RIVALITATEA SOVIETO - AMERICANA SI LUPTA PENTRU NEPROLIFERAREA ARMELOR NUCLEARE

RIVALITATEA SOVIETO - AMERICANA SI LUPTA PENTRU NEPROLIFERAREA ARMELOR NUCLEARE

Uniunea Sovietica

Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste (URSS), cunoscuta si ca Uniunea Sovietica , a fost un stat intins pe o mare parte din Nordul Eurasiei, si care a existat din 1922 pana in 1991. Formarea sa a fost punctul culminant al Revolutiei ruse din 1917, cea care l-a indepartat pe tarul Nicolae al II-lea.

URSS era constituita din mai multe Republici Sovietice Socialiste (RSS-uri). Numarul acestora a variat de-a lungul timpului. La data dezmembrarii, URSS numara 15 republici componente. Rusia era, de departe, cea mai mare republica, dominand in aproape toate domeniile: suprafata, populatie, economie si influenta politica. Teritoriul URSS a suferit, de asemenea, variatii mari. In 1990 corespundea Rusiei Imperiale[1], cele mai importante exceptii fiind Polonia, Finlanda si Alaska. Cu exceptia unei scurte perioade chiar dupa revolutie, organizarea politica a tarii era definita de singurul partid politic recunoscut, Partidul Comunist al Uniunii Sovietice.

Rusia sau Federatia Rusa este o tara care se intinde pe un teritoriu vast in Europa si Asia. Cu o suprafata de 17.075.200 km², Rusia este cea mai intinsa tara din lume, aproape de doua ori mai mare decat teritoriul celei de-a doua tari ca intindere, Canada. In ciuda intinderii sale, Rusia este doar a opta tara din punct de vedere al numarului de locuitori. Rusia are frontiere terestre cu urmatorii vecini (in sensul trigonometric, de la nord-vest la sud-est): Norvegia, Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, Belarus, Ucraina, Georgia, Azerbaidjan, Kazahstan, China, Mongolia si Coreea de Nord. De asemenea, se afla foarte aproape de Statele Unite ale Americii, Canada, Armenia, Iran, Turcia si Japonia. SUA se afla la o departare de numai 3 km in Insulele Diomede, (una sub controlul Rusiei, cealalta sub controlul SUA), iar Japonia (Hokkaido) se afla la o departare de 20 km de Insulele Kurile.

In timpul Uniunii Sovietice, Rusia era republica dominanta a uniunii. In zilele noastre, Rusia este o tara independenta si un membru cu o mare influenta in Comunitatea Statelor Independente. Pana in 1991, tara s-a numit, in mod oficial, Republica Socialista Federativa Sovietica Rusa, iar dupa prabusirea URSS este considerata succesoarea de drept in problemele internationale a defunctei URSS. Cea mai mare parte a teritoriului, populatiei si productiei industriale ale Uniunii Sovietice - una dintre cele doua superputeri ale lumii, a ramas in Rusia. Dupa prabusirea URSS, rolul Rusiei pe scena lumii a fost diminuat mult in comparatie cu cel al URSS.

RSFS Rusa (Republica Sovietica Federala Socialista Rusa) a fost cea mai mare si cu populatia cea mai numeroasa dintre fostele republici sovietice, dupa colapsul Uniunii Sovietice transformandu-se in Federatia Rusa. Statul a fost proclamat pe 7 noiembrie 1917. Pe 10 iulie 1918 a fost adoptata Constitutia sovietica. A devenit parte componenta a Uniunii Sovietice in 1922, actul politic fiind oficializat prin Constitutia sovietica din 1924. Pentru perioada 1917 - 1922 se foloseste de cele mai multe ori termenul de Rusia bolsevica[2]. In documentele oficiale rusesti ale vremii termenele folosite au fost Republica Rusa sau Republica Sovietica. Tara a fost condusa de Presedintele Sovietului Suprem. Capitala era la Moscova, care era si capitala Uniunii Sovietice.

RSFS Rusa a incetat sa mai fie o parte a URSS-ului pe 12 decembrie 1991, la 14 zile de la inceputul procesului de dezintegrare a Uniunii Sovietice. Dupa aceasta data, Rusia a renuntat la sistemul socialist si a pasit pe drumul reformelor economice si politice. Tara a fost rebotezata Federatia Rusa, primul presedinte fiind Boris Eltin. Comunitatea Statelor Independente (CSI), formata dupa prabusirea URSS-ului, formata la inceput doar din Federatia Rusa, Ucraina si Kazahstan, o entitate care incerca sa fie o replica a UE, are azi intre membrii sai pe fostele republici sovietice cu exceptia tarilor baltice (Letonia, Estonia si Lituania).

