Pro Republica Christiana - Dinamica politica internationala

Pro Republica Christiana

(Dinamica politica internationala; Agravarea dominatiei otomane; Domnia lui Mihai Viteazul, Intre otomani si imperiali.)

Secolul al XVI-lea este unul de turnura in istoria europeana, care a inregistrat efectele revolutiei atlantice si deopotriva ale suprematiei otomane. A fost un secol de renovatie prin ascendenta structurilor citadine, al Renasterii si umanismului, al revolutiei cartii, Reformei, Contrareformei si Reformei catolice cu seria infinita de efecte. Noua dinamica continentala, orizontala si verticala, a cuprins in sfera ei si tarile romane care inregisteaza toate seismele provocate de fenomenele civilizatiei moderne. Ele sunt antrenate in vartejul confruntarilor politice dintre puterile competitoare: Monarhia habsburgica, Imperiul Otoman si Polonia in care se reflecta si rivalitati general europene.

Secolul al XVI-lea in cele trei principate prezinta o complexitate de structuri de civilizatie care lasa sa se intrevada zorii lumii moderne pe un fond social inca puternic feudal. Desi curentele de civilizatie europeana patrund in grade diferite in principate prilejuind metamorfoze semnificative, servajul cunoaste un ascendent care nu poate impiedica amurgul spiritului medieval.

In aceste imprejurari create de relansarea ofensivei otomane si in conditiile in care Imperiul Otoman devine un factor al echilibrului european, principatele cauta proprii raspunsuri la noile probleme survenite in urma transformarii centrului Ungariei in pasalac. Asa se explica si aderarea la alianta crestina antiotomana si dialogul cu Sfantul Scaun aflat la randu-i in ofensiva spre Rasarit.

Criza otomana cu efectele ei monetare, opresiunea si deteriorarea raporturilor otomano-romane, sporirea sarcinilor economice si interferarea puterii suzerane in sfera politicului, vor fi factorii afirmarii ideii de eliberare intr-o vreme cand evenimentele lasau sa se intrevada zorii unei noi epoci. Pentru tarile romane noua conjunctura politica reprezinta o evolutie in viata spirituala, un ascendent al constiintei de sine care a determinat cristalizarea unor solidaritati care prevesteau afirmarea unei constiinte etnice, paralele cu cele religioase sau de stare ce se coloreaza prin accente xenofobe.

Personalitatea lui Mihai Viteazul si opera lui vor sta sub semnul luptei Republicii Crestine, care, in amurgul cruciadei tarzii, va evidentia, in planul Europei centro-orientale, evolutia spatiului romanesc spre solutii politice ce izvorau din realitati proprii. Actiunea domnului Tarii Romanesti devine inteligibila in raport cu evenimentele scenei Europei centro-orientale, cutreierata de manifestari politice ce s-au derulat intr-un crescendo continuu, in ultima treime a veacului.

Dinamica politica internationala. La sfarsitul secolului al XVI-lea tarile romane, prin pozitia lor geopolitica, inregistreaza efectele imperialismului teritorial habsburgic si opresiunea agresiva a celui otoman care polarizeaza viata politica rasariteana. .

Otomanii, prin puterea lor terestra si sistemul feudalo-militar, au distrus structurile sociale locale in zona balcanica, deteriorand in consecinta si viata economica si sociala din spatiul romanesc.

Instapanirea Occidentului pe mari si oceane a declansat revolutia atlantica, iar controlul Iranului asupra drumului spre Indii explica razboaiele purtate de Imperiul Otoman in rasarit intre 1578-1590, dar si stagnarea ofensivei spre vestul Europei. incheierea pacii cu Iranul a facilitat relansarea ofensivei otomane in 1593 in Ungaria, ceea ce a insemnat inceputul razboiului, incheiat prin pacea de la Zsitvatorok (1606).

Dupa victoria de la Lepanto (1571), mai mult morala, era evident ca invincibilitatea otomana era de domeniul trecutului, dar totodata si faptul ca resursele imperiului erau departe de a se fi istovit. Aceasta ambivalenta deschide calea conflictelor dintre Imperiul Habsburgilor si otomani aducand in planul politicii europene tarile romane. Reluarea ofensivei Semilunii a fost prilejuita insa si de mutatiile din scena europeana, care a dus la pierderea controlului turcilor asupra provinciilor nord africane, la declinul suprematiei in Mediterana, datorita pirateriei crestine care ameninta traficul otoman. in aceeasi masura tendintele centrifuge din Egipt, miscarile din Balcani erau tot atatea semne ale declinului ce a urmat mortii lui Soli-man Magnificul (1566). La aceasta s-a asociat criza monetara provocata de penetratia masiva a argintului pe piata otomana, avand drept consecinte miscari sociale si o disponibilitate pentru rascoala antiotomana.

