoanelor, a capitalurilor si a serviciilor. La temelia Pietei Comune mai stau alte doua principii de baza: principiul solidaritatii comunitare (realizat prin intermediul "politicilor comune" - comerciala, agricola si de transporturi) si principiul deschiderii externe controlate (o veritabila politica de dezvoltare, de promovare a schimburilor internationale).

Unul dintre cele mai importante succese ale acestei prime faze a implementarii Pietei Comune il constituie crearea Politicii Agricole Comune (PAC), prevazuta, fara a primi prea multe garantii, in Tratatul CEE. Aceasta urmarea protejarea agricultorilor din statele membre si preturi rezonabile pentru consumatori, deziderate ce urmau a fi realizate prin masuri de crestere a productivitatii, stabilitate a pietelor, garantare a securitatii aprovizionarilor[3].

Dupa cum se poate vedea, accentul este pus, inainte de toate, pe productivitate, in conditiile in care la nivelul anului 1960, agricultura statelor membre nu asigura decat 83% din necesarul de produse agricole. Inainte de implementarea efectiva a PAC, era prevazuta o perioada tranzitorie, ce urma sa se intinda pana la sfarsitul anului 1969, in care statele membre sa-si apropie gradual pretul productiei agricole.

Liniile directoare ale Politicii Agricole Comune sunt adoptate cu ocazia Conferintei de la Stresa, din iulie 1958, prevazandu-se organizarea unui Fond agricol care sa sustina preturile de productie si sa modernizeze structurile. Cea mai interesata de implementarea PAC era Franta, tara cu un important sector agricol, care conditioneaza trecerea la a doua etapa a perioadei tranzitorii a Pietei Comune de adoptarea Politicii Agricole Comune. La presiunea Frantei, la 14 ianuarie 1962, Consiliul de ministri adopta un acord cu privire la modul de functionare a PAC.

Mecanismele PAC se bazeaza pe trei principii: unitatea pietei (libera circulatie a produselor si un pret comun), preferinta comunitara (protejarea productiilor comunitare de importurile din afara spatiului comunitar prin impunerea unor taxe asupra acestuia din urma ca diferenta intre pretul comunitar si cel mondial, de regula mai scazut) si solidaritatea financiara (asigurata de Fondul European de Orientare si Garantare Agricola, infiintat in 1962, alimentat din contributii ale statelor membre si destinat regularizarii pietelor si dezvoltarii unei politici structurale agricole prin imbunatatirea structurilor de productie si de comercializare a productiei agricole).

Definirea acestei prime politici comune reprezinta un moment de referinta in constructia comunitara insa mecanismele instituite pentru implementarea acestei politici vor fi cele care vor provoca si primele dificultati in aplicarea practica a Tratatelor, la sfarsitul anilor '60.

2. Conceptia gaullista asupra unitatii europene - o piedica pentru realizarea uniunii politice

Timp de mai bine de 10 ani (1958-1969) istoria Europei va fi dominata de personalitatea unui mare om de stat - generalul de Gaulle, revenit la putere in Franta in 1958 si a carui viziune despre unitatea europeana era destul de diferita de cea propusa in anii '50 de catre parintii fondatori ai constructiei europene.

Departe de a fi ostil ideii de unitate a Europei, conceptia lui de Gaulle cu privire la natura constructiei europene este in dezacord cu cea a partenerilor sai. El vede Europa "continentala si politica", in timp ce pentru altii aceasta trebuia sa fie "economica si atlantica"[4].

De fapt, de Gaulle si sustinatorii sai contesta chiar cele doua principii pe care se bazeaza constructia europeana in formare: "superioritatea constructiilor supranationale asupra cooperarii interstatale traditionale si orientarea diplomatica a unei Europe Occidentale ancorate in Statele Unite catre un mare ansamblu atlantic"[5].

