Inceputurile statului modern.1821-1866

Inceputurile statului modern.1821-1866

(Anul 1821; Scena politica. 1821-1848; Societatea si economia. 1821-1848; Pasoptismul; Anul 1848 la romani; Unirea Principatelor. 1850-1859; Domnia lui Alexandru Cuza. 1859-1866.)

Romania moderna a inceput sa se contureze in perioada cuprinsa intre razboiul pentru independenta Greciei din 1821 si Revolutia de la 1848. Moldova si Tara Romaneasca au facut pasi catre unire si independenta in eforturile depuse de o noua elita formata din boieri si burghezie si prin interventia marilor puteri. Schimbarile in domeniul institutiilor au condus .

3 administratie guvernata de ordine, la inovatii in cadrul adunarilor rezentative, stimuland totodata formarea de grupari politice, care erau

irate atat din punct de vedere ideologic, cat si al statutului social. Insasi societatea a devenit mai cosmopolita si mai complexa, odata cu cresterea

;elor ca numar si ca marime si cu accelerarea diferentelor si mobilitatii

ale, sub influenta prefacerii modelelor economice si culturale. Economia s-a caracterizat prin cresterea productiei industriale si agricole, dar structuri rezistente la innoire au continuat sa se perpetueze. La baza schimburilor economico-sociale au stat contactele largite cu Occidentul. Toate

rile vietii publice si particulare a elitei si a celor care aspirau sa faca

s din ea purtau pecetea "Europei'.

Elementele definitorii ale Romaniei moderne au prins contur in pe-

k dintre Revolutia de la 1848 si Constitutia din 1866. Profitand de

itiile rivale ale marilor puteri, conducatorii politici romani au infaptuit

ea Principatelor, consfintind totodata independenta acestora. Aceste

:tive au fost atinse in maniera prefigurata de generatia anterioara -

garantii internationale colective si nu prin protectia unei singure pu-

Pe plan intern, institutiile politice au urmat modelul european, iar

irea politica a atins noi culmi de complexitate in confruntarile dintre

iii si conservatori. Divergentele de idei au avut tot mai mult ca su-

Europa. Pentru liberali, aceasta constituia o sursa de inspiratie, iar

u conservatori, un motiv de ingrijorare, pe masura ce ambele partide

isau in dezbateri aprinse asupra identitatii nationale si a cailor de dez:e. In sfera vietii publice si a celei particulare, rolul statului a crescut

continuu, deoarece ministerele si aparatul de stat si-au asumat intreaga raspundere pentru problemele invatamantului, preluand, de asemenea, prerogativele civile exercitate vreme indelungata de Biserica ortodoxa si devenind promotoare active ale dezvoltarii economice.

Anul 1821. In primavara lui 1821, Tara Romaneasca a fost teatrul unei complexe miscari sociale si nationale. O ampla rascoala, preponderent taraneasca, izbucnita in Oltenia, a cuprins aproape intreg principatul. Cauzele acesteia au fost generate, pe de-o parte, de obligatiile tot mai mari in munca ale taranilor si, pe de alta parte, de abuzurile fiscale si administrative savarsite de autoritatile locale. Pe alt plan, o parte din boieri cautau sa puna capat suzeranitatii otomane, iar altii urmareau sa-i alunge pe fanarioti din tara. Actiunile lor au fost expresia fatisa a inaltului patriotism si a puternicei constiinte nationale, manifestate deja in programele teoretice elaborate de boierii reformatori. Revendicarile economico-sociale ale taranilor s-au impletit cu aspiratiile politice ale boierilor in cadrul miscarii conduse de Tudor Vladimirescu, una dintre figurile de seama din zorii istoriei moderne a Romaniei.