Scena politica a Europei centro-orientale este dominata la sfarsitul secolului al XVI-lea de Imperiul Otoman, absolutist si centralizat, de Imperiul romano-german, divizat si subminat de contradictii puternice, de Monarhia habsburgica in proces de agregare si structurare, in ofensiva spre Europa Centrala, la care se asociaza statul rus in afirmare si el, militar si religios. Evolutia istoriei europene in ultima treime a secolului se indreapta spre un nou echilibru, determinat de factori care isi au sorgintea in noua structurare a civilizatiei mondiale. in functie de noile forte active din Europa Occidentala, spatiul Europei central-orientale nu a intarziat sa inregistreze consecintele noii dinamici prilejuite de relansarea ofensivei Imperiului Otoman in directia Ungariei si de orientarea Monarhiei habsburgice spre Rasarit.

A doua jumatate a secolului al XVI-lea a insemnat insa si afirmarea Poloniei care revine la politica pontica, directionata de cancelarul Jan Zamoisky, fapt ce va deschide dosarul rivalitatii medievale ungaro-polone, asumat de Habsburgi in noile imprejurari. Divergentele se vor accentua dupa moartea lui Stefan Bathory, cand cancelarul coroanei urmarea iesirea la Marea Neagra din ratiuni economice si politice, vizibile in tratativele cu turcii in 1592 sau in discutiile cu Liga Sfanta. in 1595 Seimul polon declara ca nu va primi sa intre in confederatie daca nu i se va asigura plutirea libera prin Hellespont si Arhipelag pana in Mediterana si Italia. Negotul englez si tratatul comercial al Angliei cu Petru Schiopul, domnul Moldovei, se constituie intr-un nou argument in favoarea pretentiilor poloneze si a contracararii expansiunii Habsburgilor. Astfel, la rivalitatea otoma-no-habsburgica se asociaza in zona tarilor romane si interesele Poloniei, un competitor care va influenta desfasurarile politice si militare in vremea lui Mihai Viteazul.

Se poate remarca ca in planul intereselor imediate, Monarhia habs-burgica si Sfantul Scaun la sfarsitul secolului se indreptau spre confruntarea cu otomanii, avand drept scop prim cucerirea Transilvaniei si expansiunea spre Tara Romaneasca si Moldova. in aceasta ambianta politica in care se reflecta mutatiile intervenite in scena internationala, Sfantul Scaun, in vremea lui Clement al VllI-lea (1592-1605), un cunoscator desavarsit al problemelor orientale, se orienteaza spre o politica convergenta la planurile expansiunii teritoriale ale Habsburgilor, asumandu-si totodata si contracararea influentei Reformei in lumea ortodoxa, in spiritul Conciliului de la Trento. Biserica romana a evoluat de la unirea integrala a bisericilor spre unirile partiale cu lumea ortodoxa si in acelasi timp spre ideea de resurectie a catolicismului prin Reforma catolica. Astfel, Monarhia habsburgica si Contrareforma devin factori decisivi in confruntarea cu Imperiul Otoman si, implicit, in politica fata de tarile romane. Epoca lui Mihai Viteazul a stat sub semnul acestei confruntari pe mai multe planuri ce explica angajarea Transilvaniei, Moldovei si Tarii Romanesti in razboiul antiotoman.

Agravarea dominatiei otomane. Criza Imperiului Otoman in ultima treime a secolului al XVI-lea se manifesta si in zona tarilor romane, contribuind la agravarea dominatiei otomane cu aspectele ei politice si economice. Starea precara a imperiului a determinat o accentuare a exploatarii resurselor economice in Tara Romaneasca si Moldova, exprimata in sporirea obligatiilor traditionale, haraciul si peschesurile, din care cel dintai capata semnificatii economice. Astfel, platile catre Poarta au atins dupa 1580 niveluri pe care nu le avusesera intr-o perioada anterioara. in consecinta, darile catre domnie au crescut si ele in stransa dependenta de contributiile catre turci.

Oprirea cuceririlor otomane a avut drept urmare inasprirea dominatiei asupra tarilor romane, imperiul fiind avizat tot mai mult la resursele lor, ceea ce explica instalarea unui regim politic controlat de Poarta, care incalca actele ce reglementau raporturile romano-otomane. in aceste conditii se incheie perioada de tranzitie, inceputa in 1538, odata cu expeditia lui Soliman Magnificul, in Moldova, si incheiata prin infrangerea rascoalei antiotomane din vremea lui Ioan Voda Viteazul (1572-1574).

Astfel, in ultima treime a secolului se nesocoteste traditia dinastica, se degradeaza principiile juridice statornicite, introducandu-se arbitrariul in numirea domnilor, prin eludarea deciziei Adunarii Starilor. Succesiunea domnilor, recrutati din lumea pretendentilor, tot mai numerosi si fara legitimare, sumele exorbitante platite pentru obtinerea tronului, inrauresc conditia economica a tarilor, prin destabilizarea gospodariei libere taranesti si accentuarea rumaniei (servajului), efect al fiscalitatii excesive. intre 1591-1592 se inregistreaza o augmentare a darilor, efect al deselor schimbari de domni care au facut sa sporeasca exigentele otomane. Domnii trebuiau sa achite datoriile contractate la obtinerea tronului si paralel la plata obligatiilor banesti in crestere fata de turci. Ca o caracteristica a regimului dominatiei otomane a fost sporirea peschesurilor comparativ cu obligatiile fata de stat.

