Iancu de Hunedoara si ,,cruciada târzie“

Iancu de Hunedoara si ,,cruciada târzie“

Iancu de Hunedoara a fost, fara nici o îndoiala, una din cele mai

mari personalitati politice, diplomatice si militare ale istoriei medievale

românesti, dar si ale istoriei medievale a Europei în general. El a fost,

dupa parerea noastra, ultimul cruciat adevarat, ultimul mare luptator

împotriva semilunei, desi nu si-a propus sa elibereze locurile sfinte, ci

numai acele parti din Europa care fusesera ocupate de turcii otomani.

Prezenta lui Iancu de Hunedoara pe scena istoriei românesti si

universale a coincis cu ceea ce am putea denumi epoca istorica a

cuceririi Constantinopolului, epoca ce se întinde pe o perioada de câteva

decenii înaintea si dupa cucerirea capitalei bizantine. Astfel, consideram

ca ea începe o data cu domnia lui Mehmet I (1413-1421), cel care reface

Imperiul otoman dupa dezastrul de la Angora (Ankara) din 1402, si se

încheie în primii ani de domnie ai lui Baiazid II (1481-1512), în

momentul cuceririi cetatilor porturi moldovenesti Chilia si Cetatea Alba

(1484), moment care a marcat transformarea Marii Negre într-un adevarat

lac turcesc pentru câteva secole. Cucerind Constantinopolul, la 29 mai

1453, sultanul Mehmet II (1451-1481) se socotea îndreptatit sa aduca sub

autoritatea sa toate teritoriile ce apartinusera cândva imperiului pe care-l

sfarâmase. De asemenea, el a stabilit elementele esentiale ale proiectului

constituirii unei monarhii universale, scop pentru care a cautat sa uneasca

în mâna sa traditiile vechi turcesti, islamice si romane. Cucerirea

Constantinopolului a conferit lui Mehmet II calitatea celui mai prestigios

conducator musulman de la primii patru califi încoace. Sultanul otoman

îsi dadea perfect seama de importanta politica si morala extraordinara a

acestei victorii în cadrul lumii musulmane si, de aceea, a insistat asupra

caracterului ei religios. Desi Mehmet II a fost sultanul otoman care s-a

aflat, poate, cel mai departe de tipul despotului islamic fanatic, fiind mai

degraba apropiat de tipul suveranului renascentist, el a cautat în acest

mod sa canalizeze energia întregii lumi islamice pe linia noii politici

otomane vizând dominatia mondiala.

Din punctul de vedere al lumii crestine, cucerirea

Constantino-polului putea sa aiba si a avut consecinte nefaste, exact

invers proportionale sub toate aspectele, cu cele benefice pe care acelasi

eveniment le-a adus lumii turco-otomane si islamice, în general. Aceasta

si explica sentimentele de surprindere si de groaza care au însotit aflarea

vestii în Europa crestina. Caderea marelui oras, este adevarat, ajuns în

ruine, dar cu o valoare strategica si de simbol de neegalat, însemna, în

primul rând, pierderea oricaror sperante serioase de a-i mai putea alunga

pe turci din Europa. Apoi însemna o crestere constanta a presiunii

otomane asupra întregului spatiu pontic care, dintr-o “placa turnanta” a

relatiilor comerciale internationale din evul mediu, risca sa devina, asa

cum s-a si întâmplat, un simplu lac turcesc. Atât în privinta aspectului

economic, cât si în privinta celui politico-strategic, politica pontica

otomana a fost indisolubil legata de însemnatatea Dunarii imperiale.

Altfel spus, politica pontica, apoi, într-o oarecare masura, si cea

mediteraneana au reprezentat elementele de baza ale sistemului

politico-militar otoman orientat cu precadere în directia Dunarii Mijlocii,

împotriva Europei Centrale. Controlul otoman asupra Marii Negre si a

Dunarii românesti a adus sub stapânirea exclusiva a Portii bogatiile

economice si pozitiile strategice care garantasera veacuri de-a rândul

dainuirea Bizantului si contribuisera la înflorirea Italiei renascentiste, a

stopat sau a îngreunat dezvoltarea regatului polono-lituanian, lipsindu-l

treptat de caile lui comerciale cu Orientul si, îndeosebi, a subrezit

structurile politico-economice ale Ungariei rivale. Otomanii au sugrumat

astfel comertul dunarean al Ungariei si au periclitat economia ei agrara

prin devastari periodice în teritoriile regatului. Instalarea otomanilor pe

malurile Dunarii, pâna la Belgrad, a însemnat preludiul victoriei de la

Mohács (1526), bazinul danubian fiind în acest sens un adevarat “vlastar”

al Marii Negre.

Prin urmare, caderea Constantinopolului sub dominatia otomana

însemna o intensificare, fara precedent, si a presiunii turcesti asupra

spatiului românesc, în primul rând asupra Tarii Românesti si a Moldovei,

dar si asupra Transilvaniei. Apoi însemna o amenintare crescânda din

partea turcilor asupra Ungariei, ajunsa cu câteva decenii mai înainte în

prima linie de lupta contra Portii, o amenintare mai putin acuta la adresa

statului polono-lituanian si, în fine, însemna o amenintare de moarte

pentru comertul italian (genovez si venetian) si catalan în Marea Neagra

si Mediterana Orientala.

Dupa o suta de ani de la instalarea lor în Europa (Gallipoli - 1354),

turcii cuceresc Constantinopolul. Dupa înca o suta de ani cuceresc

aproape întreg Levantul. Imperiul lor ajungea sa se întinda de la Buda la

Basra si ei pun stapânire pe toate rutele comerciale din Marea Neagra,

Siria si Egipt, ceea ce va constitui una din cauzele care vor impulsiona

procesul marilor descoperiri geografice. Tarile române, fara a fi

transformate în pasalâc, vor cunoaste o permanenta intensificare, politica

si economica, a dominatiei otomane, Ungaria va fi distrusa cu

desavârsire, disparând pentru secole de pe harta Europei, comertul

catalan se va reduce, numai în patru decenii, de douazeci de ori, iar dintre

negustorii italieni vor reusi sa supravietuiasca si chiar sa prospere, dar

pierzând suprematia comerciala, doar cei venetieni. Polonia a preferat sa

accepte situatia asa cum era ea si, datorita intereselor mai mari din zona

Marii Baltice, sa menajeze, în schimbul reciprocitatii, interesele otomane

din Marea Neagra, în timp ce hanatul tatar al Crimeei a recunoscut

suveranitatea sultanilor din Constantinopol.

Bineînteles ca aceasta întreaga perspectiva a fost luata în

considerare de factorii politici din tarile române, din Ungaria, din alte

state balcanice, din statele italiene si din alte state crestine. Aceasta a

permis lui Iancu de Hunedoara sa spere în functionarea si sa treaca la

încercarea de realizare a unor coalitii crestine antiotomane cu scopul de a

opri ofensiva otomana si de a arunca pe turci din Europa înapoi în Asia

Mica. În cadrul acestei politici, realitatea istorica a demonstrat ca tarile

române, veghind permanent la apararea intereselor lor fundamentale, nu

numai ca nu au favorizat impactul otoman asupra Europei, ci, dimpotriva,

l-au amortizat, jucând rolul unor adevarate state tampon, cu toate ca

pozitia geografica le-a plasat în flancul drept al expansiunii otomane în

directia Europei Centrale.

În situatia în care expansiunea otomana în Europa a fost reluata cu

impetuozitate si pe scara larga de Mehmet I si Murad II (1421-1444;

1446-1451), problema unei noi cruciade, având ca obiectiv principal

alungarea turcilor din Europa, s-a pus din nou cu acuitate în fata statelor

crestine, dar, din pacate, întelegerea acestui obiectiv s-a facut foarte

diferit de catre cei interesati. Astfel, daca pentru tarile din zona

Peninsulei Balcanice, tarile române, Serbia, Bosnia, Albania, Bizantul

etc., cruciada avea un caracter pur defensiv, tinând de apararea însesi a

existentei lor statale, aspectele ei ofensive fiind doar o completare

necesara a acestui caracter, pentru alte puteri crestine însa, cum ar fi

Ungaria, Venetia, Genova, monarhia catalano-aragonezo-napolitana,

cruciada avea un caracter ofensiv, sub pretextul luptei împotriva

islamului ele urmarind, fiecare, realizarea propriilor lor interese de

expansiune comerciala, politico-militara si teritoriala, indiferent daca

acestea loveau în turci sau în alte state crestine. În fine, alte state crestine,

cum ar fi Castilia, Portugalia, Franta, Anglia, Imperiul romano-german,

Polonia, Lituania, nu respingeau ideea cruciadei, dar nici nu se grabeau,

din motive foarte diverse, sa o puna în aplicare. Doua state aveau interes

deosebit pentru cruciada, si anume: Burgundia, în apus, condusa de Filip

III cel Bun (1419-1467), dominata de un spirit cavaleresc medieval ce o

va si conduce la disparitie în 1477, si marele cnezat al Moscovei, în

rasarit, condus de Vasile II (1425-1462), aflat în plin proces de

constructie statala si pentru care cruciada consta, în primul rând, în lupta

împotriva tatarilor. Este adevarat ca în Europa mai exista o zona de

cruciada latenta, în Peninsula Iberica, unde ea se va activa abia în 1481,

când Reconquista va intra în ultima ei faza, dar acolo nu era vorba de

turcii otomani, ci doar de regatul Granadei, ramasita a stapânirii arabe.

Între toate aceste state elementul de legatura si rolul de liant trebuia

sa-l joace statul pontifical, suveranul pontif de la Roma. Papii acestei

perioade, Eugen IV (1431-1447), Nicolae V (1447-1455) si Calixt III

(1455-1458) au încercat, fiecare în parte, sa realizeze unitatea lumii

crestine, pe care sa o opuna expansiunii semilunei, dar nu au reusit decât

partial în aceasta întreprindere, deoarece, pe de o parte, prestigiul

papalitatii se afla în declin, iar, pe de alta parte, Europa crestina se afla,

mai ales în Apus, într-un proces de tranzitie de la feudalitate la

modernitate, proces care presupunea, printre altele, si o slabire tot mai

accentuata a ideii de unitate a lumii crestine.

De fapt, idealul de cruciada îsi pastreaza întreaga sa valoare doar

pentru statele din sud-estul Europei amenintate nemijlocit de turci, pe

când pentru celelalte puteri crestine el devine o acoperire ideologica

menita sa justifice politica lor expansionista, chiar atunci când aceasta

lovea direct si vizibil pentru toata lumea în interesele majore ale altor

state apartinând aceleiasi religii. Nu trebuie sa uitam nici faptul ca

Europa crestina era macinata de o serie de conflicte, cum ar fi razboaiele

permanente dintre statele italiene carora li se va pune capat abia în 1454,

razboaiele din Peninsula Iberica care au precedat si au însotit unitatea

dinastica a Spaniei, razboiul de o suta de ani dintre Franta si Anglia

încheiat în 1453, razboiul civil din Ungaria, rivalitatea ungaro-polona din

spatiul românesc etc. Toate acestea nu au facut decât sa consolideze

prezenta turcilor pe continentul european, Imperiul otoman devenind

ceva mai târziu, în primele decenii ale secolului XVI, un element esential

al politicii de echilibru din Europa. Reversul medaliei a fost sacrificarea

statelor din sud-estul si chiar din centrul Europei (cazul Ungariei), state

care vor intra sub dominatia otomana, dominatie care nu se va manifesta

peste tot la fel, ci va cunoaste variatii importante de la zona la zona, de la

regiune la regiune, în functie de o serie întreaga de conditii specifice

asupra carora nu este locul si cazul sa insistam aici.

