Golurile psihologice si istorice ale Romaniei

Golurile psihologice si istorice ale Romaniei

I

Daca s‑ar putea dovedi ca posibilitatile sufletesti ale romanului nu intrec cele aratate in trecut si ca viitorul nu va scoate la lumina fete ascunse ale sufletului romanesc, atunci orice incercare de a pune o piatra la temelia Romaniei de miine ar fi zadarnica. O tara nu se naste si nu creste din afara, ci din conditii launtrice. Chiar daca acestea se supun unor tipare formale, determinantele psihologice specifice nu impun mai putin o marca si o individualitate. Rosturile devenirii unei tari isi au atitea ratiuni in psihologia poporului respectiv! Si daca psihologiceste nu pot fi explicate formele sociale, cristalizarile obiective ale soartei unui popor, se pot totusi intelege golurile, insuficientele, latura negativa a unui destin.

Exista un viciu substantial in structura sufleteasca a romanului, un gol initial din care deriva seria de ratari ale trecutului nostru. In inceputurile romanesti, n‑a existat un suflet format, deoarece un popor se descopera siesi si lumii intr‑un proces indelungat, ci numai dispozitii, virtualitati care, in totalitatea lor, pot arata sensul unei revolutii si al unui destin. In potentialul psihic al poporului roman trebuie sa existe o inadecvare, o nonconformitate in surse, care iau un contur de deficienta substantiala. Pe cind la atitea popoare a existat o spontaneitate in germene, o iradiere activa in inceputuri, o explozie nestavilita, forma romaneasca de viata sufera de lipsa unui dinamism primordial.

Exista un pacat originar al Romaniei a carui natura nu e definibila, dar identificabila in toate golurile trecutului. Necesitatea saltului istoric apare cu atit mai imperioasa, cu cit depasirea si infringerea acestor insuficiente originare este conditia lansarii noastre in lume. Ce este pozitiv si creator in sufletul primordial al Romaniei ne va mina inainte, oricite obstacole vom intilni. Tot ce s‑a realizat pina acum se datoreste unei impulsiuni dinamice care, din pacate, a fost aproape disparenta fata de negativitatea inscrisa in premisele noastre si care ne‑a mentinut in somnul istoric de o mie de ani.

Deficientele actuale ale poporului roman nu sint produsul "istoriei" sale; ci istoria aceasta este produsul unor deficiente psihologice structurale. Particularitatea conditiilor istorice si gravitatea lor au adincit numai dispozitiile initiale si au scos la lumina an‑istoria noastra. Timpurile "vitrege" prin care am trecut au fost astfel, fiindca n‑am fost destul de tari si de capabili sa le infringem. Daca in noi ar fi fost o pornire de a ne individualiza si de a ne afirma categoric, am fi invins vitregia vremurilor de mult, asa cum au facut toate popoarele "mari" - ca destin, iar nu ca numar. Un popor conteaza prin numar; dar mult mai mult, prin forta lui agresiva. Problema populatiei devine tragica daca descresterea indica o deficienta biologica. De aceea, un popor tinar cu populatie redusa, dar in crestere, este mai creator si mai temut decit unul mare, in descrestere. Instinctul combativ si militant da o configuratie istorica mai accentuata decit realitatea numerica. Prusia, detasata de restul Germaniei, poate totdeauna constitui o tara, care n‑ar fi mai putin temuta, cu toata populatia ei redusa. Prusia singura echivaleaza tot restul Germaniei; astfel se explica de ce prin hitlerism ea a impus stilul ei de viata intregii tari. In orice forma politica, Germania ar fi totdeauna prusianizata.

Singurul altar in fata caruia s‑a inchinat omenirea este forta. Si noi ne‑am inchinat in fata acestui altar, dar numai pentru a ne umili si a preamari forta altora.

Romanii au fost totdeauna prea calduti. Urind extremele si solutiile tari, ei n‑au prezentat in fata cursului lucrurilor reactiunea caracterizata a unei individualitati, ci au dat ocol evenimentelor, incit toate s‑au facut peste ei. Echilibrul nostru n‑a fost expresia unei armonii, ci a unei deficiente. El nu acoperea nici macar contradictii launtrice latente, ci linistea amarita a unui suflet nerealizat. De altcum, echilibrul n‑are sens decit in epocile clasice ale marilor culturi, cind el se naste dintr‑o implinire interna si o rotunjime a stilului. In formele minore de cultura, echilibrul este nerevelator si compromitator. Nu prin echilibru si‑au deschis popoarele drum in lume. Istoria se face printr‑o cautare vesnica si chinuita, care se aseamana unei drame si niciodata unei dibuiri. Un neam trebuie sa‑si riste nu numai energiile sale, ci esenta, fiinta sa. Nerealizindu‑se, pacatuieste impotriva firii lui, intocmai ca neimplinirea unui om, care este o sinucidere prin etape.

Romanii ar fi trebuit sa se gindeasca la soarele ce aparea si deasupra tarii lor, si sa fi dat prin fapte un raspuns luminii. O istorie tumultoasa este recunostinta unui neam fata de inaltimi. Lumea nu este o justificare a lui Dumnezeu, istoria este, insa, una a omului.

Va trebui sa vedem care este specificul national al Romaniei, care a tinut‑o o mie de ani in nemiscare, pentru a‑l putea lichida impreuna cu mindria ridicola care ne ataseaza de el.

.De cite ori privesc taranul roman imi place sa vad inscrise in cutele fetei sale golurile dureroase ale trecutului nostru. Nu cunosc in Europa un alt taran mai amarit, mai pamintiu, mai coplesit. Imi inchipui ca acest taran n‑a avut o sete puternica de viata, de i s‑au inscris pe fata toate umilintele, de i s‑au adincit in riduri toate infringerile. Oricite rezerve de viata ar dovedi el, impresia nu este totusi a unei prospetimi biologice. O existenta subterana este fiinta lui si mersul lui lent si girbovit este un simbol pentru umbrele destinului nostru. Sintem un neam care‑am iesit din vagauni, din munti si din vai. Am privit cerul din umbra si‑am stat drepti in intuneric. Ne‑am racorit o mie de ani. De aceea, numai febra ne mai poate scapa.

Cind va ridica taranul roman capul in sus? In jos am privit de cind ne‑am nascut.

Critica fizionomica a Romaniei isi are nu numai o ratiune teoretica, ci si una practica. Existind relativ putine documente valabile asupra fiintei launtrice a tarii, toate elementele exterioare ce ne‑o reveleaza trebuie folosite. In fizionomia taranului francez, german sau rus se exprima atitea caractere ale istoriei tarii respective. Decit, Franta, Germania si Rusia s‑au aratat lumii pina la orbire si apoi nici nu sint culturi populare cum sintem noi, asa ca putem cu usurinta sa uitam pe tarani cind vorbim de ele.

Orice popor ar trebui sa tinda la realizarea unei culturi "istorice", si nu populare. Elementele populare trebuie fie insumate, fie neglijate. A le considera finalitati inseamna a rata mersul ascendent al unei culturi.

Un popor care n‑a creat decit o cultura populara n‑a trecut treapta istorica. Si cum sa o treaca, daca orice cultura populara identifica valorile cu etnicul? O cultura populara este o suma de creatii, care se nasc din radacinile adinci ale sufletului si pastreaza aderenta la ele, pe cind efortul reflectat al spiritului da nastere in culturile istorice la valori ce‑si iau zbor autonom in lume. Culturile populare respira in mituri, in aceste presimtiri de istorie. Ele concep devenirea substantial si astfel se dispenseaza de istorie prin eternitate. Progres nu cunosc, ci numai transformari; iar din punctul de vedere al autenticitatii, aceste transformari sint falsificari. Neavind valoare decit primordialul - suma aceea de elemente telurice si chtonice din aurora unui neam -, culturile populare sint primitive si reactionare. Raminin ele insele. Rostul unui salt istoric este sa le elibereze de propriul lor blestem. Va scoate cineva Romania din ea insasi? Va iesi ea din sine?

Lipseste devenirii Romaniei un sens ascendent. Schema formala a soartei noastre este orizontala. Ne‑am tirit in vreme. Popoarele fericite ale Pamintului sint iruptii si de aceea soarta lor trezeste implicit reprezentarea verticalei. Goticul este stilul ascendentei, al elanului vertiginos, dar orientat, al devenirii transcendente. O individualitate se determina dupa elementele gotice din suflet. Predominarea lor caracterizeaza pregnanta ei. Elanul unei culturi exprima prezenta interna a patosului gotic. Caci goticul este verticala spiritului. Din el deriva tragicul, sublimul si renuntarea, ca pasiune pentru alta lume. Absenta lui te asimileaza linistit si caldut devenirii, aruncindu‑te prada timpului. Destinul, ca o lunecare orizontala, este negatia goticului si a complexelor de viata nascute din el. Neamul romanesc n‑a trait sub semnul spiritului gotic. De aici: pasivitatea, scepticismul, autodispretul, contemplatia domoala, religiozitatea minora, anistoria, intelepciunea, care constituie aspectul negativ al specificului nostru national, aspect din pacate central. Asa ne‑am trait noi o mie de ani si asa va trebui sa nu ne mai traim miile ce vor urma.

Numai furia devenirii este vitalizanta. Cine se abandoneaza ei cu pasiune, pina la prostie sau pina la isterie, este imposibil sa fie inghitit de timp. Caci o ardoare exasperata in devenire te scoate - prin forta patimii - in afara de timp. As vrea ca Romania sa zbirniie de freamat si din inima sa‑si faca un cuptor. Nu exista alta scapare de subistorie, adica de timpul nostru pierdut.

Resemnarea noastra de veacuri ne‑a facut intelepti. Daca individual intelepciunea poate atinge culmi, ea este inertie ca fenomen colectiv. Poporul romanesc este cel mai intelept popor din Europa; dar nu din spirit, ci din lipsa de curaj si de afirmare. "Nu este vremea subt om, ci bietul om subt vremi" este o catastrofa pentru neam. Si cind te gindesti ca aceasta maxima este un simbol, este cheia destinului nostru! Orice proverb, orice reflexie populara romaneasca exprima aceeasi timiditate in fata vietii, aceeasi nehotarire si resemnare. Va trebui sa nu mai fie jignit acest neam laudindu‑i‑se atit intelepciunea! Adevarurile izvorite din resemnare nu sint un titlu de glorie. Nici un act istoric nu s‑a nascut din intelepciune, care nu poate fi decit sub ‑ sau transistorie. Intelepciunea este negatia istoriei, fiindca ea este distanta de viata, pe cind istoria este afirmarea ei. Mai mult: istoria este superstitia vietii, fiindca ea este vibratia activa si intensa a devenirii. Marile culturi sint culmi ale timpului.

Adevarurile de fiecare zi ale romanului sint paralizante. Ele tind sa rapeasca omului orice responsabilitate. Fatalismul este un amoralism al devenirii. Inteleg sa te mine fatalitatea individuala si interioara, dinamismul demonului launtric, dar este o deviere si o rusine antropologica sa‑ti pui capul sub timp. Ne‑a condus vremea o mie de ani. Aceasta nu spune putin. Fatalismul neamului nostru este un blestem pe care va trebui sa‑l lichidam in fulgere. Pina in simbure sa ne loveasca scinteierile lui.

Plaga seculara a Romaniei a fost scepticismul. Este intr‑adevar surprinzator cum la un popor intirziat a putut sa apara un fenomen caracteristic declinurilor, saturatiei sau oboselii culturilor. Cind energia productiva a unei culturi se epuizeaza, neavind ce mai crea, sterilitatea ii dezvolta un plus de luciditate, care anuleaza naivitatea si prospetimea. Germanii socotesc pe francezi un popor sceptic. Sint ei cu adevarat? Fata de cultura germana, pe care o defineste o monumentalitate virginala, cultura franceza amesteca intr‑o mare seriozitate a spiritului gratiile si ironiile inteligentei, incit pentru un ochi nesensibil la nuante, ea se prezinta ca un joc inutil, ca o suma de gratuitati. Exista in Franta un scepticism al inteligentei, rezultat din rafinamentul si excesele acesteia, dar nu exista un scepticism legat de structura spiritului francez. Iar in ce priveste zona afectiva, lumea volitionala si complexele elementare ale sufletului, scepticismul nu le‑a afectat niciodata. Un suflet sceptic nu este creator, fiindca orice scepticism structural presupune izvoare secate, sterilitati originare. Scepticismul francez a fost totdeauna o spuma a inteligentei si un lux al inimii; el n‑a avut aderente organice la strafundurile sufletului francez. Scepticismul romanesc - superficial in intinderea si natura cuprinderii sale - este totusi adinc prin inradacinarea in sufletul popular. Mult mai organic decit cel francez, el ne‑a fost si mai fatal. In premisele fiintei noastre si‑au intiparit indoielile cangrena. Nu este adevarat ca imprejurarile defavorabile ale trecutului nostru au adaugat conditiei noastre acest doliu permanent - scepticismul. Ele l‑au adincit numai; caci este imposibil ca imprejurarile exterioare sa fi creat ele insele dispozitii atit de esentiale. Destinul nostru mizerabil ne‑a actualizat toate indoielile in germene, toate virtualitatile sceptice, toate posibilitatile de ratare. Soarta noastra a fost favorabila tuturor tendintelor negative ale psihologiei romanesti. Nu se gindeste nimeni la acest fapt: ne‑am dezvoltat pe de‑a‑ndoaselea. Un destin pe dos.

Scepticismul este extrem de interesant ca pauza in cultura, ca recreatie a spiritului dupa epocile constructive. El exprima atunci dorinta unei respiratii iresponsabile a spiritului, a unei complaceri in propria lui inutilitate. Dar este intristator scepticismul teluric si subteran al Romaniei. Un scepticism suferind, crispat, lipsit de dragalasie si de eleganta. Abandonarea pasiva soartei si mortii; necredinta in eficienta individualitatii si a fortei; distanta minora de toate aspectele lumii au creat acel blestem poetic si national care se cheama Miorita si care, alaturi de intelepciunea cronicarilor, constituie rana neinchisa a sufletului romanesc. Mai vin apoi doinele ca sa dea vibratia lor tinguitoare - si totul s‑a sfirsit.

In momentul in care Romania va cistiga gustul devenirii, va invinge - prin forta lucrurilor - indoielile inimii. Caci din indoielile ei se alcatuieste scepticismul nostru; o inteligenta blazata i‑a oferit numai verificari si ilustratii teoretice. Trecutul Romaniei ma face sceptic prin scepticismul sau. Nu vad in el o justificare mesianica. Ma gindesc insa ce singular s‑ar putea individualiza Romania in lume, daca, invingindu‑si materialitatea si greutatea obscura din scepticismul sau intr‑o realizare superioara de viata, si‑ar exploata indoielile ca elegante si ornamentatii ale spiritului sau, ca o corola crepusculara a inimii! Conversiunea negativului in pozitiv este un fenomen pe care Hegel l‑a justificat in logica. N‑o vom putea realiza noi cu atit mai mult in istorie? Saltul istoric - aceasta mare asteptare a Romaniei - nu este decit fenomenul acestei conversiuni. Invingerea laturii ei negative inseamna lansarea in lume, intrarea in pozitivul istoriei. Procesul dialectic al Romaniei este mintuirea ei. Daca omul are un destin eroic, resemnarea este un viciu. In fond ne dezumanizam, resemnindu‑ne. Cum de‑au putut exista patrioti care sa faca din resemnarea noastra seculara o virtute? Sa fie chiar atita inconstienta in entuziasm? Pe cind renuntarea este un act de autonomie a spiritului, fiindca este un refuz activ al lumii, resemnarea este o inertie a sufletului, abandonat unui prizonierat cosmic din lipsa de tensiune launtrica. Renuntarea are totdeauna o valoare religioasa; resemnarea, numai una psihologica. Renuntam la ceva; ne resemnam in fata a ceva. Orice resemnare este un jug domol, o ofensa adusa elanului prometeic al spiritului. Renuntare pleaca din haosul si demiurgia inimii; resemnarea, din golul ei. Toti istoricii Romaniei - implicit sau explicit - sint de acord ca resemnarea a fost nota intima a sufletului nostru in decursul marii noastre anistorii. Oare atita vreme de durere sa‑i fi convins pe romani ca nu mai au nimic de facut, de s‑au abandonat cu voia si fara voia lor? Dar resemnarea nu va putea fi infrinta decit dupa ce toti romanii se vor fi convins ca totul este de facut.