Prima Constitutie sovietica, care a fost prima lege de baza a nou proclamatei Republici Sovietice Federale Socialiste Ruse, descria regimul care si-a asumat puterea dupa revolutia bolsevica din 1917. Aceasta constitutie recunoastea in mod oficial Partidul Bolsevic ca singura forta politica din tara, care functiona pe principiul dictaturii proletariatului. Constitutia proclama de asemenea si alianta dintre muncitori si tarani ca baza a puterii poporului muncitor. Aceasta garantie oferea numeroase garantii ale egalitatii in drepturi a taranilor si muncitorilor. Constitutia interzicea grupurilor sociale care se opuneau noii guvernari, sau sprijineau Miscarea Alba in razboiul civil
(1918-1921), sa participe la alegerile pentru soviete, sau sa acceada la putere. Puterea suprema in stat era detinuta de 'Congresul Sovieteler din intreaga Rusie'. Deputatii in acesta inalta adunare erau alesi de sovietele locale din intreaga Rusie. Intre sesiunile Congresului, corpul conducator al acestuia, cunoscut ca Comitetul Central Executiv, functiona ca 'organul suprem de putere' si indeplinea rolul de presedintie colectiva a republicii. Congresul aproba componenta Sovietul Comisarilor Poporului ca latura executiva a noii guvernari si-i definea responsabilitatea ca fiind 'administrarea generala a afacerilor statului'. (Sovnarkom a exercitat atat puterea legislativa cat si executiva, din noiembrie 1917, pana la adoptarea Constitutiei din 1918).

Statele Unite ale Americii

America de Nord este un continent din emisfera nordica, marginit la est de Oceanul Atlantic, la vest de Oceanul Pacific, la nord de Oceanul Arctic si la sud de Marea Caraibelor si de America de Sud. America de Nord are o suprafata de 24.709.000 km² ce reprezinta aproximativ 4,8% din suprafata Terrei sau 16,5% din uscat. Populatia continentului a fost estimata in iulie 2008 la aproape 529 de milioane de oameni. Este al treilea continent ca suprafata, dupa Asia si Africa si al patrulea ca populatie dupa Asia, Africa si Europa. Daca se considera continentul american ca un intreg, cuprinzand atat America de Nord si Centrala, si, respectiv America de Sud atunci America are o suprafata totala de peste 42.000.000 km², care este foarte apropriata de a Asiei.

Statele Unite ale Americii este numele unei tari din America de Nord, situata intre Canada, Mexic, Oceanul Atlantic si Oceanul Pacific, in prezent cel mai puternic stat al lumii din punct de vedere economic, militar, ca influenta politica si ca nivel de dezvoltare tehnologica. Este o republica federala, cu capitala la Washington, D.C. Teritoriul Statelor Unite este de aproximativ 40 de ori mai mare decat suprafata Romaniei masurand peste 4.800 de kilometri de la Oceanul Atlantic (la est) pana la Oceanul Pacific (la vest) si se intinde pe aproape 2.000 de kilometri de la granita canadiana (la nord) pana la cea mexicana (la sud).

Federatia este alcatuita din 50 de state federale, dintre care 48 sunt state continentale invecinate (formeaza un teritoriu contiguu)[3], iar doua state, Alaska si Hawaii sunt exclave, fiind despartite de teritoriul celor 48, primul de Canada, al doilea de Oceanul Pacific. La aceste state se adauga districtul federal Columbia (D.C.), teritoriu federal obtinut prin donatii egale de la statele Maryland si Virginia.

Republica federala este un termen ce desemneaza o federatie de state cu o forma de guvernamant republicana. Federatia este compusa dintr-un numar de state care se autoguverneaza, care sunt unite la nivel de guvern federal. In orice federatie, spre deosebire de un stat unitar, guvernele autonome la nivel statal sunt definite constitutional, fiind protejate de orice interventie unilaterala care ar putea fi luata la nivel federal.

Statele unei federatii sau confederatii mentin, de asemenea, si suveranitatea politica, pe care nu o cedeaza statul federal. De fapt, termenul de republica nu este foarte adecvat folosit in acest caz, dar insemna, cel putin faptul ca aceasta federatie de state nu are ca sef de stat un monarh. Trei state federale contemporane se descriu pe ele insele ca republici federale: Republica Federala Germania, Republica Federala a Nigeriei si Republica Federala Democratica a Etiopiei. O varianta aproape de aceasta este cea de republica federativa, care apare in titlul oficial al Braziliei, Republica Federativa a Braziliei. Nu orice federatie este o republica; spre exemplu Australia, Canada si Malaezia sunt state federale, dar sunt monarhii constitutionale.

Washington, D.C. este orasul capitala al Statelor Unite ale Americii si constituie de unul singur Districtul Columbia (DC).

In Washington se afla Casa Alba (sediul Presedintiei) si Capitoliul (sediul Congresului federal), iar in aproprierea sa se afla Pentagonul (sediul ministerului american al apararii, 'Department of Defense'). Pe langa faptul ca este sediul guvernului, este si un oras turistic important, cu monumente impresionante, cum ar fi cele ale fostilor presedinti Lincoln, Jefferson si Washington sau monumentul victimelor din Vietnam

Proiectat de arhitectul francez Pierre L'Enfant la sfarsitul secolului al XVIII-lea, a fost primul oras construit special pentru a indeplini functia de centru al guvernului. Cand Statele Unite si-au declarat independenta fata de Marea Britanie, la 4 iulie 1776 (in prezent ziua nationala), existau 13 state, toate suverane, fiecare dornic sa-si controleze propriile afaceri. Statele au incercat sa-si pastreze suveranitatea si independenta in cadrul unei confederatii flexibile, insa incercarea lor s-a dovedit a fi ineficienta. In consecinta, in 1789 statele au adoptat o noua constitutie care a stabilit o uniune federala, subordonata unui puternic guvern central.