In conditiile inexistentei unui drept ereditar care sa reglementeze succesiunea la domnie, scoaterea la mezat a tronurilor a determinat, paralel cu instabilitatea politica, si cresterea obligatiilor financiare. La acestea s-a adaugat monopolul comercial impus de Poarta prin care isi rezerva prioritatea in cumpararea produselor. Fenomenul a avut drept consecinta exodul negustorilor turci si levantini in Moldova si Tara Romaneasca ce beneficiau de un regim de favoare. intr-un memoriu catre papa se mentionau cererile nesfarsite ale turcilor, pustiirea tarilor, incertitudinea vietii, in contrast cu bogatia pamantului.

In acest context creat de criza otomana, marasmul politic se instaleaza in tarile romane, provocat de instabilitatea domniilor, de schimbarile frecvente de domni, in conditiile incalcarilor statutului juridic ce reglementa raporturile suzerano-vasalice. Gravitatea situatiei este exprimata de faptul ca cuantumul obligatiilor financiare depasea capacitatea economica a tarilor inraurind negativ starea taranimii libere care isi pierde propietatile in favoarea domeniului boieresc. In acesti ani intervine o grava criza demografica prilejuita de situatia de ansamblu economica care influenteaza stabilitatea masei rurale.

Regimul dominatiei otomane, inlesnind penetratia levantinilor in tarile romane in calitate de camatari, a determinat si un transfer de proprietate, fapt ce a concurat boierimea pamanteana. in plus, prezenta garnizoanelor otomane in capitalele tarilor romane creaza imaginea unui regim care anunta o posibila instalare a pasalacului.

In preajma domniei lui Mihai Viteazul se produc semnificative metamorfoze si in exercitarea puterii politice, boierimea fiind confruntata cu prezenta unui numar apreciabil de boieri greci in institutiile reprezentative ale statului, in legatura cu cercurile constantinopolitane de aceeasi origine, in peisajul social al tarilor romane se constata existenta unei boierimi de veche traditie care constituia sprijinul domniilor anterioare, ocupand functii in institutiile centrale ale statului.

Alaturi insa se cristalizeaza o boierime noua, ostila elementului grecesc si colaborarii cu turcii care va constitui sprijinul domnului. in preajma inscaunarii lui Mihai Viteazul se manifesta reactiunea impotriva asupririi turcesti si a sustinatorilor ei din interior, astfel ca se constituie premisele unui regim de Stari. Solidaritatea boierimii autohtone la sfarsitul secolului a fost determinata de excesiva asuprire otomana, de ingerintele acesteia in viata interna, dar si de exemplul regimului de stari din Transilvania vecina. Actiunea solidara a boierimii Tarii Romanesti se face remarcata in decizia Adunarii Starilor de a se ridica impotriva opresiunii otomane. Se poate observa ca solidaritatea starilor este evidenta si prin actiunile corporative, ce exprima colectivitatea in actiune. Cronica tarii este foarte clara, relatand motivatia atitudinii antiotomane: "Si se stransese toti boierii mari si mici, din toata tara, si se sfatuira cum vor face sa izbaveasca Dumnezeu tara din mainile paganilor'. Hotararea ridicarii la lupta, pornita din interior, ca rezultat al apasarii turcesti, a avut si un aspect xenofob, ostilitatea boierimii romane fata de elementul levantin si, in general, fata de intermediarii dominatiei otomane.

Ascensiunea lui Mihai la tron s-a intemeiat pe boierimea noua, pe legaturile cu boierimea din Oltenia de care il apropiau puternice relatii familiale si de interese. Un rol important l-au detinut in obtinerea domniei raporturile sale cu conspiratia balcanica, cu lumea greaca antiotomana, el fiind in stranse legaturi cu conducatorii grecilor, cu Andronic Cantacu-zinul, cu mitropolitul Dionisie Rally, cu negustorii din Balcani care i-au oferit un eficient sprijin. Disponibilitatea pentru rascoala in Balcani, reflectata in conspiratia greaca, a generat o stare de spirit favorabila inchegarii unei mai generale solidaritati antiotomane. Acesteia i s-a raliat si boierimea romana intr-un moment cand opresiunea atinsese cote necunoscute in trecut. De aceea, se constata in Tara Romaneasca o schimbare de optica, in sensul ca ideea necesitatii revizuirii raporturilor cu otomanii devenise imperioasa. Asa se explica largul consens care a caracterizat rascoala antiotomana in pofida divergentelor si retinerilor care separau boierimea autohtona de cea greaca.

