ISTORICUL CONSTRUCTIEI EUROPENE

Primul pas in constituirea a ceea ce azi numim Uniunea Europeana il reprezinta propunerea pentru constituirea unei Comunitati Europene a Carbunelui si Otelului (CECO). Aceasta propunere a fost redactata de diplomatul Jean Monnet si facuta publica de catre ministrul francez de externe Robert Schuman la data de 9 mai 1950. Ziua de 9 mai constituie astazi ziua Europei. Aceasta initiativa, cunoscuta sub denumirea de Declaratia Schumann incerca sa rezolve evitarea conflictelor in spatiul european dupa experienta celui de-al doilea razboi mondial. Metoda cea mai potrivita pentru acest lucru era o reglementare care sa opreasca Germania de la exploatarea regiunilor industriale ale carbunelui si otelului, principalele resurse atunci pentru fabricarea armamentului, fara a mentine un sistem de controale unilaterale si discriminatorii. Ea ar fi trebuit sa puna zacamintele regiunilor din Renania-Westfalia si Lorena sub o administrare comuna, supranationala. Proiectul a fost primit favorabil de oamenii politici ai vremii, mai ales de cei germani (Konrad Adenauer), italieni, de cei din Benelux si SUA.

Robert Schuman, in deschiderea proiectului, afirma ca "orice razboi intre Franta si Germania va deveni astfel nu numai de neconceput, ci si imposibil din punct de vedere material". Desi amintirea celui de-al 2-lea razboi mondial devine tot mai indepartata o data cu trecerea timpului, argumentul pacii si securitatii, care fusese fundamental la infiintarea comunitatii, continua sa aiba o influenta puternica asupra guvernelor din statele membre.

Cu toate ca pacea durabila a fost un motiv politic fundamental pt formarea noii comunitati, aceasta nu ar fi avut succes fara o performanta adecvata in campul economic.

TRATATUL DE LA PARIS

Pe baza proiectului Monnet-Schuman s-a realizat o conferinta interguvernamentala care sa puna in practica administrarea la nivel supranational a industriei europene a carbunelui si petrolului.Doar sase state s-au aratat interesate, Franta, R.F. Germania, Belgia, Olanda, Italia si Luxemburg.

Se adeverea astfel afirmatia lui Schumann, ca: "Europa nu va fi constituita dintr-o data sau in conformitate cu un singur plan general. Ea va fi construita prin realizari concrete care vor crea mai intai o solidaritate de facto". Asa s-a si petrecut, institutiile europene s-au constituit pas cu pas, dobandind treptat increderea necesara.

Astfel, a fost semnat la Paris, la 18 aprilie 1951, Tratatul de instituire a Comunitatii Europene a Carbunelui si Otelului (TCECO), acesta intrand in vigoare la 23 iulie 1952 dupa ce a fost ratificat de fiecare semnatar. Erau prevazute 4 institutii:

Inalta Autoritate (principalul organism, supranational, cu puteri executive, devenita mai tarziu, Comisia Europeana),

Consiliul de Ministri (reprezinta interesele guvernelor prin ministri de resort),

Adunarea Comuna (adunare parlamentara ce supravegheaza activitatea Inaltei Autoritati care va deveni Adunarea Parlamentara Comuna in 1958 si Parlamentul European in 1962)

Curtea de Justitie a CECO

La 27 mai 1952, statele CECO au semnat un tratat pt infiintarea unei Comunitati Europene de Aparare (CEA) care ar fi facilitat reinarmarea Germaniei sub control international si constituirea unei armate federale cu contingente din tarile participante. Surprinzator, Franta a respins in 1954 ratificarea tratatului, votand pentru amanarea sa. Din acest motiv, controlul reinarmarii R.F. Gemania a fost reglementat in cadrul NATO si a Uniunii Europei Occidentale (o organizatie de aparare infiintata in 1954 pentru a compensa neratificarea CEA). Astfel, ideea unei competente in domeniul apararii a ramas o fundatura.

TRATATELE DE LA ROMA

Pentru a relansa integrarea, statele Benelux au propus in cadrul conferintei de la Messina (1955) fuzionarea economiilor nationale intr-o unica piata interna europeana. Un an mai tarziu a fost publicat raportul referitor la posibilitatea constituirii unei Comunitati Economice Europene (CEE) si a unei Comunitati Europene a Energiei Atomice (CEEA sau Euratom). Conform acestui raport, tarifele vamale si barierele cantitative intre statele membre ar fi trebuit eliminate. Ideea era aceea de a infiinta o uniune vamala care sa puna bazele liberului schimb intern si a preturilor comune pentru piata externa, apoi politici pentru sectoare particulare, in special agricultura, si alte modalitati generale de cooperare

Pe baza raportului au fost redactate doua tratate pentru instituirea celor doua Comunitati, TCEE si TCEA care prevedeau, pentru fiecare comunitate, institutii similare sau comune CECO. Consiliile de ministri erau prevazute cu prerogative sporite fata de Comisiile noilor entitati, ceea ce reflacta diminuarea entuziasmului initial pentru institutii supranationale. Executivul devine astfel ceva mai slab si va fi numit Comisie in loc de Inalta Autoritate. Tratatele au fost semnate la Roma in 25 martie si au intrat in vigoare dupa ratificarea lor de catre cele 6 state, la 1 ianuarie .