În ciuda acestor conceptii diferite asupra obiectivelor si chiar a

notiunii de cruciata, colaborarea dintre statele crestine, cel putin dintre o

parte a lor, era posibila si, în acelasi timp, necesara, avându-se în vedere

faptul ca le unea pe toate, indiferent de scopurile finale urmarite de

fiecare, dorinta, cel putin la nivel declarativ, de lupta împotriva turcilor

otomani. În acest sens, mijlocul secolului XV a marcat un moment

deosebit de important, care a avut, indiscutabil, în centrul sau marea

personalitate a lui Iancu de Hunedoara, ban de Severin, voievod al

Transilvaniei si guvernator al Ungariei. El a fost ultimul mare om politic

si comandant de osti european care a încercat sa-i scoata pe turci din

Europa, dar lucrul se va dovedi imposibil datorita unui complex întreg de

factori care, prin actiunile lor divergente, au împiedicat îndeplinirea

acestui obiectiv. De fapt, în aceasta perioada, pentru eliminarea

amenintarii otomane, se propuneau doua solutii: solutia mare, pe baza

reasumarii idealului de cruciada, preconiza unirea tuturor principilor

crestini sub conducerea papei, si solutia mica, care s-a si realizat în

practica, dar s-a dovedit ineficienta, prin unirea eforturilor popoarelor

direct amenintate de turci.

Iancu de Hunedoara, aplicând asa-numita solutie mica, a încercat,

totodata, sa o împinga cât mai mult spre solutia mare, adica sa antreneze

în lupta cât mai multe state crestine. Reusita acestei încercari a fost

partiala si, desi s-a datorat în mare masura personalitatii si capacitatilor

politice si militare ale lui Iancu, ea a fost determiata, în principal, de

interesele concrete ale puterilor care s-au angajat în lupta: papalitatea,

Venetia, regatul catalano-aragonezo-napolitan, ducatul Burgundiei.

Pentru Iancu de Hunedoara, unul din românii cei mai cunoscuti în

epoca în întreaga Europa medievala, obiectivul principal îl constituia

apararea independentei si a integritatii teritoriale a tarilor române si a

Ungariei amenintate tot mai mult de expansiunea otomana. Pentru

înfaptuirea lui el a înteles necesitatea imperioasa a realizarii unui front

comun de lupta al celor trei tari românesti, front care, datorita

potentialului economic, uman si militar, trebuia sa devina un adevarat

nucleu în jurul caruia sa se ralieze toate statele amenintate din zona si, în

acelasi timp, putea sa ofere o baza puternica pentru o eventuala

colaborare cu puterile crestine din Apus. De asemenea, se constata la

Iancu de Hunedoara, în ciuda puternicelor influente italiene si husite, ca

elementele de baza ale tacticii si strategiei militare sunt de sorginte

autohtona, merg pe linia traditiilor militare ale poporului român, care a

constituit în toate marile sale batalii elementul principal pe care s-a putut

bizui. Actiunile sale au cuprins, dupa opinia lui Nicolae Iorga “ silintele

colective ale întregului neam românesc de la un capat la celalalt al

întinderii sale”.

Aparitia lui Iancu de Hunedoara pe scena istoriei s-a produs într-un

moment de intensificare a actiunilor agresive otomane în partile de sud

ale regatului Ungariei, în Banat si Transilvania. În primavara anului

1436, Alibeg Evrenosbeioglu a condus o incursiune militara în Banat,

pâna în împrejurimile Timisoarei, în 1438, în august, sultanul Murad II a

devastat sudul Transilvaniei, iar în noiembrie zonele secuiesti au fost

teatrul unei alte incursiuni otomane de mai mica anvergura. Este posibil

ca în acest an, 1438, sa fi existat un acord între poloni si turci, deoarece

primii, atacând Boemia, doreau ca Ungaria sa nu poata riposta de o

maniera adecvata. În 1439 sultanul ataca Serbia, cucereste capitala

Semendria (Smederevo), iar apoi importantul centru minier Novobrdo.

Riposta regatului ungar a fost cel putin deziluzionanta. Dupa îndelungi

discutii dieta hotarî ca regele Albert de Habsburg (1438-1439) poate

pleca la lupta doar cu propria oaste, fara a chema toata nobilimea si fara a

ridica noi dari necesare unei armate de mercenari. În aceste conditii,

expeditia începuta la sfârsitul lui iulie 1439 se împotmoli rapid, începu o

retragere precipitata, regele însusi murind de dizenterie lânga Strigoniu

(Esztergom), la 27 octombrie. Iancu de Hunedoara, revenit la Severin,

avu mai multe ciocniri cu turcii, majoritatea defensive, dar trecu si la

ofensiva prin executarea unor atacuri locale în regiunea Vidinului.

Moartea prematura a regelui Albert de Habsburg a deschis o

perioada de framântari în Ungaria, legate de succesiunea la tron. Marea

majoritate a magnatilor, printre care familiile Cilli, Garai, Ujlaki si

Szécsi, o sprijineau pe regina vaduva Elisabeta, care astepta un copil,

viitorul Ladislau V Postumul, în speranta ca o vor putea domina cu

usurinta si, pe aceasta cale, îsi vor subordona puterea de stat. Nobilimea

mica si mijlocie, în frunte cu Iancu de Hunedoara, cu palatinul Laurentiu

Hédérvary si cu Simon Rozgonyi, episcop de Eger, dorea în fruntea tarii

un rege capabil sa o conduca în împrejurarile dificile generate de

expansiunea otomana. Alegerea acestora s-a oprit asupra lui Vladislav III

Jagello, rege al Poloniei din 1434, în persoana acestuia sperându-se

realizarea unei uniuni dinastice ungaro-polone, care ar fi întarit frontul

antiotoman, daca nu prin alaturarea Poloniei, cel putin prin obtinerea unei

neutralitati binevoitoare din partea ei. Polonia pendula înca între Marea

Baltica si Marea Neagra, nu îsi deplasase definitiv sfera de interese în

nordul continentului si astfel Iancu de Hunedoara putea spera într-un

eventual ajutor din partea acestei tari în lupta contra turcilor pe care dorea

sa o declanseze cu toate fortele disponibile.

Acceptarea coroanei Ungariei de catre Vladislav III al Poloniei,

devenit astfel Vladislav I al Ungariei, la 6 martie 1440, venirea acestuia

în regat, la 21 mai, si încoronarea sa la 17 iulie la Alba Regala, au dus la

declansarea unui sângeros razboi civil, în partile de vest, de sud si în

Slovacia, care va dura pâna în 1441. Profitând de acest lucru sultanul

Murad II a încercat sa cucereasca Belgradul, dar nu a izbutit.

Devenind adevaratul conducator al gruparii favorabile regelui

Vladislav I Jagello, Iancu de Hunedoara a fost rasplatit din plin de catre

acesta, demnitatea cea mai importanta ce i-a fost încredintata fiind aceea

de voievod al Transilvaniei, în 1441. În acest fel el a reusit sa imprime

regatului Ungariei o linie politica predominant antiotomana, conflictele

din Europa Centrala cu Frederic III de Habsburg (1440-1493) si cu Jan

Jiskra, aliatul acestuia si adevaratul stapân al Slovaciei, trecând pe un

plan secundar.

Astfel, marile actiuni militare antiotomane ale lui Iancu de

Hunedoara, caracterizate printr-o mobilitate si o îndrazneala putin

obisnuite în acea vreme, încep în 1441, când el înfrânge în teritoriul

sârbesc, pe Ishak, beiul de Semendria. Apoi, în anul urmator, Iancu a

facut fata unei puternice ofensive otomane, dupa înfrângerea de la

Sântimbru (18 martie), el reusind sa-l zdrobeasca complet, lânga Sibiu,

pe Mezid, beiul de Vidin (22 martie), iar la 2 septembrie sa obtina o noua

mare victorie pe râul Ialomita, împotriva beilerbeiului Rumeliei,

Sehabeddin, victorie care a marcat începutul luptelor sale ofensive

împotriva turcilor .

Pentru politica sa ofensiva antiotomana, Iancu avea nevoie de

liniste la granitele apusene si de cooperarea cât mai multor puteri

crestine. Linistea a fost obtinuta prin încheierea, în vara lui 1443, a unui

armistitiu pe doi ani cu Frederic III de Habsburg, tutorele, dupa moartea

reginei Elisabeta, al viitorului rege al Ungariei, Ladislau V Postumul

(1453-1457). În schimb, sprijinul puterilor crestine lasându-se asteptat,

Iancu, împreuna cu regele Vladislav I, a trecut la ofensiva. “Campania

cea lunga”, una dintre cele mai stralucite realizari militare ale vremii, pe

care voievodul transilvan a condus-o împotriva turcilor din sudul Dunarii,

la sfârsitul anului 1443 si începutul lui 1444 a contribuit, în mod

indiscutabil, la declansarea rascoalei antiotomane a poporului albanez,

condusa de Skanderbeg, la declansarea altor rascoale antiotomane în

Balcani si la clarificarea pozitiei puterilor crestine apusene în privinta

sprijinului pe care aveau sa-l acorde luptei antiotomane pe viitor.

Evident, nu toate puterile crestine erau dispuse sa se angajeze în

lupta antiotomana. Dintre cele apusene, pentru ca nu se punea problema

celor rasaritene, aflate deja în lupta cu turcii, au raspuns pozitiv, datorita

unor interese specifice, în afara papalitatii, Alfons V de Aragon si

Neapole (1416-1458), Venetia si ducatul Burgundiei.

Daca pentru ducele burgund, Filip III cel Bun, cruciada continua sa

reprezinte o manifestare a spiritului cavaleresc medieval, pentru Alfons

V, la fel ca si pentru Venetia, cruciada reprezenta o modalitate de a-si

apara propriile interese comerciale, politice si militare în Mediterana

Orientala si Peninsula Balcanica. Pentru ei, popoarele si statele crestine

din aceste zone puteau fi tot atât de periculoase ca si turcii otomani, iar cu

acestia se putea ajunge la acorduri si tratate care sa le protejeze interesele

la fel de bine, daca nu chiar mai bine, decât lupta deschisa. Un exemplu

de stat italian care a promovat cu consecventa aceasta a doua cale, de

colaborare si întelegere cu turcii, a fost Genova.

Daca înainte de “Campania cea lunga” Alfons V si Venetia au

raspuns la chemarea pentru cruciada lansata de papa Eugen IV la 1

ianuarie 1443, cu promisiuni referitoare la trimiterea unor flote,

promisiuni neacoperite, dupa stralucitele victorii ale lui Iancu de

Hunedoara situatia s-a schimbat, victoria împotriva turcilor si alungarea

acestora din Europa parând a fi fapte aproape împlinite si, în consecinta,

prada rezultata în urma acestor evenimente nu trebuia scapata din mâini.

Apatia si lipsa de dorinta de a lupta cu turcii s-au transformat cu o

rapiditate extraordinara într-o nerabdare periculoasa de a da lovitura de

gratie Imperiului otoman.

Faptul ca în 1443 statele crestine nu au trimis flota promisa si nici

un alt fel de ajutoare, tocmai în momentele în care Iancu de Hunedoara si

Vladislav I al Ungariei faceau un efort deosebit pentru a da lovitura de

gratie Imperiului otoman, atacat simultan de Ibrahim, beiul de

Caramania, explica de ce în anul urmator cei doi au avut ezitari cu privire

la tratativele cu turcii. Aceasta lipsa de coordonare a actiunilor militare si

diplomatice, rezultat al contradictiilor care sfâsiau lumea italiana, ca si

întreaga Europa crestina, a fost una din cauzele cele mai importante ale

dezastrului de la Varna (10 noiembrie 1444), adica al ultimei încercari

serioase de a-i alunga pe turci din Europa.

Dar, pâna la dezastrul de la Varna, ca urmare a marilor victorii

repurtate de Iancu de Hunedoara în “Campania cea lunga”, se crease, în

1444, în sud-estul Europei o situatie strategica si politica deosebit de

favorabila pentru fortele crestine, situatie care, pentru a se putea

concretiza într-o eventuala înfrângere hotarâtoare a turcilor, avea nevoie

de o perioada de consolidare pe care numai încheierea unei paci cu

sultanul o putea oferi. Constient de acest lucru, Iancu a reusit sa-l

determine pe regele Vladislav I al Ungariei sa accepte propunerile

avansate de turci, astfel încât, la 12 iunie, a încheiat la Adrianopol un

tratat de pace pe zece ani, tratat avantajos pentru crestini, care va fi

ratificat de regele maghiar în luna iulie la Seghedin.