Domnia lui Mihai Viteazul a coincis cu relansarea de catre papa Clement al VlII-lea (1592-1605), fost nuntiu papal in Polonia, a unei aliante la care au participat Statul papal, Spania, Austria, ducii de Toscana, Mantova si Ferrara, nu insa Polonia si Anglia ce s-au dovedit reticente la idee. Un loc aparte in planurile antiotomane trebuia sa-l detina tarile romane care prin pozitia lor erau interesate in actiunea Ligii Sfinte. La liga adera principatul Transilvaniei, cu Sigismund Bathory, considerat un element cheie in atragerea Tarii Romanesti si Moldovei. Actiunea concertata a Sfantului Scaun si Habsburgilor reuseste sa-l atraga pe domnul Moldovei, Aron Voda, care incheie un tratat cu imparatul in 16 septembrie 1594. Adeziunea Tarii Romanesti s-a datorat initiativei domnului care avea acordul Starilor, in care boierii Buzesti au detinut un loc central.

Aderarea la liga a fost precedata de o vasta actiune a Contrareformei ce-si propunea sa restaureze si, in general, sa revitalizeze episcopatele catolice din tarile romane. Sinodul din 1586, menit sa reorganizeze comunitatile catolice din Moldova urma sa catalizeze opozitia antiotomana si sa contracareze influenta protestantismului. Influenta catolica a fost un preludiu la aderarea principatelor la liga si, in acelasi timp, un impuls la integrarea in vastele planuri ale Curiei romane care evolua in plan ideal spre unirea cu ortodoxia in spiritul Florentei. Misiunile catolice in Polonia, in spatiul rutean, in Moldova se incadrau acestui plan care va imbraca, in cele din urma, in cazul rutenilor, formula unirii partiale.

Integrarea tarilor romane in alianta crestina a dus foarte curand la rascoala antiotomana care izbucneste in 13 noiembrie 1594 la Bucuresti prin suprimarea creditorilor levantini si a garnizoanei otomane. Cucerirea cetatilor de pe linia Dunarii a declansat ostilitatile cu Imperiul Otoman si a dus la angajarea Tarii Romanesti in razboiul inceput cu un an in urma intre Habsburgi si turci.

In aceste conditii fiind previzibila reactia otomana, Mihai Viteazul incheie la Alba Iulia, prin delegatia Starilor, la 20 mai 1595 un tratat cu Sigismund Bathory, prin care Starile subordoneaza Tara Romaneasca prin-cipelului Ardealului, devenit autoritatea suprema, iar pe domn atotputerniciei boierilor. Potrivit tratatului, domnului i se retrag prerogativele domniei, tara urmand sa fie guvernata de un sfat restrans, alcatuit din 12 boieri, iar domnul degradat la calitatea de loctiitor al principelui Ardealului. Tratatul era expresia unui regim de Stari, care se manifeta acum in aceste circumstante, boierimea asumandu-si prerogativele domniei, cu intentia nedisimulata de a se integra starilor ardelene reprezentate in dieta. Boierimea Tarii Romanesti isi realizeaza in acest moment si dezideratul antilevantin, prin interdictia aplicata strainilor de a detine proprietati in tara, o reactie evidenta la penetratia grecilor in structura proprietatii si in Sfatul domnesc.

Acelasi tratat prevedea ca toate bisericile romanesti din Ardeal sa fie asezate sub jurisdictia Mitropoliei de la Targoviste. Aceasta prevedere contine si o evidenta tendinta anticalvina fiindca, la scurta vreme, in iunie au fost supuse bisericile din Tara Fagarasului, in care calvinismul facuse progrese, autoritatii Mitropoliei ortodoxe de la Alba Iulia.

Un tratat asemanator a fost incheiat, la inceputul lui iunie, de catre Aron Voda al Moldovei, astfel ca Sigismund devine suzeranul celor doua tari, in spiritul unei traditii medievale, infapatuindu-se astfel unificarea in forma raporturilor suzerano-vasalice in vederea confruntarii cu Imperiul Otoman. Suzeranitatea lui Sigismund Bathory asupra Tarii Romanesti si Moldovei semnifica insa si necesitatea alcatuirii unui organism politic si militar, in stare sa se opuna Imperiului Otoman, Aceasta reprezenta insa o confederatie de state separate, alcatuita din ratiuni militare. Veleitatilor politice ale lui Sigismund i se opuneau insa intentiile Habsburgilor care nu vedeau in principele Transilvaniei decat un vasal al Casei de Austria. Semnarea la Praga a unui tratat de alianta la 28 ianuarie 1595 cu imparatul stabilea raporturile dintre Transilvania si imperiu. in preajma si in timpul ostilitatilor cu turcii, Mihai Viteazul era confruntat cu reticentele Poloniei fata de integrarea in liga si, in cele din urma, de iesirea Moldovei din alianta, in urma interventiei militare a lui Zamoisky care a impus in scaunul Moldovei pe Ieremia Movila ce a incheiat un tratat de vasalitate cu Polonia. Politica Republicii nobiliare, ostila Habsburgilor si implicit lui Mihai Viteazul, nu a raspuns cererilor de ajutor in fata invadarii tarii.