Guvernul federal american, numit Administratie, este condus de Presedintele Statelor Unite. Presedintele este ales o data la 4 ani, aceeasi persoana putand ocupa maximum 2 mandate. Deciziile executive sunt luate de presedinte, iar membrii cabinetului sunt oficial considerati consilieri ai presedintelui pe domeniile legate de responsbilitatile oficiilor lor. Cabinetul include Vice-presedintele si 15 sefi ai departementelor executive. Acestia sunt Secretarii pentru Agricultura, Comert, Aparare, Educatie, Energie, Sanatate si servicii umane, Securitatea patriei, Locuinte si dezvoltare urbana, Interne, Munca, de Stat, Transport, Finante, Afacerile veteranilor, si Justitie.

Departamentele pot fi create doar prin legi organice, astfel incat presedintele nu poate schimba numarul lor fara a trece printr-un proces legislativ intens. Ultima data aceasta s-a intamplat ca urmare a atacurilor din 11 septembrie 2001, cand a fost creat Departamentul pentru Securitatea Patriei (Homeland Security). Precedentul departament (al Energiei) a fost creat cu 50 de ani in urma. Secretarul pentru Justitie este numit in engleza Attorney General (literal Avocatul General), el fiind responsabil de numirea si suspendarea procurorilor federali, precum si de reprezentarea legala a Statelor Unite. Departamentul de Stat are aceeasi functie ca si Ministerul de Externe in alte tari. Departamentul Securitatii Patriei are unele prerogative similare celor ale Ministerelor de Interne din alte tari. De exemplu, FBI (politia federala) este formal parte din acesta. Departamentul american de interne si cel al educatiei au prerogative destul de diferite si mai mici decat ministerele cu aceleasi nume din alte tari. Spre deosebire de alte tari, in SUA nu se foloseste cuvantul minister. Seful de Cabinet al Presedintelui (White House Chief of Staff, adica seful functionarilor Casei Albe) are, de asemenea, rang de membru al Cabinetului (Administratiei). Sub presedintele George W. Bush, patru alti oficiali au primit rang de membri ai Cabinetului. Acestia sunt Administratorul Agentiei de Protectie a Mediului, Directorul Oficiului pentru Organizare si Buget, Directorul Oficiului National de Control al Medicamentelor si Negociatorul-sef pentru Comert al Statelor Unite (U.S. Trade Representative).      Actualul presedinte american este Barack Obama.

Statele Unite ale Americii are o singura curte suprema numita 'Supreme Court of the United States of America', membrii ei fiind desemnati de presedintele SUA, cu acordul Senatului. Nu este fixat constitutional cati judecatori pot fi membri ai Curtii Supreme, de traditie recenta fiind 9, numar fixat de legislativ. Curtea Suprema este curtea de ultima instanta pentru toate cazurile privind Constitutia SUA si, in anumite cazuri limitate, este curtea de jurisdictie de prima instanta. Curtea Suprema supravegheaza direct toate celalte curti civile si criminale si, indirect, si sistemul militar de justitie. Este un stat federal. Fiecare stat detine suveranitate legala, are propriul parlament (in general numit adunare - assembly), adesea bicameral, guvernator ales prin vot direct de populatia statului, guvern condus de acesta si sistem juridic propriu, inclusiv curte suprema de justitie. Foarte multe responsabilitati (de exemplu, politia, justitia civila si criminala, educatia), care, in alte tari, sunt prerogativa autoritatilor centrale, in SUA sunt de prerogativa statelor. Fiecare stat are si sistem fiscal propriu. Impozitul pe venit platit de fiecare american este de doua tipuri, federal si de stat. Unele state aleg sa nu perceapa impozit pe venit, preferand sa aduca la buget bani din impozitul pe vanzari (sales tax). In SUA nu exista TVA. Totusi, veniturile bugetelor statelor sunt adesea insuficiente si autoritatile federale aloca statelor sume pentru anumite destinatii. Alocarea acestora este adesea conditionata de indeplinirea anumitor conditii, in acest fel autoritatile federale asigurandu-se, indirect, ca statele urmeaza in acele domenii politica pe care o vrea guvernul federal. Sunt si cazuri cand unele state refuza aceste alocari si isi mentin o politica economico-sociala independenta. Statele adesea penduleaza intre a duce o politica proprie si a primi suplimentar fonduri federale.

Razboiul Civil

Din perioada coloniala, a existat un deficit de lucratori, un fapt care a incurajat sclavia. Pana la mijlocul secolului 19, conflictele asupra drepturilor statelor si sclavajului negrilor au continuat sa creasca in intensitate si au inceput sa domine politica interna a Statelor Unite. Statele nordice au inceput sa se opuna sclaviei, insa statele sudice considerau ca acest sistem era necesar pentru continuarea cu succes a agriculturii lor bazate pe bumbac si doreau sa introduca sclavia si in teritoriile de vest. Unele legi federale au fost trecute prin Congres pentru a atenua conflictul (de exemplu, Compromisul Missouri si Compromisul din 1850). Disputa a explodat intr-o criza in 1861, cand sapte state sudice au parasit Statele Unite si au format Statele Confederate ale Americii, o actiune care s-a terminat cu Razboiul Civil American. Imediat dupa inceputul razboiului, inca patru state sudice au intrat in confederatie. In timpul razboiului, Abraham Lincoln a proclamat eliberarea tuturor sclavilor in statele rebele in Proclamatia de Emancipare, cu toate ca emanciparea completa a sclavilor a avut loc doar in 1865, dupa sfarsitul confederatiei, cu adoptarea Amendamentului al 13-lea al Constitutiei SUA.      Razboiul civil a raspuns si la intrebarea despre dreptul statelor de a parasi Uniunea, si e considerat un punct focal in istoria tarii, cand guvernul national a acaparat puteri noi si extinse.