Tot în aceasta perioada, pentru a-si consolida baza politica din

Balcani, Iancu a intervenit activ în Bosnia, reusind sa încheie, la 10 iunie

1444, un tratat de alianta cu regele Stefan Toma, rege care, de altfel,

fusese recunoscut si întarit în domnie de Vladislav I ca urmare a

recomandarilor sale.

Dar nu toti cei interesati de lupta antiotomana vedeau lucrurile la

fel de clar ca voievodul transilvan. Pe multi, victoriile rapide ale acestuia,

i-au facut sa creada ca organizarea unei noi expeditii ar fi suficienta

pentru a-i scoate pe turci din Europa, printre acestia aflându-se mari

nobili maghiari, legatul papal Cesarini, ducele Burgundiei, regele Alfons

V si Venetia. Interesant de remarcat este faptul ca toti acestia au cerut cu

multa insistenta organizarea, cât mai repede cu putinta, a unei noi

expeditii cruciate, toti au facut mari promisiuni de ajutor, dar nimeni nu a

trimis aproape nimic, iar atunci când s-a trimis câte ceva, ajutoarele au

ajuns mult prea târziu pentru a mai fi eficiente. Într-un cuvânt, toti doreau

sa-si satisfaca propriile interese politice, teritoriale, comerciale si de

prestigiu, lasând însa întreaga povara a luptei antiotomane în sarcina lui

Iancu de Hunedoara si a armatei sale, în care ponderea principala revenea

elementului românesc. Acest egoism politic contraproductiv, lipsa totala

de coordonare a actiunilor au dus, în cele din urma, la tragicul

deznodamânt de la Varna, care a anulat, practic, roadele numeroaselor

victorii din “Campania cea lunga” si a rupt din nou echilibrul din Balcani

în favoarea turcilor.

În timp ce unii aliati traditionali ai lui Iancu de Hunedoara, cum ar

fi despotul Serbiei, Gheorghe Brancovici, s-au disociat de lupta

antiotomana, ajungând la o întelegere cu turcii, Alfons V si venetienii au

insistat cu hotarâre pentru ruperea pacii cu sultanul si declansarea

ostilitatilor. Primul avea pretentii teritoriale asupra Atenei, Patrasului si a

peninsulei Gallipoli, în timp ce venetienii urmareau sa cucereasca si ei

Gallipoli, dar si Salonicul, daca ar fi fost posibil, la care se adaugau si

orasele albaneze Valona, Ianina si Argyrocastro, dar numai daca ar fi fost

evacuate de turci.

Pentru realizarea expeditiei de la care astepta înfaptuirea acestor

obiective, expeditie pe care nimeni nu o putea conduce, în afara lui Iancu

de Hunedoara, Alfons V nu a ezitat sa promita lui Vladislav I si, implicit,

voievodului transilvan, participarea sa cu zece galere la alcatuirea flotei

cruciate, la care îsi anuntasera prezenta si papalitatea, Venetia, Milano,

Burgundia, precum si cavalerii ioaniti din insula Rodos. Pâna la urma

însa, toate aceste promisiuni se vor concretiza doar în strângerea la un loc

a câtorva galere italiene si burgunde, insuficiente însa pentru a opri

trecerea armatei lui Murad II din Asia Mica în Europa si a împiedica,

astfel, dezastrul care a urmat.

Aceasta flota, condusa de cardinalul venetian Francesco

Condulmer, alcatuita din 24 de nave papale, burgunde si venetiene, a

sosit la Constantinopol în august 1444, cu scopul de a bloca strâmtorile,

lucru imposibil de realizat cu un numar de nave atât de mic.

Din pacate însa, la acest numar insuficient de nave de lupta, s-au

adaugat oscilatiile si lipsa de hotarâre în luarea deciziilor, precum si

dificultatile de comunicare datorate mijloacelor specifice ale vremii.

Astfel, Iancu a facut tot posibilul pentru a-l determina pe rege sa încheie

o pace cu sultanul, pacea de la Adrianopol-Seghedin despre care am

vorbit deja. Aceasta era, de fapt, singura politica ce ar fi avut cu adevarat

sorti de izbânda, permitând fortelor crestine sa se refaca, sa realizeze o

mai buna coordonare si sa poata lansa, la momentul oportun, o ofensiva

decisiva antiotomana. Iancu cerea un ragaz ceva mai mare, necesar

refacerii tuturor fortelor crestine si pregatirii temeinice a unei ofensive,

de data aceasta finale, împotriva turcilor în Europa. El era perfect

constient ca pregatirea în pripa si declansarea ei timpurie nu numai ca

risca sa nu aduca victoria mult dorita, dar se putea transforma într-o

catastrofa cu consecinte greu de prevazut. Experienta sa militara si

politica era chezasia cea mai buna a justetei acestui punct de vedere.

Ca exponent principal al acestei linii politice, Iancu de Hunedoara

tinea seama de mai multi factori, foarte importanti, a caror neglijare putea

duce la esec. Astfel, el considera ca nu este suficient de puternic pe plan

militar, armata fiind obosita dupa “Campania cea lunga”. Era constient ca

fara o refacere adecvata trupele sale vor pierde din capacitatea de lupta si,

oricum vor fi mai putin numeroase decât cu un an în urma. Un alt

care în timpul campaniei din 1443-1444, a fost unul din principalele

obstacole în calea strapungerii Muntilor Balcani si a determinat

retragerea. Acum, daca s-ar fi pornit din nou împotriva turcilor, se risca

acelasi lucru si, cu toata schimbarea de ruta, efectele anotimpului înaintat

nu vor putea fi ocolite.

Pe lânga aceste aspecte de ordin militar, foarte puternice erau si

cele de ordin politic. Iancu stia, din experienta, ca nu se poate conta prea

mult pe ajutorul flotei promise de puterile apusene, ca acestea erau

divizate de interese opuse, temându-se unele de altele la fel cum se

temeau si de turci, ca existau chiar state, cum ar fi Genova, gata sa

colaboreze cu sultanul pentru a-si apara pozitiile comerciale. De

asemenea, el era constient de faptul ca nu va mai putea conta pe ajutorul

lui Brancovici, despotul Serbiei, care, prin pacea din vara lui 1444, îsi

recapatase statul si nu mai dorea sa continue lupta, dar, în acelasi timp,

nu putea conta nici pe ajutorul Poloniei, în ciuda uniunii dinastice dintre

aceasta tara si Ungaria, în persoana lui Vladislav I al Ungariei si al III-lea

în Polonia. Mai mult, chiar marea nobilime maghiara, care-l îndemnase

pe rege sa rupa pacea, în momentul în care a trebuit sa contribuie la lupta,

a preferat sa ramâna deoparte. Dieta maghiara nu a aprobat expeditia din

1444 si astfel regele nu a putut conta pe fortele tarii, ci numai pe ale sale

proprii si ale principalilor sai sprijinitori.

Aceasta situatie complexa, care facea foarte putin probabila victoria

unei expeditii antiotomane în acel moment, a constituit principalul

argument pe care l-a folosit Iancu de Hunedoara pentru a-l convinge pe

rege sa încheie pacea cu turcii, dar el nu a mai reusit sa-l convinga sa o si

respecte.

Vladislav I al Ungariei si al III-lea al Poloniei era un rege tânar, fara

prea multa experienta politica si militara, supus la diferite influente si

presiuni si tentat sa dea frâu liber imboldurilor sale cavaleresti. Dupa ce a

ascultat si aplicat sfaturile întelepte ale voievodului transilvan, el a

început sa plece tot mai mult urechea la sfaturile celor care-l îndemnau sa

rupa pacea si sa-i atace pe turci. Printre acestia un rol important l-au jucat

ambasadorul venetian Reguardati si legatul papal, cardinalul Cesarini.

Ultimul, pe lânga promisiunile de ajutor si presiunile ideologice

permanente, a reusit sa realizeze la Viena, la 21 mai 1444, un nou

armistitiu cu Frederic III de Habsburg, pe doi ani, obtinând astfel

asigurarea spatelui pentru regele Ungariei daca acesta ar fi plecat la lupta

împotriva turcilor. La rândul sau Vladislav I, în ciuda pacii de la

Adrianopol si a ratificarii de la Seghedin, continua sa-si manifeste dorinta

de a lupta, iar la 4 august 1444 lansa un manifest în care îsi exprima

hotarârea de a porni în acelasi an contra turcilor, manifest semnat si de

Iancu de Hunedoara, care nu concepea sa-si paraseasca regele prin

încalcarea obligatiilor sale feudale.

Aceasta atitudine oscilanta a lui Vladislav I, mai ales în conditiile

în care informatiile circulau cu dificultate, a facut ca si Venetia, interesata

de o eventuala campanie antiotomana, sa adopte o atitudine de

expectativa, de asteptare a derularii evenimentelor. La 9 septembrie,

Senatul a trimis instructiuni comandantului flotei venetiene, Aloisio

Loredano, în care-i cerea sa se informeze asupra miscarilor armatei

cruciate si, daca aceasta ar înainta în Balcani, sa-i sprijine actiunea. În caz

contrar, daca pacea dintre Ungaria si Imperiul otoman se va mentine,

Republica nu avea de gând sa duca singura razboiul, iar el trebuia sa

trimita sultanului un sol, asigurându-l de intentiile pasnice ale dogelui si

Senatului si aruncând întreaga raspundere a initiativei razboiului asupra

papei. Trebuia sa ceara, de asemenea, întarirea tratatului de pace anterior,

dupa care sa se întoarca cu flota la Venetia. Evident ca primind aceste

instructiuni, Loredano a ezitat sa adopte masuri concrete. Abia la 9

noiembrie, deci numai cu o singura zi înainte de dezastru, el a primit

stirea ca trupele cruciate au trecut Dunarea si ca trebuie sa ia hotarârile

care se impun. Era însa prea târziu pentru o masura cât de cât eficienta

care sa împiedice înfrângerea crestinilor si, totodata, anularea ultimei

tentative serioase, cu sorti de izbânda, de a-i scoate pe turci din Europa.

Dar chiar si fara aceasta lipsa de coordonare, numarul mic al galerelor

crestine, rezultat al unui optimism exagerat, nu ar fi reusit, probabil, sa

blocheze Strâmtorile, mai ales în conditiile în care trecerea oastei lui

Murad II era asigurata de adevarati maestri ai navigatiei, de genovezi.

Dar, cu toata înfrângerea de la Varna si cu toate oscilatiile care i-au

marcat atitudinea, Venetia s-a angajat totusi în lupta cu turcii si, desi

aportul ei a fost destul de redus, a fost totusi nevoie de încheierea unui

nou tratat de pace între ea si Imperiul otoman, în 1446, care sa reaseze

lucrurile în situatia anterioara anului 1444.

În schimb, Alfons V de Aragon si Neapole a simtit, probabil, o

mare usurare atunci când Venetia, refuzând sa accepte salvconductul pe

care papa îl daduse flotei aragonezo-napolitane de a-i strabate apele, i-a

oferit pretextul cel mai nimerit pentru a-si scuza inactivitatea în fata lui

Vladislav I. Dar refuzând de fapt sa trimita ajutoarele promise, Alfons V

nu întelegea sa renunte si la pretentiile teritoriale, cu atât mai mult cu cât

era convins ca presiunile papalitatii, înflacararea cavalereasca si, în

acelasi timp, nechibzuinta tânarului rege al Ungariei îl vor face pe acesta

sa rupa pacea abia încheiata cu turcii si îl vor determina si pe Iancu de

Hunedoara sa participe, în ciuda obiectiilor sale întemeiate, la cruciada.

Aceasta convingere i-a fost întarita si de informatiile primite din

partea lui Ciriaco d’Ancona care se afla, în toamna lui 1444, în capitala

Imperiului bizantin. La Constantinopol, Ciriaco a putut sa vada scrisorile

pe care Cesarini, Vladislav I si Vlad Dracul le-au trimis împaratului Ioan

VIII (1425-1448), scrisori prin care-l anuntau despre hotarârea lor de a

începe cruciada, si a reusit sa trimita copii dupa ele regelui aragonez,

însotite de o scrisoare a sa în care-i cerea sa se alature fortelor crestine.