Comunitatea s-a bucurat de un succes economic notabil in anii 60', cu o crestere medie de 5 procente pe an, de doua ori mai rapida decat in Marea Britanie sau in SUA.

TRATATUL DE LA BRUXELLES SAU TRATATUL DE FUZIUNE

Semnat la 8 aprilie si intrat in vigoare la 1 ianuarie , acesta a avut rolul de a unifica Comisiile si Consiliile celor 3 comunitati europene si a infiinta structuri unice. Abia de acum putem vorbi de o singura Comisie Europeana (cu rol executiv) si un singur Consiliu de Ministri (organ de decizie) desi cele trei comunitati raman entitati internationale independente, cea mai mare fiind Comunitatea Economica Europeana. Pana in 1992, denumirea informala a acestei structuri comune era cea de Comunitatea Europeana.

EXTINDEREA COMUNITATII EUROPENE

Dupa modelul CEE, Marea Britanie, stat nemembru al Comunitatii, a initiat un acord economic la care sa participe tari europene occidentale care nu faceau parte din aceasta comunitate economica: Austria, Danemarca, Elvetia, Norvegia, Portugalia si Suedia. Astfel, in 1960 a fost infiintata Asociatia Europeana a Liberului Schimb (AELS) cu scop de a proteja membrii sai de concurenta economica. Aceasta organizare nu a putut insa sa satisfaca asteptarile economice ale membrilor sai, astfel incat Marea Britanie a decis sa depuna o cerere oficiala de aderare la cele trei Comunitati in . Franta lui De Gaulle a respins aceasta cerere din motive ecomomice, deoarece ar fi pierdut avantajele mari obtinute prin crearea Politicii Agricole Comune (PAC) in cadrul CEE. Abia in , odata cu preluarea conducerii Frantei de catre Georges Pompidou, Franta si-a schimbat pozitia, acceptand extinderea comunitara prin includerea statelor AELS care-si depusesera cererile de aderare in 1967. Conditiile ei au fost: finatarea Politicii Agricole Comune, uniunea monetara si coordonarea politicilor externe.

Charles de Gaulle, devenit presedinte al Frantei in 1958, nu agrea deloc aspiratiile federale ale Comunitatii si s-a folosit de aceasta pentru a intari puterea Frantei si aspiratiile acesteia de lider al Europei. Un exemplu a fost trecerea pe linie moarta a tratatului Euroatom, un altul folosirea dreptului de veto pentru a stopa in 1963 primele negocieri in vederea includerii Marii Britanii, Danemarcei, Irlandei si Norvegiei.

Uniunea vamala a fost realizata in , mai devreme decat cerea tratatul, avand un impact foarte mare, inclusiv pe plan extern prin instrumentul comun al tarifului extern. Comunitatea incepe sa reprezinte, in domeniul comertului, o forta comparabila cu SUA

Atfel, istoria extinderilor Comunitatii Europene a fost urmatoarea:

La 1 ianuarie 1973, Marea Britanie, Danemarca si Irlanda au devenit membre ale Comunitatilor. Norvegia, care-si depusese cererea de aderare o data cu celelalte state nu a devenit membra ca urmare a votului negativ a poporului norvegian exprimat in referendumul din 1972.

In 1981 Grecia a devenit membra

In 1986 Spania si Portugalia. Grecia, Spania si Portugalia fusesera conduse de regimuri autoritare si priveau Comunitatea ca un suport pentru democratiile lor si pentru modernizarea econmica, iar Comunitatea voia ca ele sa fie viabile si sa sprijine proiectele sale, precum cel al pietei unice.

In 1990 Germania de est a devenit membra prin unificarea cu R.F. Germana, proces catalogat drept o extindere teritoriala decat una constitutionala.

In 1995 adera Austria, Finlanda si Suedia. In 1995, referendumul norvegian respinge din nou aderarea tarii la UE, negociata de guvernul norvegian. A aplicat pentru aderare si guvernul elvetian, dar si-a retras cererea dupa esecul referendumului ce viza participarea la Zona Economica Europeana.