Secolul XX a fost uneori numit 'Secolul American' din cauza influentei exercitate de catre aceasta tara asupra intregii lumi. Influenta sa relativa a fost mare, in special datorita faptului ca Europa, care, anterior, a fost cel mai important centru de influenta, a suferit grav in ambele razboaie mondiale. Statele Unite a luptat in Primul si Al Doilea Razboi Mondial de partea Aliatilor. In perioada interbelica, cel mai important eveniment a fost Marea Depresie (1929 - 1939), efectul careia a fost intensificat de o seceta grava. Ca si restul lumii dezvoltate, SUA a iesit din aceasta criza economica in urma mobilizarii pentru Al Doilea Razboi Mondial. Razboiul a adus pagube enorme majoritatii participantilor la el, insa SUA a suferit relativ putin din punct de vedere economic. In 1950, mai mult decat jumatate din economia globala (masurata in PNB) se afla in SUA.

In Razboiul Rece, SUA a fost un participant cheie in Razboiul Coreean si Razboiul Vietnamez, si, pe langa URSS, a fost considerata una din cele doua superputeri. Aceasta perioada a coincis cu o mare expansiune economica. Odata cu incetarea existentei Uniunii Sovietice ca entitate juridica, SUA a devenit un centru mondial economic si militar cu o pondere sporita. In deceniul 1990 - 2000, Statele Unite au luat parte in mai multe misiuni de actiuni de politie si de mentinere a pacii, asa cum ar fi cele din Kosovo, Haiti, Somalia, Liberia, si Golful Persic.

Secolul XXI

Dupa atacurile teroriste din 11 septembrie 2001, executate asupra complexului World Trade Center si a Pentagon-ului de organizatia terorista, Al-Qaida, condusa de Osama bin Laden, Statele Unite ale Americii, cu ajutorul a altor natiuni, a declarat razboi contra terorismului, care a inclus actiuni militare in Afganistan si Irak.

Rivalitatea sovieto - americana

Rivalitatea sovieto-americana a dominat relatiile internationale din perioada de dupa cel de-al doilea Razboi Mondial - Razboiul din Coreea, Razboiului Rece, ONU, NATO, Aliatii.

Rivalitatea sovieto-americana a dominat relatiile internationale din perioada de dupa cel de-al doilea Razboi Mondial si a atras pe orbita sa multe dispute internationale ale caror radacini nu se regasesc in aceasta competitie, ca de exemplu, conflictul
arabo-israelian in care, initial, ambele parti au sustinut cauza israeliana.

Crizele initiale ale Razboiului Rece au avut in vedre Turcia si Iranul, dar estul Asiei a fost, in general, neimplicat in dispute, in ciuda razboiului civil din China
(1946-1949), care a condus la instaurarea in acest spatiu a unui regim comunist, apropiat Moscovei. Razboiul din Coreea a determinat largirea zonei de "containment" in intreg perimetrul estic al Asiei. Desi in politica Statelor Unite se remarca o crestere a cheltuielilor destinate apararii si o extindere geografica a zonei de ingradire a URSS inca din perioada premergatoare razboiului coreean, conflictul a fost catalizatorul, conditia necesara pentru consolidarea acestui proces. La momentul diviziunii Coreei, secretarul de stat american, Byrnes a inclinat catre ideea impingerii granitei cat mai spre nord posibil. In aceasta ordine de idei, SUA a sugerat Paralela 38 ca linie de demarcatie, propunere acceptata fara nici un fel de obiectie de Stalin, deoarece chiar daca lasa doua treimi din populatie in sud, plasa sub influenta sovietica zona nordica mult mai industrializata. Astfel, URSS a instalat rapid la guvernare un Partid Comunist, care sa serveasca intereselor sovietice, suprimand totodata si un numar de revolte
anti-comuniste.

SUA, considerand Coreea ca fiind de o importanta strategica redusa, a decis sa instaleze un guvern autohton in sud si sa se retraga cu un minim de efecte negative, ceea ce a avut ca urmare organizarea de alegeri libere in mai 1948, sub tutela ONU, urmate la scurt timp de adoptarea constitutiei Republicii Coreea. Intre timp, in Nord Rusia a contraatacat prin institutionalizarea Republicii Democrate Populare Coreene si sfarsind prin a-si retrage trupele in luna decembrie. Statele Unite au urmat exemplul sovieticilor retragandu-si trupele, evitand astfel sa fie atrase in ostilitatile determinate de o invazie nord-coreeana (fapt ce parea a fi foarte probabil). Totusi, SUA nu dorea sa asiste la o prabusire a Coreei de Sud si a furnizat guvernului de la Seul suficient suport economic si militar pentru a putea face fata provocarilor interne si atacurilor de guerila. Astfel, pana in anul 1950 Coreea de Sud isi consolidase securitatea interna, insa o serie de probleme precum cresterea pretului la orez a dat nastere la nemultumiri punand in dificultate administratia Rhee.