Iancu, desi considera declansarea unei astfel de campanii prematura si

sortita esecului, nu putea sa-l lase singur pe rege atât din motive care

tineau de onoarea sa de cavaler, cât si datorita faptului ca acesta era

principalul lui sprijinitor politic, iar el însusi luptase mult pentru a realiza

uniunea dinastica polono-ungara pe care spera sa o îndrepte atât

împotriva Imperiului otoman, cât si împotriva pretentiilor Habsburgilor la

tronul ungar.

Alfons V, departe de a urma îndemnul lui Ciriaco d’Ancona, nu a

ezitat totusi, sa-i scrie lui Vladislav I, înainte de plecarea sa în campanie,

aratându-i ca are anumite drepturi ereditare asupra teritoriilor ce urmau a

fi cucerite, mai exact asupra principatelor de Atena si Patras, principate

care, interesant de remarcat, la acea data nici macar nu se aflau sub

dominatie otomana si, prin urmare, nu puteau deveni obiective ale unei

cruciade. În acelasi sens, Alfons V scria, la 27 noiembrie 1444, si lui

Constantin Paleologul Dragases, despotul de Mistra, care reusise sa

obtina mai multe victorii împotriva turcilor, aratându-i care sunt

drepturile sale la succesiunea Atenei si cerându-i, totodata, sa predea

Atena, daca o va cuceri, trimisului sau, marchizul Giovanni de Gerace.

Aceste scrisori ale regelui aragonez ne dezvaluie, cu toata claritatea, care

erau adevaratele intentii ale politicii sale balcanice si cât de departe de el

se afla idealul de cruciada.

Dezastrul de la Varna (10 noiembrie 1444) a dat o puternica

lovitura luptei pentru libertate dusa de popoarele din sud-estul Europei,

dar si politicii expansioniste a lui Alfons V. Timp de câtiva ani, pâna în

1447, acesta nu a mai acordat, practic, nici un fel de atentie Peninsulei

Balcanice, cu toate ca Iancu de Hunedoara, sprijinit de domnul Tarii

Românesti - Vlad Dracul (1436-1442; 1443-1447), si de o flota

burgundo-papala condusa de Walerand de Wavrin si de cardinalul

venetian Francesco Condulmer, a încercat, în 1445, este adevarat ca fara

succes, sa reia ofensiva antiotomana prin cucerirea anumitor pozitii

fortificate de-a lungul Dunarii.

De fapt, campania din 1445 a fost o expresie a dorintei de a

continua lupta antiotomana manifestata de papa si de ducele Burgundiei,

dorinta la care au raspuns Vlad Dracul si Iancu de Hunedoara, care sperau

sa poata puna stapânire pe pozitii importante la Dunarea de Jos. În ciuda

câtorva succese, destul de însemnate, cum ar fi cucerirea Turtucaiei si a

Giurgiului, campania nu si-a atins însa scopurile propuse, pe de o parte

datorita faptului ca flota era putin numeroasa, iar pe de alta parte datorita

faptului ca interventia lui Iancu a fost destul de tardiva si cu forte

insuficiente. Adevarul este ca voievodul transilvan, în conditiile

disparitiei de pe scena politica a regelui Vladislav I, era confruntat cu

numeroase dificultati interne, cu opozitia marii nobilimi, si nu putea ca,

imediat dupa înfrângerea de la Varna, sa organizeze o noua expeditie

antiotomana eficienta. El trebuia înainte de orice, sa-si consolideze

pozitia interna, ceea ce va reusi în 1446 prin alegerea sa ca guvernator al

Ungariei, si numai apoi sa se dedice reluarii politicii ofensive

antiotomane. Venind, totusi, în 1445 la Dunare cu o mica armata, Iancu

nu avea, probabil, intentia de a patrunde la sud de fluviu, ci numai pe

aceea de a-si manifesta înca o data dorinta sa de lupta împotriva turcilor

si de a contribui la capturarea de catre crestini a unor puncte strategice

importante. Nici ajutoarele externe nu erau sigure si suficiente, soliile

trimise de Iancu la papa si la ducele Burgundiei, la sfârsitul anului 1445

si începutul 1ui 1446, s-au întors fara nici un raspuns concret, ci numai

cu vorbe goale. Si pentru aceste puteri expeditia pe Dunare din 1445 a

fost, probabil, o simpla demonstratie a dorintei lor de a se lupta cu turcii,

dar în nici un caz nu a avut intentia de a declansa un conflict pe scara

larga, imposibil de sustinut doar cu fortele armate de care dispuneau papa

si ducele Burgundiei.

Aceasta situatie a fost rapid sesizata de diplomatia venetiana, ceea

ce a facut ca galerele Republicii sa nu se alature celor papale si burgunde

în campania de pe Dunare. La 5 mai 1445, Senatul îi scria lui Loredano,

comandantul flotei venetiene, ca este sigur faptul ca Iancu nu va reveni în

Balcani si, prin urmare, el trebuia sa ramâna în Dardanele pâna când

pacea va putea fi încheiata cu turcii, conditia principala pentru aceasta

fiind libertatea comerciala în toate statele sultanului. La 11 august i se

scria din nou lui Loredano ca este putin probabil ca Iancu sa atace masiv

în Balcani, dar i se cerea sa ramâna în Levant si sa observe cu atentie

actiunile flotei papale si burgunde. Venetia era deci constienta ca

adevarata lupta cu turcii se încheiase pentru moment si singurul lucru pe

care-l urmarea era acela de a realiza o pace onorabila cu sultanul, care sa

nu-i afecteze interesele comerciale. Semnificativ, în acest sens, este si

raspunsul dat de Senat solului bizantin, arhiepiscopul Pahomie, la 25

octombrie. I se arata ca lupta contra turcilor trebuie continuata, dar

Venetia nu va interveni pâna când nu va sti care este soarta galerelor sale

angajate în operatiunile din strâmtori si care este nivelul pregatirilor

militare ale Ungariei care, în ciuda asigurarilor date de Iancu de

Hunedoara, par nesatisfacatoare.

Fapt este ca aceasta politica retinuta, care în conditiile dezastrului

de la Varna nici nu putea fi alta, a avut succes, Venetia reusind, la 25

februarie 1446, sa încheie pacea cu sultanul în conditiile celei din 1430.

Abia în 1447 situatia a devenit din nou favorabila pentru a se trece

la reluarea luptei antiotomane, aceasta ca urmare a schimbarilor

importante în pozitia politica a lui Iancu de Hunedoara. Ales guvernator

al Ungariei în 1446 datorita unor împrejurari istorice deosebite, dar si

datorita calitatilor sale exceptionale, Iancu de Hunedoara a devenit, astfel,

una dintre personalitatile cele mai marcante ale vremii si a capatat o

importanta sporita în ansamblul relatiilor politice europene. Meritul lui

cel mai mare consta în faptul ca, ajuns în aceasta pozitie deosebita, el a

înteles sa-si dedice întreaga activitate intereselor supreme ale poporului

sau, apararii independentei si integritatii teritoriale a Ungariei si a tarilor

române si, implicit, apararii crestinatatii în întregul ei. În acest sens,

obiectivul sau principal a fost reluarea ofensivei antiotomane care, în caz

de victorie, trebuia sa asigure cel putin, eliminarea presiunii turcesti de la

Dunare, iar pe plan intern trebuia sa-i consolideze pozitiile în fata

asalturilor, tot mai insistente si mai periculoase, ale marii nobilimi, care

se simtea amenintata de politica sa centralizatoare.

Înca din toamna lui 1446, Iancu a început importante preparative cu

scopul de a realiza un larg front de actiune antiotomana care, în conceptia

sa, trebuia sa înglobeze regiunile dunarene si balcanice, dar trebuia sa

capete si sprijinul puterilor apusene. Primii carora li s-a adresat în acest

sens au fost venetienii. La 18 octombrie 1446, Iancu îi scria dogelui

Francesco Foscari pentru a-l informa despre pregatirile sale antiotomane

si pentru a-l avertiza asupra celor care lupta împotriva cauzei crestine.

Raspunsurile venetiene, formulate la 3 si 4 ianuarie 1447, anuntau ca

Murad II a cucerit Hexamilionul si a intrat în Moreea, ca a ocupat Patras

si Clarentza, de unde a luat 60 000 de prizonieri si ca Senatul este

convins ca guvernatorul va afla cu durere aceste vesti. Era deci anuntul

unor înfrângeri ale crestinilor si nicidecum adoptarea unei atitudini

ferme, de sprijinire a lui Iancu în planurile sale, Venetia, care abia

încheiase pace cu turcii în conditii favorabile pentru ea, nu dorea sa o

rupa asa devreme si sa-si pericliteze din nou interesele comerciale.

Aceasta pozitie rezulta foarte clar din raspunsul pe care Senatul l-a dat, la

25 octombrie 1446, solului papal Giovanni di Reate, care venise sa ceara

galere pentru lupta cu turcii. I s-a aratat ca Venetia a facut destul pentru

cauza cruciadei; denuntarea pacii cu sultanul va costa însa foarte mult

Republica si Romania si ca, desi ea doreste sa lupte pentru cauza crestina,

antecedentele nu sunt deloc încurajatoare. De fapt, Venetia, la fel ca si

alte puteri apusene, prefera sa arunce vina pe altii pentru a-si scuza

inactivitatea care avea în vedere doar apararea propriilor sale interese.

În ciuda acestei atitudini a puterii crestine care avea flota cea mai

importanta din Mediterana, Iancu de Hunedoara nu numai ca nu a

renuntat la planurile sale, dar în primavara lui 1447 a declansat o vasta

activitate diplomatica. Acum el adreseaza scrisori în care solicita sprijin

în lupta antiotomana ducelui Filip III de Burgundia, regelui Frantei, Carol

VII (1422-1461), trimite pe comitele Voulch (Vulchus) în solie la Roma

si Venetia, pe banul Croatiei, Franko de Talovac, la Raguza. Reuseste, de

asemenea, sa obtina medierea papei Nicolae V în conflictul sau cu

Frederic III, mediere care va duce la încheierea armistitiului de la 1 iunie

1447, realizat ca urmare a interventiei legatului apostolic, cardinalul

spaniol Juan de Carvajal.

În ceea ce priveste solia comitelui Voulch (Vulchus), Senatul

venetian a raspuns, la 1 mai 1447, ca nu-l poate ajuta pe Iancu de

Hunedoara împotriva turcilor, deoarece Republica se afla prinsa într-un

razboi în Lombardia, împotriva lui Francesco Sforza, si numai încheierea

acestui razboi, putin previzibila în acel moment, îi va putea elibera fortele

necesare. De asemenea, era amintit, tot ca o scuza, faptul ca papa

continua sa fie dator Venetiei, pentru flota armata în 1444.

Daca aceasta era pozitia Venetiei în acel moment, pozitie ramasa

neschimbata pâna în preajma caderii Constantinopolului, alta a fost însa

atitudinea adoptata, cel putin teoretic, de Alfons V de Aragon si Neapole.

Bineînteles ca în efervescenta politica si diplomatica declansata de

dorinta lui Iancu de a pune pe picioare o noua expeditie antiotomana,

Alfons V nu a fost uitat, guvernatorul Ungariei stiindu-l interesat de lupta

antiotomana. În acest sens, el l-a trimis în solie la regele

aragonezo-napolitan pe Stefan de Frangepani, comite de Segna, care avea

împuterniciri speciale în vederea încheierii unui tratat de colaborare.

Initiativa lui Iancu de Hunedoara a fost primita cu interes de Alfons

V, deoarece acesta, în ciuda complicarii situatiei politice si militare din

Italia generata de luptele pentru Milano, hotarâse reluarea politicii sale

balcanice si primise, în acest sens, soliile despotului Serbiei, Gheorghe

Brancovici, si ale conducatorului luptei albaneze, Gheorghe Kastriotul

Skanderbeg. Propunerile avansate de Iancu de Hunedoara dovedeau, pe

de o parte, hotarârea ferma de a relua lupta ofensiva antiotomana, iar pe

de alta parte, nevoia sa acuta de a primi ajutor din partea celorlalte puteri

crestine. Aceste considerente l-au facut sa le formuleze de o maniera

foarte magulitoare pentru orgoliul regelui aragonez, ceea ce a dus la

acceptarea lor si la încheierea tratatului de la Casoli, din 6 noiembrie

1447.

