Familia si dreptul roman

Introducere

Acum aproape 3000 de ani pastori italici si-au construit cateva mici locuinte pe colinele din apropierea raului Tibru. Aceste tabere s-au dezvoltat si au ajuns sa formeze cetatea Romei. Cetatea a ajuns, prin cuceriri, trei milenii mai tarziu, capitala unui imperiu de 5 milioane de kilometri patrati, raspandit pe trei continente. A inceput prin biruinta asupra regatului etrusc. Apoi, invinge Cartagina si Grecia. In Europa, legiunile sale invadeaza teritoriile galilor, belgilor, dacilor, celtilor iberici si britanici, dalmatilor si insulele Sicilia, Corsica si Sardinia. In Africa si in Asia cuceresc Egiptul, Mauritania, Numidia, Mesopotamia, Armenia, Capadocia, Iudeea si Siria.

Extinderea Romei a avut consecinte pe toate planurile societatii: economic (producatorii agricoli italici au avut de suferit), politic (succesiunea regat- republica- imperiu- dominat), religios ( incep sa apara fenomene spirituale noi, ex. sincretismul) si juridic (legile se afla intr-o continua schimbare). Totodata, o mare schimbare s-a produs in randul cetatenilor romani. Pe cand majoritatea oamenilor de rand (plebeii) raman aproape de modul de viata simplu, de la fondarea cetatii, patricienii adopta un mod de viata mai luxos, profitand de bogatiile importate din provincii. Datorita acestor venituri, apar coruptia si decaderea moravurilor. Din aceasi cauza numarul populatiei rurale scade, ceea ce va duce la slabirea puterii militare, si in cele din urma la caderea Imperiului. Pe parcursul intregii istorii a Romei familia si legea au fost doi stalpi ai societatii romane, sustinand-o pana la dizolvarea lor.

Familia Romana

Din cele mai vechi timpuri familia era baza tuturor relatiilor sociale si personale in Roma Antica ajungand sa influenteze activitatile publice si politice.

Romanii aveau valori morale tipice unei societati agrare conservatoare cu puternice legaturi familiale. Ei munceau din greu, se bazau pe propriile puteri, fiind foarte precauti, asumandu-si responsabilitatile si impotrivindu-se inamicilor.

Pretuiau virtuozitatea, curajul fizic si moral potrivit unui barbat (vir . Stress-ul asupra responsabilitatilor familiale era evident datorita ideii de pietas, credinta prin care toate familiile romane datorau loialitate autoritatii familiei si zeilor. La fel, fides (buna credinta), crea din cuvantul unui roman juramantul sau- atat in viata publica cat si in cea particulara.

Familia romana reflecta natura patriarhala a statului roman prin dreptul de viata si de moarte pe care-l avea tatal (paterfamilias) asupra sotiei si copiilor pe care ii putea maltrata, ucide sau vinde ca sclavi. Treptat-treptat, aceste drepturi tiranice au disparut; dar pana in secolul I e.n. sotul mai avea inca dreptul, in anumite cazuri, sa-si ucida sotia; iar pana in preajma anului 400 e.n. putea sa-si repudieze copiii nou-nascuti, expunandu-i si parasindu-i in strada; sau, mai tarziu, sa-i vanda (dar numai in afara Romei) ca sclavi.

Fiecare tata era preotul cultului stramosilor sai si a zeului care ii proteja familia. Venerarea ancestrala se baza pe geniul familiei (gens), care era spiritul launtric cedat de la o generatie la alta. Aceasta credinta i-a legat pe romani de stramosii lor si de urmasi intr-o singura comunitate continua.

Nimic nu era mai de plans pentru un roman decat decat lipsa de urmasi care sa continue cultul. De aceea, s-a ingaduit ca in asemenea cazuri romanul sa poata infia pe cineva, care sa indeplineasca mai departe aceste indatoriri, ce izvorau din ideea necesitatii perpetuarii numelui de familie.

La opt sau noua zile de la nasterea copilului, dupa ce (si daca) tatal il recunoscuse ca fiul sau, avea loc ceremonia purificarii. Copilului i se dadea un nume si i se atarna la gat o amuleta (bulla) spre a-l pazi de puterile raului,- si pe care baietii o purtau pana la varsta de 17 ani (iar fetele, pana cand se casatoreau). Daca tatal nu voia sa-si recunoasca copilul, il lepada expunandu-l pe locul unde se adunau gunoaiele si unde era lasat sa moara de foame sau de frig, daca nu-l lua cineva care, apoi, dupa ce il crestea il putea vinde ca sclav. Dar copiii nascuti cu anumite malformatii erau omorati. De asemenea legea permitea tatalui sa-si execute fiul matur pentru tradare.