Prima divergenta fundamentala intre conceptia lui de Gaulle si proiectul comunitar este legata de chiar esenta integrarii: transferul de competente suverane. De Gaulle nu putea accepta decat o "Europa a statelor", bazata pe o cooperare interguvernamentala, in care statele pastrau controlul tuturor proceselor, in concordanta cu principiul suprem al suveranitatii nationale. Aceasta cooperare urma sa imbrace forma unui "concert organizat de state"[6], o confederatie in care primeaza realitatile nationale si unde nu are ce cauta federalismul supranational, considerat nerealist. De aceea, o eventuala delegare de putere ar putea fi exercitata doar de catre reprezentanti ai statelor la cel mai inalt nivel si dispunand de un drept de veto, si nu de organe independente.

Critica facuta de de Gaulle sistemului institutional comunitar vizeaza astfel, in primul rand, Comisia Europeana, o institutie "tehnocratica" si "iresponsabila", independenta de guvernele statelor membre, care ar trebui sa aiba, in opinia sa, doar atributii tehnice si nu o autoritate proprie, sa fie subordonata guvernelor. Este criticata, de asemenea, si Adunarea Parlamentara, prin modul indirect de desemnare a membrilor sai, care nu receptau din partea alegatorilor decat un mandat national.

Charles de Gaule

Interesul national si diferentele profunde existente intre state sunt argumentele aduse de generalul de Gaulle impotriva ideii de evolutie a Comunitatilor spre o federatie europeana, promovate de catre parintii fondatori, o federatie in care de Gaulle considera ca aceste state si-ar pierde personalitatea[7].

Cea de-a doua divergenta fundamentala dintre conceptia lui de Gaulle si cea a partenerilor sai europeni viza restabilirea independentei continentului fata de SUA. De Gaulle sustinea crearea unei "Europe europene" independente fata de Statele Unite si care sa devina un centru de putere in lume. Inca din momentul revenirii la putere acesta si-a propus restabilirea echilibrului de forte, a identitatii europene, proiectul european fiind vazut ca "un subansamblu al unui sistem atlantic plasat (temporar) sub suprematia americana"[8].

Nemultumiti de monopolul detinut de americani asupra deciziilor nucleare in cadrul Aliantei Nord Atlantice, francezii reclama cooptarea Frantei in acest angrenaj printr-un "directorat tripartit" al Aliantei, compus din SUA, Marea Britanie si Franta, propunere refuzata de presedintele american Eisenhower in septembrie 1958. Reactia Frantei va consta intr-o racire a relatiilor cu NATO, culminand cu retragerea din organizatie, in februarie 1966, si o incercare de reluare a dialogului cu Estul, mai exact cu Moscova, pentru reconstituirea singurului cadru considerat potrivit pentru rezolvarea problemelor europene- cel al Europei geografice, al "Europei de la Atlantic la Urali".

Retragerea Frantei din NATO a bulversat insasi fundamentele acestui sistem de securitate colectiva, de Gaulle solicitand realizarea unei distinctii intre Alianta Nord-Atlantica si NATO, organizatie ce apare ca o "emanatie" naturala a Aliantei[9] (Franta retragandu-se doar din organizatie, nu si din Alianta) si revenirea urgenta la o alianta care sa fie conforma cu textul Tratatului din 1949.

Aceasta disputa a sfarsit printr-o dedublare a Aliantei, constituire a unei "aliante rudimentare formata din Franta si aliatii sai europeni, care sunt, in acelasi timp, membrii ai organizatiei militare atlantice integrate"[10].

Un pas destul de timid spre constituirea acelei "Europe europene" vizate de la Gaulle o va reprezenta infiintarea, in noiembrie 1968, la initiativa ministrului britanic al apararii Denis Healey, a Grupului European al Aliantei Atlantice sau "Eurogrupului", format din cele zece state europene ale NATO, cu scopul de a creste efortul lor de aparare si de a unifica si rationaliza politicile lor de aparare.