Multe popoare au facut haz de propria lor conditie; autoironia nu lipseste la nici un popor chinuit si oprimat. Este cu toate acestea rar ca autocunoasterea sa mearga mina in mina cu autodispretul, asa cum se intimpla excesiv de des cu romanii. Am fi prea nedrepti cu urgisirea noastra de am vedea in acest fenomen numai deficienta, cind el constituie o nota originala de o ciudata semnificatie. Nu este popor care sa‑si priceapa mai bine insuficientele si care sa simta o mai rara voluptate de a si le marturisi la fiecare ocazie. Este o autodenigrare colectiva, "un scuipat in sin" general, o amarnica luciditate a soartei noastre, care se nasc la unii automat si fara conflicte, pentru ca la altii - la cei putini - sa devina sfisieri. "A fi roman", sa nu fie oare o evidenta placuta? Este sigur ca poporul romanesc are o distanta de el insusi, care indica o particularitate unica la un neam fara constiinta istorica.

Francezul este francez, precum piatra piatra; el este francez, fara sa stie. Si chiar daca stie, nu‑i foloseste si nu‑i ajuta la nimic. Noi stim in fiecare clipa ca sintem romani si ne explicam toate gesturile si reactiunile prin conditia noastra particulara. Cind, in tot ce facem, plesnesc pseudomorfozele istoriei noastre, simtim o rara voluptate sa ne marturisim dezastrului specific: "Numai in Romania era posibil", "ce sa te astepti de la o tara ca asta" etc..

Si evreii stiu pina la isterie ca sint evrei, si tot asa si rusii. Dar evreilor nu le face nici o placere aceasta luciditate, la care ar renunta bucuros, daca nu le‑ar trezi‑o toti, dar absolut toti neevreii. Nici un evreu nu‑ti iarta ca stii ca e evreu. Individualizat in lume la limita, hors la loi rasial, se sfisie intr‑un orgoliu dureros. Romanii se lichideaza in fata lor insisi, fara nici un orgoliu, si autodispretul de care dam dovada cu totii ne incinta fara satisfactii mari, raminind in limitele scepticismului. La rusi, autoconstiinta a fost totdeauna insotita de autotortura. Asociind conditiei rusesti pasiunea pentru durere, ei s‑au sfisiat incontinuu, nestiind sa se accepte sau sa se refuze. Rusii s‑au simtit ca o mare fatalitate, nu insa ca o evidenta. De aceea s‑au calcat ei in picioare la toate raspintiile si nu s‑au crutat niciodata in cautarea vijelioasa a nefericirii. Acest popor suplineste risul prin rinjet, delicatetea prin avalanse launtrice, nuantele prin cascade. Rusii n‑au inteles niciodata cultura in sine, ca un sistem de valori autonome, ci cautind ontologicul, temeiurile originare ale firii, au ajuns sa asimileze cultura unui "simbolism" de forme artificiale, care inchid accesul firii. "Rusia" este cea mai mare criza a culturii moderne. Existenta ei ne‑a convins ca Apocalipsul nu este numai un capitol in Biblie.

In proportii mai mici, noi romanii ne‑am simtit totdeauna anormalul soartei. Daca singele nostru ar fi fost animat de o pasiune mai violenta, daca o febra puternica ar fi evaporat apa din el, tragedia ne‑ar fi dat o rara proeminenta si o zguduire extrem de fecunda. Autodispretul presupune totusi un amar si o nemingiiere, care configureaza specific Romania. Cind te gindesti la celelalte tari mici, care n‑au facut nimic si se complac in inconstienta sau intr‑un orgoliu vid, nejustificat, atunci nu‑ti poti retine admiratia pentru luciditatile Romaniei, careia nu‑i e rusine sa‑si bata joc de ea insasi, sa‑si scuture neantul in autodispret sau sa se compromita intr‑un scepticism dizolvant. S‑ar putea ca odata constiinta laturilor negative ale Romaniei, printr‑un adevarat miracol istoric, sa o elibereze de multiplele ei complexe de inferioritate. Ea si‑a dat seama de neantul sau ca nici o tara din lume. Atita luciditate este un titlu de glorie, daca alcatuieste un stadiu, si este o rusine ca permanenta sau infundatura.

Multi romani, nesfirsit de multi romani, marturisesc zilnic ca Romania este ultima tara din lume. Multora le da aceasta afirmatie o satisfactie rece si indiferenta. Dar nu se poate ca pe unii sa nu‑i doara si nu se poate ca in viitor sa nu‑i doara pe toti. Romania va fi mintuita cind pe toti ne va sfisia soarta, cind ne vom sfisia cu totii pentru ea. Defectul autocriticii noastre este de a nu fi avut nimic dintr‑un patos religios, de a nu fi facut din mesianism o soteriologie. Daca problema misiunii noastre nu va deveni o doctrina de mintuire, sintem pierduti, adica ne vom pierde in noi insine, fiindca lumea nu ne‑a avut niciodata. Ceea ce spunea un lautar tigan unui cerc de romani: "aveti noroc cu noi, ca de nu ati fi ultimii" defineste o situatie reala, nu o exagerare triviala. Daca Romania nu va face istorie, va ramine ultima tara din lume, asa cum e traita de cetateanul imbecil de fiecare zi. Trebuia sa ne fi trait religios drama noastra romaneasca, pentru a ne mintui de atitea pacate nationale. Romanii sint prea transparenti lor insisi. Putini oameni vor exista cu mai putin mister sufletesc; o inima deschisa lumii in cea mai perfecta familiaritate. Intimitatea lirica cu fiinta defineste sentimentul de viata al romanului. Cum se explica totusi ca nu este tara, in care literatura rusa sa se fi bucurat de o circulatie mai generala? Sa ne fi minat oare golul nostru inspre complexitatea sufletului slav, cu toate atractiile unei compensatii, sau oare capriciul nostru sa fie flatat, in analogiile lui exterioare cu irationalul psihologiei rusesti? Cineva spunea ca romanii iubesc romanele lui Dostoievski numai pentru dezmatul din ele. Intr‑adevar, capriciul exterior si complexitatea de suprafata, atit de specifice sufletului romanesc, sint furate numai de teatrul dramei rusesti, numai de aparentele tragediei interioare. Romanii au desigur mai putine luminisuri decit francezii, dar ascunzisurile lor sint departe de a‑i apropia de firea turmentata a rusilor. Dezmatul este climatul natural al Romaniei. Inima noastra ia contur prin linii frinte. N‑avem continuitatea pulsatiei si, neavind o linie, ce soarta am putea sa opunem altora pentru a genera conflicte? Noi nu sintem prin conflicte, nici macar in ele. Un popor, daca este lipsit de o idee istorica, trebuie sa aiba cel putin un sentiment generator de tragic. Franta n‑ar fi fost inaintea tuturor popoarelor in istoria moderna, daca alaturi de lumea de valori careia i s‑a sacrificat nu ar fi avut dezvoltat la paroxism sentimentul gloriei. In numele acestei mari gratuitati a miscat ea istoria din loc, mai mult decit in numele ideii sau a necesitatii. Dar, pentru ca un popor sa poata naste din sine superstitia unei glorii universale, trebuie sa dispuna de dimensiuni universale in suflet.

Lipsa de mister a romanului il face indiscret dincolo de orice margini; spune totdeauna tot ce are pe inima. Ce‑i mai ramine atunci in ea? Un popor indiscret poate crede in Dumnezeu? Un individ, in nici un caz. Romanul nu scapa nici o ocazie de a‑si deserta inima. Nu pleaca de aici un anumit pustiu al nostru? Exista un mare desert in Romania.

Orice complexitate sufleteasca presupune zdrobiri interne, presiuni ascunse ale sufletului, timiditati durabile si taine ingropate. Ascunzisurile sufletesti se alimenteaza din cadavrele propriului nostru trecut. De ce ne vom scoate noi cadravele in amiaza? Ce cauta strafundurile sufletului in lumina zilei? Nu exista "suflet" decit in noapte. Romania nu este o tara luminoasa: ea este o tara subterana, dar fara mari intunecimi. Sintem, poate, prea simpli sau prea limpezi in obscuritatile noastre. Caci nu cred ca Romania sa fie timida cu inaltimile sau adincurile ei. Din pacate ea este prea sincera si prea curajoasa cu golurile ei. Si le accepta prea des, se dispretuieste pe sine de prea multe ori.

Este foarte caracteristic ca un roman nu se poate face interesant intr‑o societate de conationali, decit etalindu‑si defectele, insuficientele. Nu exista popor in lume care sa faca o virtute din faptul de a nu munci. In Romania, tipul omului inteligent si unanim simpatizat este chiulangiul sistematic, pentru care viata este un prilej de capriciu subiectiv, de exercitiu minor al dispretului, de negativitate superficiala. N‑am intilnit om care sa aiba o mai slaba aderenta la valori ca romanul. De cind exista Romania, nici un intelectual n‑a murit pe o idee, vreau sa spun ca nici unul nu s‑a substituit vreunei idei. Atitudinile spirituale sint identificabile aiurea prin nume; ne descurcam in istoria spiritului cu ajutorul indivizilor. Intelectualul obsedat este un monstru la noi. Indoiala de sacrificiu este o nota diferentiala a romanului. Credinta in inutilitatea jertfei este asa de organica, incit ar trebui o febra asemanatoare epocii de martiri a crestinismului pentru a convinge acest popor amarit de sensul spiritual al renuntarii. Ne lipseste pasiunea distructiva pentru ideal. Nu poti impune o valoare decit pe darimaturi: ruinele indica totdeauna prezenta spiritului. Elanul de autodistrugere care sa se nasca din dorinta de a da lumii contur prin proprie lichidare presupune perspectiva altor lumi si gelozia pe ele, ce naste pasiunea de transfigurare a lumii acesteia. Romanul este consecvent numai in luciditatea fata de conditia romaneasca. El stie ca nici unul dintre semenii lui nationali nu este entuziasmat de soarta lui de roman. Si atunci, incepe marturisirea deficientelor proprii, interpretate si scuzate prin viciile substantiale ale Romaniei. Nici un roman nu se simte personal vinovat. Toate ratarile si golurile si le explica prin vidurile Romaniei, dezertind astfel de la responsabilitatea individuala. Este drept ca schimbarea la fata a tarii nu se poate face prin eforturi divergente si disparate, ci este necesara o modificare structurala pe baza de orientare colectiva. Daca toata Romania nu pleaca la drum ca sa se cucereasca pe sine insasi intr‑un elan colectiv, indivizii care vor sa se salveze dintr‑o romanitate deficienta sint condamnati mai curind sau mai tirziu ratarii, neavind la baza rezistenta substantei nationale. Frecventa incercarilor de mintuire individuala este totusi simptomatica si ea dovedeste ce intensitati poate sa atinga vointa de lichidare a unui dezastru national, inscris in singe. Pina cind ne vom mai proiecta golurile noastre in vidurile Romaniei?

De‑am fi dezvoltat o pasiune infinita si de ne‑am fi revarsat ardori ascunse, viata noastra n‑ar fi fost o serie de inceputuri ratate, aveam si noi reazemul gloriei, si marirea ne era o consolare, iar nu aspiratie vaga. N‑am interiorizat decit resemnarea si de aceea nu stim ce inseamna acumularile temporale, cu inevitabilele lor declansari explozive. Nimic nu se creeaza in domeniul spiritului fara un anumit grad de asceza. Cu cit viata este mai strinsa in zagazuri, cu atit cresc mai mult elanurile spiritului. Instinctele trebuie sa arda sub constiinta. Pasiunile spirituale sint clocote vitale, care nu mai servesc viata. Exasperarea biologiei intre intensitati si deficiente constituie fundamentul spiritului. Carei idei i‑am servit cu toate fortele vietii, de cite ori ne‑am ingenuncheat tariile inimii slabiciunilor spiritului? Asceza este o vointa de putere cu resort biologic, dar cu finalitatea in spirit. Un imperialism pe alt plan, dar cu o agresivitate nu mai putin violenta. Incordarile si vibratiile ascezei razbuna tot ce n‑am trait, tot ce n‑am consumat. Romanul n‑are de razbunat decit somnolenta lui seculara. Individual, n‑a refuzat aproape nimic si de aceea este clar cu sine insusi, sincer cu nimicul sau. Dorintele neimplinite sint sursa dramatismului interior. Sintem, numai prin ceea ce am acumulat netraind. Sa ne fie neistoria izvorul nostru de viata? Fi‑vom capabili sa cream prin ce n‑am facut? Tot ce s‑a creat pina acum in Romania poarta stigmatul fragmentarului. Afara de Eminescu, totul este aproximativ. Nici unul nu ne‑am laudat cu el. Caci nu l‑am declarat, cu totii, o exceptie inexplicabila printre noi? Ce a cautat pe aici acel pe care si un Buddha ar putea fi gelos? Fara Eminescu, am fi stiut ca nu putem fi decit esential mediocri, ca nu este iesire din noi insine, si ne‑am fi adaptat perfect conditiei noastre minore. Sintem prea obligati fata de geniul lui si fata de tulburarea ce ne‑a varsat‑o in suflet.

Adincimea sufleteasca a unui popor se masoara dupa gradul de religiozitate. Pasiunea religioasa exprima tensiunea unui suflet. Acele neamuri, care n‑au cunoscut perioade intregi ale vietii lor dominate cu exclusivism de o religiozitate crescuta pina la nebunie, sufera de un nivel interior extrem de scazut. Nici un popor mare nu mosteneste o religie si o accepta ca atare. Ce e drept, latinii, germanii sau rusii au primit din afara crestinismul. Decit, ei l‑au transformat intr‑o asa masura in ei, incit se poate vorbi de o recreatie. Catolicismul roman, protestantismul germanic sau ortodoxia ruseasca au atitea aderente la un fond psihologic individualizat, incit apropierile teoretice evidente nu mai dovedesc nimic pentru sursa lor comuna. Precum un popor trebuie sa dea nastere unui fenomen politic original, asa trebuie sa‑si adapteze o religie la forma lui de viata, pina a o face creatie nationala. O religie este universalista in intentia ei teoretica; ea nu poate fi insa in realizarea ei practica, deoarece nici o forma a spiritului nu este vie, decit locala, concreta, adaptata. Practic vorbind, exista numai crestinisme. Procesul acesta de adaptare este universal. N‑avem sa ne gindim decit la ce a devenit budismul in China sau Japonia, sau numai la culorile locale ale catolicismului in tarile latine, unde aparent prezinta o omogenitate perfecta.

Implinirea in religie tine de esenta si destinul unui neam. Daca prin ea nu reuseste sa‑si ridice nivelul istoric, inseamna ca el este steril spiritual. La multe popoare, fenomenul religios este anchiloza, retrogradare, incit teoreticienii de stinga au stabilit o adevarata antinomie intre religie si revolutie. Care este temeiul reactionar al religiei? Cit este principiu si cit istorie in rezistenta religiei la spiritul revolutionar? Teoreticienii revolutionari nu sint impotriva religiei dintr‑un refuz teoretic al valorilor religioase, ci din cauza opozitiei acestor valori la orice incercare de transformare totala. Sentimentul religios este prin esenta nerevolutionar, iar omul profund religios a fost totdeauna un reactionar. Deplasind conflictele de aici dincolo, el sfirseste cu timpul a fi strain complet de problema sociala. Dar nu numai atit. Spiritul religios te intoarce cu fata spre trecut. Unui om care crede in Dumnezeu, viitorul nu‑i mai poate aduce nimic. Dumnezeu este totdeauna inapoia noastra. Teologia intreaga este reactionara, fiindca ea nu vede culmi decit in imemorial. Pentru ea, timpul este o cadere; pentru spiritul revolutionar, singurul cadru de realizare. Mai mult: pentru spiritul revolutionar, timpul este o divinitate. In timp se poate face totul. Admitind posibilitatea unei modificari esentiale in temporalitate, spiritul revolutionar cade intr‑un paradox, care‑i constituie tragicul si farmecul sau. In timp nu se intimpla modificari de structura si de esenta, el fiind o fluiditate de nuante. Timpul actualizeaza si distruge. Dar in el nu se poate naste o lume esentiala noua. Tragicul spiritului revolutionar consista in violentarea timpului si a vietii.