Tudor Vladimirescu, taranii si boierii au fost indemnati sa treaca la actiune de revolta generala impotriva jugului otoman din Sud-Estul Europei, inceputa de grecii uniti intr-o organizatie secreta, numita Philike Hetairia (Societatea Prieteniei), intemeiata la Odessa, in 1814. Intentia conducatorilor acesteia era sa-i elibereze pe greci de asuprirea otomana, prin organizarea unei rascoale generale a crestinilor din Sud-Estul Europei. Pentru a-i atrage pe romani de partea lor, ei au pretins ca au adeziunea totala a Rusiei, care se bucura de un mare prestigiu in intreaga zona, datorita faptului ca apara ortodoxia si ca repurtase importante victorii militare impotriva turcilor, in veacul anterior. Alexandru Ipsilanti, conducatorul Eteriei, avea calitatile necesare pentru a implini idealurile acesteia. Fiirk fiul domnului Tarii Romanesti, Constantin Ipsilanti, el avea legaturi stranse cu boierii romani, iar ca general-maior in armata rusa si adjutant al tarului, parea a fi un garant de incredere al ajutorului rusesc. in plus, Ipsilanti a fost cel care a decis ca razboiul de independenta a Greciei sa izbucneasca in Principatele Romane, si nu in Peloponez, asa cum planuisera initial conducatorii Eteriei. Ipsilanti si tovarasii sai nu au pus la indoiala sprijinul marilor boieri moldoveni si valahi deoarece, din punct de vedere cultural, acestia apartineau si ei lumii grecesti. in felul acesta, Principatele ar fi constituit o sursa de trupe si provizii, necesare marsului catre sud, spre Grecia.

Dar cursul evenimentelor avea sa demonstreze ca Eteria interpretase in mod cu totul gresit starea de spirit din Principate. Desi o parte din boierii de vaza si inalte fete bisericesti au intampinat cu bucurie vestea insurectiei din Grecia, ca mijloc de rasturnare a dominatiei otomane, ei erau in egala masura hotarati sa sprijine desfiintarea regimului fanariot si sa elimine concurenta greceasca, pentru a obtine astfel functii politice si avantaje economice.

Nu boierii au aprins flacara revoltei armate a romanilor, ci un conducator local, de origine modesta, pe nume Tudor Vladimirescu (aprox. 1780-1821). Vlastar al unei familii de tarani liberi din Oltenia, el era cunoscut in zona ca autoritate locala - fiind comandantul unui corp de voluntari ce luptasera sub drapelul rusesc in razboiul ruso-turc dintre anii 1806-1812 -, ca negustor si proprietar de pamant, pozitii care ii confereau rangul de mic boier. Vladimirescu a fost cooptat in organizarea revolti grecesti din Principate de catre Iordache Olimpiotul, comandantul garzii domnului Tarii Romanesti, pe care il cunoscuse in timpul razboiului ruso-turc din 1806-1812 si de marele boier Constantin Samurcas, inalt Iregator domnesc, sau caimacam in Oltenia. Vladimirescu se bucura de faina celui mai destoinic conducator militar din Tara Romaneasca.

Dupa indelungi negocieri, desfasurate in perioada noiembrie 1820-ia-iuarie 1821, Vladimirescu a acceptat sa sprijine rascoala generala organizata de Eterie, dar nu a dorit ca obiectivele sale sa fie o anexa a celor generale. Telul sau era sa elibereze Tara Romaneasca de sub dominatia otomana si sa aduca acele prefaceri politico-economice in folosul micii boierimi si taranilor. Urmarind aceste obiective, a ajuns intr-o stare con-ictuala acuta cu marea boierime si cu grecii.

La sfarsitul lui ianuarie 1821, Vladimirescu s-a retras in Oltenia natala cu scopul de a-si constitui oastea si a aduna provizii. Pentru a castiga ade-jnea poporului la miscare, a dat o proclamatie generala catre norod, in re promitea tuturor celor care se inrolau in armata sa calitatea de mem-u al Adunarii norodului, organ reprezentativ, imputernicit sa functioneze re binele maselor. El a fagaduit, de asemenea, ca va pune capat "abuzurilor' savarsite de autoritati si "tiraniei' boierilor impilatori, dar nu a pocnit nimic despre desfiintarea clatii sau recunoasterea drepturilor taranilor asupra pamantului pe care il munceau. Totusi, atrasi de perspectiva limbarilor, taranii din toate colturile Olteniei s-au alaturat ostirii sale.

La inceputul lunii martie, Moldova a devenit teatrul unor evenimente :isive. In ziua de 22 februarie/6 martie, Alexandru Ipsilanti si o mica ;te eterista au traversat Prutul dinspre Basarabia si au intrat in Iasi. Ime-it, Ipsilanti a dat o proclamatie prin care anunta izbucnirea razboiului teral de eliberare a tuturor crestinilor din Sud-Estul Europei de sub ninatia otomana si promitea moldovenilor pace si securitate. Domnul nai Sutu, impreuna cu boieri si inalte fete bisericesti i-au iesit in intampinare, deoarece credeau in iminenta interventiei rusesti. Ipsilanti a adunat nare graba provizii si bani si a inrolat recruti pentru mica sa oaste, iar 1/13 martie, in fruntea a vreo 2 000 de oameni, a pornit spre Bucuresti, unde intentiona sa-si uneasca fortele cu Tudor Vladimirescu. Dar sprijinul cauzei eteristilor incepuse deja sa slabeasca, pe masura ce la Iasi se raspandea zvonul ca tarul condamna actiunile lui Ipsilanti, fiind deci putin probabil sa se opuna interventiei otomane.