3. Respingerea cererilor Marii Britanii de intrare in Comunitati

Modificarea contextului economic si politic la inceputul anilor '60 va determina Marea Britanie sa-si reconsidere pozitia fata de Comunitati si sa ceara, in doua randuri - pe 9 august 1961 si pe 11 mai 1967, sa se alature spatiului comunitar.

Din punct de vedere economic, Marea Britanie se afla intr-o situatie delicata, economia sa trecea printr-o criza iar relatiile cu Commonwealth-ul s-au dovedit a nu fi prea fructuoase. Participarea la procesul de integrare europeana ar fi supus economia britanica la o competitie stimulativa care sa determine o eficientizare a acesteia si, pe de alta parte, nu ar fi afectat nici relatiile cu celelalte state membre ale Commonwealth pentru care spera sa obtina statutul de membrii asociati ai Comunitatii.

Din punct de vedere politic, viziunea gaullista a unei unitati europene bazate pe cooperare interstatala vine in intampinarea conceptiei britanice ostile constructiei supranationale si limitarii de suveranitate.

Tinuta insa de relatiile sale cu Commonwelth-ul si cu statele membre ale AELS, Marea Britanie cere multiple derogari si adaptari ale regulilor Pietei Comune, ceea ce i-a facut pe unii oameni politici ai vremii sa remarce sarcastic ca nu Marea Britanie va intra in Piata Comuna ci Piata Comuna va intra in Commonwealth.

Urmeaza negocieri indelungate si dificile, intrate in impas la sfarsitul anului 1962, datorita conditiilor puse de britanici, si intrerupte in 1963, cand generalul de Gaulle, exercitandu-si un veritabil "veto", se opune aderarii Marii Britanii. Desi iritate de atitudinea Frantei care nu i-a consultat si nici chiar informat inainte de a-si prezenta pozitia fata de aderarea Marii Britanii, celelalte cinci state membre ale Comunitatilor nu pot insa schimba lucrurile pentru ca intrarea in Comunitati presupune acordul unanim al statelor membre.

De Gaulle isi motiveaza decizia pretinzand ca existau diferente profunde de natura si structura intre economia britanica "insulara, maritima" si cea a celorlalte state continentale. Pe de alta parte, Marea Britanie se confrunta cu prea multe probleme economice, care ar fi slabit Piata Comuna, iar concesiile cerute pentru statele din Commonwealth ar fi epuizat resursele Europei.

Adevaratele motive ale refuzului francez sunt insa altele. In primul rand, apropierea Marii Britanii de SUA, aceasta aparandu-i generalului De Gaulle ca un fel de "cal troian" al Statelor Unite. Aderarea Marii Britanii ar fi insemnat pentru de Gaulle orientarea Comunitatilor spre atlantism si crearea unei imense grupari atlantice dependente de America si aflate sub controlul ei, care ar fi sfarsit prin absorbirea Comunitatilor europene. Nemultumirea francezilor mai venea si din faptul ca britanicii tocmai convenisera, fara a-i consulta, sa primeasca rachete americane de tip Polaris.

In egala masura, Franta, care dorea sa domine in continuare Europa, se temea de rivalitatea Marii Britanii, care i-ar fi amenintat pozitia de lider in cadrul Comunitatilor.

Nu in ultimul rand, din punct de vedere economic, agricultura foarte eficienta a Marii Britanii era si ea o amenintare pentru fermierii francezi, care ar fi facut cu greu fata concurentei.

Vetoul francez este reiterat cu ocazia unei a doua cereri a Marii Britanii de intrare in Comunitati, in 1967, motivandu-se inexistenta unei evolutii economice si politice corespunzatoare a Marii Britanii.