Tratatul cuprinde doua parti principale si anume, o prima parte în

care sunt incluse propunerile formulate de Iancu de Hunedoara si

angajamentele pe care si le asuma fata de Alfons V în cazul acceptarii lor,

si o a doua parte, care contine acordul regelui aragonez, întarit de

semnatura si de pecetea secreta.

În prima parte, Iancu îi cere lui Alfons V sa-l sprijine în lupta

antiotomana cu 16 000 de soladati, dar nu trimitându-i direct, ci trimitând

banii necesari pentru angajarea lor, adica 100 000 de florini de aur. La

rândul sau îi promite ca va angaja pe propria cheltuiala, alti 16 000 de

soldati si ca va obtine din Tara Româneasca, gratuit, înca 10 000 de

oameni, deci, în total o armata de 42 000 de oameni cu care, nu avea nici

o îndoiala, îi va putea zdrobi pe turci si-i va alunga din Europa.

Dupa aceasta introducere, care ne arata foarte concret ce spera sa

obtina marele comandant de osti din partea regelui aragonez, urmeaza

promisiunile pe care le face acestuia pentru a-l determina sa treaca la

actiune. Astfel, el îi arata ca, daca îl va ajuta sa-i învinga pe turci, va

dobândi, în primul rând, rasplata cereasca, recunostinta oamenilor si o

glorie nepieritoare, iar în al doilea rând, va avea posibilitatea sa intre în

posesia regatului Ungariei, a regatului grecilor si a altor teritorii din

aceasta zona, ceea ce constituia pentru Alfons V o recompensa mult mai

lumeasca si mai pe întelesul sau. De fapt, Iancu de Hunedoara îi sugera

posibilitatea unei dominatii asupra întregului sud-est al Europei, ceea ce

venea exact în întâmpinarea tendintelor expansioniste si satisfacea

veleitatile imperiale ale regelui aragonez.

Pentru a fi si mai credibil, Iancu de Hunedoara îsi asuma câteva

obligatii foarte concrete si anume: sa cheltuiasca integral banii primiti din

partea lui Alfons V pentru recrutarea de soldati si sa vegheze ca principii

si baronii regatului maghiar sa jure fidelitate si ascultare suveranului

aragonez, sa vina personal cu o armata între 3000-6000 de luptatori în

întâmpinarea sa, pentru a-l conduce în siguranta în regat, sa-i puna la

dispozitie, lui sau celui pe care-l va trimite în numele sau, orice oras sau

cetate din regat sau din Transilvania (interesanta aceasta distinctie care

apare în tratat între regatul Ungariei si voievodatul Transilvaniei), sa-i

înapoieze banii primiti si chiar mai multi, din teritoriile si orasele

eliberate de la turci si, în fine, sa trimita ca ostatec la curtea napolitana pe

primul sau nascut Ladislau, drept chezasie a bunei sale credinte. Pentru

toate aceste angajamente, Iancu îi mai cerea lui Alfons V sa-l sustina în

lupta sa pâna la capat si fara ezitare, iar ajutoarele sa i le trimita astfel

încât, în luna iulie a anului urmator (1448) oastea sa fie pregatita pentru

a-i ataca pe turci.

Ultima parte a tratatului cuprinde acordul regelui aragonez la

propunerile lui Iancu de Hunedoara si promisiunea sa de a trimite cei

100 000 de florini, platiti în doua transe, una la 24 aprilie 1448, dupa

venirea lui Ladislau ca ostatec la curtea sa, si a doua în luna iunie a

aceluiasi an.

A doua zi, 7 noiembrie 1447, tratatul a fost întarit tot la Casoli, de

un act notarial instrumentat de Arnaldo Fonolleda, în care Alfons V

precizeaza ca va plati cea de-a doua transa de 50 000 de florini dupa ce

baronii si principii regatului Ungariei îi vor jura fidelitate si supunere lui

în persoana sau fiului sau Ferdinand, iar comitelui de Segna i se cere sa

predea aceste acte lui Iancu de Hunedoara abia dupa ce acesta se va

obliga sa-i faca pe nobilii amintiti sa jure credinta regelui sau fiului sau.

Observam, prin urmare, exprimate foarte clar, care erau adevaratele

intentii ale lui Alfons V si care era unicul mobil ce-l putea determina sa

actioneze împotriva turcilor, iar, pe de alta parte, întelegem de ce Iancu a

fost obligat sa-i promita atât de mult, inclusiv coroana maghiara si cea a

împaratilor bizantini. El era convins ca ambitia si vanitatea regelui

aragonez, incitate de aceste promisiuni, îl vor putea face sa actioneze,

macar si limitat, împotriva turcilor, dar, în schimb, niciodata puterile sale

nu-i vor permite sa revendice în mod serios vreuna din aceste coroane.

Alfons V, chiar daca nu era dispus sa acorde nici un fel de ajutor

împotriva turcilor, a luat, totusi, în serios promisiunea cu privire la

coroana Ungariei si, pentru a-si pregati terenul în acest sens, a retinut pe

lânga sine, aproape un an, pe comitele de Segna, a adresat scrisori, la 11

decembrie 1447, principalilor nobili ai regatului, printre care Dionisie

Szécsi, arhiepiscop de Strigoniu, lui Nicolae Ujlaki si lui Ladislau Garai,

iar la 22 februarie 1448 s-a adresat nobilimii maghiare în ansamblul ei.

Bineînteles, efectul a fost foarte mic, daca nu chiar nul.

Între timp, Iancu de Hunedoara se pregatea intens în vederea

expeditie sale antiotomane si raspunsul din partea lui Alfons V întârzia sa

soseasca. Abia în aprilie 1448 solul aragonez Bernardo Lopez (Bernat

Lopiç) a ajuns la Buda, aducând cu sine trei cai în dar si o scrisoare în

care stapânul sau dadea oarecare sperante ca ar fi dispus sa încheie o

alianta împotriva turcilor. Dar acest raspuns i s-a parut cu totul insuficient

lui Iancu, ceea ce l-a facut ca, la 28 mai, sa-i scrie din nou lui Alfons V si

sa-i arate ca lupta împotriva turcilor are nevoie mai degraba de

perseverenta decât de elan, solicitându-i nu vorbe frumoase, ci un ajutor

concret. La putin timp însa dupa expedierea acestei scrisori, comitele de

Segna, Stefan de Frangepani, a revenit din prelungita sa solie aducând cu

sine tratatul pe care-l încheiase cu Alfons V la 6 noiembrie 1447, ceea ce

l-a facut pe Iancu sa-i scrie din nou acestuia, la 24 iunie, pentru a-i spune

ca accepta tratatul, ca se pregateste intens în vederea campaniei si ca,

peste putin timp, îi va trimite planul sau de actiune.

Din pacate însa, toate promisiunile lui Alfons V au ramas doar

vorbe goale, fortele sale, si asa destul de limitate, fiind angajate total în

razboiul care cuprinsese din nou Italia, în urma mortii ducelui Milanului,

Filippo Maria Visconti (1447), iar flota aragoneza, care era, poate,

principalul element de sprijin pe care conta Iancu de Hunedoara din

aceasta directie , a fost, practic, distrusa de venetieni în luptele navale de

la Messina si Siracuza, pe coastele Siciliei.

În aceasta situatie, cu toate ca Alfons V îi mai scria înca lui Iancu,

la 3 septembrie 1448, promitându-i ajutor si încurajându-l în lupta sa

împotriva dusmanilor crestinatatii, iar unii istorici considera, nejustificat

credem noi, ca el a trimis chiar 50 000 de florini, tratatul din 6 noiembrie

1447 devenise nul si inoperant.

În ceea ce priveste Venetia, desi în 1446 si 1447 Iancu de

Hunedoara nu reusise sa obtina nimic din partea ei, pregatind campania

antiotomana din 1448 el nu putea totusi sa omita din planurile sale

stabilirea unor contacte diplomatice cu aceasta, în speranta ca va putea, în

cele din urma, sa capete un ajutor oarecare. În acest sens, la începutul

anului 1448, el îl trimite pe Nicolae Laszocki, diacon de Cracovia, într-o

misiune la Roma si Venetia. Ajuns în cetatea lagunelor el a aratat

Senatului ca papa Nicolae V a promis sa trimita un contingent de 4 000

de calareti, la fel si regele aragonez, dar raspunsul primit a fost foarte

putin satisfacator. Senatorii au aratat, la 7 martie, ca Venetia este gata sa-l

ajute pe Iancu de Hunedoara, dar nu va putea face acest lucru din cauza

razboiului pe care-l poarta împotriva lui Francesco Sforza si Alfons V .

La sfârsitul lui mai, Laszocki s-a reîntors la Iancu cu scrisori de la papa si

cu raspunsul, putin încurajator, al Senatului venetian, dar si cu

complimentele si laudele dogelui Francesco Foscari.

În aceste conditii, când era deja pregatit pentru a trece la ofensiva

împotriva otomanilor, Iancu nu avea deci nici un sprijin din partea

statelor italiene sau a altor puteri apusene, trebuind sa se limiteze doar la

propriile sale forte si la ajutoarele venite din Tara Româneasca si

Moldova. Nici promisiunea papei nu fusese îndeplinita, la fel ca si cele

ale lui Alfons V, iar Venetia nu facuse nici un fel de promisiuni. Franta si

Burgundia erau cufundate în propriile probleme politice si militare, legate

de sfârsitul razboiului de o suta de ani cu Anglia, Imperiul

romano-german era prea divizat pentru a putea face ceva, cel mai bun

lucru fiind respectarea armistitiului cu Ungaria de catre Frederic III.

Chiar aliati potentiali ai lui Iancu de Hunedoara, cum ar fi despotul

Serbiei, Gheorghe Brancovici, l-au parasit si au adoptat o atitudine de

neutralitate. Cât priveste pe împaratul din Constantinopol, acesta era

incapabil de orice actiune si nu spera altceva decât sa nu fie atacat de

turci.

Dar guvernatorul era hotarât sa atace si a trecut la actiune. El

reusise totusi sa obtina anterior anumite succese destul de importante,

printre care se numara încheierea unui tratat de colaborare cu

Skanderbeg, înlaturarea lui Vlad Dracul si înlocuirea lui în scaunul de

domnie al Tarii Românesti cu Vladislav II, intrarea în posesia Chiliei,

cedata de domnul Moldovei, Petru II (1447; 1448-1449).

Intrarea în posesia Chiliei, în iunie sau iulie 1448, a readus în prim

plan vechea rivalitate ungaro-polona pentru influenta în Moldova, pentru

dominarea cailor comerciale ale acestei tari, una din cele mai importante

trecând tocmai prin acest oras. Imediat, chiar în iulie, regele polon

Cazimir IV (1445-1492) îi scria lui Iancu, afirmându-si calitatea de

suzeran al Moldovei si declarând ca va pune rânduiala în rivalitatea

pentru tronul acestei tari. La 1 august, Iancu de Hunedoara aflând ca

regele Cazimir IV se apropie cu oastea de granitele Moldovei, îi scrie din

Medias, rugându-l sa nu tulbure domnia lui Petru înainte ca el sa se fi

întors din expeditia contra turcilor. Dar la 20 august 1448, Cazimir IV

declara, din Camenita, ca ia sub protectia sa Moldova si pe domnul ei

Petru, fagaduind sa-l apere împotriva oricarui dusman. La 22 august,

Petru II aproba actul omagial de la Hotin, astfel încât legaturile cu Iancu

de Hunedoara erau, practic, anulate, iar domnul Moldovei se obliga

printre altele, sa redobândeasca Chilia, ceea ce evident ca nu va reusi sa

faca. Dar formula folosita de Petru II, prin care se angaja sa recupereze

orice teritoriu înstrainat Moldovei, va reapare si în alte tratate omagiale,

printre care cele ale lui Petru Aron si Stefan cel Mare.