In ciuda autoritatii extreme a tatalui, izvoarele scrise din acea vreme aduc marturii despre relatia stransa dintre membrii familiei. Parintii se implicau in educatia copiilor. In scolile elementare fetele invatau alaturi de baieti; mai tarziu, fetele din familiile bogate invatau cu un preceptor limba latina si greaca, studiau muzica si dansul. Cand implinea 7 ani baiatul isi urma tatal (iar fetele, mama) in activitatile zilnice ale casei. Ajuns la varsta de17 ani, in cadrul unei ceremonii, tanarul era dus in For si inscris in listele cetatenilor; imbraca acum 'toga virila', semn ca devenise un cetatean roman, si i se da numele complet; de acum avea drept de vot si era apt pentru serviciul militar

Casatoria- si alegerea viitoarei sotii, respectiv alegerea viitorului sot- o hotarau parintii. Intre cele doua familii se incheia si un contract, prin care era prevazuta data casatoriei, de obicei cu o indelungata anticipatie; dar data casatoriei avea loc dupa ce tanarul implinea 17 ani, cand devenea cetatean roman.

Casatoria romana cunostea mai multe ceremonii. Mai intai avea loc in casa tatalui o mica petrecere, cu care ocazie fiica era incredintata viitorului sot. Din caminul parintesc fata era dusa cu alai la locuinta mirelui, insotita de nuntasi care cantau diferite cantece si imnuri religioase in care revenea refrenul Talassio, Talassio, nume simbolic ce se dadea fericitului mire. Ultima ceremonie avea loc in casa viitorului sot, peste al carei prag mireasa era trecuta pe bratele mirelui, iar langa usa caminului se aseza o roata stricata ca simbol ca mireasa nu va mai parasi niciodata casa sotului.

Mireasa era adusa apoi inaintea altarului familial cu care ocazie se faceau sacrificii si se pronuntau rugaciunile obisnuite. Atunci, mirele intreba pe mireasa daca vrea sa-i fie sotie, iar aceasta, dupa ce raspundea afirmativ, adauga formula traditionala: Ubi tu Gaius, ego Gaia, ceea ce vrea sa spuna ca sotia, Gaia, va fi nedespartita de sotul ei, Gaius. Urma ca mirii sa guste dintr-o turta facuta din faina de orz presarata cu seminte de susan, ca simbol al fecunditatii. La ceremonie, pe langa nuntasi luau parte zece martori si preotul zeului Jupiter.

Dupa acest ceremonial complicat, sotia trecea in puterea si autoritatea sotului, in mana sa cum spuneau romanii (in manu mariti).

Tinerii copii romani nu erau fortati sa se casatoreasca fara voia lor, dar putini se puteau impotrivi aranjamentelor parintilor. Principalul motiv al casatoriei era de a produce copii, toti urmasii legitimi apartinand numai tatalui. O fata se marita de obicei la o varsta cuprinsa intre 1 si 17 ani. Dupa casatorie, fata iesea de sub autoritatea tatalui pentru a intra in casa sotului (sau a socrului, daca acesta era inca in viata).In cadrul familiei romane exista mai multa discretie intre sot si sotie decat in Grecia, unde barbatii si femeile se intalneau foarte rar.

In Roma timpurie divortul era rar si se infaptuia doar cu consimtamantul sotului. Mai tarziu divortul a devenit un fenomen frecvent in randul patriciatului. Pompei, de pilda, s-a casatorit de 4 ori, Sylla de 5 ori, iar Cicero a divortat si s-a recasatorit, cu o tanara foarte bogata, cand el avea 57 de ani. Nu exista date despre femei nemaritate in randul nobilimii in vremea Republicii.     

Femeile puteau sa organizeze sau sa participe la bancheturi publice sau private si erau mult mai emancipate decat semenele lor din Grecia. Mamele detineau controlul sclavilor si jucau un rol important in cresterea copilului, fiind ghizi morali atat pentru fetele lor cat si pentru baieti. Conform dreptului roman, fiicele aveau aceleasi drepturi ca si fii in mostenirea averii tatalui, in cazul in care acesta nu lasa in urma un testament. Puterea morala si loialitatea femeilor romane au devenit teme importante in literatura, luand exemplul sotiilor care stateau alaturi de soti prin razboaiele civile si exil.

Romanii isi respectau si isi ingrijeau batranii. Cand membrii in varsta ai unei familii erau prea obositi pentru activitatile de zi cu zi, puteau sa-si petreaca timpul cu nepotii sau stranepotii lor, care erau nascuti sub acoperisul sau si care aveau sa-i onoreze la Parentalia, festivalul mortilor.