4. Planurile Fouchet de uniune europeana

Dupa esecul Comunitatii Europene de Aparare, problema cooperarii politice a statelor membre va fi din nou abordata odata cu punerea in functiune a Comunitatii Economice Europene. Auspiciile sub care demareaza aceasta tentativa de uniune politica nu sunt insa prea promitatoare, existand un dezacord major intre Franta si partenerii sai cu privire la acest proiect.      Astfel, in timp ce generalul de Gaulle vedea uniunea politica sub forma unei simple cooperari interguvernamentale, celelalte cinci state o vedeau ca o prelungire a activitatii lor comunitare pe acelasi model institutional.

Initiativa va apartine generalului de Gaulle si este discutata cu ocazia celor doua reuniuni ale statelor comunitare din februarie si iulie 1961. Aceasta practica a intalnirilor periodice ale sefilor de stat sau guvern, realizata in afara sistemului comunitar, ce debuteaza in 1961, se va dovedi in viitor motorul integrarii politice a statelor europene. Dupa prima intalnire la nivel inalt intre sefii de stat si de guvern din cele sase state comunitare, ce se desfasoara la Paris, si unde se relanseaza problema uniunii politice, insarcinandu-se o comisie de studiu sa prezinte propuneri concrete privind constructia politica a Europei, la 18 iulie 1961, conferinta de la Bonn se finalizeaza cu "Declaratia de la Bad Godesberg". Prin aceasta este creata o comisie interguvernamentala, condusa de diplomatul francez Christian Fouchet, insarcinata cu studierea si inaintarea unui proiect de uniune politica care "sa dea forma vointei de uniune politica, deja implicita in tratatele care au instituit Comunitatile Europene".

Comisia Fouchet prezinta la 19 octombrie 1961 un proiect de tratat instituind o "Uniune de state", denumit "Planul Fouchet I", in care aceasta uniune apare ca o simpla alianta de drept international, lipsita de personalitate juridica in ordinea internationala, avand ca principal organ decizional un Consiliu al sefilor de stat sau de guvern care decidea cu unanimitate, alaturi de care functiona o Comisie formata din inalti functionari nationali, dotata cu atributii pur tehnice si o Adunare parlamentara avand un rol consultativ.

Principalele obiective ale acestei uniuni constau in adoptarea unei politici externe comune si a unei politici comune de aparare, in cooperare cu alte natiuni libere, si de dezvoltare a cooperarii in domeniile stiintei, culturii si protectiei drepturilor omului. A fost inserata o clauza care prevedea ca la trei ani de la intrarea in vigoare a tratatului, acesta sa fie revizuit pentru intarirea uniunii in sensul stabilirii unei politici externe comune si a "centralizarii" Comunitatilor Europene.

Proiectul este respins de partenerii Frantei, principalele critici aduse acestuia vizand: clauza de revizuire (care prin obiectivele sale destul de ambigui era vazuta ca o amenintare la adresa integritatii structurilor comunitare), modul cum era reglementata politica europeana de aparare, care putea determina o slabire a sistemului militar al Aliantei atlantice (cei cinci neconcepand securitatea Europei Occidentale in afara unei cooperari trans-atlantice), si absenta elementelor de supranationalitate. Pe de alta parte, acceptarea proiectului era conditionata, de catre Olanda si Belgia de acceptarea intrarii Marii Britanii in Comunitatea Economica Europeana.

Urmeaza o a doua runda de negocieri in cadrul careia se contureaza, la 4 decembrie 1961, un al doilea Plan Fouchet, prezentat ca sinteza a sugestiilor formulate de diferitele delegatii nationale, in care sunt facute de catre Franta o serie de concesii: este recunoscuta legatura dintre politica comuna de aparare si colaborarea existenta in cadrul NATO, sunt introduse o serie de elemente "comunitare" precum: crearea unui Secretariat independent de statele membre, responsabil in fata unei Adunari parlamentare alese prin sufragiu universal direct si este clarificata clauza de revizuire. Mai mult, se stabileste ca principiu fundamental regula potrivit careia statele care vor solicita sa adere la Comunitatile europene se vor angaja automat sa adere la Uniune.