Religia, opunind vesnicia in fiecare clipa timpului, paralizeaza avintul rasturnator.

Obsesia vesniciei il scoate pe om din viata. Poate ca toata religia nu este decit o ratacire divina a omului.

Dintre formele spiritului, cea religioasa este mai aplecata spre automatizare, inertie. Daca formele politice se succed si in mobilitatea lor asigura o respiratie usoara si degajata unui popor, religia il strabate si il invaluie pe toata durata existentei lui, fara primeniri adinci, in modificatii pur configurale. De aceea se leaga ea de formele politice si sociale cele mai durabile, pentru ca atunci cind ele se dizolva, ea sa fie incapabila a se adapta repede la altele, in nastere.

Exista totusi un moment dinamic si hotaritor, care face din fenomenul religios al unui popor o adevarata forta vitala si care este singurul in masura a‑i ridica decisiv nivelul istoric. Cind un neam, in inceputurile sale, isi manifesta aderenta la o religie, fie printr‑o convertire, fie printr‑o atasare organica spontana, contacul acela initial dezlantuie o vibratie si un dinamism neobisnuite. Este o electrizare insuficient apreciata, aceea nascuta din contactul devenirii nereflectate a popoarelor europene in formatie, triburi salbatice avind toate presimtirile de cultura, cu o spiritualitate atit de rafinata cum a fost cea crestina. In zorile fiecarui popor, momentul religios este de o fecunditate unica. Procesul prin care un neam se elaboreaza prin religie, in aurorele sale, este elementul care scuza pacatul reactionar ce defineste cu timpul fiinta religiei. Un popor care n‑a cunoscut in inceputurile sale tensiunea si fiorul contactului cu religia nu intelege nimic din rosturile trezirii din somnul materiei, din semnificatia intiii discontinuitati, a primului salt. Numai in aurora nationala, religia este un factor hotaritor. Se intimpla foarte rar sa fie dinamica si in alte perioade. Protestantismul, de exemplu, care a provocat o crestere a autoconstiintei Germaniei si ca atare o ridicare - daca nu efectiva si politica, in tot cazul interioara - a nivelului ei istoric.

Putine tari au fost care - ca Romania - in intreg trecutul lor sa nu fi cunoscut alt mijloc de respiratie spirituala decit religia. Se poate spune absolut orice despre ortodoxie; un lucru este sigur: de n‑am fi avut nici macar atit, din punct de vedere spiritual, am fi fost tabula rasa. Ortodoxia n‑a fost niciodata dinamica; in schimb, n‑a incetat niciodata de a fi nationala. Prin ea n‑am intrat in lume, dar ea a fost singura care atita vreme ne‑a dat o presimtire a altor lumi. Teza lui Eminescu, dupa care de‑am fi fost catolici eram astazi pe o treapta de civilizatie mult mai inalta, poate fi justa, cu o singura rezerva: poate nu mai eram. Defectele de evolutie ale Romaniei nu sint de natura religioasa. Daca nu ne‑am miscat atita timp, nu este de vina ortodoxia: sintem noi. Ea n‑a facut decit sa ne inchida in noi insine si sa ne vegheze tacerea sau jalea. Destinul ei are toate caracterele destinului Romaniei. Astfel se explica de ce a participat ea la aproape toate formele de nationalism si de ce ea nu poate fi decit nationalista. Este insa indoielnic ca fortele ei, ca sarmanele ei resurse ar putea‑o ajuta sa dinamizeze o Romanie crescuta dintr‑o viziune moderna. Ea nu este atit de puternica, incit opunind rezistenta sa devina reactionara; este insa destul de slaba pentru a deveni un anacronism.

Ortodoxia ne‑a tinut de cald in decursul secolelor de asteptare subterana. De mult si‑a pierdut din caldura, si daca azi e domoala, miine va fi neutra sau rece. In afara de faptul ca nici o forma a spiritului nu reuseste sa‑si mentina valorile atasate - o lunga durata - de un fond sufletesc, si acestea se cristalizeaza autonom, constituind o lume dezradacinata si moarta, exista pentru deficientele ortodoxiei explicatia religiozitatii noastre aproximative. In Romania sint multi oameni care cred in Dumnezeu; in trecutul nostru cred ca n‑a fost nimeni sa se indoiasca. Numai ca religiozitatea romaneasca este minora, nepasionata si, mai cu seama, neagresiva. Citi n‑au facut un merit din toleranta noastra si au transformat o insuficienta in virtute! Adevarata religiozitate este fanatica, profetica si intoleranta; ea inseamna primii crestini, Inchizitia si Sfintul Sinod al Rusiei tariste. (De aceea, ateism militant exista numai in Spania si Rusia.) Cine se patrunde de revelatie nu mai poate tolera nimic in afara de absolutul ei si de realizarile lui institutionale. Un om religios - adica unul care‑si defineste clipele vietii prin religie - este fiinta cea mai incomoda, cea mai inumana din cite se pot inchipui. De aceea, un popor religios, adica fanatic, profetic si intolerant, chiar daca este lipsit de capacitate politica, isi deschide un drum in lume datorita pasiunii lui religioase. In Rusia secolului trecut, biserica s‑a dovedit incapabila sa se adapteze nevoilor poporului rusesc; ea n‑a inteles nimic din tragicul problemei sociale rusesti si s‑a facut - impotriva curentelor revolutionare - un instrument al autocratiei. Ea a avut insa atita energie incit sa nu cedeze si facindu‑si din inertie o tiranie si‑a dovedit atitea rezerve de forta.

Ortodoxia noastra este circumstantiala, atenuata si neprimejdioasa. Stilul nostru religios este labil si gelatinos. Neavind nimic iruptiv, el nu mai poate constitui o interventie in destinul nostru. In viitor, ortodoxia se va tiri dupa Romania. N‑am avut un destin religios dramatic. Este chiar bine sa fii ortodox. Nae Ionescu spunea odata ca neamul romanesc odihneste in ortodoxie. Oare nu odihneste mai repede ortodoxia in el?

Crestinismul nostru e pastoral si, intr‑un anumit sens, neistoric. El se desfasoara, ce e drept, pe un plan colectiv: dar nu stimuleaza si nu determina un sens ascendent al comunitatii. N‑are nimic gotic religiozitatea autohtona. In ea predomina cenusiul picturii bizantine; sufletul nostru religios se imbraca in culori afumate. Daca am fi fost cu adevarat niste credinciosi activi, trebuia sa fim astazi mult mai departe in mersul nostru. Dar pulsatiile in andante definesc toate domeniile vietii noastre. O sensibilitate in minor nu putea sa se lege decit cu o gindire statica si cu o viziune pasiva a vietii. Este insa reconfortant a vedea cum Romania incearca - printr‑un instinct al devenirii ei - sa‑si lichideze pacostea traditionala a spiritului contemplativ. Cine‑ar mai putea afirma astazi ca sintem un popor contemplativ? Toti sint de acord ca am fost. Orientarea inspre politic a invins plaga unei visari sterile, lipsite de o adinca interioritate, fara scuza profunzimii si a dinamismului interior. Trecerea de la contemplativ la politic este una din fericitele conversiuni ale acestei tari. De altfel, comparind trecutul cu idealul de viitor, sintem siliti a face o intreaga tabla de conversiuni. De o parte, anchilozele seculare, iar de alta parte, caile de eliberare; tot ce ne‑a impiedicat sa devenim natiune si tot ce ne va ajuta; elemente care ne‑au fixat in cadrul culturilor mici si cele ce ne vor salva din el; destin de tara ingenuncheata si accesul la mare putere etc..

Paralelismul acesta determina rosturile Romaniei si sensul ei in lume. Toate elementele care vor trebui sa‑i alcatuiasca viitorul constituie o suma de categorii, constitutive marilor culturi. Romania va trebui sa si le asimileze, sa le integreze, sa apartina lor.

Distanta launtrica de trecutul nostru trebuie interpretata in justa ei valoare. Noi nu spunem ca stradaniile lui Stefan cel Mare sau ale lui Mihai Viteazu sint lipsite de importanta si de un anumit dramatism. Ele n‑au depasit insa caracterul unei reactiuni de existenta si n‑au intrecut, intru nimic, limitele defensivei. Neservind o idee, ele nu pot constitui o indrumare, iar continuitatea noastra fata de ele ar fi un indreptar steril. Un trecut este numai atunci istorie, cind ideea pentru care lupta atinge un nivel transistoric si este servita de o forta echivalenta valorii ei. Dintr‑o epoca moare tot, afara de ce e transistoric. Renasterea sau Evul Mediu nu ne intereseaza decit pentru ceea ce mai pot spune si astazi; pentru valabilitatea tipologica si sensul lor intemporal. Transistoria include tot ce e actual in istorie. Daca perioada romantica nu ne‑ar mai fi in nici un fel o intilnire neindiferenta, ea ar fi un produs pur istoric, lipsit de un germen fecund. Suma de prezente a trecutului alcatuieste viata istoriei. Ramine din trecut tot ceea ce nu este documentar. Transistoria este in sine.

Relativismul a transformat devenirea in absolut si a exagerat concretul pina la substantializare. Anulind categorii si eliminind generalul, a fixat celula istoriei in totalitatea concreta si inchisa a perioadei istorice. Epoca a devenit monada, iar generatia, un grup organic de o convergenta perfecta. In sine, epocile nu sint universale, dar toate contin un simbure de universalitate. Cele cu adevarat mari se leagana in universal. Acest proces nu se intimpla constient sau voit, ci naiv si nemijlocit. Epocile mari ale istoriei sint definite de o naivitate creatoare, deoarece spiritul, in elanurile si eflorescentele culturii, nu s‑a detasat de viata in dualitatea caracteristica apusurilor,ci se inmladie pe ondulatiile vietii.

Nu se poate crea cu constiinta universalitatii, fiindca orice creatie este un act nemijlocit al spiritului. Cind in tine se intiparesc caracterele epocii si cu ele dai expresie unui continut interior, realizezi o obiectivare ce n‑are aderenta teoretica si constienta la insusirile vremii tale. Marii creatori n‑au cunoscut pozitia lor in timp. Creatia presupune un infinit fond psihologic, dar exclude un orizont teoretic echivalent. Epocile istorice productive, desfasurindu‑se in naivitate, se adincesc in sinul valorilor, ca‑ntr‑un cerc limitat. Psihologiceste, epocile au o respiratie ingusta si un ritm sacadat de toate insuficientele. Este indiscutabil ca amploarea pe care o atribuim noi viziunii omului Renasterii depaseste dimensiunile reale, precum iarasi s‑ar putea sa nu intelegem decit fragmentar complexul sufletesc al omului medieval. Interpretarile moderne au facut din Renastere o lume. Ce e drept, ea este o epoca incomparabil individualizata; numai ca, datorita acestei individualizari, ea nu a putut fi atit de cuprinzatoare pe cit se spune. Ne‑am obisnuit a atribui Renasterii si consecintele ei indepartate sau apropiate. Tot ceea ce in baroc sau in romantica este derivare tardiva din Renastere atribuim acesteia. Reflexele istorice indepartate ale unui fenomen nu sint revelatoare pentru esenta lui, ci pentru sufletul epocii care isi cauta analogii trecute in mod inconstient. Ca romantica a iubit Evul Mediu si l‑a iubit in felul ei, acest fapt este caracteristic romanticei, identitatii ei, nevoii de a‑si defini afinitatile.

Epocile creatoare sint mult prea rotunjite in simburele lor pentru a fi prea incapatoare. Universalismul constient, cautat, dezvoltat pina la obsesia cuceririi extensive a spiritului, este un element definitoriu al epocilor de amurg, al acelor epoci de sinteza si de sincretism avide de toate valorile, juxtapunindu‑le, dar neinsumindu‑le, alaturindu‑le steril, intr‑un agregat axiologic. Divergenta valorilor este pasiunea alexandrinismului. Sterilitatea spiritului il face incapator pentru orice si viziunea retrospectiva, reactualizind lumile de valori ale trecutului, face contemporana intreaga istorie. Universalismul exterior al epocilor de decadenta dovedeste, prin contrast, ca orizontul teoretic nu este conditia creatiei si ca excesul de luciditate descopera un suflet incapator, dar steril.

Cu cit epocile pe care le inglobeaza o perioada istorica sint mai limitate ca sfera de valori, cu atit succesiunea lor este mai rapida. Dinamismul culturii moderne isi are explicatia in marginirea excesiva a diverselor epoci si a pasiunii devorante a omului modern de a epuiza valorile pentru a le substitui. Devenirea istorica isi are ratiunea in insuficienta structurala a fiecarei epoci. Chiar daca epocile sint inchise in ele insele, fiecare are un germen de viata, care se dezvolta si moare, incit limitarea momentelor istorice este o insuficienta organica nesolutionabila. In aceasta insuficienta trebuie cautat motivul substituirii epocilor si al mobilitatii formelor culturii. Inconsistenta tuturor structurilor de viata creeaza o fluiditate ce face din caile existentei tot atitea pierderi de substanta.

Valorile, nascute din viata, iau drumul razna si nu se mai pot reintoarce spre surse. Tragedia mai adinca a culturii nu se afla numai in simbolismul ei, care constituind valorile intr‑o lume derivata le indeparteaza de o zona ontologica, ci in pornirile centrifugale ale spiritului care, incepind cu autonomia de viata, sfirseste la antinomia cu ea. Cine ar incerca sa se descurce in multiplicitatea culturilor, in ireductibila lor complexitate tipologica, n‑ar violenta prea mult individualitatile lor, daca le‑ar clasifica din punctul de vedere al solutiei fata de problema spirit - viata. (A solutiei intrinseci, practice, a "atitudinii".) Sint culturi al caror stil se bazeaza pe o exasperare a conflictului dintre spirit si viata (cultura indiana, egipteana, goticul european si goticul ca o categorie mai mult sau mai putin imanenta tuturor culturilor). Altele, neputindu‑l invinge, l‑au atenuat (cultura greaca, intrucit a realizat o armonie mai mult dorita decit efectiva; cultura franceza, ca o cultura abstracta, in care spiritul nu se opune vietii, ci numai inteligenta; cultura japoneza, ca o cultura a gratiei etc.) Intreg procesul culturii isi are radacinile dramatice in elementele ne‑vitale ale spiritului; istoria nu este decit vibratia din golurile irationalului. Deficientele vietii au creat devenirea istorica.

II

La orice temperatura ar fi ridicata si pe mina oricui ar cadea, cultura romaneasca isi are determinate anumite directii, pe care nu le poat modifica nici o lume de continuturi, oricit ar fi ele de variabile si de divergente. Intrucit facem parte dintr‑o cultura si sintem integrati procesului ei, activitatea noastra intra intr‑un fagas, despre care putem sa nu stim nimic, el nu exista totusi mai putin. Ceea ce putem face este sa dezvoltam la maximum tendinte imanente noua, dar nerealizate din toate motivele caderii noastre. Nu ne mai ramine decit sa incepem a ne descoperi pe noi insine.

Toata forma romaneasca de existenta este stapinita de geniul momentului. In zadar am incerca sa ne educam spiritul inspre activitatea constructiva, cu tot ceea ce ea presupune ca preparare constienta si efort sustinut. Inspiratia de moment este legea noastra. Romanul iubeste intorsatura, adica inconsecventa in procesul lucrurilor. Cel mai mare chin pe capul lui ar fi construirea unei catedrale; tendinta lucrurilor inspre inaltime, ascensiunea firii e straina complet geniului nostru. Turnurile bisericilor romanesti nu se sprijina in cer, asa cum se intimpla cu cele gotice, ci, rezemate pe corpul bisericii, ele par a fi multumite ca se afla undeva, aproape de tot, un pamint, de care nu e bine sa te indepartezi. O catedrala este un raspuns lui Dumnezeu la toate intrebarile care i le‑a pus omului. Ea dovedeste ca distanta intre creator si creatura este departe de a fi infinita si ca, la urma urmelor, ei s‑ar putea intilni vreodata in inaltimi. Sensul ultim al catedralei este o provocare si o sfruntare adresata divinitatii. Sint turnuri pe care omul n‑a avut curajul sa scrie: pina cind vei mai fi Dumnezeu, Doamne? Toate operele pe care omul le‑a conceput pentru preamarirea lui Dumnezeu sint o dovada a marimii umane, iar nu divine. Profilul unui turn pe un cer in inserari este simbolul tragediei sau infinitului uman.