Liderul nord-coreean, Kim Il Sung, a fost cel care i-a propus lui Stalin o invazie a Coreei de Sud motivand ca celulele Partidului Muncitoresc sunt extrem de active in Sud, iar populatia va declansa o revolta atunci cand Partidul va da semnalul. Aceste afirmatii se bazau pe existenta, nedovedita insa, a unui numar de 77000 luptatori de guerila si a altor 500000 de comunisti aflati in ilegalitate. Stalin s-a consultat cu Mao Zedong, care a aprobat initiativa nord-coreeana argumentand ca Statele Unite nu vor interveni din moment ce razboiul ar fi o problema interna a Coreei. Stalin, desi nu la fel de increzator precum cei doi lideri asiatici, a incuviintat invazia mizand pe un conflict de scurta durata si pe o victorie rapida a Nordului si evitand in acest fel o interventie americana. Dand dovada de precautie, dupa un proces masiv de echipare a armatei nord-coreene, Rusia si-a retras consilierii militari pentru a ascunde orice implicare a URSS in conflict. Ulterior, Hrusciov a criticat aceasta decizie sustinand ca implicarea unuia sau a doua detasamente de tancuri sovietice in conflict ar fi putut asigura victoria Nordului.

In timpul invaziei din 25 Iunie 1950 american, Harry Truman, se afla in vacanta. Ulterior, acesta a declarat ca, in drum spre Washington si-a amintit de Manciuria (1931), Ethiopia (1935-1936) si de Austria (1938) cand pasivitatea democratiilor occidentale a incurajat escaladarea conflictului :

"Daca aceasta actiune ar fi ramas fara replica, ar fi dus la izbucnirea celui de-al Treilea Razboi Mondial, asa cum incidente similare au condus la declansarea celui de-al doilea.Era de asemenea limpede pentru mine ca fundamentele si principiile Natiunilor Unite erau amenintate in cazul in care acest atac neprovocat nu era stopat." Acest punct de vedere nu caracteriza doar politica SUA; o directiva a unui oficial francez aprecia ca pierderea Coreei ar deteriora ireversibil prestigiul Vestului.

Potrivit spuselor Secretarului de Stat, Dean Acheson, guvernele mai multor natiuni vest-europene pareau a fi intrat intr-o stare de panica, pe masura ce asteptau sa vada daca Statele Unite vor actiona sau nu; exista si temerea SUA, cauzata de faptul ca o eventuala neimplicare ar determina Europa sa adopte o pozitie neutra. Asadar, decizia Statelor Unite de a se implica in conflict nu a fost luata in virtutea unor sentimente de simpatie fata de natiunea coreeana sau datorita importantei sale strategice, ci in dorinta amortizarii tensiunilor generate in sistemului international. SUA s-a adresat Consiliului de Securitate al ONU, care datorita boicotului sovietic, a putut condamna invazia si soma Coreea de Nord sa se retraga. Asa cum era de asteptat somatia a ramas fara raspuns, astfel incat SUA a extins ajutorul naval si aerian acordat Coreei de Sud stiind ca se va bucura de sprijinul Organizatiei Natiunilor Unite, in ciuda faptului ca initiativa a premers unei solicitari adresate membrilor pentru a participa la stoparea agresiunii. Este de prezumat ca SUA ar fi adoptat acelasi comportament si in cazul in care delegatul sovietic ar fi fost prezent pentru a face uz de dreptul de veto in Consiliu de Securitate, dar trebuie mentionat ca o componenta importanta a politicii administratiei Truman a fost aceea de a asigura functionalitatea ONU, respectiv capacitatea acestuia de a fi furnizor de securitate colectiva. De asemenea, suportul ONU a fost de dorit pentru a legitima un razboi a carui comanda a cazut pe umerii Statelor Unite si in cadrul caruia toate deciziile importante au fost luate de catre americani. In cele din urma, la presiunile politice ale SUA, 15 state (la care se adauga si Coreea de Sud) au contribuit cu trupe, dar doar cele ale Commonwealth britanic si Turciei avand insa o importanta semnificativa.

Initial, ajutorul Statelor Unite si Marii Britanii s-a materializat in suport aerian si naval considerandu-se, in ciuda scepticismului liderilor militari americani, ca acest ajutor va fi suficient. In curand, insa (pana la sfarsitul lunii iunie) s-a conturat nevoia unei implicari concrete, astfel incat presedintele Truman a autorizat trimiterea de trupe terestre.