Din pacate, cea de-a treia versiune a Planului Fouchet, prezentata la 18 ianuarie 1962, nu continea nici una dintre concesiile cerute si asupra carora se realizase compromisul in cursul negocierilor. Cei cinci parteneri ai Frantei refuza sa considere noul plan francez ca baza pentru discutiile urmatoare, si prezinta (la 20 ianuarie 1962), un contraproiect, in care uniunea europeana aparea ca o "Uniune a statelor si a popoarelor".

Imposibilitatea concilierii celor doua puncte de vedere va face ca, in primavara anului 1962, sa se inregistreze un nou esec al uniunii politice. Esecul acestei tentative de unitate politica intrerupe tendinta ascendenta a unitatii europene, relansata cu ocazia Conferintei de la Messina, si va face ca timp de sapte ani sefii celor sase guverne sa inceteze sa se intalneasca[11]. Situatia nu se va debloca decat dupa reuniunea de la Haga, din 1969. In viitor, statele membre vor opta pentru o structura unica, mai intai Actul Unic European, apoi Tratatul de la Maastricht, regrupand atat Comunitatile Europene cat si mecanismele de cooperare interguvernamentala in domeniul securitatii si al apararii.

Dezamagit de esecul initiativei sale de a crea o uniune politica in sase, generalul de Gaulle isi indreapta atentia spre intarirea colaborarii cu Bonnul, fiind nevoit sa se multumeasca cu o cooperare in doi, cu Germania. Planul Fouchet se reduce astfel la un tratat franco-german, pregatit cu ocazia unor vizite reciproce in cursul anului 1962, si semnat la 22 ianuarie 1963, la Palatul Elyse.

Planul Fouchet

Substitut al proiectului Europei politice, Tratatul de la Elyse instituie o cooperare bilaterala pe modelul Planului Fouchet insa nu este exclusa ipoteza ca acestei colaborari sa i se alature, ulterior, si alte state membre ale Comunitatilor. Chiar daca nu privesc cu ochi buni aceasta asociere, pe care o considera "un mare soc pentru europeni" sau "daunatoare pentru Piata Comuna", celelalte state membre nu vor putea impiedica intarirea solidaritatii Paris-Bonn, care in viitor va si imprima orientarile sale Comunitatilor. Aceasta coeziune franco-germana consolidata va sta la originea unor importante masuri europene, precum infiintarea sistemului monetar european. Temerile lor vor fi, intr-o anumita masura, inlaturate prin conditionarea de catre parlamentul german a ratificarii tratatului de introducerea unui preambul in care sa se reafirme fidelitatea fata de Alianta atlantica si fata de constructia comunitara.

5. Fuziunea executivelor comunitare

Din ratiuni ce tin de momentul infiintarii lor, cele trei Comunitati au fost create separat, dar obiectivul final consta in fuzionarea celor trei tratate. Primul demers de unificare a institutiilor comunitare a avut loc odata cu semnarea Tratatelor de la Roma instituind CEE si CEEA, cand a fost adoptata Conventia relativa la anumite institutii comune Comunitatilor europene (anexa la acestea), care instituia o Adunare Parlamentara unica si o Curte de Justitie unica pentru cele trei comunitati precum si un Comitete economic si social unic pentru CEE si CEEA.

Dupa intrarea in vigoare a Tratatelor de la Roma, cele trei Comunitati au functionat separat, desi aveau o structura institutionala identica. Obiectivul avut in vedere de parintii fondatori, acela al realizarii unei veritabile uniuni europene, constituite in jurul unei comunitati formate prin fuziunea celor trei existente, era destul de putin realizabil la acel moment avand in vedere opozitia existenta intre curentul comunitar si cel interguvernamental. Inca din 1959, Jean Monnet sugereaza fuziunea executivelor si infiintarea unui Consiliu de ministri unic si a unei Comisii unice, argumentele sale vizand, pe de o parte, o mai buna coordonare a actiunii intr-o serie de domenii, iar, pe de alta parte, o intarire a autoritatii Comisiei unice, care se putea transforma intr-un "pre-guvern" european. Propunerea lui Jean Monnet nu s-a concretizat la acel moment, insa, in conditiile in care se pune din ce in ce mai pregnant problema realizarii unor reforme ale Comunitatilor, si mai ales dupa esecul Planului Fouchet, problema fuziunii executivelor a fost repusa pe tapet si Consiliul de ministri a adoptat, la 23 septembrie 1963, principiul fuziunii executivelor ca etapa a fuziunii celor trei tratate.