Intre otomani si imperiali. Dupa rascoala antiotomana se deschide in istoria sfarsitului de secol o epoca de confruntari militare intre tarile romane si Imperiul Otoman. Ele sunt initiate de domnul Tarii Romanesti pe linia Dunarii prin atacarea cetatilor turcesti, in timp ce Aron Voda al Moldovei intra in sudul tarii, asediind Tighina. Replica otomana in Tara Romaneasca este prefatata de victoriile lui Mihai Viteazul care ocupa importantul port Braila si trece la actiuni dincolo de Dunare. Confruntarea decisiva pregatita de turci a avut loc la Calugareni in 13/23 august 1595; apoi oastea domnului, constransa de superioritatea numerica a otomanilor se retrage spre nord in asteptarea interventiei ardelene. Campania, sub conducerea lui Sinan Pasa, ca finalitate a tintit, potrivit deciziei otomane, la transformarea principatelor in vilaiete. Dupa Calugareni turcii incep organizarea pasalacului la Bucuresti si Targoviste, introducand garnizoane si transformand bisericile in moschei. Reactia crestina nu s-a lasat asteptata astfel ca actiunea militara a celor trei principate de la inceputul lui octombrie a recucerit Targovistea si i-a aruncat pe turci peste Dunare la Giurgiu. Astfel, campania otomana, pornita cu intentia de a transforma tarile in pasalacuri, s-a sfarsit cu un rasunator esec, cu ecou in Apusul Europei.

Poarta relanseaza insa ofensiva in Ungaria unde obtine o victorie la Keresztes, invingandu-i pe Habsburgi (26 octombrie 1596). in acesta situatie Mihai Viteazul deschide negocieri cu turcii pe care le incheie printr-o pace la sfarsitul anului, in schimbul platii tributului, domnului recunoscan-du-i-se domnia. Paralel, Mihai Viteazul se orienteaza spre Habsburgi, incheind cu ei un tratat (1598) orientat impotriva otomanilor. Prin aceasta dubla suzeranitate, otomana si imperiala, el se emancipa de consecintele tratatului din 20 mai 1595 prin care tara intrase sub tutela Transilvaniei, fiind la discretia lui Sigismund Bathory si a Starilor din Tara Romaneasca.

Spectrul pasalacului a avut darul de a fi solidarizat o data mai mult boierimea, in conditiile in care tratatul din 1595 practic isi pierduse valabilitatea prin intrarea in scena a Habsburgilor. Metamorfozele politice din zona tarilor romane au complicat situatia in urma defectiunii moldovene cand Ieremia Movila, atasat politicii poloneze a scos principatul din coalitie. in acelasi timp alegerea lui Andrei Bathory, un aderent al politicii lui Zamoisky, ca principe al Transilvaniei, agrava pozitia Tarii Romanesti. Principele Ardealului, in cursul tratativelor purtate de trimisii sai cu Mihai Viteazul, exprima clar intentia indepartarii domnului. Faptul ca Ieremia Movila si cancelarul Zamoisky intentionau sa aseze in scaunul Tarii Romanesti pe fratele domnului Moldovei, Simion Movila, ameninta existenta coalitiei. in aceste circumstante, printr-o solie trimisa la Praga, in iulie 1599, Mihai solicita ingaduinta interventiei in Ardeal pentru a sparge cercul de adversitati ce-l impresura. in toamna aceluiasi an, el patrunde in Transilvania si invinge oastea ardeleana la Selimbar (18 octombrie 1599).

In urma victoriei domnul Tarii Romanesti isi face intrarea in Alba Iulia la 4 noiembrie 1599. Trecand peste reticentele Habsburgilor la planurile sale Mihai ajunge stapanul de fapt al Transilvaniei, dieta recunos-candu-i titlul de locum tenens, asa cum se specifica in diplomele latine. El se intitulase insa ca domn al Tarii Romanesti si Ardealului in actele slavone, dovada a propriei interpretari a stapanirii principatului.

Prin cucerirea Ardealului, cu suportul activ al boierimii, Mihai Viteazul deschide o noua pagina in istoria spatiului principatelor. Datorita actiunii lui temerare el inverseaza directia unificarii celor doua state dinspre Tara Romaneasca, realizata cu putin inainte de Sigismund Bathory dinspre Transilvania. Niciodata pana in acest moment un domn roman nu a intreprins o actiune de cucerire a Transilvaniei, pe cont propriu si cu asentimentul boierimii si nici cu consecintele pe care mersul evenimentelor le-a impus. Pornita din ratiuni ce tineau de refacerea unitatii coalitiei militare, desfasurarea evenimentelor si contactele cu realitatile Transilvaniei asociaza semnificatii nebanuite. Orientarea spre Transilvania era o optiune in concurenta cu planul balcanic. Ea s-a impus datorita imprejurarilor ivite in urma destramarii aliantei crestine si a deciziei boierimii care vedea in orientarea spre Transilvania implinirea nazuintelor ei politice si constitutionale in forma unui regim de stari si o garantie impotriva turcilor.