Reusita Invaziei de la Inchon (15 septembrie1950) a determinat administratia americana sa se intrebe ce va urma. Initial, Statele Unite au declarat ca interventia are ca scop restabilirea ordinii de dinainte de razboi, dar in timpul verii anului 1950 tot mai multe voci cereau pedepsirea Coreei de Nord. Astfel, pe 27 septembrie MacArthur a fost instruit sa procedeze in consecinta, fiind asigurat ca este putin probabil ca URSS si China sa ofere suport militar Coreei. Acest mod de gandire s-a dovedit a fi unul nu tocmai corect. La momentul respectiv decizia era justificata din mai multe puncte de vedere:

1. practica pedepsirii agresorului isi mai gasise aplicare in politica Aliatilor (in anii
1944-1945 Aliatii nu s-au oprit la frontierele Germaniei).

trebuia prevenita o eventuala regrupare a fortelor nord-coreene si izbucnirea unui nou conflict.

3. se creau premisele necesare implementarii politicii ONU privitoare la reunificarea Coreei prin organizarea de alegeri libere.

Astfel, pe 7 octombrie 1950 o rezolutie britanica, aprobata cu o majoritate covarsitoare de Adunarea Generala, a imputernicit fortele ONU sa traverseze Paralela 38, sa "restabileasca ordinea in intreaga Peninsula" si sa organizeze alegeri.

Pe 3 octombrie 1950 primul ministru chinez, Zhou En-lai, a declarat la radio ca tara sa se considera indreptatita sa intervina, daca trupele ONU sau cele sud-coreene vor traversa paralela. De fapt, China viza implicarea in conflict inca din vara anului 1950 (mai precis, iulie 1950), cand SUA a angajat trupe atat pe teritoriul Coreei de Sud cat si in Stramtoarea Taiwan. La acel moment, China a amanat invazia Taiwanului si a inceput pregatirea pentru "o interventie in razboiul Coreean daca va fi necesar". O luna mai tarziu Mao isi exprima ingrijorarea fata de o victorie a americanilor in Coreea declarand ca "in cazul in care Statele Unite imperialiste castiga razboiul, vor deveni mai arogante si vor fi o amenintare la adresa noastra". La sfarsitul lunii septembrie China se considera apta de a intra in razboi. Astfel pregatita si bazandu-se si pe suportul aerian promis de Stalin, Mao Zedong decide, la doua zile dupa ce trupele sud-coreene traversasera Paralela 38 sa intre in razboi la mijlocul lunii octombrie. Ulterior, liderul sovietic a revenit asupra promisiunii asigurarii suportului aerian si astfel a determinat Biroul Politic al Partidului Comunist Chinez sa-si reconsidere pozitia. Dar Mao face presiuni in vederea materializarii interventiei armate, astfel incat la data de 19 octombrie trupele chineze penetreaza in forta spatiul nord-coreean. La sfarsitul lunii noiembrie MacArthur lanseaza ofensiva finala in dorinta de a atinge malurile Fluviului Yalu, dar actiunea sa a coincis cu contra-ofensiva chineza. Astfel, infrangerea suferita de trupele americane in Bazinul Changjin, coroborata cu infrangerea Corpului II al armatei sud-coreene a determinat o retragere generala. La data de 6 decembrie, fortele comuniste au ocupat P'yongyang, iar a doua zi frontul a fost impins la doar 32 km deasupra Paralelei 38. La aproape
3 saptamani de la debutul contra-ofensivei sino-coreene, Coreea de Nord a fost eliberata de trupele inamice. In Ajunul Anului Nou fortele chineze si nord-coreene au lansat o alta ofensiva majora, capturand Seulul si determinandu-l pe Secretarul de Stat Acheson sa declare, ulterior, aceasta inclestare ca fiind cea mai severa infrangere de la Batalia de la Bull Run din timpul Razboiului Civil.

Dupa ce Aliatii au avansat doua propuneri de incetare a focului, esuate insa (decembrie 1950 si ianuarie 1951), in iulie 1951 Rusia s-a aratat dispusa la negocieri. Negocierile au fost deosebit de dure intinzandu-se pe o perioada de doi ani. Un prim progres s-a inregistrat in noiembrie 1951, cand s-a convenit asupra unei linii de armistitiu de-a lungul frontului (conferind o pozitie usor avansata Coreei de Sud fata de Paralela 38). O data solutionat acest aspect, in atentia negociatorilor a fost adusa problema repatrierii prizonierilor de razboi impotriva vointei lor. Aproape jumatate din prizonierii comunisti (doua treimi dintre acestia fiind chinezi) au refuzat sa se intoarca in tarile de origine. Comandamentul ONU a ezitat sa-i repatrieze fortat, nu doar din motive de propaganda ci si pentru a nu-i expune pe acestia unor tratamente asemanatoare cu cele ale prizonierilor rusi inapoiati dupa Yalta.