Facut‑am multe bisericute in trecutul nostru, toate triste si mici. Improvizatii de credinta. Stefan cel Mare si‑a exercitat ocazional un sentiment de pietate si ne‑a construit pe loc atitea si atitea biserici, locasuri minore si amarite ale dezertiunii din lume, si nici o constructie monumentala, care sa intensifice un sentiment de viata si sa‑i dea nesfirsitul dramatic si vibrant care napadeste sufletul in orice atmosfera gotica.

Nu numai din cauza navalirii frecvente a hoardelor, ci si dintr‑o dispozitie launtrica, organica, romanii si‑au asezat satele in ascunzisuri, in vai nebanuite, in obscuritatile naturii. Comparati acest sentiment de viata cu acela care a impins semintiile germanice sa ridice burguri pe singuratati de stinci, sa‑si proiecteze taria singelui in ziduri si blocuri de piatra. O tristete infinita ma cuprinde de cite ori ma gindesc cum, o mie si atitia de ani, ne ascundeam prin paduri si munti de frica dusmanului, adica de propria noastra frica. Nu exista vrajmasi, ci numai frica din care ei se nasc. Multi dusmani am vrut sa mai avem! Trebuia sa fi construit ziduri in jurul nostru, sa fi fost si noi o lume, sa ne fi cladit destinul in piatra. Asa, n‑a mai ramas nimic greu din trecutul nostru. In zadar caut dupa demnitatea ruinelor. Cetatile Moldovei nu ma consoleaza; romanii tot in munti fugeau.

Lipsa unui simt ascensional al devenirii, al unui elan constructiv in procesul firii, a facut cultura romaneasca o cultura a imediatului. Toate lucrurile se intimpla aici si acum. A te descurca printre contingente, iata imperativul viziunii circumstantiale a vietii. Atunci si acolo, fie ca determina trecutul sau viitorul, constituie un imperiu al necesitatii, in care amintirea nu poate atenua nimic, iar pentru viitor, vointa nu poate interveni decit ineficace. Romanii par a fi inteles peste masura ceea ce este irevocabil si transuman in fiinta timpului si spatiului.

Toate marile culturi s‑au nascut din lupta biruitoare cu spatiul si timpul. Imperialismul, ca expresie suprema a marelui stil politic, este un dispret, o ofensa adusa spatiului. A‑ti face intinderile sclave exprima setea arzatoare si criminala de a supune rezistenta lumii materiale. Revolta impotriva spatiului este mobilul secret al imperialismului. Ultimul soldat care serveste o idee imperialista este mai avid de spatiu decit cel mai pasionat geograf. Urmele pasilor soldatilor romani ar trebui sarutate.

Sau sa ne gindim numai la bravarea timpului, la oamenii care si‑au creat destinul in inceputurile si pe culmile marilor culturi. Oare acei ce au impus lumii un stil de o individualitate unica n‑au avut sentimentul unei energii nelimitate, capabile nu numai sa escaladeze clipele, dar sa infringa, sa se ridice pe cadavrele momentelor? N‑au ingenuncheat ei prezentul si viitorul, in pornirea de a da nastere la forme noi de viata? Marile culturi au creat in ciuda timpului. In orice elan, el cedeaza din rezistenta, incit victoria asupra lui este un indiciu categoric al vitalitatii spiritului.

Ireductibilul si irevocabilul spatiului si timpului nu sint cunoscute de avalansa ca soarta a culturilor mari. Cu constiinta fatalitatii timpului, nici un popor n‑ar fi facut revolutii, si nici razboaie n‑ar fi purtat, daca spatiul ar fi fost atit de eterogen directiei lor interioare. Demiurgia culturilor a generat spatiul si timpul fiecareia.

Deoarece noi romanii nu ne‑am incercat in procesul inconstient al luptei cu spatiul si cu timpul, nu avem o fizionomie proprie. Nu ne‑am impus fata in forme obiective si astfel greu ne putem arata si greu ne putem face cunoscuti. Fata de timp si de spatiu ne definim figura. Ea cistiga cu atit mai multe caractere, cu cit sintem mai personali in tendinta noastra de a ni le asimila.

Defectul Romaniei este ca a fost prea multa vreme o potentialitate; a intirziat sistematic sa devina o actualitate istorica. In asemenea conditii, cum o sa‑si poata preciza o fizionomie? Unde e stilul nostru? Exista un singur oras romanesc, cu o marca arhitecturala proprie? Am ramas la taran si n‑am stiut ca satul n‑a intrat niciodata in lume.

Romanii au trait o mie de ani ca plantele. Cresterea vegetala le‑a determinat ritmul vietii lor. Precum, pentru o planta, totul se face peste ea, asa si romanul; totul s‑a facut peste el: biologia, ca si istoria. Unui popor de tarani i‑a facut mare placere sa nu intervina in cursul lumii. Nu exista neam care sa fie de o mai resemnata abandonare in moarte. Tragedia izvoraste dintr‑un protest disperat si inutil impotriva mortii; el nu duce practic la nimic, insa se naste dintr‑un sentiment infinit si duce la alt sentiment infinit. Romanii au stat sub moarte ca sub turci, au acceptat‑o. Si asta inseamna a‑i plati birul.

Nenorocirea noastra este c‑am integrat moartea in ordinea fireasca si am primit‑o cu duiosie si fara dramatism. Mai bine ne‑am fi dispensat de ea, asa cum au facut francezii, care au creat o cultura fara spirit tragic. Dar cine cunoaste fericirea francezilor, de a fi avut o superioritate naturala fata de moarte? Sint insa culturi intregi care, din oroare de moarte au ajuns la cultul ei (cea egipteana de exemplu), care din dureroasa intimitate cu ea au imprimat o directiune specifica stilului lor de viata si n‑au acceptat‑o ca o evidenta a lumii naturale. Romanul se simte prea la el acasa intre viata si moarte, si‑si face un drum placut printre ireconciliabilele acestea initiale. Traind cu o familiaritate indiferenta intre lucruri care au greutate numai prin patosul distantei, el si‑a redus din fiorii la care nu‑i bine sa renunte spiritul. Astfel, Romania nu este o tara tragica. De Dumnezeu, n‑am stat niciodata prea departe. Exista o literatura populara, cu mai multe povesti in care El se plimba mai des ca printre noi? Mihnirea, cazna si necazul acestui popor au ridicat multe scari intre pamint si cer. Bisericile n‑au trebuit sa provoace inaltimile.

Ce fioruri trebuie sa fi cunoscut Evul Mediu, oamenii din timpul lui, care faceau cerc cu casele lor in jurul catedralelor? Orgoliul infringea pietatea. In jurul bisericutelor noastre, umilinta infringe credinta.

In genere, romanii au prea multa umilinta si prea putina pietate fata de lucruri. Pietatea este ultima forma a seriozitatii in fata ordinii invizibile. Cind ea afecteaza un caracter uman si imanent, atunci viata este convertita intr‑o valoare echivalenta transcendentei. Este ca si cum toate aspectele realitatii ar fi strabatute de un suflu divin si s‑ar impartasi, in diversitatea lor, din acelasi izvor absolut. Din pietate se naste un sentiment solemn al vietii. Toate actele se desfasoara si se consuma ca oficieri, intr‑o gravitate eleganta. Pietatea da un sens etern zadarniciilor. De aici, farmecul ei discret. Lumea catolica reprezinta atita seriozitate grava si atita responsabilitate istorica deoarece, ca nici una, a ingrijit in sine o pietate activa, cu ceremonialui inerent si cu grandoarea masurata care au asigurat catolicismului o dominatie atit de justificata. S‑a mai adaugat spiritul politic, si lumea cealalta a fost bine valorificata in lumea asta.

Umilinta te aseaza totdeauna sub lucruri. Prin ea nu te recunosti nici macar la nivelul si conditia devenirii curente. Umilinta este sentimentul cel mai a‑istoric din cite se pot concepe. Refluxul vietii este leaganul ei. Daca, individual, ea poate presupune un spirit detasat, in expresie colectiva, e descurajanta. Umilinta este un viciu. Caci rapeste atit omului, cit si lumii, farmecul si valoara.

Una dintre multele cauze ale scepticismului romanesc este si influenta dizolvanta a umilintei, acest sentiment ce ne‑a umbrit pe noi, romanii, de cind e lumea. Parca de secole n‑am fi opus mizeriilor ce ne veneau de la alte popoare decit raspunsul intelepciunii pasive a taranului: "Sa treaca de la noi!" Nu exista o fiinta mai umana decit romanul. Acesta e dezastrul. La orice monstruozitate, taranul iti va raspunde invariabil: "intre oameni se intimpla toate". Excesul de intelegere, din fuga de conflict si de drama. Acesta e si sensul scepticismului, in general.

Romanii n‑au aproape nici o intelegere pentru istorie, careia‑i substituie conceptia destinului. Si ce este ideea de destin? Logica irationalului. O directie interioara intr‑o lume de contingente, o fatalitate intr‑o totalitate de variabile. Pe cind insa culturile moderne au renuntat la ideea metafizica a destinului, inlocuind‑o cu una psihologica, noi romanii am ramas la sensul metafizic al soartei. Pentru un german sau pentru un francez, destinul nu inseamna mai mult decit un ireductibil launtric ce ne da o forma in viata. Fatalitatea creste din suflet si ramine in marginile lui. Daca totusi depaseste sfera psihologica, ea afecteaza forma unui determinism mecanic, fara baze in ontologic. Romanul vede insa o sursa universala realitatii esentiale care e destinul. Fatalismul ete determinism pe baze metafizice.

Ideea de destin are marele merit de a explica toate si nimic. Forta oarba, care‑si are limitele imanente ale unei logici specifice, ne satisface gustul nostru de a cauta o baza ascunsa si generatoare a tuturor continuturilor de viata; ea insa nu le poate explica diversitatea si divergenta. Exuberanta fenomenala se ridica, autonoma, peste monotonia soartei. Peisajul istoric ramine strain. In momentul in care romanii vor abandona ideea de destin, ca realitate sub care omul geme, incapabil de a se misca, ei vor intelege istoria si poate i se vor integra.

Sintem un popor prea bun, prea cumsecade si prea asezat. Nu pot iubi decit o Romanie in delir.

Toti acei care iubesc poporul romanesc mai putin decit mine - fiindca ei nu‑i iubesc viitorul lui - sustin ca insusirea esentiala si de mare merit a romanului este omenia. Nu vreau sa spun ca ea e un defect, dar imi este imposibil sa‑i descopar altceva decit o virtute mediocra, care nu poate fi o culme decit pentru oamenii lipsiti de personalitate. Intr‑o lume in care numai excesul inimii si al inteligentei, frenezia si calculul echivoc, instinctele tari si ipocrizia pot ajuta o ascensiune, la ce ne‑ar putea folosi o cumsecadenie colectiva? Ce este omenia? A da omului ceea ce este al omului. Setei mele de conflicte in lumea aparentelor nu‑i pot gasi un antipod mai detestabil decit omenia. Daca i‑as dori Romaniei sa traiasca in pace si la racoare, m‑as bucura si eu de omenia noastra si m‑as asocia la un elogiu comod si plat. Decit insa o bunastare nesemnficativa, mai bine o ruina con brio. Cine nu traieste apocaliptic destinul Romaniei nu intelege nimci din ceea ce trebuie sa devenim. Fiecare ar trebuis a ne sfisiem pe imperativul devenirii noastre.

Cind s‑ar spune ca ardoarea, si nu omenia, este insusirea de capetenie a Romaniei, mi‑as incrucisa bratele si as astepta sa lunec cu ea automat spre glorie. Sau pasiunea, focul, elanul si chiar teroarea. Franta este opera entuziasmului, mai mult decit a rationalismului si a clasicismului. De altfel, pasiunea oarba pentru logica i‑ar folosi mai mult decit logica.

Unii cred ca sint nationalisti daca flateaza starile de fapt ale unei tari si gasesc in istoria ei singurul indreptar. Sau cum vorbesc ei, de "virtutile traditionale". Cum de n‑au observat ca aceste vituti ne‑au tinut pe loc atita vreme? Nu este bun si valabil ceea ce un popor are din mosi‑stramosi, ci numai ceea ce‑l mina inainte. Daca toti romanii ar deveni prin minune sfinti si in aceasta stare n‑ar cistiga nimic ca forta istorica, as declara sfintenia un atentat la edificiul nostru istoric. Tot ce pune Romania in miscare este bun, tot ce o tine pe loc e rau. Singura iesire este un dionisism al devenirii romanesti.

Daca ascensiunea Romaniei ar pretinde idealuri meschine si compromitatoare, limitate si antiumane, ele ar trebui declarate absolute si perfecte. Ascensiunea unei tari este singura ei morala.

"Adevarurile organice" ale unei natiuni sint erorile necesare cresterii ei. Cum tote fenomenele de crestere au la baza un elan orb, nu vom gasi in ele conditia prielnica a cunoasterii. Autoiluzionarile din aurora culturilor indica un proces foarte natural. Luciditatea este omanifestatie de crepuscul al unei culturi. Oboseala a luat locutl cresterii. Atunci incepe a se sti. Si adevarurile nu mai sint "organice", adica nu si le mai creeaza viata pentru uzul ei, ci devin expresii autonome, care nu mai servesc. Fata de epoca homerica, in care spiritul elin este inca intunecat de somnul materiei, intrevazind putine adevaruri, intr‑ o trezire inca neconsumata, - epicureismul si stoicismul demarca o disocierre a elementelor solidare initial, incepind cu autonomia spiritului, care creeaza constient adevaruri pentru o viata pierduta in ratiune. Fiecare cultura isi are o epoca de cunoastere, care nu coincide cu un moment de inflorire spirituala, ci cu luciditatea ca fenomen colectiv. Un fel de oboseala contemplativa, bazata pe lichidarea naivitatii, acest dar incomparabil al tuturor aurorelor de cultura. De o parte epoca de naivitate, de cealalta, epoca de cunoastere. Lumea homerica si sincretismul alexandriu inseamna doua epoci la antipod. Secolul lui Pericle este epoca de maturitate si de rotunjime.

Lumea gotica si istorismul modern reprezinta, in plan occidental, acelasi dualism, de aceeasi semnificatie si gravitate. Clasicismul francez si romantica germana sint momente culturale perfecte, culmi de cultura asezate intre epoca de naivitate si de cunoastere a Frantei si Germaniei. Ele au ceva din mireasma desteptarii originare a spiritului si din parfumul dizolvant al luciditatilor crepusculare. Fecunditatea lor este insa departe de a fi echivoca, ea inradacinindu‑se in temeliile unei culturi. In clasicism si in romantism, Franta si Germania si‑au intins o oglinda pentru a se putea adora narcisic. In toate momentele mari de cultura, triumfa un Eros spiritual. Este o oglindire in propriul abis de fecunditate si de iradiere. Cu Schelling, Novalis, Hegel si Schlegel, Germania s‑a desfatat in strafundurile sale si si‑a pipait marginile. Romantica germana, mai mult decit oricare alt moment al spiritului european, justifica definitiv participarea la istorie. Atita vis al spiritului compenseaza trivialitatea de secole a gindirii si a vietii.

Romantismul german este autoextazul spiritului in finit.

Procesul "normal" al unei culturi o face sa treaca in mod inevitabil prin perioada initiala a naivitatii. Nediferentierea si indiviziunea imprumuta culturii, intr‑o astfel de faza, un caracter de tot concret. Separatia de natura este in curs, fara ca totusi cultura sa constituie o totalitate autonoma. Cita natura este in cultura indica gradul ei de naivitate. Ritmul ascendent al unei culturi o ridica din pamint, din piatra, din elemente. Progresul in spiritualizare inseamna o indepartare de originar. Autonomia spiritului de viata, care devine realitatea tragica a tuturor culturilor, incepind de la maturitatea lor la decadenta, infringe ultimele urme ale naivitatii. Cultura are in inceputurile sale un ritm cosmic. Cu cit ea se diferentiaza mai mult de natura, cu atit ea devine mai a‑cosmica. Negatia cosmicului isi afla sursa in elementele centrifugale ale spiritului. Interiorizarea lui este o fuga de viata.