Politica lui Mihai Viteazul, dupa cucerirea Ardealului a fost dependenta de planurile Habsburgilor care isi urmareau visul incorporarii principatului. Deopotriva aceasta se desfasura in functie de propriile obiective care implicau stapanirea pentru sine a tarii si de optiunile boierilor care se voiau integrati in structurile sociale, economice si politice ale principatului. La aceste considerente se asociaza insa si "partida' favorabila continuarii razboiului antiotoman si desavarsirea proiectului eliberarii Balcanilor.

Mihai Viteazul recunoscut de dieta Transilvaniei ca loctiitor al imparatului, nu a modificat sistemul constitutional de stari. El nu a intervenit in reprezentarea natiunilor politice, nobilimea, sasii si secuii. A intervenit insa, potrivit organizarii constitutionale, in alcatuirea Consiliului principatului, unde a introdus doi din boierii sai, asezand in cetati parcalabii proprii, fara sa lezeze administratia comitatensa, pastrand vechii functionari. El a dublat astfel administratia cu proprii sai boieri romani in calitate de comisari de supraveghere fapt ce a provocat reticentele nobilimii. Ceea ce insa a nemultumit profund dieta au fost donatiile de domenii facute boierilor munteni in detrimentul nobilimii maghiare. Domnul a schitat si o politica in favoarea nobilimii mici romanesti si in special a boierilor din Tara Fagarasului. El a cerut imparatului sa i se confere dreptul de a face donatii de sate cui va vrea, credinciosilor sai ca rasplata a serviciilor prestate. Protestele dietei si rapoartele nuntiului papal Malaspina marturisesc tendinta principelui de a structura o proprie baza sociala romana stapanirii sale.

De o atentie particulara s-au bucurat secuii carora le confirma vechile drepturi si privilegii pe care le-au avut si care fusesera rapite de principii Bathory. Aceleasi raporturi bune le-a stabilit cu sasii carora le-a respectat drepturile si privilegiile, satisfacandu-le cererile si manifestand toleranta fata de luteranism.

In calitate de loctiitor al principelui, Mihai Viteazul a luat masuri pentru a potoli nesupunerea taranilor care s-au rasculat la intrarea lui in Transilvania. A facut-o in calitate de principe ce reprezenta feudalitatea, intr-o Transilvanie in care puterea era detinuta, ca de altminteri si in Tara Romaneasca, de Starile privilegiate, Mihai Viteazul era obligat la respectarea ordinii sociale.

Actiunile domnului roman au nazuit la legitimarea stapanirii sale, la recunoasterea ei de catre imparat in calitatea lui de voievod al Tarii Romanesti si "locum tenens' al Transilvaniei. Un izvor contemporan afirma, desigur exagerat, ca intentia principelui era de a nimici nobilimea maghiara, de a restructura ordinea constitutionala. in acest sens boierii lui Mihai Viteazul exercitau presiuni in vederea limitarii si chiar a anihilarii nobilimii maghiare. Nuntiul Malaspina recomanda imparatului, cu referire la revendicarea lui Mihai Viteazul, respectarea legilor, institutiilor, datinilor si obiceiurilor provinciei. El sugera ca principatul sa nu fie administrat dupa obiceiurile romanesti - valachico more - ci numai dupa obiceiurile observate pana atunci de principii ardeleni. Atat solicitarile lui Mihai Viteazul adresate imparatului, cat si reactiile interne marturisesc evolutia politicii lui Mihai Viteazul de la ideea refacerii aliantei, care a prezidat la cucerirea Ardealului, spre o politica menita sa consolideze propria lui stapanire intr-una efectiva si de drept. Aceasta orientare a nemultumit Starile transilvane si a stat la baza opozitiei nobilimii care protesteaza in dietele convocate si in special impotriva tendintei unei parti din boierimea romana de a se instapani in Transilvania.

Contactul cu realitatile Transilvaniei si cu mersul evenimentelor politice central europene il determina pe Mihai Viteazul sa renunte la proiectul grec si sa se orienteze spre solutia transilvaneana.

Sensul politicii lui Mihai Viteazul rezulta insa cu mai multa claritate din actiunile intreprinse in sfera ecleziastica. Confruntat cu ostilitatea natiunilor politice, domnul preconizeaza o orientare menita sa contracareze, printr-o baza proprie, sociala si etnica, natiunile politice. inca de la perfectarea tratatului din 20 mai 1595 ideea unei solidaritati ortodoxe apare in primul plan, nu insa in afara tendintelor orientate impotriva infiltratiilor calvine in unele regiuni romanesti ale Transilvaniei. La inceputul lui iunie acelasi an lui Ioan de Prislop, mitropolitul Ardealului, i se confera autoritatea asupra preotilor din Tara Fagarasului, scotandu-i de sub autoritatea superintendentului calvin maghiar. Or, decretul din 4 iunie 1595 nu era decat urmarea prevederilor tratatului semnat in 20 mai 1595 si satisfacerea unui deziderat al Contrareformei. Rezulta din politica noului principe ortodox ca Transilvania a incercat, in concordanta cu politica Contrareformei, sa promoveze o politica de fortificare si organizare a bisericii ortodoxe care intrase inca din timpul principelui Stefan Bathory in sfera de iteres a catolicismului. Redresarea ortodoxiei insemna de fapt o stavilire a rocesului de calvinizare in randul romanilor prin crearea unui episcopat smano-calvin.