Inmormantarea se desfasura in cadrul unor rituri care s-au transmis, in parte, pana in zilele noastre, la multe popoare europene. Muribundul era asezat pe pamant, un membru al familiei il saruta pe gura pana cand isi dadea ultima suflare, apoi cei din casa il strigau pe nume. Cadavrul era spalat, uns cu mirodenii, defunctului i se punea sub limba o moneda (un obicei grecesc, pentru a-si plati trecerea Styxului); apoi era imbracat si asezat pe un pat funebru, in jurul caruia ardeau faclii si se aprindeau candelabre, dupa ce focul din vatra fusese stins in semn de doliu. Trupul neinsufletit, acoperit cu flori si cu coroane, era expus timp de 2-3 zile (imparatii erau expusi 7 zile); oamenii saraci si copiii erau inmormantati chiar in noaptea urmatoare. Funeraliile celor bogati (sau ale celor care detinusera inalte functii publice) se desfasurau cu o pompa deosebita. Cortegiul era precedat de cantareti din flaut, corn si trompeta, de puratorii de faclii si de bocitoare de profesie. Urma grupul de mimi care, dansand, faceau tot felul de glume si gesturi nu prea cuviincioase, zeflemisind persoana mortului prin aluzii- uneori de-a dreptul usturatoare- la viata pe care o dusese. Solemnitatea momentului era restabilita de grupul urmator de persoane, care purtau mastile decedatului (masti care se pastrau in locuinta lui. Urma sicriul- mortul fiind desoperit, expus vederii tuturor- si familia; femeile, imbracate foarte sobru, isi smulgeau parul in semn de durere. Fii sai tineau cuvantari in cinstea celui decedat precum si a stramosilor acestora. Acest obicei a ajutat la pastrarea onorii familiale si la creerea unor mituri de acest gen. Totusi trebuie luate in considerare cuvintele lui Cicero: ' istoria Romei a fost falsificata de aceste cuvantari deoarece multe evenimente evocate in acestea nu au avut niciodata loc.'.

Pana in epoca imperiala, patricienii, cei bogati si cei ce avusesera functii publice inalte, erau incinerati; in timpul Imperiului s-a generalizat obiceiul inhumarii, chiar si pentru imparati. Prevederile 'Legii celor XII Table', care interziceau inmormantarea in interiorul si in imediata apropiere a zidurilor Romei au continuat sa fie respectate.

Dreptul roman

Inca din timpurile cele mai vechi se constata la romani o conexiune intima intre religie si drept. Nu exista o diferentiere intre normele religioase (fas) si cele juridice (jus); singura lege pe care o cunosteau romanii primelor secole era jus divinum, legea bazata pe ideea ca nici o hotarare privind guvernarea si viata civila in general nu trebuie sa contrasteze cu vointa zeilor, cu ceea ce zeilor li se pare ca este drept. Ca urmare, respectarea intocmai a vechilor obiceiuri (mores), a cutumelor- sursa originala a dreptului- era incredintata pontifilor (pontifices alesi exclusiv din randurile patricienilor, care supravegheau indeplinirea cultului, a indatoririlor religioase in general. Ei erau cei care cunosteau, transmiteau si interpretau vointa zeilor; lor li se adresau- pentru a primi sfaturile si instructiunile- cei care voiau sa porneasca o actiune judiciara, sa inceapa o afacere comerciala, sa cunoasca ce conduita au de urmat, ce acte au de intocmit, ce formule au de pronuntat, etc. Administrarea justitiei, transpunerea in viata a normelor de comportare era incredintata pretorilor (praetores), fara insa ca prin acesta colegiul pontifilor- cu care pretorul se consulta in permanenta- sa isi piarda din vechea autoritate.

La origine intreaga jurisdictie revenea comunitatii, mai exact regelui, care tinea judecata in zilele fixate pentru audiente (dies fasti) pe tribuna justitiei (tribunal) de pe locul adunarii poporului, sezand pe sella currulis; alaturi de el se aflau solii (lictores), iar in fata lui acuzatul sau partile (rei). Regele deschidea si conducea procesul si pronunta sentinta, dupa ce se punea de acord cu senatorii convocati. El este insa imputernicit ca, dupa ce a deschis procesul, sa incredinteze dezbaterea judiciara si rostirea sentintei unui reprezentant, desemnat din randul senatorilor. Procedura judiciara adopta forma unui proces public, daca regele intervenea din proprie initiativa, sau a unui proces privat, daca o facea numai in urma apelului partii lezate.