La vestea intrarii lui Ipsilanti in Moldova, Tudor Vladimirescu a pornit din Oltenia spre Bucuresti in fruntea ostirii sale, numarand vreo 8 000 de oameni. Ajungand la 6/18 martie la Slatina, pe Olt, el a declarat ca telul sau este independenta Tarii Romanesti. Era hotarat sa puna capat nu numai suzeranitatii otomane, dar si dominatiei fanariote de un secol, scop exprimat clar in angajamentul de a-l ajuta pe Ipsilanti si oastea lui sa treaca Dunarea cat mai curand posibil. Pentru aceasta se baza, evident, pe interventia trupelor rusesti. Totusi, Vladimirescu nu intentiona sa transforme Principatul in protectorat rusesc, deoarece a precizat ca, imediat dupa eliberarea Tarii Romanesti, rusii se vor retrage dincolo de Prut, permitand valahilor sa se autoguverneze, dupa propriile lor legi.

Dupa ce, la 16/28 martie, Vladimirescu a ajuns la portile Bucurestiului, echilibrul de forte s-a schimbat radical. Pe masura ce iscoadele lui Vladimirescu au confirmat absenta oricaror trupe rusesti sau ajutoare pentru Ipsilanti, oamenii si-au pierdut speranta in interventia tarista. Pentru a face fata cu forte sporite unor posibili inamici, Vladimirescu a ajuns la o intelegere cu boierii conservatori. Intentia sa ascunsa era sa devina domn si dorea sa urce pe tron dupa obiceiul pamantului: ca ales al boierilor si uns al Bisericii, nicidecum ca revolutionar.

Vladimirescu a recunoscut, de asemenea, importanta incheierii de urgenta a unei intelegeri cu Ipsilanti, care sosise in Bucuresti la 6/18 aprilie. Din cauza ca Rusia nu a mai sprijinit cauza eterista, relatia dintre cei doi a evoluat dramatic, de la cooperare tacita la rivalitate fatisa privind controlul asupra Tarii Romanesti. Vladimirescu i-a cerut lui Ipsilanti sa paraseasca fara intarziere Principatul; de comun acord, au hotarat sa-si separe pentru moment fortele. Ipsilanti si oamenii sai au pornit catre nord, spre Targoviste, in timp ce Vladimirescu a ramas la Bucuresti, detinand controlul efectiv asupra guvernului. El inca mai spera sa infaptuiasca o serie de reforme sociale si economice, pe care le-a formulat sub titlul "Cererile norodului roman'.

Pana la urma, Vladimirescu nu si-a atins nici unul dintre obiective. La 1/13 mai, trupele otomane au intrat in Tara Romaneasca si Moldova. Tarul a fost de acord cu "reinstaurarea ordinii' in Principate, in scopul de a evita o confruntare cu Imperiul Otoman si de a nu afecta astfel echilibrul european, al carui principal arhitect fusese el insusi, la Congresul de la Vie-na din 1815. La 15/27 mai, Vladimirescu si-a retras oastea din Bucuresti, indreptandu-se spre Oltenia, unde spera sa organizeze apararea impotriva invaziei otomane. Acesta a fost punctul culminant al ostilitatii dintre Ipsilanti si Vladimirescu. Suspectandu-l pe nedrept pe Vladimirescu de a fi incheiat o alianta cu turcii impotriva grecilor, Ipsilanti a ordonat arestarea acestuia. in urma unui simulacru de proces, Vladimirescu a fost condamnat la moarte si executat la data de 27 mai/8 iunie. Aproape imediat, oastea sa, formata din aproximativ 4 000 de oameni, a inceput sa se risipeasca. in ciuda rezistentei indarjite pe care a opus-o in Oltenia, restul ostirii lui Vladimirescu s-a destramat, neavand un comandant puternic si nici misiuni precise.

La scurt timp a fost infranta si miscarea condusa de Ipsilanti. Mica sa armata, care se deplasase in vestul Tarii Romanesti, a fost infranta de turci la Dragasani, pe Olt, la 7/19 iunie. Cateva zile mai tarziu, Ipsilanti a trecut granita in Transilvania, unde a primit domiciliu fortat. Ceea ce a mai ramas din fortele eteriste s-a risipit.