Ideea unirii bisericilor devenita centrala in timpul lui Clement l VllI-lea s-a concretizat in insistenta pe langa Mihai Viteazul pentru tragerea lui la catolicism. Dialogul ortodoxie-catolicism in Transilvania se lanifesta in anii anteriori cuceririi, in 1596, cand Mihai Viteazul a obtinut e la Sigismund Bathory ingaduinta fondarii unei manastiri ortodoxe la dba Iulia, unde a rezidat mitropolitul ortodox, numit inca din 1595 si drotonisit in Tara Romaneasca. Dupa cucerirea Ardealului politica principelui se concretizeaza in propunerile facute dietei si aprobate prin care ireotii romani erau scutiti de obligatiile servile, ceea ce insemna o tentati-'a de a-si crea o baza proprie romaneasca prin ortodoxie. Solicitand, in icelasi timp, avantaje in favoarea satelor romanesti, Mihai Viteazul se rienta evident spre o politica in care confesiunea si etnia incepeau sa se uprapuna in viziunea lui. in politica sa ecleziastica principele a inceput un lialog cu catolicismul tinand seama de noile directii ale Contrareformei :are vizau in Rasarit unirea bisericilor, realizata in spatiul rutean prin unirea partiala de la Brest. In acest sens acordul imparatului la restructurarea sistemului religiilor recepte in Transilvania, prin eliminarea bisericii calvine si unitariene si introducerea bisericii ortodoxe alaturi de catolicism si luteranism, maturiseste complexitatea politicii lui Mihai in Transilvania. Existenta unui proiect confesional gandit de Mihai Viteazul, prin care se integra biserica ortodoxa romana in sistemul religiilor recepte, este confirmata nu numai de raspunsul pozitiv al imparatului, ci si de rapoarte oficiale din sfera bisericii catolice care atesta intentia integrarii ortodoxiei bisericii romane.

Masurile anticalvine ale lui Mihai Viteazul atesta o convergenta de interese intre ortodoxie, catolicism si Habsburgi in care principele vedea un suport in razboiul antiotoman. Planul confesional al principelui prefigura o posibila restucturare a sistemului politic intemeiat pe natiunile politice si religiile recepte din care romanii fusesera exclusi. Or, in conditiile in care sistemul de Stari nu putea sa fie modificat, integrarea romanilor ortodocsi in randul religiilor recepte putea constitui o deschidere spre considerarea lor ca element politic.

Acest capitol din istoria stapanirii lui Mihai Viteazul este lamuritor daca il corelam cu tendintele Sfantului Scaun dupa unirea de la Brest cand actiunea catolica se extinde si asupra spatiului extracarpatic. Urmarita din aceasta pespectiva, politica confesionala a lui Mihai Viteazul ne apare intr-o alta lumina, daca o raportam la telurile Contrareformei in Rasarit si la politica de expansiune a Habsurgilor. Se poate constata ca principele pe aceasta cale a reusit sa consolideze ortodoxia in Transilvania, ramanand credincios propriei confesiuni, fapt atestat de sprijinul acordat in Moldova si Tara Romaneasca bisericii ortodoxe fata de prozelitismul catolic in perioada unirii de la Brest.

Stapanirea Transilvaniei si imperativele luptei antiotomane l-au condus de la inceputul domniei la atragerea Moldovei in lupta comuna. Intentia lui Zamoisky si instalarea lui Ieremia Movila in principatul Moldovei reprezenta un permanent pericol, cu atat mai mult cu cat intentiile mol-davo-polone tindeau la instalarea in Tara Romaneasca, cu acordul unei parti a boierimii din Tara Romaneasca, a fratelui lui Ieremia Movila. intre 1595-1597 Mihai Viteazul a cautat printr-o politica maleabila sa pastreze raporturi de buna vecinatate cu Moldova, dar s-a lovit de o continua ostilitate, in februarie 1598 isi declara hotararea de a cuceri Moldova, dar a abandonat planul in fata reticentelor imperiale. El exprima inainte de a incheia tratatul cu Habsburgii ideea respectarii statutului Moldovei, cu conditia inlaturarii lui Ieremia Movila ostil actiunilor cruciadei. Tratativele pe care le poarta cu Polonia, proiectele pe care le avanseaza regelui de a uni voievodatele Transilvaniei, Tarii Romanesti si Moldovei si cedarea lor coroanei polone ca putere suzerana, cu pastrarea pentru sine a domniei efective si ereditare, sunt o dovada a intentiei unificarii principatelor.