Prima forma n-a fost aplicata decat in cazul tulburarii pacii publice; astfel, inainte de toate, in cazul tradarii tarii sau aliantei cu inamicul public (proditio) ori al razvratirii impotriva autoritatii publice (perduellio). Pacea publica era tulburata insa si prin paricid (parricidia), prin sodomie, prin violarea onoarei unei fete sau femei, prin incendiere, marturie falsa, de cel care vrajea recolta prin magie reavoitoare sau secera graul necuvenit in timpul noptii de pe ogorul pus sub protectia zeilor si a populatiei; tuturor acestor culpabili li se rezerva aceeasi soarta ca si criminalilor vinovati de inalta tradare. Dreptul cunoaste de asemenea o gratiere a criminalului prin interventia zeilor; cel care ingenuncheaza inaintea preotului lui Iupiter nu poate fi batut cu nuiele in ziua aceea; cel care intra legat in templul acestuia trebuie sa fie descatusat; iar condamnatul care, mergand spre supliciu, intalneste din greseala o vestala, isi recastiga viata.

'Legile celor XII Table'

Normele juridice erau transmise pe cale orala, erau cunoscute doar de pontifi si erau aplicate de ei in mod arbitrar. In secolul al V-lea i.e.n. plangerile si agitatia plebeilor, clasa de mijloc, impotriva nobilimii, au dus la redarea in scris a obiceiurilor juridice existente si la adaugarea unor noi principii necunoscute legii de pana atunci. Primul pas in directia dreptului scris, si totodata a secularizarii dreptului, a fost facut odata cu inregistrarea cutumelor, a dreptului consuetudinar, in 451 i.e.n. In acelasi an 'Legile celor XII Table' au fost compilate de catre o comisie de zece membri (decemviri, initial numai patricieni, apoi si plebei, cate 5) si acceptate de adunarea poporului. Acest cod de legi a inaugurat reguli convenabile unei comunitati agrare; a stabilit egalitatea plebeilor si a patricienilor in fata legilor si urma sa fie pretuit de romani, fiind sursa legii publice si private. Sistemul legal infiintat sub acest cod, si corpul de legi care s-a format in jurul acestuia, s-a aplicat exclusiv cetatenilor romani si era cunoscut sub numele de jus civile. Aceste legi au ramas, timp de trei sau patru secole, singurul izvor scris al dreptului roman (Cicero afirma ca intreaga legislatie romana de mai tarziu a fost, in fond, o dezvoltare continua a principiilor enuntate in 'Legile celor XII Table'); ceea ce a fost posibil datorita fapului ca prevederile acestora erau erau modificate si dezvoltate, adaptandu-se la noile conditii. Locul central in 'Legile celor XII Table' il ocupau prevederile referitoare la organizarea familiei (era interzisa casatoria dintre patricieni si plebei; era declarata autoritatea nelimitata a parintelui), la proprietate (furtul in timpul zilei era sanctionat cu amenzi mari si cel din timpul noptii era pedepsit cu moartea) si la succesiune (era declarata libertatea de a lasa mostenire).

Textul original al "Legii celor XII Table"- gravat pe 12 table de bronz, expuse in For, distruse in timpul incendierii Romei de catre gali in 387 i.e.n.- a fost reconstituit pe baza scrierilor unor juristi romani si a dispozitiilor juridice ulterioare.Din izvoare scrise aflam ca, in scoli, chiar dupa patru secole de la publicarea lor, elevii erau obligati sa invete pe de rost textul acestui monument juridic, care se considera ca in acest fel contribuie in mod fundamental la educatia cetateneasca a tineretului.

In a doua perioada a Republicii (sec. II-I i.e.n.), datorita noilor cuceriri militare au avut loc o serie de schimbari importante in dreptul roman. In primul rand se separa dreptul civil (jus civile) de "dreptul popoarelor" (jus gentium), valabil pt. tarile supuse. Totodata s-a stabilit o distinctie clara intre posesiune si proprietate, s-a introdus clauza "bunei credinte" (bona fides), autoritatea tatalui a scazut si s-a inregistrat o emancipare a femeii, divortul devenind posibil nu numai daca ambii soti erau de acord, ci si prin hotararea unilaterala a unuia dintre ei. In aceasta perioada Roma a adoptat uneori si elemente din sistemele juridice ale altor popoare.

O alta schimbare importanta a avut loc in plan juridic- jurisprudenta, ansamblul solutiilor date de judecator intr-o anumita chestiune, iese de sub competenta pontifilor pentru a fi transformata intr-o disciplina speciala, aplicata de magistrati.