Desi miscarea condusa de Tudor Vladimirescu nu a durat mult, obiectivele pe care si-a propus sa le atinga isi aveau sorgintea in experienta istorica recenta a poporului roman. Proclamarea dreptului la autodeterminare a intruchipat nazuinta comuna de scuturare a jugului otoman si fanariot; angajamentul de a desfiinta apasatoarele obligatii de claca si taxe ale taranilor si ecoul acestuia in randul maselor au aratat cat de acuta era problema agrara; propunerea de a reduce restrictiile comerciale si de a anula privilegiile negustorilor straini a fost expresia aspiratiilor clasei mijlocii, aflata in ascensiune. in ciuda inabusirii acestei rascoale, miscarea pentru independenta si curentul reformator politico-economic si-au urmat cursul nestramutat.

Scena politica. 1821-1848. Ocupatia militara otomana a Principatelor a fost de scurta durata. Sub presiunea Marii Britanii si a Frantei, Poarta otomana si reprezentantii boierilor romani au ajuns in 1822 la o intelegere prin care se mentinea suzeranitatea otomana, dar se punea capat ocupatiei, reinstaurandu-se domnii pamanteni in Tara Romaneasca si in Moldova. Prin aceste schimbari, desi bine primite in Principate, ca o reafirmare a autonomiei, nu s-au rezolvat principalele probleme constitutionale interne. Dorinta noilor domni, doi oameni destoinici, Grigore Ghica (1822-1828) al Tarii Romanesti si Ioan Sandu Sturdza (1822-1828) al Moldovei, de a-si extinde prerogativele puterii, le-a atras dusmania boierilor; acestia din urma doreau puteri sporite doar pentru ei. Drept urmare, indelungatul con-flict dintre domnitori si boieri s-a perpetuat si in perioada post-fanariota.

O alta problema nerezolvata se referea la rolul Rusiei. Noul tar, Nicolae I (1825-1855), era hotarat sa apere cu orice pret interesele Rusiei in Principate; in 1826 el l-a silit pe sultanul turc sa semneze Conventia de la Akkerman. Prevederile acesteia reafirmau prerogativele Rusiei ca "putere protectoare' si cereau domnilor, boierilor si Portii sa respecte "observatiile' ambasadorului rus de la Constantinopol privind Principatele. Guvernul rus parea decis sa scoata complet Principatele de sub suzeranitatea otomana, deoarece a solicitat domnilor si boierilor sa elaboreze un regulament general, in scopul reorganizarii, pe plan intern, a administratiei politice si a vietii economice.

Dezacordurile fundamentale asupra Principatelor, Greciei si Caucazului au dus la deteriorarea constanta a relatiilor dintre Rusia si Imperiul Otoman, culminand, in aprilie 1828, cu declaratia de razboi din partea Rusiei. Trupele rusesti au ocupat Tara Romaneasca si Moldova pentru a asigura trecerea efectivelor si proviziilor spre frontul de la sud de Dunare. in august 1829, trupele rusesti strapunsesera deja liniile de aparare ale turcilor in Tracia de rasarit si erau gata sa porneasca marsul spre Constantinopol. in fata acestei situatii descurajante, guvernul otoman a acceptat termenii pacii impuse de Rusia.

Incheiat la 2/14 septembrie, tratatul de la Adrianopol s-a dovedit a fi un moment de rascruce in dezvoltarea politica si economica a Principatelor. Sultanul a recunoscut autonomia administrativa a Moldovei si a Tarii Romanesti si a retrocedat acesteia din urma cetatile turcesti de la Turnu, Giurgiu si Braila. Prevederile economice ale tratatului au constituit un puternic imbold pentru agricultura si comert, deoarece au scutit Principatele de obligatia de a aproviziona Constantinopolul si le-au recunoscut libertatea comertului cu toate tarile. Poarta a fost, de asemenea, de acord cu redactarea unor noi regulamente administrative referitoare la Principate, sub supravegherea Rusiei, si a acceptat ocupatia ruseasca din Principate, pana la plata unor mari despagubiri de razboi. Prin tratat s-a consolidat astfel pozitia Rusiei in Principate, dar, totodata, s-au facut pasi importanti pentru implinirea idealurilor boierilor reformatori, de scuturare a dominatiei otomane. Acum ramaneau valabile doar o parte a elementelor de suzeranitate otomana - tributul anual si dreptul sultanului de a confirma alegerea domnilor.'