Amenintat de o posibila interventie polona în Moldova, lipsit de

sprijinul total si neconditionat al marii nobilimi maghiare, pentru care o

înfrângere în campania antiotomana ar fi avut efecte mai bune chiar decât

o victorie, deoarece ar fi slabit puterea lui Iancu si, implicit, autoritatea

puterii centrale, guvernatorul nu a ezitat sa mai faca o ultima încercare de

a obtine ceva ajutoare din Apus. De la Cuvin, de lânga Dunare, el a

trimis, la 12 septembrie, tot pe diaconul Nicolae Laszocki, la Roma si

Venetia. În scrisoarea adresata dogelui, Iancu face înca un apel la ajutor

pentru lupta antiotomana, dar din nou nu va obtine nimic. În raspunsul

dat de Senat, la 3 noiembrie, se arata ca Venetia nu-l va putea ajuta pe

Iancu de Hunedoara împotriva turcilor atâta timp cât dureaza razboiul din

Italia. Inutil sa mai adaugam ca între timp Iancu fusese înfrânt de sultan

în crâncena batalie de la Kossovopolje (18-20 octombrie 1448) si ca

Republica, chiar daca ar fi dorit sa-l ajute, nu o mai putea face de o

maniera eficienta. Tot ceea ce primise Iancu de Hunedoara de la

potentialii sai aliati crestini din Europa pentru aceasta expeditie fusesera

doar încurajari, dintre care nu putem omite scrisoarea, plina de laude, a

umanistului Poggio Bracciolini, trimisa din Roma, la 4 aprilie 1448,

precum si prezenta lânga el, pe câmpul de lupta, unde se pare ca si-a gasit

si sfârsitul, a legatului papal Cristoforo Geratone.

În conditiile în care Venetia ar fi fost aliatul cel mai pretios pentru

Iancu de Hunedoara, datorita flotei sale, cea mai puternica din

Mediterana, care putea ameninta grav liniile maritime otomane, putea taia

strâmtorile Bosfor si Dardanele si despica, astfel, în doua Imperiul

otoman, interesant de subliniat ni se par a fi cauzele atitudinii constant

refractare a acesteia fata de reluarea ofensivei antiotomane în anii

1446-1448. Le vom enumera doar, fara a insista asupra fiecareia în parte.

În primul rând, este vorba de razboiul care cuprinsese principalele

state italiene, aflate în disputa pentru stapânirea ducatului de Milano,

motiv invocat, dupa cum am vazut, în toate raspunsurile date de Senat

solilor lui Iancu. În al doilea rând, Venetia încheiase, în februarie 1446,

un tratat cu Poarta în conditii avantajoase si nu avea deloc intentia de a-l

rupe. În al treila rând, Venetia se afla în razboi cu Skanderbeg si era gata

sa apeleze la ajutorul turcilor pentru a-si apara pozitiile si interesele

comerciale din Albania. În al patrulea rând, Venetia se temea ca o

eventuala victorie decisiva împotriva turcilor ar putea provoca renasterea

statelor balcanice care i-ar ameninta pozitiile si privilegiile comerciale. În

fine, în ultimul rând, dar nu si cel mai putin important, Venetia se temea

de politica lui Iancu de Hunedoara (alianta cu Alfons V si Skanderbeg,

intrarea în stapânirea Chiliei), crezând, în mod eronat, dupa opinia

noastra, ca el ar dori sa reia politica expansionista maghiara în Dalmatia

si sa devieze o parte a comertului oriental prin Chilia. Consideram ca toti

acesti factori explica îndeajuns de bine refuzul permanent pe care cetatea

lagunelor l-a opus la toate cererile de ajutor venite din partea lui Iancu de

Hunedoara. Numai atunci când turcii se vor pregati în modul cel mai

serios sa cucereasca Constantinopolul si, deci, sa închida strâmtorile de

acces în Marea Neagra, Republica va intra cu adevarat în alarma, dar va fi

prea târziu pentru a mai putea opri evenimentele, iar Iancu de Hunedoara

se va afla în imposibilitatea de a mai organiza vreo ofensiva terestra

antiotomana.

În conditiile în care principalii aliati italieni, dar si apuseni, pe care

putea miza (Venetia si Alfons V) duceau un crâncen razboi unul

împotriva celuilalt, Iancu de Hunedoara s-a aflat, din nou singur în fata

puternicei armate a sultanului pe care însa nu a ezitat sa o înfrunte, dar a

trebuit sa se încline în fata zdrobitoarei superioritati numerice a

dusmanilor si sa renunte în viitor la actiunile cu caracter ofensiv.

Disparea, astfel, timp de câteva secole, orice posibilitate reala de a-i

scoate pe turci din Europa, pentru tarile române, la fel ca si pentru regatul

Ungariei, punându-se tot mai acut problema luptei pentru supravietuirea

în fata asalturilor unui adversar tenace, superior ca numar si ca dotare cu

armament.

Iancu a fost primul care si-a dat seama de imposibilitatea reluarii

luptei ofensive antiotomane, mai ales în conditiile intensificarii opozitiei

marii nobilimi si a reluarii ostilitatilor cu Frederic III de Habsburg, carora

le va pune capat pacea din 22 octombrie 1450. Din aceasta cauza si

pentru a câstiga timpul necesar în vederea refacerii propriilor forte, el a

încheiat, la 20 noiembrie 1451 - 13 aprilie 1452, un armistitiu pe trei ani

cu turcii. Adevarul este ca acest armistitiu era dorit de ambele parti.

Poarta, desi victorioasa în ultimele confruntari, facea totusi concesii

importante Ungariei, recunoscând acesteia cosuzeranitatea asupra Serbiei

si Tarii Românesti. Noul sultan, Mehmet II (1451-1481), avea nevoie de

liniste la Dunare pentru a-si consolida domnia si pentru a face pregatirile

necesare asaltului decisiv asupra Constantinopolului.

Pregatirile militare ale sultanului care începeau sa provoace

îngrijorare si la Venetia , nu puteau sa-l lase indiferent pe Iancu de

Hunedoara. Din pacate însa capacitatea sa ofensiva era mult mai scazuta

decât în trecut, iar divergentele interne, provocate mai ales de marea

nobilime, îl obligau sa se limiteze, pe frontul antiotoman, numai la

actiuni strict defensive legate de apararea Ungariei si a tarilor române. În

ciuda acestei situatii, Iancu a încercat, totusi, sa faca ceva pentru a ajuta

Bizantul, sperând ca poate acum, amenintata direct în interesele ei,

Venetia va pune la dispozitie o flota cu adevarat combativa si eficienta,

iar celelalte puteri crestine cu interese la Constantinopol nu vor ramâne

nici ele pasive.

În toamna lui 1452 au sosit la Constantinopol, pe mare, trimisii lui

Iancu, care raspundeau, de fapt, la cererea de ajutor formulata de

împaratul bizantin. Ei promiteau spirijin, dar cu conditia cedarii unui port

la Marea Neagra, fie a Selimbriei, fie a Mesembriei. Dupa un prim refuz,

împaratul a acceptat, în secret, sa cedeze Mesembria lui Iancu, acesta

urmând sa o primeasca cu titlul de posesiune dependenta, ca si cum ar fi

fost unul dintre supusii basileului. Dar actul de donatie nu a ajuns

niciodata la Iancu si acesta si-a imaginat, probabil, ca împaratul a preferat

sa pastreze Mesembria. Pentru el acest port era necesar deoarece se afla

într-o zona dominata înca de bizantini (pâna în februarie sau martie 1453)

si aici urmau a fi debarcate trupele trimise în ajutor, care trebuiau sa se

deplaeze apoi pe uscat pâna la Constantinopol.

La 16 ianuarie 1453 si noul rege al Ungariei, Ladislau V Postumul,

a raspuns la apelul basileului, dar în termeni generali si fara nici o

propunere concreta. Tot la începutul acestui an el, împreuna cu Iancu de

Hunedoara, devenit comandant suprem al armatelor regatului Ungariei,

au scris papei Nicolae V aratând ca sunt gata sa ia parte la o cruciada

antiotomana, dar tot ce a putut face Iancu a fost sa trimita o solie, în

aprilie 1453 la Mehmet II, solie care-i cerea sa ridice asediul

Constantinopolului si îl ameninta cu ruperea tratatului încheiat în anul

anterior. Esecul acestei încercari a determinat si interventia lui Ladislau

V care, în ultimele saptamâni ale asediului capitalei bizantine, a cerut din

nou sultanului sa încheie o pace cu împaratul, amenintând ca altfel îi va

declara razboi, dar din nou nu s-a putut obtine absolut nimic, capacitatea

ofensiva a Ungariei fiind, practic, inexistenta în acel moment. Singurul

lucru pe care a reusit sa-l faca Iancu de Hunedoara a fost acela de a

trimite, cu ajutorul domnului Tarii Românesti, Vladislav II (1448-1456),

un transport de arme din Brasov catre garnizoana din Chilia, condusa de

Stoica Ghizdavici. Probabil se temea ca turcii, la fel ca si în 1448, vor

încerca sa atace simultan atât Constantinopolul, cât si Chilia, dar acest

lucru nu s-a întâmplat.

Oricum, chiar daca ar fi avut forte suficiente, ceea ce nu era cazul,

proiectul lui Iancu de Hunedoara de ajutorare a Bizantului era irealizabil,

deoarece el nu avea flota, iar turcii dominau deja Bosforul, în timp ce el

însusi intrase, în martie-aprilie 1453, în tratative cu Milano si Florenta

pentru o eventuala interventie în Friul, împotriva Venetiei. De asemenea,

se pare ca, în ciuda interventiilor facute pe lânga sultan , regele Ungariei,

Ladislau V, se gândea, în prima jumatate a anului 1453, mai mult la un

atac împotriva husitilor, ordonându-i chiar lui Iancu sa se pregateasca

militar în acest sens. Aceasta explica de ce, pâna în mai, Iancu s-a aflat la

Viena, Bratislava, Gyor, Buda si abia dupa aceasta luna, când nu se stia

ce vor face turcii dupa cucerirea Constantinopolului, îl putem întâlni în

Banat si Transilvania, deci pentru a pregati apararea în fata unui eventual

atac otoman (Timisoara, Caransebes, Hateg, Hunedoara, Vint, Turda,

Cluj, Bistrita, Dej, Lipova). Cu toate acestea, consideram ca merita sa

mentionam faptul ca, la 3 mai 1453, în tabara turca ce asedia

Constantinopolul, a ajuns zvonul ca flota venetiana se îndreapta spre oras

si ca Iancu de Hunedoara pregateste o expeditie terestra. Bineînteles, era

doar un zvon ce nu s-a confirmat, dar care ne arata de cine se temeau

turcii cel mai mult în acel moment.

Bizantul, desi aflat în fata celei mai grele încercari din întreaga sa

istorie, nu a primit ajutoare, decât în foarte mica masura, nici din partea

altor state crestine. Printre acestea, poate cea mai interesata de soarta

Constantinopolului, datorita coloniei pe care o avea aici (Pera) si datorita

prezentei masive în Marea Neagra, era Genova. În toamna lui 1452,

locuitorii Perei, împreuna cu împaratul Constantin XII, cer ajutor la

Genova. La sfârsitul lui ianuarie 1453 soseste la Constantinopol

genovezul Giovanni Giustiniano Longo, care va fi unul dintre cei mai

îndârjiti aparatori ai orasului, pentru care si-a sacrificat si viata. Acesta

i-a anuntat pe locuitorii din Pera ca Genova va trimite în curând o corabie

cu 500 de oameni, dar ca, în acelasi timp, le acorda mâna libera sa

actioneze cum va fi mai bine pentru interesele lor. Genova a mai trimis

câteva galere, dar care au ajuns prea târziu, si s-a scuzat invocând starea

de razboi dintre ea si Alfons V de Aragon si Neapole. Într-adevar, între

timp, armistitiul impus de papa fusese rupt si ambele parti se acuzau

reciproc.

La 13 aprilie 1453, deci dupa începerea asediului, Genova a lansat

o chemare catre toti cetatenii ei, atât negustori, cât si militari, care se

aflau în Orient, în Marea Neagra si în Siria, sa ajute din toate puterile lor

pe împaratul bizantin si, mai ales, pe despotul din Moreea, Demetrios.