In 2004 devin membre Cehia, Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia, Slovenia si Ungara

La 1 ianuarie au devenit membre Romania si Bulgaria.

De asemenea, in 2005, Turcia si Croatia au demarat negocierile de aderare, iar Republicii Macedonia i-a fost recunoscut statutul de stat candidat. Candidatura Turciei era recunoscuta si ea, dar problemele sale economice si politice au intarziat negocierile. In iunie 2000, Consiliul European de la Feira a facut public faptul ca, in viziunea UE, toate statele sunt potentiali candidati la statutul de membru UE.

Cele trei comunitati si-au extins domeniile de activitate si au dobandit autonomie financiara. Din 1979 Parlamentul European incepe sa fie ales prin vot direct, iar in 1977 a fost infiintata Curtea de Conturi.

Pe plan extern, CEE a devenit inca din anii '60 un actor international important prin participarea la negocierile ecomomice din cadrul GATT (Acordul General pentru Tarife si Comert), elaborarea unor politici de dezvoltare destinate statelor sarace, etc.

ACTUL UNIC EUROPEAN

In 1984, la initiativa parlamentarului european cu viziuni federaliste, Altiero Spinelli, Parlamentul European propune proiect de tratat pentru fondarea Uniunii Europene. Spinelli vedea proiectul unei constitutii ca drumul regal catre federalizare. A fost inaintat un proiect denumit Actul Unic European (AUE), care lansat proiectul pietei unice, a extins competentele comunitare si a pus bazele uniunii economice si monetare. El oferea Comunitatii competente in materie de mediu, cercetare si dezvoltare tehnologica, politici sociale privind forta de munca.

Proiectul de tratat a fost gandit pentru a reforma institutiile Comunitatii astfel incat sa le confere un caracter federal, pentru a-i extinde puterea in vederea includerii majoritatii institutiilor intr-o federatie, cu exceptia apararii. Actul unic prevedea votul majoritar calificat in anumite domenii si intarea Parlamentul European.

Prin acest document sunt create fondurile structurale (o modalitate de reducere a diferentelor economice si regionale intre statele membre) se instituie ideea de politica de coeziune. Actul a fost semnat la Luxemburg si Haga in 1986, intrand in vigoare in 1987.

TRATATUL DE LA MAASTRICHT

La sfarsitul anilor '80 a fost infiintat un grup de experti in economie si finante condus de presedintele Comisiei, Jacques Delors, care a elaborat un proiect de instituire a Uniunii Economice si Monetare. El prevedea o strategie pe termen mediu de creare a unei monede unice si infiintarea unei Banci Centrale Europene care sa faca politica monetara a statelor participante.

Prim-ministrul Marii Britanii, Margaret Thatcher nu era singura care se opunea monedei unice, majoritatea nemtilor, mandrii de marca lor germana, cea mai puternica moneda a comunitatii, nu parea deloc entuziasmata de idee. Dar acesta era obiectivul major al Frantei, iar Helmut Kohl, federalist de cursa lunga, a fost convins in cele din urma ca acesta ar fi un pas important spre federalizarea Europei. Evenimentele din 1989 au constituit un soc puternic caci deschideau nu doar posibilitatea largirii catre est, dar si unificarea Germaniei.

Dar Kohl avea nevoie de sprijinul lui Francois Mitterrand, pentru ca Franta avea posibilitatea sa foloseasca dreptul de veto impotriva unificarii Germaniei, dar si pentru a se asigura ca unificarea nu va submina Comunitatea Europeana si parteneriatul franco-german.

De partea cealalta, Mitterand privea moneda unica drept modul prin care Germania va deveni ancorata definitiv in sistemul comunitar, conditionand astfel unificarea Germaniei de acceptarea ei. Rezultatul a fost Tratatul de la Maastricht care stipula nu doar intrarea in uz a monedei unice si infiintarea Bancii Centra-Europene, dar si o serie de reforme institutionale (puteri in aria educatiei, tineretului, culturii, sanatatii, intarirea institutiilor comunitare: extinderea votului majoritar calificat in Consiliu, Parlamentul poate accepta sau respinge desemnarea fiecarei noi Comisii ).