Faza naiva in evolutia istorica a unei natiuni imbina intr‑o sursa comuna statul, dreptul si societatea. Constiinta statala, juridica si sociala nu se autonomizeaza. Naivitatea istorica are ca presupozitie comunitatea. Despre socialism nu se vorbeste decit unde ea nu mai exista. Disparitia statului in societate, care este o idee centrala a socialismului, n‑a putut aparea decit in diferentierile rezultate dintr‑o devenire complexa. Risipirea ethosului comunitar a pus problema socialista. Omul modern nu mai stie care este simburele sau: natiunea, statul, societatea sau dreptul. Inainte vreme era macar Dumnezeu, care topea in sine toate contradictiile. In dictatura sau socialism, el cauta o simplificare si o formula, o reducere la un principiu. Pluralismul, in orice forma, nu este o solutie pentru muritori.

Omul s‑a simtit totdeauna mai bine in epocile de naivitate. Odata ajuns insa intr‑un ritm in care cunoasterea s‑a cristalizat ca un continut de cultura, el s‑a abandonat dramatismului acestei forme de viata si a acceptat riscurile ca necesitati firesti. Un popor isi savureaza, la urma urmelor, decadenta sa. Cetatenii romani, care in viciu si betie asistau la ruina Imperiului din umbra curtezanelor orientale, nu se gindeau cu nici un regret la vremurile in care titele Lupoaicei erau piatra de temelie a celui mai maret imperiu.

Romanii n‑au suferit niciodata de prea multa naivitate. Netraind prea mult in lucruri, ci mai mult sub ele, ei au avut perspectiva de jos; excesul de luciditate al romanilor numai asa poate fi explicat. El n‑a fost fructul unei cunoasteri spirituale, cu privelistea din inaltime, din distantele spiritului, ci din izolarea noastra sub curentul vietii. Luciditatea decadenta este plantata cu radacinile in aer. Orice gen de luciditate este o distanta de fiinta.

Naivitatea este un reflex paradiziac in imediat. Datele nemijlocite ale vietii sint traite in ele insele si, chiar transfigurate in mit, ele se leaga direct de participarea sufletului. Nu trebuie totusi sa ne imaginam stilul naiv al culturilor, in albastru de Fra Angelico, deoarece naivitatea presupunind originarul, implica un intreg complex de izbucniri primitive si bestiale. Decit, bestialitatea este, in aceasta epoca, iresponsabila si afecteaza mai repede un caracter de prospetime. Si apoi, etica naivitatii este biologia.

Ca n‑am cunoscut deliciile naivitatii, ca o perioada de cultura, este o dovada in plus c‑am vegetat la marginile istoriei si ca o conditie unica defineste tragedia noastra. Taranul roman e mai lucid si mai batrin sufleteste decit taranul italian sau german. Daca biologiceste este superior taranului francez, el are o maturitate sufleteasca de care ar trebui sa ne intristam. Taranul roman stie cam prea mult despre viata si despre moarte, desi nu intelege nimic din istorie. Ai crede ca cine stie ce experienta seculara de viata intensa cu o traditie indepartata il sileste la atita indoiala si amaraciune. Taranul bavarez, olandez sau elvetian este un sugaci fata de taranul nostru. Poate ca toti romanii nu sintem decit niste copii batrini. Sa ne fi nascut din oboseala romanilor si lacrimile dacilor? Nu este chiar asa de placut a mai adauga un plus de cunoastere imensitatii de luciditati autohtone.

Ne‑au lipsit conditiile psihologice ale naivitatii. Altcum, nu ne‑am putea plinge, caci indiferentierea organica a Romaniei a prezentat substratul concret pentru un gen naiv de viata. N‑am fost noi prea mult popor si prea putin natiune, mult mai mult societate, decit stat? Iar din punctul de vedere al rationalitatii formelor de cultura, nu reprezinta alcatuirile noastre de viata un excedent de irational?

Dar daca ne‑au fost interzise deliciile naivitatii, nu ne mai ramine decit sa dam intrarii noastre constiente in cultura un accent de frenezie necunoscuta Romaniei. Ar fi un lux pentru spiritul primar al culturii noastre sa divinizam expresiile aurorale ale culturii. Noi trebuie sa avem in fata finalitatile esentiale si ultime ale devenirii culturilor. Am fost prea mult popor. Indumnezeirea acestei realitati primordiale a fost tentatia permanenta a paturii noastre culte. Astfel de excese le‑au cunoscut si germanii, insa le‑au corectat totdeauna cu ipostazierea statului. Daca un Fichte, in timpul renasterii nationale germane, gasea in revenirea la popor, ca sursa de productivitate irationala, o salvare pentru Germania si o eliberare de etatism, Hegel a substituit statul lui Dumnezeu si i‑a scris o teodicee cum n‑a mai cunoscut istoria nici inainte de el, nici dupa el. Consideratiile lui despre stat iti dau fioruri cosmice. Ai vrea, citindu‑le, sa renunti la iluzia individualitatii, tale, sa te asimulezi complet in existenta statului, sa‑ti anihilezi principiul anarhic, sa‑ti uiti ca esti persoana. Dumnezeu n‑a devenit actual decit prin Christos: asa statul, prin Hegel. A vorbi despre stat ca "infinit real", "mers al lui Dumnezeu in lume". "Spiritul in rationalitatea sa absoluta", "ideea divina pe Pamint" etc. este un lucru atit de extraordinar, incit viziunile in Dumnezeu ale Sfintului Ioan al Crucii sau paradoxele poetice despre divinitate ale lui Angelus Silesius imi par simple banalitati. Hegel e cel mai mare mistic al Germaniei, fata de care Kant e simplu profesor, iar Boehme si Eckhart, maestri in presentimente. Dialectica lui este justificarea definitiva a irationalismului cu o masca rationalista.

Hegel vorbeste la un moment dat despre "viata absoluta in popor". Acest maximalism organicist are un sens numai intru cit fixeaza o etapa, in nici un caz o finalitate. Sa ne inchipuim o Romanie in care cultul mistic al irationalului fortelor populare ar invada intreaga tara. O stagnare generala ar fi fatala. Orice cult pentru o realitate deja facuta este cauza de stagnare si de imobilitate. Un traditionalism consecvent nu duce la nimic, dar, mai cu seama, nu dovedeste nimic. "Poporul" este o obsesie de care trebuie sa ne ferim. Si trebuie sa ne ferim cu atit mai mult, cu cit n‑am fost sute de ani Romania, ci numai poporul romanesc. In ce fel acest neam a putut rezista atitea secole, farimitat si neexistind politiceste, este o problema careia nu‑i pot gasi un tilc valabil. Munteni, moldoveni, ardeleni au putut conserva o substanta etnica numai intru cit n‑au participat direct la istorie. Este singurul merit al pasivitatii, al subistoriei noastre, al apartenentei noastre la destinul mizerabil al culturilor mici. Cum Ardealul a fost tot timpul izolat de restul romanitatii, daca parasea anonimatul si lua parte activa - prin revolutii si razboaie - la istoria Europei centrale, el ar fi iesit, iremediabil, din orbita Romaniei potentiale, asa cum exista ea in constiinta tuturora. Actiunea izolata ar fi fost ineficienta. Ceea ce e regretabil - si aici e viciul de baza al Romaniei - este ca provinciile noastre, atita vreme, n‑au cautat o actiune convergenta si au aminat neingaduit Romania.

Totul, in trecutul romanesc, s‑a facut anonim. In zadar incerci sa descoperi o realitate vie dupa acel nimeni care ne ascunde pe toti. Am fost anonimi in anonimat. Asa sint toate starile preculturale, asa este orice subistorie. Cultura este un triumf al individuatiei. Fiinta individuala ia un caracter specific si o directie proprie, separindu‑se de colectivitate. Epocile culturale de mare stil au o structura monadica. Lumi individuale, a caror armonie deriva dintr‑o comuna participare la spirit. O cultura nu atinge culmi decit in masura in care individualitatile ei simt tentatia demiurgiei. Marii creatori au tintit o umilire a lui Dumnezeu. Precum marile culturi isi extrag avintul din pornirea lor demiurgica, asa si cu marile individualitati. Orgoliul infinit este cea mai productiva salvare din mizeria conditiei omenesti. Ma gindesc la Hegel, considerind "momentul" sau filozofic ca pe cel mai important din evolutia gindirii, spiritul absolut ajungind la perfecta autocunoastere si interiorizare. Hegel s‑a considerat ca incoronarea si culmea devenirii spiritului, iar impotriva caracterului progresiv al oricarei dialectici, a conceput sfirsitul istoriei in perfectiunea spiritului absolut realizat de filozofia sa.

Sau Napoleon, spunind la Sfinta Elena, cu atit orgoliu meditativ: "Pe mine nu m‑au infrint oamenii, ci natura. In nord frigul, in sud marea."

Omul nu poate crea decit crezindu‑se centrul istoriei. Nu este aici vorba de inconstienta oricarui burghez, care, in limitarea orizontului sau, traieste ca si cum el ar fi singura realitate, ci de expansiunea spiritului care dilata clipa pe dimensiunile vesniciei. Daca nu traiesti cu sentimentul ca tot ce s‑a facut pina la tine in vederea ta s‑a facut si ca tu esti o raspintie unica in istorie, daca nu simti ca te cere devenirea si ca momentul existentei tale este un absolut, un ce nesubstituibil si unic, atunci nu vei reusi decit sa fii un licurici in soare, o stralucire invizibila, o fadoare de lumina. Numai intru cit axa lumii iti strapunge inima, poti deveni o lume.

As vrea sa dispara, din singele acestui neam, ultimele rezerve de umilinta. Daca nu vom avea atita tarie si atit orgoliu pentru a ne reface din simbure existenta, in zadar mai facem teoria Romaniei. Aici nu vreau sa descriu mizeria istorica a unei tari, dintr‑o curiozitate obiectiva. Nu pot sa fac stiinta pe propriul meu destin. Daca defectele Romaniei, constatate aici cu pasiunea si regretele unei iubiri disperate, ar fi eterne si iremediabile, tara aceasta nu m‑ar interesa deloc si mi‑ar parea stupid sa scriu o carte de fapte fara o viziune de reforma.

O critica severa a Romaniei nu trebuie sa fie compensata insa de o utopie. Drumul Romaniei in viitor nu este presarat cu trandafiri. O mie de ani am calcat pe spini si vom mai calca inca multa vreme. Limitele Romaniei le cunosc prea bine. Vrem sa stim totusi pina unde se poate intinde ea, atit in forma ei launtrica, cit si in afara. As vrea o Romanie cu populatia Chinei si destinul Frantei. Dar nu vreau sa fac din viitorul tarii o utopie. Desi Romania nu poate fi o realitate fara acest viitor, noi trebuie sa fim insa necrutatori si cu singura noastra speranta.

Utopia este o dezertare teoretica din fata realitatii. Insuficienta instinctului construieste o alta lume, netinind seama de ireductibilul acesteia. Dispretul pe care‑l marturisim cu totii pentru utopisti este cum nu se poate mai firesc. Noi stim ceea ce nu stie un utopist: reforma lumii nu este posibila decit cu mijloacele si datele ei. Daca Platon si Rousseau ar fi conceput numai viziuni utopice, de mult ar fi iesit din circulatie. Dar ei au constatat prea adesea gradul de fatal din realitate, pentru a fi fost niste visatori ordinari. Constructiile fantastice ne‑au ajutat sa ne controlam iluziile. Defectul utopiilor este ca au incercat sa elimine din viata ceea ce are ea mai durabil: tragedia. Omul a facut insa tot posibilul pentru a amina paradisul terestru. Si a reusit peste asteptarile lui.

Daca l‑ar fi dorit cu ardoare, atunci n‑ar fi refuzat asa de usor utopiile. Nu este vorba numai de cele socialiste, ci de orie gen de utopie. Marxismul si‑a facut un titlu de glorie din a fi rupt cu traditia utopica a socialismului. Poate ca socialismul numai atunci a avut farmec. Astazi vrea sa fie o stiinta a fericirii pamintesti, construita pe o escatologie imanenta.

Distanta noastra de utopie rezulta din excesul de luciditate. Pe roman l‑as putea, la urma urmelor, crede capabil de orice, numai de utopie nu. De aceea, constructia imaginara a unei Romanii viitoare n‑ar avea pentru noi nici un sens. Stim cu totii ca in istorie conteaza numai faptele; idealurile sint amagiri, necesare unei justificari ornamentale. Un popor activ si dinamic este o mai mare realitate istorica decit unul visator, care isi uita de el insusi in idealuri. Hunii au tulburat istoria mai mult decit indienii, desi toti hunii laolalta nu fac cit o clipire din ochi a lui Buddha. Iarasi, nu pot sa trec cu vederea ca Attila este un Napoleon fata de printii Indiei, frumosi si visatori. Insusi Christos a fost un mare om politic fata de Buddha, cu toate abilitatile oratorice ale acestuia. Daca pina astazi propaganda electorala a crestinismului s‑a mentinut in toi.

Cine se apuca de lectura Evangheliilor cu interes politic are ce invata pentru viata practica. Nimeni sa nu aspire a deveni sef inainte de a fi meditat politiceste Evanghelia Sfintului Ioan. Schimbati citiva termeni, inlocuiti‑i cu expresii din lumea noastra si ati gasit cheia ascensiunii. Nu s‑a facut asa de usor o dictatura doua mii de ani.

Sa fie oare utopie, daca am crede ca Romania ar putea sa se ridice vreodata peste nivelul si fatalitatea culturilor mici? N‑as vrea sa formulez o condamnare pentru neamul meu. Si daca ar exista in Romania un oracol, mi‑ar fi teama sa‑l intreb. Cine‑mi poate garanta ca viitorul nu ne va rezerva surpriza unui miracol romanesc? Un raspuns defavorabil la intrebarea sfisietoare nu pot sa dau fara sa‑ mi tai creanga de sub picioare. O superstitie ascunsa a adevarului ma opreste insa de la un entuziasm excesiv.

Sa presupunem ca Romania ar produce in viitor o serie de oameni mari, de exceptii remarcabile. Justifica acest fenomen o depasire a conditiei culturilor mici? Ca raspunsul nu poate fi decit negativ, n‑ avem decit sa ne gindim la cazul Danemarcei sau Olandei. Danemarca a dat nastere unui Kierkegaard, geniu universal, care a influentat esential gindirea ultimelor decenii. Atitea lucruri ramin omului straine, daca n‑a petrecut citva timp in lectura si meditatia operelor lui. Dupa Nietzsche si Dostoievski, secolul trecut si‑l poate reclama ca pe o a treia marime. Inseamna aceasta ca exista o cultura daneza cu un stil al ei, de care sa se impiedice istoria universala?

Franz Hals, Rembrandt, Hobbems si Ruysdael au facut din pictura olandeza fenomenul cel mai original al acestei tari. Fara peisajul olandez, as fi inteles ce e vast si sumbru in melancolie? Cu Ruysdael in fata, gindesti tot atit de mult ca dupa lectura lui Schopenhauer. Cine s‑a oprit insa prea mult cu gindul la cultura olandeza? Culturile mesianice sint flori rare ale devenirii.

Sa mai amintim profuziunea de genii ale Norvegiei si Suediei? Ne‑am izbit cu totii de Strindberg, de Ibsen, de Hamsun si de celelalte figuri nordice. Dar in viata spiritului european cultura norvegiana sau suedeza n‑au putut constitui nici macar un moment istoric. Ele au fost "mode". Ceea ce inseamna ca au fost acceptate cu pecetea efemerului. Insesi imperiile portughez, olandez si spaniol n‑au fost mai mult decit mode politice.