In octombrie 1952 Comandamentul ONU a facut o oferta finala de pace si o data cu respingerea ei de catre comunisti s-a retras de la masa negocierilor pentru o perioada nedefinita. Astfel, s-a reafirmat posibilitatea unor actiuni coercitive, dar generalii americani s-au indoit de succesul unor operatiuni terestre fara o reimprospatare a trupelor ; reizbucnirea luptelor in Octombrie - Noiembrie 1952 a confirmat acest punct de vedere. Noua tactica a ONU a vizat o masiva acumulare de trupe si dirijarea acestora fie spre "gatul" peninsulei, fie spre Fluviul Yalu, operatiune sustinuta de atacuri asupra depozitelor de provizii si aerodromurilor chineze. In timpul vizitei sale in Coreea, presedintele american ales, Dwight Eisenhower, a declarat ca este partizanul unei incetari a focului in peninsula. Desi nu a solicitat punerea la punct a unor planuri de lupta, care sa vizeze operatiuni majore, a sugerat discret, intr-un cerc restrans "ca in absenta unui progres satisfacator, intentionam sa uzam decisiv de arsenalul nostru militar, fara nici un fel de inhibitie si vom inceta a ne simti raspunzatori pentru escaladarea conflictului in Peninsula Coreea". Un factor decisiv in reluarea negocierilor de pace a fost, dupa toate probabilitatile, decesul lui Stalin din 5 martie 1953. Prezent la Moscova pentru funeralii, Zhou En-lai a sugerat reasezarea la masa tratativelor si constatandu-se acordul tuturor partilor implicate, negocierile au fost reluate. Inca o data acestea au fost deosebit de dificile, fiind ingreunate si mai mult de rezistenta liderului sud-coreean, Syngman Rhee, la orice armistitiu ce ar fi lasat Coreea divizata. De asemenea, negocierile au fost impovarate de intensitatea bombardamentelor americane, precum si de puternica ofensiva finala a armatei chineze. Pana la urma comunistii au renuntat la cererea lor privind repatrierea fortata a prizonierilor si acordul de incetare a focului a fost semnat.

Bilantul razboiului este infiorator: 900.000 de chinezi, 1,5 milioane de
nord-coreeni si 1,3 milioane de sud-coreeni (in mare majoritate civili) au cazut victime conflictului. De asemenea, 34.000 de americani au murit in lupta si peste 100.000 au fost raniti. Peninsula a sfarsit, asa cum de altfel era si inainte de izbucnirea razboiului, prin a fi mai aspru impartita decat Germania. Posibilitatea unei noi invazii a Nordului nu era inca exclusa. Pe de o parte din acest motiv, pe de alta pentru a-l determina pe Rhee sa accepte armistitiul, SUA a incheiat un acord defensiv cu Coreea de Sud si a mentinut trupe pe teritoriul acesteia.

Una din motivatiile razboiului coreean a fost aceea de a demonstra abilitatea ONU de a fi furnizor de securitate colectiva. Faptul ca rezultatul nu a fost cel scontat este relevat si de retinerea acestui for de a intreprinde alte actiuni militare coercitive, pana la invazia americana din Kuweit. Dar, daca infruntarea din peninsula nu a putut constitui un precedent valabil pentru consacrarea conceptului de securitate colectiva, cu certitudine a adus alte castiguri comunitatii internationale. Traversarea Paralelei 38 a determinat China sa intre in razboi, ceea ce a constituit un bun prilej pentru o evaluare reala a capacitatii acesteia de a fi parte la un conflict armat. Statele Unite nu vor mai face aceasta greseala in Vietnam, cand desi au bombardat in anii '60 si '70 Vietnamul de Nord, nu-l vor invada. Razboiul din Coreea, a fost in cea mai mare parte a sa, un "razboi limitat", ONU luptand nu atat pentru o victorie categorica, cat pentru a determina inamicul sa accepte un armistitiu, care sa respecte in linii mari granitele de dinainte de razboi. Aceasta este, in linii mari, practica sugerata de legile internationale privind legitima aparare.

Initial conflictul din peninsula a intarit alianta chino-sovietica. Dar pe parcurs, necesitatea Chinei de "a cumpara" necesarul militar de la partenerul sovietic a slabit coalitia. O importanta mult mai mare a avut-o insa efectul razboiului din Coreea asupra relatiilor dintre SUA si Japonia. Truman decisese inaintea izbucnirii razboiului sa forteze un tratat de pace cu Japonia, avand astfel posibilitatea de a pastra baze militare pe teritoriul acesteia, asumandu-si chiar riscul ca Rusia sa nu semneze. Razboiul a adaugat un plus de urgenta aspectului si a indus o atmosfera prielnica pentru implementarea unei astfel de politici. De asemenea, a intarit hotararea Statelor Unite de a nu permite crearea unei dependente comerciale a Japoniei fata de China. Prin aceasta, statul nipon ramanea imobilizat in sfera de influenta a Statelor Unite.

Alaturi de relatie SUA-Japonia, razboiul din Coreea a modificat si raporturile dintre Statele Unite si fosta Germanie Federala, mai exact avem in vedere planurile de reinarmare a acestui spatiu. Se poate afirma fara nici o indoiala ca prezenta militara sovietica in Europa Centrala o depasea net pe cea a NATO; la acea vreme se credea ca 175 de divizii sovietice erau gata de actiune. Desi aceasta estimare a fost redusa, ulterior ajungandu-se la 60 de divizii, acestea tot surclasau cele cel mult 6 divizii ale Aliatilor aflate pe frontul german. Planurile de razboi ale Statelor Unite militau pentru o retragere din Europa si pentru instalarea unor baze militare in Marea Britanie si Africa de Nord. Asadar, nu constituie nici o surpriza faptul, ca cei mai timpurii avocati ai reinarmarii Germaniei s-au dovedit a fi SUA si Marea Britanie. Atat Statele Unite, cat si Marea Britanie au inceput sa analizeze un plan de reinarmare a Germaniei Federale in cadrul NATO. Ideea s-a dovedit a fi insa nedigerabila deoarece ar fi putut distruge planurile franceze pentru infiintarea Comunitatii Europene a Carbunelui si Otelului.