Toate aceste schimbari si propuneri majore presupuneau modificarea tratatelor fondatoare (cele de la Paris, Roma, Bruxelles) si astfel au avut loc doua conferinte care care au condus la instituirea unei Uniuni Europene. La 7 februarie 1992 sefii de stat si de guvern au semnat la Maastricht Tratatul de instituire a Uniunii Europene si Tratatul de instituire a Comunitatii Europene (o varianta consolidata a Comunitatii Economice Europene). Tratatul de la Maastricht a intrat in vigoare la 1 noiembrie 1993 si prevedea infiintarea Uniunii Europene, o entitate internationala fara personalitate juridica ce dispune de trei domenii de actiune, denumiti piloni:

1. pilonul comunitar, in care institutiile supranationale ale Comunitatilor sunt actori principali
2. pilonul politicii externe si de securitate comune, in care cooperarea interguvernamentala e cea principala
3. pilonul cooperarii in materie de justitie si afaceri interne, de asemenea cooperare interguvernamentala. In timp, multe din competentele acestui pilon au fost preluate de primul, cel comunitar (de exemplu, regimul vizelor, problema azilului, a imigratiei legale, cooperarea juridica; anterior ele erau considerate ca apartinand exclusiv regelementarilor interguvernamentale). In urma acestor preluari de competente, pilonul a fost redenumit pilonul de cooperare politieneasca si judiciara in materie penala

TRATATUL DE LA AMSTERDAM

La doar cativa ani de la adoptare, Tratatul de la Maastricht necesita unele modificari datorate extinderilor din 1995 si a celor ce urmau sa includa fostele state comuniste din est. Toate acestea s-au realizat prin intermediul unui tratat semnat in 1997 la Amsterdam si intrat in vigoare in anul 1999. Acesta stabilea repartizarea voturilor in Consiliu, structura Comisiei si prevedea posibilitatea ca un numar restrans de state membre sa instaureze o cooperare sporita intre ele (desi doar in anumite conditii precise).

A fost adoptat un nou capitol privind forta de munca reflectand ingrijorarile starnite de posibilitatea cresterii ratei somajului.

Parlamentul European a avut cel mai mult de castigat pentru ca a dobandit puterea de codecizie (impreuna cu Comisia) asupra unei mari parti din propunerile legislative. De acum are dreptul de a aproba nu doar Comisa Europeana ca intreg (executivul European), ci si, inainte de asta, presedintele ei. Tratatul acorda, in acelasi timp, presedintelui Comisiei mai multa putere asupra celorlalti comisari.

TRATATUL DE LA NISA

Numeroasele probleme ramase nerezolvate au necesitat (initierea unei noi Conferinte Interguvernamentale in 2000) semnarea, in 2001 la Nisa, a unui nou tratat de revizuire, intrat in vigoare la 1 februarie 2003. Printre noutatile semnificative ale acestui tratat enumeram: introducerea posibilitatii sanctionarii unui stat membru (pentru a amenda situatii precum ascensiunea la putere in 2000 a liderului ultranationalist Jorg Haider), desfiintarea CECO, devenita vetusta, si initierea dezbaterilor pentru elaborarea unui proiect de Constitutie Europeana care sa simplifice complexul sistem politic si legislativ, aducand mai aproape de UE cetatenii statelor membre.

TRATATUL DE LA LISABONA

Cunoscut in faza de proiect sub numele de Tratatul de Reforma este un tratat destinat sa inlocuiasca tratatul constitutional european. Numele oficial este Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeana si a tratatului de instituire a Comunitatii Europene.

Textul tratatului s-a finalizat in urma unui summit neoficial la Lisabona pe 19 octombrie , iar tratatul a fost semnat pe 13 decembrie de catre reprezentantii celor 27 de state membre ale UE. Intrarea in vigoare a Tratatului era programata pentru 1 ianuarie , dupa ratificarea de catre toate statele membre, lucru care insa nu s-a petrecut.

Ce aduce nou Tratatul de la Lisabona?

In primul rand sa faca din Uniunea Europeana o voce mult mai puternica pe plan mondial. Cu 27 de membri, blocul comunitar se vede nevoit sa-si reformeze institutiile.

Documentul da o putere sporita parlamentelor nationale astfel incat deciziile Uniunii sa aiba legitimitate pe plan intern. La randul sau, Parlamentul European e plasat pe o pozitie de egalitate in raport cu Comisia Europeana respectiv Consiliul European. Legislativul European va avea un cuvant important de spus pe teme ca legislatie, bugetul Uniunii si acordurile internationale.

In ceea ce priveste politica externa, aceasta va avea de castigat in urma tratatului. Numirea unui Inalt Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe si politica de securitate, care va fi si unul din vicepresedintii Comisiei, va creste coerenta si vizibilitatea actiunii externe a UE.

Tratatul de la Lisabona mai creeaza si functia de presedinte al Consiliului European, cu un mandat de doi ani si jumatate.

Tot ca noutate, Tratul de la Lisabona va da dreptul unui stat membru sa se retraga din Uniune.

Pentru a intra insa in vigoare, el trebuie ratificat de toate cele 27 de state membre.

La 2 octombrie 2009, irlandezii, care in vara anului trecut s-au opus prin referendum Tratatului, au votat in cele din urma DA. Astfel, blocajul functional al U.E. a luat sfarsit