Aparitia izolata a citorva oameni mari intr‑o cultura de a doua mina este deci o solutie minora, de care nu trebuie sa ne lasam impresionati. Nici macar o pleiada nu creeaza o cultura. Numai prezenta unui geniu colectiv, care face din oamenii mari proiectii, in aparenta, manifestatii individuale ale unui fond adinc si specific de cultura, poate alcatui o baza de afirmare a unei culturi. Descartes, moralistii francezi, enciclopedistii, Revolutia si, pina la un Valry sau Proust, toate geniile Frantei participa la un fond comun, pe care‑l revela in forme diferite, dar in aceeasi comunitate esentiala. Intre Pascal si Barrès este mai multa afinitate decit intre ultimul si un contemporan german, fie el chiar Thomas Mann. O cultura trebuie sa aiba o continuitate compusa din perioade aparent divergente, dar intime in substanta lor. Numai culturile mici se remarca prin manifestari si aparitii sporadice, carora le urmeaza taceri si goluri, inexplicabile in afara unei deficiente constitutionale. Se spune adesea de cite o tara ramasa la periferie: n‑a avut oameni la inaltimea evenimentelor. Sau cazul Romaniei: la evenimente mici, oameni mici. Sa nu uitam ca marile culturi au dispus totdeauna de oamenii de care au avut nevoie. Se poate spune mai mult: ei au depasit chiar nivelul evenimentelor si au facut, din plusul lor de merit, motive de neliniste si de dinamism pentru acea natiune. Cezar si Napoleon au fost mai mari decit evenimentele. De aceea s‑au prabusit amindoi. Si sa nu‑ti fie scirba de tarile ai caror oameni tinjesc sub evenimente! In loc sa le creeze, ei tremura ca nu le pot intelege sau domina! O scirba cosmica ma apuca de tarile mediocre.

Romania nu trebuie sa se mingiie ca mai apare din cind in cind prin ea cite un om mare. Eminescu, condamnat a scrie intr‑o limba necunoscuta, n‑a putut deveni universal; Parvan putea fi un Kierkegaard roman, daca nu s‑ar fi adincit in sapaturi si si‑ar fi cultivat mai putin inaltimile retorice ale inimii; Nicolae Iorga n‑a fost niciodata mai mult decit un om extraordinar. I‑a lipsit totdeauna distanta si dispretul de lume, pentru a fi un om mare.

O anumita generozitate cu Romania ma face sa cred ca ea ar putea depasi cercul ingust al culturilor mici. Acest conditional defineste conditia noastra. Ca ea nu se va putea ridica niciodata la nivelul si semnificatia culturilor mari este un fapt sigur, ce nu merita a fi discutat. Ceea ce poate si ceea ce trebuie sa devina Romania este sa atinga un sens istoric analog Spaniei sau Italiei, adica sa‑si marcheze existenta prin glorii efemere. A astepta mare lucru de la Romania - ar insemna sa ne condamnam la deceptii continue. Nu este mai putin adevarat ca romanii n‑au fost nici macar ce‑au putut. Slaba treaba peste tot!

Ceea ce face din culturile mari fenomene atit de rare nu este numai numarul restrins al tipurilor posibile de cultura, ci si faptul ca, in ordinea istorica, prioritatea unui fenomen anuleaza semnificatia tuturor acelora care ii urmeaza, de acelasi gen. Toate revolutiile democratice au fost sclave Revolutiei franceze, iar tarile in care ele s‑au petrecut n‑au cistigat, din perspectiva istoriei universale, nici un titlu de glorie. Acelasi caz se petrece si cu Revolutia rusa. Toate revolutiile comuniste din alte tari sint umbrele ei. Mai mult, in tara in care se prepara si izbucneste revolutia, Lenin este mai adorat decit proprii ei revolutionari. Acelasi fenomen se intimpla si in domeniul spiritului pur. Ce mai dovedeste rationalismul in alte tari fata de Descartes, senzualismul dupa englezi si idealismul dupa nemti? Celelalte tari au putut sa le perfectioneze; aceste curente nu caracterizeaza decit tarile in care s‑au nascut ca expresie originala. De aici deriva primejdia pentru orice tara care vrea sa se afirme; ea risca sa umble pe cai batute, cu iluzia personalitatii proprii, inselindu‑se amarnic in chemarea ei.

Toate culturile mici apuca pe cai batute. Si cele mari au anumite cadre de evolutie, care deriva din structura culturii ca atare, din conditiile ei morfologice. In tiparele lor formale, ele toarna insa continuturi specifice. Egiptul ca si Franta au trecut prin perioade asemanatoare si au consumat o logica a culturii similara; prin continut, ele isi capata o excelenta diferentiala.

Culturile mici nu cunosc logica stringenta a evolutiei, fiindca nu trec prin toate perioadele ce alcatuiesc perfectiunea istorica a marilor culturi. Ele nu sint nici capabile sa produca o serie de continuturi unice si universale, incit bat sontorog urmele celor mari. Dau nastere si ele, din cind in cind, la cite o revolutie locala, fac gesturi fara ecou, cresc si se distrug fara amploare, mor fara sa intristeze pe cineva.

Romania se va salva de la aceasta mizerie, ea insa nu va putea scapa niciodata de echivocul culturilor intermediare, ci va ramine indecisa, la zona de mijloc intre culturile mari si cele mici. O Spanie a sud‑ estului Europei, fara ardoarea si farmecul ei romantic, dar cu acelasi nivel istoric. Si fara un Cervantes, care sa ne descrie un Don Quijote al amaraciunilor noastre.

III

Romania si‑a dat seama de ea insasi numai in secolul trecut, si nu in inceputurile lui. Ca inainte vreme au stiut citiva ca sint romani este evident si nesemnificativ. O simpla stabilire de identitate, fara nici un plus dinamic. Dar, chiar de ar fi stiut, popoarele oprimate nu‑si pot valorifica autoconstiinta, pe care o refuza ca o incomoditate. Ridicarea la autoconstinta in devenirea noastra nationala a pus in discutie o serie de probleme mai mult sau mai putin inutile. Ele nu dovedesc nimic, dar sint de natura a releva inconsistenta si lipsa de directie interna a culturii noastre. Toate se ramifica din teoria fondului si a formei: orientarea spre Occident sau Orient,spre oras sau spre sat, spre liberalism sau reactionarism, spre progresism sau traditionalism etc.. S‑a creat astfel in teoria culturii romanesti un sistem de alternative, steril si iritant, justificat cu prea multe idei, dar cu nici un argument decisiv. Trebuie recunoscut ca polemica s‑a nascut din sinul nationalistilor, care suferind de obsesia specificului romanesc au uitat de Romania. De altfel, nationalismul romanesc a fost aproape totdeauna reactionar, adica n‑a iubit niciodata Romania in sensul ei ideal si in finalitatea ei ultima. In loc sa‑si fi pus intrebarea: ce trebuie sa devina Romania, ei nu s‑au intrebat decit: ce trebuie sa ramina. Orice nationalism care, de dragul constantelor unui popor, renunta la caile moderne de lansare in lume rateaza sensul unui neam, vrind sa‑l salveze.

Fondul nostru? Desigur, multe lucruri bune, dar in sinul lor o rana. Fondului acestuia datoram absenta noastra de atita timp. Absolutizarea lui este o opera reactionara. Daca ne‑am fi abandonat lui, eram si astazi una dintre ultimele tari ale lumii. Viziunea reactionara nu intelege paradoxul istoric al culturilor mici si care consista in faptul ca ele nu pot sa refaca etapele de evolutie ale culturilor mari, ci trebuie sa se integreze unui ritm, fara continuitate si fara traditie. De am fi ramas consecventi fondului nostru, astazi ar trebui sa cream epopei si mituri eroice, iar pe Proust sa‑l asteptam citeva secole, pentru a‑l citi si a‑l intelege "organic". In definitiv, cine este de vina daca ne‑am descoperit prea tirziu? Si cu ce a gresit Europa, daca am descoperit‑o atit de tirziu? Problema fondului si a formei a fost pusa de reactiunea noastra la descoperirea tardiva a Occidentului. Dupa "evolutia fireasca" a organicismului, si astazi ne invaluiam in pravile, in cronici, si astazi eram preistorie. Este o nota buna pentru adaptabilitatea si spiritul de orientare al nostru ca am putut sari din preistoria tuturor secolelor noastre de intuneric in ritmul problemelor - daca nu al realitatilor - universale. Romania este fructul unei pasiuni moderniste. Fara prejudecatile reformatoare ale liberalismului romanesc, andante‑ le devenirii noastre devenea funebru. Ceea ce in Apus era revolutie, la noi era modernism. Deosebirea este semnificativa. Caci, pe cind o revolutie se naste dinlauntru, o rasturnare modernista se intimpla din afara. Occidentul n‑a facut "revolutionari". Lucrul acesta nu este totusi atit de intristator. Important este gradul in care am fost electrizati si scuturati de cutremurul dezlantuit de contactul dintre fiinta noastra si Europa, Rusia, de la Petru cel Mare pina la Lenin, ne‑a facut decit sa‑si individualizeze fiinta prin reactiuni fata de Occident. Ea n‑a descoperit efectiv Europa decit in inceputurile veacului trecut. Filozofia germana romantica si ideile revolutionare franceze au alimentat o vibratie, care a devenit spirit revolutionar si apoi revolutie.

Reactiunea Romaniei fata de Europa este unul din fenomenele cele mai imbucuratoare ale vietii noastre. Frenezia imitatiei, care a dominat tot secolul al XIX‑lea, isi are radacini atit de adinci, ca sint nemingiiat de a fi ramas atit de neinteleasa lui Eminescu, care a priceput cum nimeni o Romanie intemporala, pentru a o refuza in contingentele ei.

Daca secolul trecut nu era dominat de o sete oarba de imitatie, de superstitia modei, a arderii etapelor, a "ajungerii" celorlalte neamuri, am fi ramas poporul obscur si lamentabil care a inteles universul prin doina si chiuituri. Vointa insa de a avea totul deodata, de a te pune in rind cu lumea, exprima o sete de istorie la un popor care n‑a trait, o dorinta arzatoare de a‑si umple golurile cu o iuteala maxima, de a se implini prin salt. Daca romanii ar fi gustat cit de putin - in trecutul lor - din fructul istoriei, care le‑a fost interzis printr‑un blestem satanic, rezerva in imitatie lua caracter de reprobare sau de distanta stilizata. Cum totul le‑a fost oprit, renascuti la viata au vrut sa cucereasca totul. Frenezia imitatiei, in acest caz, are un caracter de imperialism vital, este o dovada a unei sete adinci de viata. Ca a imbratisat atitea lucruri pe care nu le‑a priceput, ca a inmagazinat artificial, ca n‑a putut asimila tot ce a voit sa cuprinda - ce importanta au toate acestea? In fenomenul culturii romanesti, aceasta inflacarare e admirabila. Se spune: forme si numai forme. Dar puteau sa imprumute numai umbre! Nu aceasta e problema. Caci nu intereseaza in ascensiunea si aurora unei culturi continutul ei cit ritmul. Frenezia imitatiei a dat tarii un ritm pe care in zadar il vom cauta in "fondul" ei de o mie de ani. In setea ei de a imita, tara si‑a simtit instinctiv golurile. Daca selectiona valorile occidentale dupa un criticism sever, nu realiza caricaturi mai putin minore si isi rata, in plus, elanul. Paradoxul nostru istoric ne‑a obligat la aceasta maimutareala, daca nu fecunda, extrem de revelatoare. Am imitat gesturi, sisteme, ideologii, organizatii, de la haina de fiecare zi pina la speculatii metafizice. Obsesia Occidentului a fost marea noastra fericire. Pacatele liberalismului romanesc sint rascumparate indeajuns de furia modernista, care a lansat Romania artificial in lume, pentru ca viitorul s‑o poata integra substantial. Daca "fondul" nostru era atit de dinamic si cu o directie determinata, el trebuia sa asimileze specific valorile straine si sa le dea alta configuratie decit caricatura. Prezenta lui atenuata nu justifica deloc refuzul modernismului. O revolutie, cit de proasta, este mai buna decit o pasivitate rusinoasa. Cine vrea o Romanie puternica si moderna, o natiune in drum spre putere, trebuie sa recunoasca "formelor" un dinamism pe care nu‑l vom gasi niciodata in acel fond. "Junimea", cu teoria ei reactionara a culturii romanesti, reprezinta o viziune profesorala a Romaniei. Cind compari elanul inconstient si reformator al lui Eliade‑ Radulescu, ce s‑a "compromis" cu atita zel pe toate terenurile, imitind si inventind, indemnind si construind, - cu luciditatea rece, distanta si paralizanta a lui Titu Maiorescu, atunci esti obligat a recunoaste ca primul este o piatra unghiulara a Romaniei, pe cind ultimul un profesor mare si onorabil, pe care memoria nationala il va inregistra, cu timpul, tot mai inspre periferie. Inceputurile unei culturi, ca si amurgurile, se desfata intr‑un haos pe care nu trebuie sa‑l dispretuim, fiindca efervescenta lui se purifica in epocile ei clasice. Eforturile stupide si absurde, ininteligibile, ale lui Eliade‑Radulescu, schimbarea limbii si filozofia indoielnica, multilateralitatea confuza si en‑gros‑ismul lui cultural sint de o mie de ori mai semnificative pentru destinul nostru decit toate junimismele, samanatorismele si alte isme retrograde.

Cum tot ce s‑a creat la noi, cu exceptia lui Eminescu, se insereaza, cu mici nuante, intr‑o echivalenta calitativa, pentru intreg trecutul nostru cultural, trebuie sa ne orientam mai putin cu criteriul calitatii, cit cu acela al cuprinderii multiple si al valorii simbolice a unui efort, pentru stadiul si structura culturii noastre. Sint interesante, in acest sens, numai personalitatile care oglindesc situatia dramatica a Romaniei. Un Balcescu, desi paseist, reprezinta, prin soarta si gindul lui pasionat, mai mult decit toti ideologii nostri patriotici.

Fara forme, adica fara Europa (minus substanta ei), toata Romania n‑ar fi decit o suma de presimtiri de cultura. Ele au actualizat si au pus in miscare atitea energii nebanuite, incit mersul nostru - oricit de exterior si de superficial - in ultimele decenii rascumpara ceva din somnolenta atitor secole. Formele occidentale, si nu fondul oriental, au fost salvarea noastra. Asezati la periferia Europei, in cel mai mizerabil climat spiritual, nici Orient si departe de Occident, singura iesire au fost ochii indreptati spre apus, vreau sa spun, spre rasaritul nostru. Este greu de conceput si greu de inteles cum au existat unii ideologi care au gasit o originalitate valabila asa‑zisului Orient al nostru. Nu s‑a putut observa ca sud‑estul Europei are o traditie spirituala dintre cele mai nesemnificative? Apartinerea noastra exterioara si geografica la lumea sud‑est europeana a fost unul dintre cele mai mari blesteme. Cerc de cultura de Asie Mica, ereditati turcesti si grecesti in moravuri, agonie de cultura bizantina, incapabila sa ne vitalizeze spiritul, toate alcatuiesc componente ale acestui blestem balcanic, de care va trebui sa ne elibereze viitorul. Orientarea spre Orient? Da, acesta este pacatul nostru, acesta este plaga noastra seculara. Caci nu este vorba de spiritualitatea specific orientala, cu care n‑avem nici o afinitate, ci de scursorile mic‑asiatice si de acest centru de periferii spirituale, numit Balcan, unde rabufneste doar ecoul marilor respiratii spirituale. Romania trebuie sa se degajeze de toate lanturile ereditatii sud‑estice. Exploatindu‑si disponibilitatile de modernism, ea se va salva rind pe rind exterior, pentru ca mai tirziu sa‑si inchege un simbure launtric.