Razboiul din Coreea a schimbat lucrurile. Existau anumite analogii neconfortabile cu Germania divizata. Unu lucru era cert insa si anume faptul ca actiunea nord-coreeana nu pute fi catalogata ca fiind una izolata, ci ca facand parte dintr-o strategie comunista privita la nivel mondial. Statele Unite, care era supusa unui proces de reinarmare puternic, privea in continuare cu suspiciune intentiile sovietice, astfel incat intr-o prima faza s-a declarat partizana a mentinerii trupelor in Europa Occidentala. Insa, in iulie 1950 raporturile misiunilor diplomatice ale Statelor Unite in Europa,
l-au determinat pe Acheson sa acorde prioritate reinarmarii Germaniei sub o directa consiliere americana.

La inceput Statele Unite au insistat pe suficienta unui singur contingent de trupe americane pe teritoriul Europei, pe reproiectarea structurii de comanda a NATO si pe necesitatea reinarmarii Germaniei. Datorita unei atitudini contrare ferme a Frantei, administratia americana a adoptat o pozitie mai putin rigida, dar a stipulat permanent ca un eventual refuz al reinarmarii Germaniei ar periclita prezenta americana pe continent.

In urma unor intensive negocieri atat Franta cat si SUA si-au modificat pozitiile initiale. Pe de o parte, Franta a acceptat prezenta in "armata europeana" a unor unitati de lupta germane si a eliminat multe dintre prevederile discriminatorii la adresa Germaniei. Pe de alta parte, SUA a acceptat ideea conform careia progresul si securitatea continentului nu se pot contura fara o armata europeana. Initial, SUA au sperat ca primii recruti vest-germani sa devina operationali in 1951, dar lucrurile au decurs inevitabil putin mai lent. Astfel, prima operatiune de recrutare a tinerilor vest-germani a fost posibila in anul 1957. Reinarmarea Germaniei Federale a ramas controversata si a dat nastere la o serie de intrebari. A avut aceasta decizie un rol hotarator, asa cum au sustinut membrii ai Partidului Social Democrat German la acea vreme, in mentinerea partitionarii Germaniei (cel putin pana in 1990)? A fost o miscare esentiala pentru consolidarea credibilitatii capacitatii de aparare a NATO si pentru supravietuirea aliantei dupa retragerea lui De Gaulle din 1965? Si in final, a fost important pentru reintegrarea Germaniei in Europa Occidentala, ca problematica reinarmarii acestui spatiu a fost adusa in discutie nu de catre Germania insasi, cum s-a petrecut dupa Primul Razboi Mondial, ci chiar de catre americani?

Pana in 1962, SUA au dus o politica dura fata de Rusia sovietica. Administratia Eisenhower a marit numarul avioanelor purtatoare de bombe cu hidrogen, amentinand ca va riposta la orice incercare de agresiune sovietica. In primul an de mandat al presedintelui Kennedy, se inregistreaza o crestere in intensitate a Razboiului Rece. In aceasta perioada se incearca rasturnarea regimului comunist din Cuba. Insa, insucccesul americanilor de la Bay of Pigs l-a scos in evidenta pe Fidel Castro in defavoarea administratiei Kennedy. Incurajat de aceasta situatie, Hrusciov intervine in problema cubaneza. Astfel la inceputl anului 1962, sovieticii au inceput sa amplaseze rachete nucleare in Cuba, urmarind probabil sa reduca discrepanta dintre puterea nucleara a SUA si cea a Uniunii Sovietice.

In octombrie acelasi an, Kennedy face cunoscuta lumii prezenta rachetelor sovietice in Cuba si in acelasi timp declara "carantina navala a insulei", fapt ce insemna ca flota SUA avea sa opreasca livrarea de material militar catre aceasta tara.

Dupa aceste dezvaluiri publice, URSS s-a confruntat cu riscul unui atac din partea SUA. Amenintarea americana la adresa URSS era de 16 ori mai mare decat cea sovietica fata de americani. Kennedy marturisea ca la acea data, sansele de declasare a unui razboi mondial erau de 50%.

La 24 octombrie 1962, navele URSS, care se indreptau catre barajul american, s-au oprit din cursa. Dupa cateva zile tensionate, Hrusciov obtine din partea administratiei americane un angajament oficial in care se stipula ca SUA nu va invada Cuba. Sovieticii promit, la randul lor, retragerea armamentului nuclear din Cuba. Daca in octombrie 1962 ar fi izbucnit un razboi nuclear, probabil acesta s-ar fi soldat cu moartea a peste 100 de milioane de sovietici si zeci de milioane de americani, fara sa mai vorbim de marile distrugeri care ar fi putut avea loc in economiiile cele doua state.

Ca urmare a angajamentelor reciproce, relatiile sovieto-americane s-au detensionat intr-o oarecare masura, astfel incat, in mai putin de un an Anglia, Rusia si SUA au incheiat un tratat de limitare a experientelor nucleare.