Era însa o chemare vaga si fara entuziasm.

În fata acestor ezitari, la sfârsitul lui februarie sau începutul lui

martie 1453, genovezii din Pera trimit o ambasada la Adrianopol, unde se

afla sultanul Mehmet II, asigurându-l de intentiile lor pasnice. Sultanul

le-a promis prietenia cu conditia de a nu ajuta orasul . Aceasta explica de

ce în timpul asediului Constantinopolului, locuitorii din Pera au facut un

joc dublu, dar, daca ne gândim mai bine, nici nu puteau sa faca altceva.

Alfons V de Aragon si Neapole, contactat si el de o solie bizantina,

condusa de Andronic Bryennios Leondari, în august 1451, apoi de alte

solii, în primele luni ale lui 1453, conduse de Mihail Trapperios si

Manuel Anghel Paleologul, a raspuns ca nu poate face nimic datorita

conflictelor din Italia si, într-adevar, nu a facut nimic. În schimb, Frederic

III de Habsburg, la fel ca regele Ungariei si Iancu de Hunedoara, a trimis,

la 22 ianuarie 1453, un ultimatum sultanului, cerându-i sa nu atace

Constantinopolul. Evident ca toate aceste ultimatumuri, lipsite de orice

consistenta reala, nu au avut darul de a-i impresona deloc pe turci si, cu

atât mai putin, de a-i opri din calea cuceririi Constantinopolului.

Dintre toate puterile crestine cea care s-a implicat cel mai mult în

apararea Constantinopolului, datorita intereselor sale din regiune, a fost

Venetia. Aceasta a însemnat ruperea pacii din 1446 cu turcii si a necesitat

încheierea uneia noi în 1454.

Pâna atunci însa, la 4 februarie 1453, alertat de pregatirile militare

ale sultanului, Senatul a intervenit pe lânga Alfons V, cerându-i sa trimita

ajutoare Bizantului. La 19 februarie este ordonata armarea unei flote de

15 galere si a doua vase mari putând transporta fiecare 400 de soldati, iar

la 23 februarie erau luate masuri pentru ca flota sa fie trimisa la

Constantinopol si se hotara o noua interventie pe lânga papa, împarat,

regii Ungariei si Neapolelui, carora trebuia sa li se arate care erau

pregatirile venetiene pentru apararea capitalei bizantine. Aceste pregatiri

erau, într-adevar reale, Senatul hotarând ca toti negustorii care aveau

interese în Romania sa plateasca un impozit suplimentar în valoare totala

de 16 000 de ducati..

Dar, desi manifesta destula hotarâre, Venetia îsi dadea seama de

doua lucruri, si anume: ca, fiind angrenata în razboiul din Lombardia, nu

avea forte suficiente pentru a apara Bizantul, si ca celelalte puteri

crestine, din diferite motive, nu vor interveni cu nimic. Din aceste cauze

ea a fost obligata sa adopte o atitudine duplicitara atât fata de bizantini,

cât si fata de otomani, în dorinta de a evita compromiterea inutila a

intereselor sale comerciale din Levant. Acest lucru explica si faptul ca,

tocmai în momentul în care ea îsi pregatea o flota de interventie si solicita

ajutor la alte curti crestine, trimitea totusi un sol si la sultanul Mehmet II

cu scopul de a-i sonda adevaratele intentii.

Aceasta atitudine duplicitara, determinata de realitati politice

concrete, a întârziat foarte mult plecarea flotei venetiene, astfel încât

Constantinopolul a fost aparat numai de 15 nave crestine, dintre care doar

5 erau ale Republicii lui San Marco. Abia la 7 mai 1453, Senatul dadea

instructiunile necesare pentru Giacomo Loredano, comandantul flotei

care urma sa plece spre Constantinopol. I se indicau traseul, locurile de

aprovizionare, dar i se cerea sa evite de a-i provoca pe turci pentru a nu

rupe pacea din 1446. A doua zi, la 8 mai, sunt date si instructiunile pentru

solul Bartolomeo Marcello, trimis în misiune la sultan. El trebuia sa-i

comunice ferma intentie a Venetiei de a mentine pacea, ca flota lui

Loredano avea numai misiunea de a escorta galerele Romaniei si de a

apara interesele legitime ale Venetiei la Constantinopol si sa încerce sa-l

determine pe sultan sa încheie pace cu bizantinii, dar sa nu insiste daca va

vedea ca acesta este hotarât sa continue asediul.

Sigur ca toate aceste instructiuni nu puteau sa apere

Constantinopolul de caderea în mâna turcilor, lucru care s-a si întâmplat

la 29 mai 1453. Dar cu toate acestea, venetienii aflati în oras au luptat cu

vitejie pentru apararea sa. Cel care i-a condus a fost însusi bailul

Girolamo Minotto care, dupa victoria otomana, va fi decapitat împreuna

cu fiul sau si cu alti sapte patricieni venetieni. Alti 29 de patricieni

venetieni au fost capturati, împreuna cu 600 de soldati, iar pierderile

materiale totale ale Venetiei s-au ridicat la aproape 200 000 de ducati.

În aceasta situatie, dupa ce a anuntat, papei si lui Alfons V, la 30

iunie, caderea Constantinopolului, Venetia fiind primul stat italian care a

aflat vestea, cu o zi mai devreme, la 29 iunie, Senatul a hotarât, la 5 iulie,

sa trimita la sultan, pe lânga Bartolomeo Marcello, si pe Niccolň

Sagondino, iar la 12 iulie a ridicat valoarea cadourilor ce vor fi facute

sultanului de la 500 la 1 200 de ducati. Peste alte câteva zile, la 17 iulie,

Bartolomeo Marcello primea noi instructiuni conform carora trebuia sa

arate sultanului ferma dorinta de pace a Venetiei, sa ceara restituirea

navelor venetiene capturate, sa spuna ca are împuternicirea necesara

pentru a confirma pe loc pacea din 1446, dar daca sultanul are alte

pretentii, el le va comunica Senatului. Simultan, venetienii cautau sa-si

întareasca pozitia în negocieri si prin realizarea pacii în Italia si prin

cucerirea unor foste posesiuni bizantine în Moreea, dar, pentru moment,

au esuat în ambele directii. Din aceasta cauza ei au fost obligati sa

accepte propunerile de pace formulate de sultan, la 15 ianuarie 1454 si sa

semneze definitiv pacea, la 23 aprilie acelasi an, dar în conditii ceva mai

putin avantajoase decât cele anterioare, stabilite în 1446.

În ciuda acestei paci, care salva o parte importanta din privilegiile

sale comerciale, Venetia a înteles, dupa caderea Constantinopolului, ca o

ciocnire majora cu Imperiul otoman devenea inevitabila si decisiva

pentru destinul pozitiiilor sale din Romania si Levant , ciocnire care va

avea loc în timpul îndelungatului razboi din 1463-1479 si se va termina

în dezavantajul ei, raportul de forte din Mediterana Orientala fiind radical

modificat în favoarea turcilor.

În 1453 statele italiene erau mai putin interesate însa de apararea

Constantinopolului decât de razboiul care le diviza pe ele însele, opunând

alianta dintre Milano si Florenta, aliantei dintre Venetia si Alfons V. De

aceea fiecare cauta sa-si gaseasca aliati în exterior, interesante, în acest

sens, fiind tentativele facute pe lânga Iancu de Hunedoara. Fiecare dintre

cele doua aliante ar fi dorit o interventie militara a acestuia în Italia în

favoarea sa, dar Iancu a considerat de datoria lui sa-i împace pe

beligeranti pentru a putea, dupa aceea, sa le îndrepte fortele contra

turcilor, ceea ce explica faptul ca s-a lasat atras în aceste tratative. Pâna la

urma însa, nici una din parti nu si-a atins obiectivele.

Din toate cele spuse pâna aici putem trage concluzia ca, în 1453, în

ciuda temerilor provocate în lumea crestina de ofensiva otomana decisiva

împotriva capitalei bizantine, nu existau forte capabile în Europa sa ofere

un sprijin rapid si eficient pentru a salva Constantinopolul de la o

iminenta prabusire finala. Iancu de Hunedoara, care încercase de mai

multe ori, dar fara succes, sa-i scoata pe turci din Europa, s-a vazut de

data aceasta în imposibilitatea de a întreprinde ceva pentru a salva marele

oras si a fost obligat de împrejurari sa asiste pasiv la cucerirea lui de catre

acestia, cucerire care a consfintit definitiva instalare a lor pe pamântul

european.

Consecintele cuceririi Constantinopolului de catre turci au fost

deosebit de favorabile pentru acestia, deoarece le-au deschis un câmp,

practic nelimitat, de expansiune în zona Marii Negre si de-a lungul

Dunarii, spre Europa Centrala. În schimb, pentru statele italiene, pentru

Ungaria si pentru spatiul românesc consecintele au fost la fel de negative

pe cât de favorabile au fost ele pentru otomani. Exista, totusi o diferenta:

daca italienii simteau si vedeau ca balanta puterii politice si militare din

întreg Levantul, din Mediterana Orientala, Marea Neagra si Peninsula

Balcanica, începea sa încline tot mai mult de partea Imperiului otoman,

sursele lor de comert, de prosperitate si de putere fiind grav amenintate,

ceea ce nu le ameninta, decât poate indirect, fiinta lor statala si putea doar

sa le arunce în rândul puterilor de rang inferior, în schimb, pentru tarile

române, la fel ca si pentru Ungaria, caderea Constantinopolului putea sa

însemne o limitare drastica a independentei lor, chiar, în anumite

împrejurari, desfiintarea ei completa si definitiva, însotita si de disparitia

statului, asa cum s-a întâmplat în cazul ultimei care, dupa numai câteva

decenii, se va prabusi definitiv în urma bataliei de la Mohács (1526).

Pentru turci, una din consecintele imediate ale cuceririi

Constantinopolului a fost aceea ca ei au pus stapânire absoluta asupra

navigatiei prin strâmtorile Bosfor si Dardanele si au început politica de

cucerire a întregului bazin al Marii Negre, politica ce se va încheia cu

succes, peste trei decenii, în 1484, când vor fi cucerite ultimele bastioane

crestine importante, cetatile moldovenesti Chilia si Cetatea Alba. Atât

controlul Strâmtorilor, cât si controlul întregii navigatii din Marea Neagra

erau necesare Imperiului otoman din mai multe motive. Pentru a asigura

securitatea deplina a legaturii dintre Anatolia si Rumelia, precum si

pentru înlaturarea primejdiei unui atac prin surprindere asupra capitalei,

pentru asigurarea aprovizionarii Istanbulului, pentru a pune capat si a se

substitui dominatiei economice si politice a statelor maritime italiene,

pentru obtinerea de beneficii în favoarea tezaurului otoman din activitatea

comerciala a regiunii, în care statele tributare se bucurau de un regim

preferential. Din toate aceste motive, în vara anului 1453, statele riverane

Marii Negre au fost somate, prin ultimatumuri, sa se supuna noului

stapânitor de pe malurile Bosforului.

Ultimatumul sultanului a fost însa respins atât de Moldova, cât si

de Caffa. Colonia genoveza astepta interventia metropolei si evolutia

evenimentelor, în timp ce Moldova se bizuia pe capacitatea sa de lupta si

pe legaturile sale cu Polonia si Ungaria. În 1454, o flota de 56 de corabii

turcesti a atacat fara succes Cetatea Alba, dupa care a devastat coastele

nordice ale Marii Negre si a impus, în colaborare cu tatarii lui Hagi

Ghiray, plata unui tribut anual de 3 000 de ducati pentru locuitorii Caffei.

Desi modesta din punct de vedere militar, aceasta prima demonstratie

navala otomana a avut, totusi, consecinte politice însemnate. Colaborarea

otomano-tatara si, mai ales, atitudinea rezervata a Poloniei, dar si lipsa de

reactie a Genovei, au silit Caffa, mai devreme, si Moldova, ceva mai

târziu, sa accepte plata tributului solicitat de sultan. În schimb ambele au

primit câte un act de privilegii comerciale.