Ce am putea noi invata de la traditia obscura a acestui colt de lume? Biete popoare care s‑au framintat sa ajunga ceva, ca in urma sa nu realizeze nimic! Imperialismul otoman este o rusine a istoriei, este reversul negativ al spiritului. O tara care a cucerit atita pentru a nu lasa in urma ei decit pustiu si intuneric. Puterea imbecila a Turciei este responsabila, in fata unui tribunal al istoriei, de obscuritatea acestei regiuni umane. Nimeni nu ne va putea mingiia de a fi fost siliti atita vreme sa luptam si sa ne aparam de un popor atit de slab dotat, care a reusit sa lase in Europa numai o dira de fum. Cea mai trista si mai mizerabila amintire a poporului roman sint turcii. Ei au turnat peste amarul nostru toata doza de imbecilitate de care a fost capabil cel mai steril imperialism din cite a cunoscut istoria. Ca turcii au trecut Dunarea, este o pata nestearsa pentru noi si, desigur, si pentru Europa. Ei n‑au adus nici o idee, nici un freamat, nici o pulsatie noua. Nu trebuie sa ne mai gindim la trecutul nostru. Ca, atitea secole, Constantinopolul a fost punctul ideal al vietii noastre, ma ingrozesc de tot ceea ce poate imagina o disperare retrospectiva.Cultura bizantina n‑a fost decit un val negru, care ne‑a ascuns lumina, un doliu sinistru al mizeriei noastre nationale.

Lipsa de spirit politic de mare anvergura este caracteristica acestui "Orient", pe care ura trebuie sa‑l distruga in noi cu sistem. Cum o sa invatam de la astfel de neamuri cum se face o natiune! Devenirea lumii occidentale trebuie sa ne fie singura preocupare. Tot ce este oriental este "apolitic". Superstitia istoriei ne fixeaza Occidentul in centrul atentiei noastre. Romania n‑are de invatat decit de la natiunile care gindesc politic. As muri de tristete daca Romania - printr‑o perversiune a soartei - ar renaste in viitor cultura bizantina. Un singur tipat din Revolutia franceza este pentru noi un indemn infinit mai mare decit toata spiritualitatea bizantina laolalta. Caci daca nu vom invata nimic din elanurile nemasurate ale natiunilor mari, atunci nu ne mai ramine decit sa ne ingropam sufletul intre zidurile afumate ale bisericilor noastre si sa ne stingem in suspine la picioarele acelor sfinti idioti, car au tinut acestui popor de urit toata vremea trecutului sau desert.

Nenorocirea noastra tine de conditia de viata a popoarelor agrare. Ritmul lor lent ar fi o fericire, daca n‑ar exista evolutia incordata a tarilor industriale. De o parte satul si de alta parte orasul.

Entuziasmul pentru sat este nota comuna a intelectualilor nostri de totdeauna, este nota lor proasta. Caci daca ei ar fi avut cit de putin spirit politic, ar fi inteles ca satul nu reprezinta absolut nici o functie dinamica, iar pentru accesul la mare putere este de‑a dreptul o piedica. Satul este substructura si baza biologica a unei natiuni; el nu este insa purtatorul si motorul ei. Un an din viata unui oras modern este mai plin si mai activ decit o suta din viata unui sat. Si nu numai din cauza marelui numar al populatiei, ci si din felul de viata al orasului, care isi accelereaza ritmul din substanta lui interna. Orasul si industrializarea trebuie sa fie doua obsesii ale unui popor in ridicare.

Cine colinda satele noastre nu se poate sa nu le considere ilustrative pentru soarta romaneasca. Fie ele sate de munte - si atunci casele inghesuite se sprijina si se reazema unele pe altele, scunde si turtite ca de o frica seculara, cu ulite monotone care plimba truda oamenilor si cu ferestre mici si inchise ca inima taranilor, inconstienti din mizerie -, fie ele sate de ses, cu case rasfirate si curti fara garduri, reliefind prin departarile lor si mai bine un desert raspindit in suflete, cu vinturi involburind praful prin strazi si curti, asimilind totul unei atmosfere de inutilitate si de parasire, - in amindoua felurile, satul romanesc ofera, ca si cutele taranului, o trista verificare a existentei noastre de pina acum. Satul este suspendare istorica; inactualitate substantiala. O asezare care se diferentiaza numai gradual de realitatile cosmice si nu cunoaste timpul decit din auzite. Daca istoria este o chestiune de ritm, atunci satul este negatia ei.

Vai de tara impinzita numai de sate! Scutita de mari conflicte sociale si straina de problemele dureroase ale vietii moderne, ea nu cunoaste, in schimb, nimic din deliciile maretiei, ale fortei organizate, ale ofensivei napraznice. Orasul este istorie de fiecare clipa; de aceea numarul oraselor, agravind problemele unei natiuni, o salta totusi la un nivel inaccesibil tarilor agrare. Mobilitatea si trepidatia pun viata incontinuu in fata a noi intrebari si a noi solutii. Ultimul orasean stie mai mult decit un primar de tara. Cunoasterea a aparut intre zidurile cetatii. Satul s‑a multumit totdeauna cu sufletul

Avintul industrial a dezvoltat in natiunile moderne o complexitate de forme noi, multiplicate proportional febrei de industrializare. Cine masoara ce a fost Germania inainte de procesul ei de industrializare, inceput pe la 1830, in timpul realizarii Uniunii vamale, si ce a devenit in urma - este obligat sa recunoasca un salt, care a ridicat o natiune pe toate planurile. Razboaiele napoleoniene ii dadusera constiinta politica si nationala; industrializarea vertiginoasa, bazele materiale ale puterii. De la 20 milioane de locuitori, in citeva decenii se ridica la 50, pentru ca populatia sa creasca intr‑o mare numerica, ce legitimeaza aritmetic imperialismul. Sint astazi in lume 110 milioane de nemti, care isi simt chemarea ca o fatalitate.

Este un fapt universal controlabil: progresul in industrializare sporeste numarul populatiei. Chiar daca acest spor se intimpla in primele faze, el este atit de coplesitor, incit limita stationara la care se fixeaza nu poate fi conceputa ca o stagnare. De ce in primele faze cresterea populatiei este atit de evidenta? Exodul rural creeaza golul la sate si prin aceasta, o primenire. Afluxul la orase dezintegreaza satul din mersul lui firesc. In existenta lui telurica, el se mentine secole de‑a rindul in aceleasi forme si insensibile modificari, la acelasi nivel numeric. Golurile nascute prin asaltul oraselor, provocat de industrie, trebuie umplute. Si astfel, se naste la sate o primenire si o renastere biologica. In plus, muncitorimea neatinsa de somaj a dat exemple de prolificitate.

Culturile populare, rezemate pe popoare agrare, in fata anvergurii culturilor moderne, rezemate pe natiuni industriale, sint dezarmate atit spiritual, cit si material. De o parte taranul si satul, de cealalta muncitorul si orasul. O lume inchisa in sine; o lume deschisa spre tot.

Toate tarile au sate si tarani; dar nu in toate ele marcheaza stilul. In fata echilibrului plat al tarilor agricole, se ridica destinul gigantic al tarilor industriale. Acestea din urma tind sa inghita intiile; muncitorul va invinge taranul. Numai o natiune industriala mai poate vorbi de razboi. Valoarea militara a unei tari este direct proportionala gradului de industrializare. Popoarele agrare mai pot fi doar. militariste. Germania a rezistat lumii in primul rind prin forta ei industriala si numai in al doilea rind, prin eroism. In razboaiele viitoare, eroismul va fi apanajul popoarelor slabe.

Industria este conditia indispensabila a unei mari puteri. Daca Anglia si Germania au luat‑o Frantei inainte, in afara de motivele tinind de soarta launtrica a culturilor, inferioritatea industriala fata de celelalte puteri este un determinant al stagnarii franceze. Ii lipseste Frantei, in plus, si constiinta industriala, pe care o are dezvoltata, indeosebi, Germania si, recent, Rusia. Este un merit definitiv al Revolutiei rusesti de a fi creat in tara cea mai reactionara, pe ruinele celei mai sinistre autocratii, o constiinta industriala cum, in nota ei mistica, n‑a mai cunoscut istoria. Lenin, care a fost un pasionat si fervent al industrializarii, dorind pina la manie electrificarea Rusiei, a inteles, cum nici un revolutionar, conditiile accesului la putere al unei natiuni. Si, pentru ca Rusia sa devina o mare putere, Lenin a facut mai mult decit toti reprezentantii sfintei si tristei Rusii, minus Petru cel Mare. Acela care crede ca pricepe problemele viitorului Romaniei, fara sa fi studiat cu simpatie antecedentele si realizarile revolutiei ruse, este prada unei mari iluzii. Nu este vorba de a imita ideologia si metodele. Caci sistemul care aintarit Rusia ne‑ar putea fi fatal, deoarece lipsa noastra de constiinta mesianica ne‑ar dizolva complet in universalismul bolsevic. Romania n‑a avut constiinta misiunii ei in lume, pentru a se putea implini cit de putin printr‑o revolutie de mesianism social si universal. Revolutia rusa este experienta cea mai bogata de la Revolutia franceza. O Romanie viitoare, care n‑a invatat nimic din "cazul" rusesc, nu poate fi decit o constructie fictiva. Natiunile mari fac revolutiile ca sa scuteasca pe cele mici de suferinta. Revolutia franceza a "salvat" aristocratiile altor tari, acceptindu‑si moartea de la sine, precum Revolutia rusa a crutat viata tuturor burgheziilor, condamnindu‑le la o agonie voluntara, fara singe. Toate revolutiile care se nasc in umbra unei mari revolutii sint "rationale". Clasa dominanta renunta treptat. Orice postrevolutie este compromitatoare; se face prin convingere. Burgheziile lumii ar trebui sa fie recunoscatoare Rusiei, fiindca ea le‑a invatat sa moara la timp.

Fenomenul japonez nu este mai putin ilustrativ pentru progresele inerente industrializarii. Dintr‑o tara veleitara, gratie industrializarii vertiginoase si vointei organizate de a deveni mare putere, Japonia a capatat o mare proeminenta in lume, pe care numai cele citeva puteri de primul rang o cunosc. Soarta Asiei si echilibrul european depind de imperialismul nipon. Un popor insular, suprapopulat si indesat pe un spatiu mult prea redus, reprezinta cu cele citeva zeci de milioane de locuitori o realitate politica mult superioara celor 400 de milioane de chinezi. India este nula ca destin politic fata de Japonia; tot asa, popoarele africane. Ideea japoneza a orientalizarii lumii prin forta este echivalentul estic al ideilor imperialiste occidentale. Japonia a invatat din Occident metodele si justificarile teoretice; dar a avut in ea insasi substanta unei mari natiuni. Isi poate inchipui cineva delirul de grandoare (sa ne gindim la ideile generalului Araki) al unei natiuni care, pe un spatiu infim, priveste cu sete de dominare Pacificul, cu adversitate Statele Unite si Rusia, care dispretuieste toate celelalte state si se marturiseste colectiv ideii imperialiste? Oricit s‑ar baza industrializarea japoneza pe o munca prost platita si pe exploatare, viciul injustitiei sociale si economice se mai poate repara, fie prin schimbarea sistemului, fie prin realizarea politicii de cuceriri, pe cint efortul de integrare in ritmul marilor puteri este mai dificil, deoarece marirea nationala nu este un refren istoric, ci o iruptie rara. Impotriva acelora care ar sustine ca industrializarea rapeste unui popor caracterul lui specific, trebuie opus cazul extrem de semnificativ al Japoniei, care totdeauna a reprezentat o cultura a gratiei, continuata in aceleasi nuante in faza ei actuala de evolutie. Este, in tot cazul, reconfortant - pentru cine crede in intorsaturi si salturi istorice - exemplul unei tari pe care Occidentul o descoperise imbatata de parfum de flori si pierduta in politete si intimitate, pentru ca astazi sa le asocieze spiritul celui mai excesiv modernism, devenind in citeva decenii Prusia Orientului. Industrializarea, cu consecinta ei, suprapopulatia, a creat o adevarata raspintie a devenirii natiunilor.

In fata taranului se ridica muncitorul, fiinta acosmica fara sa fie spirituala, dar avind o constiinta a valorii si a sensului sau ca nici o alta clasa din trecut. Aparitia muncitorului, ca un nou tip de umanitate, determina fizionomia sociala a lumii moderne. Pe cind taranul, infundat in sate, se simtea la periferia vietii, muncitorul modern se traieste in centrul ei si ridica pretentiile justificate de aceasta integrare. Lupta impotria opresiunii, exploatarii, oligarhiei nu se da in numele unor revendicari minore, ci pentru o sete de justitie sociala si o dorinta de libertate care ii va asigura inevitabil succesul. In istorie, exploatatii triumfa intii prin prestigiul lor biologic, pentru ca apoi sa‑si caute ratiunile spirituale ale victoriei.

TTaranimea nu mai poate fi decit rezerva biologica a unei natiuni, o simpla sursa de alimentare. A crede ca, in formele viitoare de cultura, ea ar putea sa se realizeze original si valabil este, mai mult decit o iluzie, o ignoranta. Satul n‑a fost istorie decit in formele primitive de viata, care exclud istoria propriu‑zisa. In numele taranimii se mai poate lupta numai pentru dreptate, dar este imposibil a construi o viziune mesianica pe realitatile ei sufletesti. Cu cit se diferentiaza mai mult o natiune, cu atit taranimea devine mai mult un suport, dar nu un centru dinamic. Urbanizarea satelor est singurul mijloc de a pune taranimea in circulatie. Cazuta in desuetudine, din lipsa unei constiinte politice si a unei orientari moderne, ea trebuie adusa cit mai mult in ritmul general si trepidant al vietii.

Muncitorul modern este o amenintare continua si prin aceasta un element politic de prima ordine. Cine mai crede ca se poate construi o natiune, fara sa fi rezolvat problema muncitorimii, se insala amarnic sau este un reactionar inconstient. Proletariatul modern a cazut prada unei sterile superstitii internationale. Dezintegrarea din natiune este pacatul lui ideologic. Cum natiunile sint forme constitutive ale vietii istorice, el nu‑si poate realiza accesul la putere si primatul decit prin natiune. Internationalist prin aspiratii, el nu se poate implini totusi decit national. Integrarea proletariatului in natiune este una din cele mai grave probleme ale prezentului si viitorului. O natiune care nu poate realiza acest lucru este condamnata la conflicte fara iesire. Visul unei colectivitati universale, pe care‑l mingiie muncitorimea din toate colturile lumii, este, din pacate, irealizabil, avind impotriva lui tot ce in istorie este drama si irezolvabil. Muncitorimea, daca nu poate fi integrata constient intr‑o natiune, poate fi facuta sa uite natiunea. Cum? Dindu‑i‑se perfecte conditiuni de viata, aruncind‑o pe linia moarta a fericirii. Ofensiva proletariatului poate fi diminuata de acel ce nu iubeste incordarile si rasturnarile devenirii, printr‑o ireprosabila asistenta sociala, printr‑o solicitudine insistenta si prin eliminarea rationala a somajului. Mizeria muncitorimii ii justifica vointa de putere si ii da un cinism al luptei inegalabil. In numele mizeriei totul este permis. Aceasta banalitate teoretica si aceasta sfisiere practica au inteles‑o bine muncitorii si si‑au creat un orgoliu de clasa, care va intoarce odata lumea pe dos. Taranul, daca nu este totdeauna reactionar, este, prin fire, antirevolutionar. Prefera comoditatile mizeriei dramatismului luptei revolutionare. Astfel se explica de ce, nascut deodata cu istoria, a obtinut mai putin, in existenta lui milenara, decit proletariatul intr‑un secol de lupta. Spiritul revolutionar determina raspintiile istorice. Fara revolutii, istoria este devenire inerta, fadoare si fagas.

Muncitorimea a creat o cultura a maselor, cu caractere noi si fizionomie proprie.

In locul comunitatii organice, cristalizata substantial, pe care ne‑o ofera existenta statica a formelor primare sau aurorale de cultura, se inalta dinamismul si mobilitatea formelor derivate, superstructurale, complexe, fiindca incoroneaza sau amurgesc procese de cultura. Comunitatea este expresia directa si originara a unei existente nationale, este leaganul sufletului national, in deosebire de existenta de mase, caracterizata de predominarea elementului social si numai in nu stiu al citelea rind, national.