Dupa negocieri indelungate, in cursul carora vor trebui sa fie depasite numeroase dificultati legate de puterile viitoarei Comisii unice, de numarul comisarilor[12], de sediul institutiilor , este semnat la Bruxelles, la 8 aprilie 1965, Tratatul de fuziune a executivelor, care instituie, in locul celor trei Consilii, un Consiliu de ministri unic al Comunitatilor Europene si o Comisie unica (formata prin fuziunea Inaltei Autoritati a CECO cu comisiile CEE si a Euratom). Fuzioneaza de asemenea si administratiile celor trei Comunitati intr-una singura, dotata cu un buget administrativ unic, alimentat insa din resurse distincte, in virtutea celor trei tratate. La initiativa Frantei, Tratatul institutionalizeaza Comitetul Reprezentantilor Permanenti (COREPER), compus din reprezentanti la nivel diplomatic ai statelor membre, avand rolul de a pregati lucrarile Consiliului. De asemenea, Tratatului ii este anexat un Protocol unic asupra privilegiilor si imunitatilor, care inlocuieste protocoalele particulare ale fiecarei Comunitati.

Aceasta fuziune era numai una institutionala, cele trei Comunitati continuand sa existe ca entitati distincte din punct de vedere juridic. Tratatele constitutive raman neschimbate in ceea ce priveste functionarea si atributiile lor. Astfel, in functie de problemele pe care le abordeaza, Consiliul unic functioneaza potrivit regulilor prevazute intr-unul sau in altul dintre tratate, hotarand cu unanimitate, cu majoritate calificata sau cu majoritate simpla. El se poate intruni in diverse componente - de regula sub forma "Consiliului general", reunind ministrii de externe, insa atunci cand pe ordinea de zi sunt chestiuni sectoriale, se poate intruni sub forma unui "Consiliu specializat", reunind ministrii de resort (ai finantelor, agriculturii, etc.).

Comisia Comunitatilor Europene, ale carei atributii se circumscriu de asemenea celor trei tratate, este formata din paisprezece membrii numiti de comun acord de catre guvernele statelor membre pentru un mandat de patru ani. Numarul acestora urma sa scada, dupa trei ani de functionare, la noua, pentru a gasi acelasi echilibru intre resortisantii statelor membre ca si in vechea Comisie a CEE.

Semnarea, si apoi ratificarea Tratatului de la Bruxelles, nu pune insa capat disputelor, intrarea sa in vigoare fiind amanata cu 18 luni fata de data prevazuta, datorita unor ultime dificultati legate de modul de numire a presedintelui Comisiei unice[14] si de sediul institutiilor. Urmeaza o noua runda de negocieri in cursul careia statele membre reusesc sa ajunga la un compromis asupra acestor chestiuni astfel ca, la 1 iulie 1967, Tratatul intra in vigoare.

6. Criza Pietei Comune si esecul comunitatilor specializate (CECO si al Euratom)

Conceptia franceza asupra constructiei europene, de respingere a supranationalismului, va avea consecinte destul de grave asupra dezvoltarii constructiei europene. Ea va antrena Comunitatile intr-o criza profunda a carei miza era mentinerea controlului statelor asupra procesului decizional.