Hotararea invadarii Moldovei s-a precipitat datorita planului lui Sigismund Bathory de a patrunde in Transilvania. in mai 1600, Mihai cucereste Moldova, invocand ca motiv alianta dintre Ieremia Movila cu turcii si tatarii. El a cerut imparatului recunoasterea stapanirii sale in perpetuum asupra Ardealului, Moldovei si Tarii Romanesti, pentru el si fiul sau. Este evident ca prin cucerirea Transilvaniei, Mihai Viteazul si-a consolidat stapanirea in Transilvania, iar prin cucerirea Moldovei a refacut frontul antiotoman. Organizarea spatiului in termenii solicitati de principe printr-o domnie ereditara, sub autoritate suprapusa particularismelor statale, a fost un pas spre crearea unui organism politic unitar ca directiva politica. De altminteri, titulatura actelor oficiale si inscriptiilor de pe sigilii, de "domn al Tarii Romanesti si Ardealului si Moldovei' arata cu claritate intentiile nutrite. Desi principatele ramaneau administrativ si politic separate, cu toate ca nu ideea unitatii nationale a prezidat la unificare, ci ideea solidaritatii crestine, in perspectiva creatia de o clipa a creat un precedent ce s-a constituit in timp intr-un ideal.

Infaptuirea unirii manu militari nu a durat, creatia politica s-a prabusit ca efect al puternicilor competitori ce nu puteau renunta la propriile pretentii. Imperiul Otoman nazuia la restaurarea suzeranitatii sale, Polonia la randul ei urmarea, in concurenta cu Habsburgii, propria ei hegemonie, iar Imperiul austriac tindea la acapararea mostenirii maghiare in virtutea aranjamentelor din secolul precedent.

In consecinta, nobilimea din Transilvania, ostila unei suprematii romanesti, s-a alaturat generalului imperial Basta si l-a invins pe Mihai Viteazul la Miraslau (18 septembrie 1600). in acelasi timp polonii patrund in Moldova cu Zamoisky restaurand dinastia Movila, cu intentia de a numi in Tara Romaneasca domn pe Simion Movila. Planurile hegemoniei polone apar cu claritate o data mai mult, opuse acelora ale imperialilor. Defectiunea intervenita in Transilvania, unde nobilimea s-a decis sa-l reinstaureze pe Sigismund Bathory l-a readus in scena pe domnul Tarii Romanesti. Curtea apeleaza la Mihai Viteazul care impreuna cu generalul Basta infrange armata lui Sigismund in august 1601 la Guruslau. Dar Habsburgii, care isi aveau obiectivele lor precise si de durata in spatiul principatelor, il inlatura pe Mihai Viteazul printr-un asasinat. Iesirea din scena a domnului Tarii Romanesti a pus capat reconstituirii organismului militar al Ligii pe care Mihai l-a creat de fapt si a incercat sa-l subordoneze cruciadei anti-otomane.

Mihai Viteazul reprezinta in amurgul cruciadei tarzii un capitol de istorie europeana prin integrarea in Liga Sfanta si succesele militare care au determinat o embrionara creatie statala sub suprematia domnului Tarii Romanesti. Unificarea infaptuita din ratiuni convergente refacerii unitatii de actiune a ligii a dus, intr-o perioada de timp, la crearea unui organism politic care s-a interpus veleitatilor marilor puteri. Aceasta unificare a cunoscut de fapt doua etape, una in timpul lui Sigismund Bathory, a doua dinspre Tara Romaneasca directionata de Mihai Viteazul. Determinanta a fost intr-un sens sau altul pozitia principatelor, interesele lor complementare convergente.

Odata infaptuita, unificarea sub Mihai Viteazul ca stapanire suprapusa particularismelor statale a declansat procese istorice latente ce izvorau din evolutia secolului care cunoaste si in spatiul central-european o afirmare a constiintei etnice. Daca unificarea nu a fost motivata de ideea nationala, accentele etnice nu au lipsit, ci dimpotriva s-au afirmat in confruntarile sociale si politice.

In epoca lui Mihai Viteazul constiinta etnica era evidenta in structura mentala a boierimii si nobilimii, in cultura, in opozitia dintre o populatie ortodoxa si alte confesiuni ce se grefau pe realitati etnice. Daca in mai 1595 in tratatul de la Alba Iulia intrarea boierilor din Tara Romaneasca in dieta era considerata de catre nobilime fireasca, dupa cucerire apar evidente reticentele fata de boierime si de mitropolia ortodoxa la nivelul episcopatului catolic, in pofida politicii Curiei romane inclinata dialogului cu ortodoxia in vederea unirii bisericilor. Mutatiile intervenite in raporturile dintre Stari, confesiuni si etnii confera epocii lui Mihai Viteazul semnificatii nebanuite in momentul cuceririi. Politica lui Mihai Viteazul in Transilvania fata de ortodoxie, constructivismul sau confesional, planul de restructurare a sistemului religiilor recepte sunt indicii ca societatea evolua intr-o directie moderna. Mostenirea lui Mihai Viteazul s-a perpetuat prin efectele ei in raport cu evolutia societatii romanesti care va proiecta, la nivel intelectual, noi lumini asupra infaptuirii politice de la sfarsitul secolului al XVl-lea.