Conceptul modern al masei vede in aceasta un grup a carui solidaritate se bazeaza exclusiv pe interese. Istoria, care este substanta unei natiuni, precum forta este substanta istoriei, nu joaca un rol in cultura universalista a maselor. Marxismul, care a pus in secolul trecut mai complex si mai grav problema maselor, este ce e drept un istoricism (dupa cum au aratat Scheler si Troeltsch), dar unul metodologic, intelegind istoria functional, iar nu organic. Nu este revelator ca afirmarea maselor in istorie este, in fond, o desolidarizare de istorie? Mase au existat totdeauna; dar n‑a existat totdeauna constiinta maselor. Meritul revolutiilor n‑a consistat in a le fi ameliorat conditia exterioara si materiala, ci in a fi fost progresul cel mai rapid si mai efectiv in constiinta. Revolutia este suprema constiinta a maselor. Cu adevarat: ele sint numai in revolutie si prin revolutie. Restul este abandonare, inertie, imens numeric. Cine spune masa intelege atomizare, iar cine‑i delimiteaza conceptul modern nu‑i poate indeparta reprezentarea multimii, al carei orgoliu pleaca din numar si a carei constiinta din amenintare. Imensul cantitativ, gingantismul numeric, amplificindu‑se in constiinta individuala ca o fatalitate, face din fiecare reprezentant, din fiecare individ apartinator multimii, o fatalitate particulara, o amenintare individuala. Miscarea maselor moderne si dinamismul lor compact au ceva halucinant in explozia lor subterana. Cind ele vor ajunge la constiinta lor deplina, dilatate de orgoliul lor numeric, vor cutremura candoarea devenirii. Cultura maselor este un nou tip de istorie.

O comunitate presupune un geniu colectiv, o convergenta cu justificare istorica si un gen de solidaritate irationala, care cistiga in adincime cu cit exclude mai mult interesele. Comunitatea este o forma aurorala a culturii. In ea si mai cu seama prin ea este individul. Intr‑o comunitate, constiinta nu inseamna niciodata constinta individului, ci a comunitatii. De aceea, viziunea organicista a istoriei considera individualismul modern ca o forma de cadere. Popoarele si‑au inceput viata in comunitate; decadenta lor nu poate insemna decit emanciparea din ea. Diferentierea progresiva pe toate planurile le indeparteaza de la simburele lor si, abstractizind ceea ce este suflet si destin, le indruma spre spirit si inteligenta. Nu se poate concepe comunitate fara prospetime biologica. De aceea, ethosul comunitar se compromite in maturitatea biologica a unui popor. Perioada gotica a lumii moderne, caracteristica tarilor germanice, iar dintre cele romanice, in special Frantei, a fost aceea care, reprezentind o primavara de cultura, s‑a realizat natural si incomparabil in comunitate. A trebuit sa se consume un intreg proces de viata istorica, pentru ca formele sa devina labile, valorile sa se disocieze, indivizii sa se dezintegreze. Farimitarea in insi, solidari numai prin interes si prin presiunea numarului, dar care laolalta reprezinta o adevarata avalansa, a creat fenomenul modern al maselor, fenomen care n‑a fost strain nici lumii antice, in faza ei crepusculara, si care caracterizeaza orice cultura in faza ei de dezagregare. Aparitia masei, ca fenomen predominant si bine definit, determina si descopera un moment specific si capital in procesul unei culturi. Geniul colectiv al unui popor, din valoare interioara si insesizabila, se degradeaza, in aspectul cantitativ al maselor, intr‑o inexorabila realitate numerica. Drumul de la comunitate la masa este o degradare; dar el nu este prin aceasta mai putin grandios si fatal.

Este iarasi o mare deficienta de perspectiva si de intelegere istorica in a deplinge un astfel de fenomen sau in a te pierde in consideratii reactionare. Organicismul excesiv duce la o morfologie rigida si, vrind sa puna prea mult accentul pe continuitate, el separa istoria in structuri statice, in organisme inchise.

Atit individualismul, cit si colectivismul au contribuit la nasterea fenomenului de masa. Individualismul, exagerind individului constiinta unicitatii sale si vrind sa‑l faca mai creator in izolare, l‑a dezintegrat din comunitate. Decit, aceasta dezintegrare nu vizeaza indivizii dotati, ci pe fiecare. Individualismul nu inseamna neaparat Nietzsche. Istoriceste, el a pus problema fiecarui individ si niciodata a turmei. Individualismul secolului al XIX‑le nu pleaca de la eroismul individual, ci de la conflictul spiritual si economic al fiecarui individ in calitate de individ. Intr‑o lucrare despre Max Stirner, Basch a aratat sursele individualismului in monadologie. In ce priveste individualismul democratic, aceasta derivare de ordin teoretic pare foarte verosimila. Pluralismul monadologic isi gaseste echivalentul pe plan istoric in atomizarea sociala creata de democratie, care a fixat centrul de greutate in fiecare individ si in nici unul.

Caracterul masei este de a fi amorfa interior. Aceasta absenta de forma launtrica se explica prin elementul mecanic al solidaritatii, prin deficienta geniului colectiv, a aspiratiei convergente. Colectivismul mecanicist si atomizant a dus la aceleasi consecinte ca si individualismul, numai ca el a plecat de la atomizarea turmei, si nu a indivizilor. Ideologia secolului trecut n‑a avut alta intentie ascunsa decit sa dea o formulare fenomenului de masa, care luase deja contur prin Revolutia franceza, pentru ca sa devina mai tirziu locul comunal istoriei.

Internationalismul este o expresie a culturii de mase. Orice solidaritate care nu e de ordin istoric poate duce la internationalism. In cultura de mase, cultura de mari orase si de centre industriale, importa functiunea, nu substanta. Cultura comunitara, a valorilor organice, cultura de mici orase si rurala, intelegea devenirea substantialist. Totul era si trecea in sine; nimic nu era substituibil, fiindca functia apartinea fiintei. Functionalismul in cultura a creat lumea de forme substituibile, cantitatea ca valoare autonoma si regulatoare. De la arhitectura functionala (stil Le Corbusier), la muzica atonala sau la filozofiile nesubstantiale contemporane, pina la costumul simplu, atingind fadoarea, al muncitorului, sau la "uniforma" politica a tarilor dictatoriale, totul tinde a face din lume un complex de valori reversibile si automate, de functiuni identice in sensul lor, dar diferite in continut. Cine nu intelege marile orase si cine se simte strain monumentalului industrial nu va pricepe nimic din miscarea maselor moderne, din pornirea lor de a rasturna ordinea existenta, dar mai cu seama din a‑si crea o noua constiinta. Ceea ce le imprumuta o maretie, pe care stilul comunitar de viata n‑a cunoscut‑o, fiind prea inchis in intimitatea lui proprie, este crearea unui nou tip de istorie, bazat pe un monumental cantitativ, numeric, fara simboluri adinci si interioare, dar de mari dimensiuni exterioare. Cultura de tip functional are la baza dimensiunea vizibila, care inlocuieste geometria interna a culturii de tip substantialist.

Cultura de mase este antispirituala, antilibertara, antiindividualista. Este suficient sa ne gindim la bolsevism sau la hitlerism, fenomene de masa pe cit de diferite in continut, pe atit de asemanatoare in forma, pentru a intelege cite sacrificii pretinde omogenitatea unei tari bazate pe un sistem politic ce se reclama exclusiv de la mase. Bolsevismul si hitlerismul sint miscari de mase, cu continut ideologic diferit. Lipsa spiritualului le caracterizeaza intr‑o egala masura. Eliminarea lui se face din regiuni diferite, dar din motive extraspirituale la amindoua. Cultura colectivista a inteles din istorie ascunzisurile ei materiale si a relevat biologia nu numai ca motor al istoriei, dar si ca finalitate a ei. Ce alt sens poate sa aiba mistica singelui si a pamintului in hitlerism, daca nu o negatie a spiritului in numele tuturor valorilor subistorice? Masele sint extrem de sensibile la permanenta biologiei si, in numele ei, ar fi capabile sa sacrifice totul. Economismul din bolsevism presupune aceeasi absolutizare a sferei neutre spiritului si a bazelor materiale ale istoriei. Mi se pare o incercare hazardata a stabili o ierarhie in aceste viziuni ale substructurii culturii. Unii au sustinut ca reclamarea de la singe si pamint indica o perspectiva mai profunda, ancorarea in regiuni mai adinci, cu radacini mai mari si cu toata eternitatea valorilor vitale. De alta parte, nu trebuie sa se uite ca accentuarea pina la mistica a economicului a pus problema justitiei si a repartitiei, trecind astfel in domeniul etic, pe care biologismul hitlerist il neglijeaza in valoarea lui universala, pentru a‑i recunoaste o simpla valabilitate nationala.

Toate revolutiile au fost expresii ale accesului maselor la putere. Mai mult: putere si revolutie sint echivalente pentru mase. Dar daca ele s‑au realizat intr‑o astfel de masura in revolutii, pentru ce se vorbeste in aproape toate consideratiile asupra revolutiilor despre "sperantele inselate", despre "jertfele inutile" ale maselor? Acest pesimism obligatoriu, dar revoltator, uita un lucru care tine de psihologia maselor si de teoria revolutiilor. Toate revolutiile mari s‑au nascut dintr‑un sentiment escatologic. Revolutionarii au pus atita pasiune si au varsat singe, fiindca ei traiau revolutia ca un moment final al istoriei, asa incit tot ce‑i urma n‑avea sa mai fie istorie, ci paradis terestru. Pentru orice mare revolutionar exista o solutie in istorie. Ceea ce el stie teoretic masele o simt practic. Daca escatologia crestina "continua" istoria intr‑o lume transcendenta, revolutionarul o "rezolva" in imanenta. Utopicul spiritului revolutionar pleaca din convingerea ca istoria se poate termina in lume, ca in imanenta este posibila o iesire, ca, in fine, devenirea este compatibila cu o solutie.

Inchinindu‑se ascunzisurilor materiale ale istoriei, masele cred a‑si putea solutiona problema lor. Ele au realizat enorm prin revolutie, dar jertfele pe care le‑au facut au intrecut mult prea mult achizitiile. Ce ar fi fost daca in decursul vietii istorice infinitul lor de suferinta si tortura si‑ar fi gasit o corespondenta si o compensatie? N‑ar fi fost atunci rezolvate oarecum bazele istoriei si n‑am fi noi siliti a ne face din pretexte intelectuale motive de tragedie?

In lume, acele adevaruri au devenit locuri comune, pentru care au suferit multimile. Evidentele cu care traim zi de zi, cu care nu murim, sint fructul dezastrului anonim. Cu toate acestea, nu gasesc nimic mai revoltator decit lamentatiile pe marginea soartei maselor. Ele sint prea tari pentru a nu putea obtine ceea ce revine tariei lor si daca s‑au inselat si se insala, aceasta tine de soarta lor, de limitele imanente ale acestei soarte. Este cea mai frecventa prostie aceea de a arunca pe conducatori vina. Daca masele ar avea un nume (in sens spiritual), ele ar putea sa se faca ele insele responsabile. Asa, nimeni nu poarta vina falimentului nici unei revolutii. Istoria intreaga mi se pare un nonsens daca revolutiile nu sint considerate puncte culminante, fata de care razboaiele se totalizeaza intr‑un apocalips, reversibil si multiplicat de imbecilitatea umana. Daca aceea ce ne place a numi istorie nu este neutra semnificatiilor, atunci Revolutia franceza inseamna pentru Franta mai mult decit sutele de razboaie, prin care n‑are rost sa mai stim ce a tot pierdut si ce a tot cistigat. Acea natiune care nu e sortita unei mari revolutii este condamnata a se invirti in jurul propriului ei desert. Singura salvare a maselor e revolutia. Este si singurul mijloc prin care ele se salveaza in natiune.

Problemele tragice ale modernitatii se leaga de diferentierea si complexitatea nascuta din depasirea comunitatii. Este foarte comod sa traiesti in comunitate; decit, stilul comunitar naiv nu rezolva nici una din problemele in fata carora se afla o natiune. Colectivismul, spre care evolueaza lumea moderna, este mult mai complicat si mai stufos, in dinamismul sau, decit ethosul comunitar. Nu e mare lucru sa traiesti in comunitate; caci nu te traieste ea indeajuns, nu te scuteste ea de riscul propriei individualitati? Grandorii naive a comunitatii i se opune monumentalul dramatic al societatii moderne (oras, industrialism, proletariat, mase).

De modul in care Romania va sti sa se descurce in aceste probleme depinde viitorul ei. Daca le va refuza de dragul perfectiunii mediocritatii sale, atunci inseamna ca n‑are nici o chemare printre natiunile moderne. Este un semn de deficienta a spune: intrarea in complexul problemelor creeaza incurcaturi si dificultati continue si ca atare ingreuneaza conditile de viata, accelerind mersul spre decadenta. Numai popoarele fara destin se leaga de tinerete, fiindca pulsatia lor de viata este o dovada continua de batrinete. Politiceste, China n‑a fost niciodata o mare realitate; de aceea, a uitat sa moara. De mii de ani, traieste in floarea batrinetii. Ea s‑a nascut intr‑o oboseala matura. Natiunile cu mare destin politic se epuizeaza repede. Este ca si cum vitalitatea lor, imprimind o data forme noi de viata, n‑ar mai avea nici un rost de fiintare. Daca evreii au supravietuit popoarelor din Antichitate si vor supravietui, desigur, si celor moderne, faptul se datoreste mai putin mesianismului, cit incapacitatii lor de realizare politica. Nefiind legati de spatiu si neformind un stat, ei sint un popor extraordinar, dar nu o natiune. Se vorbeste totdeauna de un popor evreu; niciodata de o natiune evreiasca. Insasi ideea de rasa iudaica are in sine mai mult elemente spirituale, decit politice.

Cine a vazut acest lucru trebuie oare sa se dea inapoi si sa se crute? Un popor nu se poate decit compromite prin prudenta. Riscul si aventura constituie nu numai excelenta individului, ci si a unui neam. Rezervele de absurd sint surse de maretie.

Marile natiuni nu s‑au afirmat prin cumintenie, prudenta sau rezerva. Un graunte de nebunie este mobilul secret care le mina spre inaltare si distrugere cu atita pompa. Cum s‑ar explica altcum atitea si atitea valori, create numai din superstitie si plictiseala, atitea sacrificii nesemnificative? Desi popoarele rivnesc numai dupa bunuri pamintesti, ele impusca peste tinta in pasiunea lor terestra, de sint uneori capabile, pentru o idee, sa renunte la satis

factiile imediate ale lumii. Omenirea nu incape intr‑o formula. Atitea veacuri a umblat prin crestinism dupa despamintenire si n‑a reusit decit sa se alipeasca mai mult de pamint.

Grecii au vrut sa se lege de lume si au sfirsit in cultul ideilor. Francezii n‑au vorbit decit despre ratiune, pentru a‑si umple istoria de irational. Chiar romanii, care dintre toate popoarele s‑au specializat mai adinc in bunurile trecatoare si au creat un drept pentru a iubi legal pamintul, au pus atita frenezie, incit decadenta lor a fost, de fapt, prabusire si disparitie. Sfirsitul Imperiului roman, agonia precipitata ofera atit farmec maladiv si dezagregarea lui este o consolare atitor inimi bolnave, ca de cite ori tentatiile disolutiei incearca sufletul, crepusculul imperial ii este leagan de sicriu. Cine n‑a cunoscut acea dispozitie de care vorbea Verlaine, comparindu‑se imperiul de la sfirsitul decadentei, vazind cum trec marii barbari blonzi, nu va ava niciodata dezabuzarea suficienta ca sa inteleaga anumite epoci. Si cine nu cunoaste vibratia in spirala a inimii, in zadar se apropie de aurorele culturilor. Toata istoria n‑are valoare decit prin ceea ce selectionam din ea, prin continuturile ei alese de preferintele noastre. Nu este mort in istorie ceea ce este din ea viu in noi. Daca n‑am avea atita clipe din viata, in care sa ne simtim in Renastere la noi acasa, ea n‑ar avea mai multa actualitate decit o perioada de cultura egipteana. Epocile traiesc numai intru cit simtim nevoia sa ne leganam in ele. Simpatia noastra profunda trezeste din ele ceea ce a fost devenire. De aceea toata intelegerea istorica incearca sa indulceasca ireparabilul devenirii, sa atenueze opera demonica a timpului. Trecutul este numai prin slabiciunile noastre retrospective.