6.1. Criza "scaunului gol" si Compromisul de la Luxemburg

Imediat dupa semnarea Tratatului de fuziune a executivelor si in contextul dezbaterilor asupra naturii si rolului institutiilor comunitare, va izbucni in vara anului 1965 cea mai grava criza a Pietei Comune, care se va prelungi pana la inceputul anului 1966.

La originea acestei crize s-a aflat o ambitioasa propunere prezentata de Comisie in martie 1965 cu privire la finantarea Politicii Agricole Comune. Astfel, in conditiile in care pana la 1 iulie 1965 trebuia sa se adopte reglementarea financiara, Consiliul de ministri al CEE cere Comisiei sa-i prezinte o propunere cu privire la modul de finantare a Politicii Agricole Comune pentru perioada 1966-1970. Propunerea Comisiei, care poarta amprenta presedintelui sau, germanul Walter Hallstein, adept al reformarii institutionale a Comunitatilor, este inaintata la 31 martie 1965 Adunarii Parlamentare europene, fara ca in prealabil sa fie informate guvernele. Ea continea un plan de finantare a politicii agricole care implica o reforma a institutiilor in ceea ce privea bugetul si puterile Parlamentului.

Dezbatuta de catre Parlamentul European si aprobata, cu cateva rezerve, initiativa lui Hallstein prevedea, pe de o parte, finantarea Politicii Agricole Comune din resurse proprii, varsate direct la bugetul Comunitatii, resurse constituite prin prelevari asupra importurilor provenite din statele terte si, pe de alta parte, pentru administrarea acestor importante resurse , care transformau bugetul CEE intr-un veritabil buget federal , cresterea competentelor Adunarii parlamentare si ale Comisiei.. Adunarea parlamentara putea sa prezinte amendamente la proiectul de buget prezentat de catre Consiliul de Ministri, iar Comisia devenea un arbitru intre Consiliu si Parlament in problemele legate de buget.

Daca, in general, propunerea nu este privita cu ostilitate[18], Franta, care dorea reglementarea problemei agricole fara sa se ajunga la o crestere a puterilor celor doua institutii, refuza reglementarea propusa de Comisie.

In iunie 1965 se initiaza in cadrul Consiliului de Ministri negocieri pentru gasirea unei solutii de finantare a Comunitatilor acceptate de catre toate statele membre. Aceste negocieri se incheie la 30 iunie, cand presedintele in exercitiu al Consiliului, Maurice Couve de Murville, constata ca nu se poate obtine acordul. Pozitia Parisului va fi de a-si retrage reprezentantul permanent la Bruxelles si de a interzice functionarilor francezi sa participe la diferitele comitete si grupuri de lucru. Ministrii francezi inceteaza sa mai participe la lucrarile Consiliului. Refuzul guvernului francez de a participa la activitatile si la functionarea Comunitatilor, cunoscut ca politica "scaunului gol", va paraliza, pentru mai mult de sase luni, activitatea Comunitatilor.

Aceasta pozitie foarte transanta a Frantei avea insa si alte ratiuni. Incepand cu 1 ianuarie 1966, se trecea la cea de-a treia faza a perioadei tranzitorii a Pietei Comune, cand se inlocuia, in multe domenii, votul cu unanimitate cu cel cu majoritate (unanimitatea urmand sa se aplice doar in cazul unor domenii limitate precum primirea de noi membrii, armonizarea legislatiilor sau in lipsa unor prevederi exprese ale tratatelor de autorizare a unor actiuni). Votul majoritar, vazut ca o modalitate de incalcare a suveranitatii nationale, era in total dezacord cu conceptia vadit ostila supranationalismului a generalului de Gaulle, care se temea ca Franta ar putea fi pusa in minoritate de catre partenerii sai incepand cu 1 ianuarie 1966. Criza din iunie 1965 este astfel folosita pentru a-si imune punctul de vedere si pentru a realiza unilateral un fel de "intrare in hibernare" a Pietei comune[19].

Compromisul de

la Luxemburg