Daca marele centru comercial genovez din Crimeea a avut pentru

Poarta, în primul rând, o valoare economica, valoarea politica

rezumându-se la atragerea Hanatului tatar de aici în sfera sa de influenta,

supunerea Moldovei a purtat de la început o însemnatate politica. Fara a

neglija valoarea punctului de tranzit comercial de la Cetatea Alba, trebuie

sa remarcam faptul ca atragerea Moldovei în sfera de influenta a Portii

reprezenta nu numai implantarea controlului otoman în regiunea gurilor

Dunarii si în bazinul nord-pontic, ci si subminarea substantiala a

potentialului antiotoman al Europei, concentrat atunci în jurul Ungariei si

al lui Iancu de Hunedoara. Totusi, trebuie sa aratam ca Iancu de

Hunedoara, atât cât a trait, prin lupta sa plina de eroism si sacrificiu a

restrâns mult impactul pe care caderea Constantinopolului ar fi putut sa-l

aiba asupra tarilor române. O dovada în acest sens o constituie tocmai

faptul, paradoxal la prima vedere ca, desi mai departata din punct de

vedere geografic de Imperiul otoman, Moldova a avut mai mult de suferit

de pe urma caderii capitalei bizantine, poate si fiindca era stat riveran la

Marea Neagra si nu avusese înca nici un fel de obligatii fata de Poarta. În

schimb, statutul Tarii Românesti, fixat prin tratatul ungaro-otoman din

1451-1452, nu a cunoscut nici o modificare pâna în 1462, la caderea lui

Vlad Tepes.

Sigur este faptul ca, dupa cucerirea Constantinopolului, tânarul si

energicul sultan Mehmet II era hotarât sa reia ofensiva nu numai în zona

Marii Negre, dar si pe linia Dunarii, obiectivul sau principal imediat fiind

cucerirea Belgradului, ceea ce i-ar fi deschis drumul spre Europa

Centrala. În aceasta situatie, Iancu de Hunedoara a trecut la pregatirea

apararii, printre masurile luate fiind si aceea de a-i scrie lui Alfons V din

partea caruia a primit un raspuns prin care i se promitea un ajutor de 20

de galere.

Ajutoarele nu au sosit, dar framântarile lumii crestine pentru

organizarea unei cruciade au continuat. Din pacate însa, reuniunile de la

Roma, Ratisbona si Wiener-Neustadt (1454-1455), la care au participat

soli poloni, aragonezi si burgunzi, pe lânga cei papali si imperiali, iar la

ultima chiar Iancu de Hunedoara în persoana, în fruntea delegatiei

maghiare, nu au dus la nici un rezultat concret, la fel ca si bula de

cruciada lansata de Calixt III, la 15 mai 1455. Frederic III de Habsburg a

refuzat sa intre în lupta cu turcii, iar venetienii nu erau deloc dornici sa

rupa pacea abia încheiata cu sultanul. Celelalte state nu aveau nici

capacitatea si nici vointa necesara de a intra în mod eficient în lupta si se

limitau la promisiuni vagi, care nu aveau sanse de realizare.

Practic, Iancu de Hunedoara se afla din nou singur în fata turcilor,

care se pregateau sa lanseze un atac de anvergura în directia Ungariei.

Astfel, în august 1454, el a reusit sa învinga la Kruševaƒ, în Serbia, o

armata otomana condusa de Feriz bei, dar, în aceeasi luna, la cererea de

ajutor adresata de el si de regele Ladislau V Postumul, Venetiei, a fost

primit un raspuns negativ, Senatul aratând ca va lupta cu turcii numai în

cazul realizarii unei coalitii crestine, ceea ce era foarte putin probabil. La

15 februarie 1455, o noua solie a lui Ladislau V si Iancu de Hunedoara a

primit un raspuns la fel de evaziv, din nou conditionat de intentiile

celorlalte puteri , cu alte cuvinte un refuz camuflat.

La sfârsitul lui 1455, atunci când marile preparative militare ale

otomanilor erau cunoscute si era aproape sigur ca ei vor lovi în directia

Belgradului, Iancu l-a anuntat pe legatul papal, cardinalul Carvajal, ca el

era gata cu 7000 de soldati pentru lupta cu turcii si cere ajutor militar

suplimentar. În ianuarie 1456, Carvajal îi raspundea în cuvinte

magulitoare, dar echivoce, sugerând vizibil slaba speranta de ajutor: “Ne

încredem în Domnul ca cei 7000 de oameni, chiar daca alt ajutor

omenesc ar lipsi, vor dobândi victoria, sub conducerea domnului

guvernator (Iancu nu mai era guvernator al Ungariei la acea data - n.n.),

Machabeul timpului nostru”. El a staruit totusi pe lânga papa Calixt III

pentru organizarea unei cruciade antiotomane, dar nu s-a putut face nimic

concret.

În aceasta situatie, aproape disperata, Iancu a încercat sa obtina

ceva ajutoare si din partea Genovei, mai precis a Bancii San Giorgio, care

avea interese importante în bazinul pontic, fiind din 1453, patroana

Caffei. Astfel, la 3 martie 1456, protectorii Bancii San Giorgio îi scriau

consulului Caffei, Tommaso Domoculta, raspunzând unei scrisori a

acestuia din 4 octombrie 1455, informându-l, printre altele, ca au primit o

scrisoare din partea lui Iancu de Hunedoara, în care acesta se oferea sa

ajute coloniile genoveze din Marea Neagra, trimitându-le provizii si

soldati. În aceeasi zi de 3 martie, protectorii Bancii San Giorgio îi

raspundeau si lui Iancu de Hunedoara. Ei îi multumeau pentru intentia sa

de a apara Caffa si-i cereau sa aprovizioneze orasul, dar la cererea sa ca

sa-i fie trimise doua nave pentru actiuni pe Dunare, îi raspundeau negativ,

aratând ca la Caffa se afla o singura nava destinata apararii si

aprovizionarii. Genovezii, la rândul lor, stiau sa solicite ajutoare, dar nu

erau în stare sa ofere nimic în schimb. Probabil ca aceasta scrisoare i-a

fost adusa lui Iancu de Niccoln Lamberto, curier trimis la Caffa de Banca

San Giorgio, la 6 martie, pe cale terestra. Acesta avea asupra lui si o

scrisoare adresata lui Antonio Sati, rezident genovez la Cluj, care trebuia

sa-l introduca pe lânga Iancu de Hunedoara si cardinalul legat pontifical

în Ungaria, Juan de Carvajal.

Vazând ca din Apus nu poate conta aproape pe nici un fel de ajutor,

Iancu de Hunedoara s-a bazat, în principal, pe elementele populare care,

în cele mai multe dintre bataliile sale, au constituit majoritatea ostirii,

rolul principal revenind, bineînteles, elementului românesc din

Transilvania, dar si din Tara Româneasca si Moldova. Aceasta explica de

ce, în 1456, Ioan de Capistrano, unul din principalii propavaduitori

catolici ai cruciadei, îl acuza de “încetineala” în aplicarea masurilor

preconizate împotriva ereticilor, adica a majoritatii populatiei transilvane,

a românilor de credinta ortodoxa. Desigur ca Iancu nu putea lovi în

elementul românesc, din care el însusi facea parte si pe care se bizuia în

cea mai mare masura în luptele de aparare împotriva expansiunii

otomane, numai pentru a satisface pretentiile bisericii catolice, care cerea

mult, dar nu putea sa ofere mai nimic în afara de îndemnuri si încurajari.

Este posibil însa ca Iancu de Hunedoara sa fi încercat o atragere a

elementului românesc din Transilvania la biserica unita pe baza

hotarârilor adoptate de conciliul de la Ferrara-Florenta din 1438-1439,

dar în aceasta directie lucrurile nu vor putea fi pe deplin clarificate decât

de viitoare investigatii stiintifice.

Realitatea politica de la mijlocul secolului XV era aceea ca puterile

crestine din Apus nu mai aveau nimic în comun cu idealul de cruciada si

ca rivalitatile dintre ele, intensificate de procesul de trecere de la

feudalism la lumea moderna, erau mult mai importante decât lupta

împotriva turcilor. Aceasta explica de ce, atunci când Iancu de Hunedoara

înfrunta sub zidurile Belgradului uriasa armata otomana, flota, asa-zis

cruciata, comandata de aragonezul Pedro Urrea îi ataca pe genovezi si nu

pe turci. Din nou marele comandant de osti a trebuit sa lupte singur

împotriva Semilunei, ceea ce nu l-a împiedicat sa obtina înca o stralucita

victorie al carei ecou s-a facut auzit în întreaga Europa. De fapt, putem

considera ca marea batalie de la Belgrad (4-23 iulie 1456) a reprezentat

ultima cruciada autentica, mai adevarata decât cele de la Nicopole

(1396) si Varna (1444) unde au participat armate regulate conduse de

nobili si chiar de un rege. La Belgrad, apararea a fost asigurata, pe lânga

armata lui Iancu de Hunedoara, de un numar mare de oameni simpli,

veniti din Europa Centrala, oameni mânati de adevarate sentimente

crestinesti de cruciada, la fel cum era mânat si conducatorul lor, Iancu de

Hunedoara. Asa cum începusera, în 1096, cruciadele se încheiau printr-o

manifestare de coeziune spirituala între mase si conducatorii lor. Anul

1456 a fost anul ultimei cruciade, miscare ce va apune definitiv odata cu

împrejurarile si conditiile care i-au dat nastere. De acum înainte cruciada

va fi înlocuita de Liga sfânta sau Liga crestina, miscari ce încercau sa

confere o acoperire ideologica aliantelor politice si militare ale statelor

crestine, îndreptate împotriva turcilor otomani. Dar turcii otomani vor

înceta de a mai fi considerati dusmani ideologici ireconciliabili si vor

deveni, tot mai mult, un factor important al echilibrului de putere din

Europa, cu aliati traditionali ca Franta si Polonia.

Daca Iancu de Hunedoara a fost ultimul cruciat autentic, care a

înteles sa-si închine întreaga viata luptei antiotomane, nu este mai putin

adevarat ca el a fost si primul voievod român care a înteles ca succesul

luptei antiotomane este strâns legat de unitatea de actiune a tarilor

române. El a încercat chiar sa duca mai departe aceasta unitate de actiune

si sa o transforme într-o unitate statala de tip feudal. Aceasta consideram

ca este semnificatia interventiilor sale în Tara Româneasca si Moldova

din anii 1447 si 1448. Daca nu a reusit, faptul s-a datorat atât unor cauze

interne, mai ales opozitiei boierimii muntene si moldovene, cât si unor

cauze externe, Iancu nedorind sa provoace ostilitatea Poloniei în cazul

Moldovei si ajungând la un compromis cu Imperiul otoman în cazul Tarii

Românesti. Desi a esuat în aceasta directie, el a deschis o cale pe care vor

merge multi dintre voievozii si domnii români, cum ar fi Stefan cel Mare

si Petru Rares, fara a mai aminti de Mihai Viteazul care, pentru câteva

luni, a reusit sa transforme în realitate un vis de secole al tuturor

românilor.

În orice caz, daca luam în considerare atât succesele, cât si

insuccesele sale, Iancu de Hunedoara, ca exponent al intereselor tarilor

române, a fost una din personalitatile cele mai marcante ale epocii sale si

orice proiect de lupta antiotomana nu-l putea ocoli. El a facut ca tarile

române sa devina în aceasta perioada, si sa ramâna pentru multa vreme,

un factor de cea mai mare importanta în privinta situatiei economice,

politice si strategico-militare din zona Dunarii de Jos si a Marii Negre,

trebuind sa fie luate în considerare de toate acele puteri care aveau

interese aici. Lupta românilor condusi de Iancu de Hunedoara a fost, în

cele din urma, încununata de succes, ei reusind sa-si apere integritatea

statala si neatârnarea si, mai mult, sa opreasca pentru aproape trei sferturi

de veac patrunderea turcilor spre Europa Centrala. Toate acestea s-au

datorat si aliantei româno-maghiare. Si aceasta a fost unul din meritele lui

Iancu de Hunedoara, acela ca ramânând român adevarat a aparat cu

aceeasi îndârjire interesele regatului feudal maghiar, interese subminate

de însasi marea nobilime maghiara.