Ocupatia rusa a produs schimbari radicale in viata politica din Principate. O importanta capitala a avut-o introducerea unei legi fundamentale pentru fiecare dintre ele numita Regulamentul Organic, ce oferea cadrul guvernarii ordonate si eficiente. Oficialitatile rusesti nu erau nicidecum manate de ratiuni altruiste. Ele promovau ordinea si eficienta, ca prerogative ale claselor instarite, drept calea cea mai sigura pentru apararea intereselor lor pe termen lung in Principate.

Tarul Nicolae l-a insarcinat pe Pavel Kiseleff, ofiter energic si bun administrator, cu transpunerea in practica a prevederilor tratatului de la Adrianopol. El a preluat aceasta functie in noiembrie 1829, la Bucuresti. De atunci si pana la incheierea mandatului sau, in aprilie 1834, el a avut puteri aproape nelimitate in reorganizarea vietii politice si economice din Principate. Desi multe dintre actiunile sale au fost etichetate de contemporani ca revolutionare, el nu a dorit sa rastoarne ordinea sociala existenta, ci s-a straduit sa o mentina prin precizarea drepturilor si indatoririlor tuturor claselor si prin asigurarea mecanismului administrativ si legal, necesar apararii acestora. Cea mai importanta realizare a sa a fost, fara indoiala, elaborarea unei legi fundamentale pentru fiecare Principat. Regulamentele Organice au fost rezultatul stransei colaborari dintre autoritatile rusesti si boierii romani.

Regulamentele Organice au avut ca obiectiv general intarirea ordinii sociale existente si mentinerea privilegiilor boieresti. Ele au asigurat continuarea dominatiei boierilor in viata politica prin recunoasterea dreptului exclusiv al acestora de a fi reprezentati in noua legislatura, prin incredintarea functiilor de conducere in administratia centrala, prin scutirea lor de plata impozitelor si prin confirmarea dreptului de proprietate asupra mosiilor lor. Dar autorii Regulamentelor s-au simtit obligati sa accepte si participarea, cel putin limitata, a clasei mijlocii in conducerea treburilor tarii, intelegand importanta crearii unui climat mai favorabil dezvoltarii activitatilor economice ale acesteia. Astfel de favoruri nu au fost facute totusi taranimii, al carei statut economico-social a ramas la fel de nesigur ca inainte. Regulamentele Organice au introdus, de asemenea, schimbari fundamentale in toate sectoarele guvernamentale din Principate. Vechile practici si institutii au fost modificate sau desfiintate, pe masura ce functiile politice, juridice si fiscale ale guvernului au devenit mai precise si mai sistematice.

Regulamentele Organice au introdus o serie de innoiri de maxima importanta in domeniul administratiei publice. Un principiu fundamental a fost acela al separarii puterilor intre ramurile executiva, legislativa si juridica ale guvernului. In acelasi timp, Regulamentele pastrau traditia unui executiv puternic. Astfel, in ciuda noilor puteri acordate legislativului, domnitorul ramanea figura-cheie a sistemului politic. Un alt principiu de baza al Regulamentelor era cel al centralizarii, concretizat in controlul asupra problemelor de la sate si asupra administratiei urbane pe care il exercitau oficialitati numite de guvernul central, subordonate acestuia. Regulamentele contineau prevederi privind modernizarea si eficientizarea sistemului fiscal, in mod deosebit in adoptarea unui buget anual bazat pe venituri si cheltuieli planificate, elaborat de domn si aprobat de legislativ. Regulamentele sporeau, de asemenea, autoritatea statului asupra Bisericii ortodoxe si reduceau semnificativ rolul clerului in problemele civile, toate acestea fiind dovezi ale secularizarii tot mai mari a societatii.

In ansamblul lor, Regulamentele Organice au deschis calea unor profunde transformari in Principate. Ele au sporit capacitatea guvernului de a planifica activitatea, in special in domeniul finantelor, oferind astfel garantii mai concrete decat inainte pentru investitii si contracte, conditii esentiale ale progresului economic. De asemenea, ele au grabit momentul unirii Moldovei cu Tara Romaneasca, prin crearea, in cele doua tari, de institutii politice aproape identice si prin garantarea cetateniei comune pentru locuitorii lor. Totusi, in ciuda acestor prefaceri, Regulamentele nu au marcat o rupere brusca de trecut. In multe domenii ale vietii publice, ele au preluat idei si proiecte cum ar fi gestionarea rationala a resurselor financiare, propusa de boierii reformatori in deceniile precedente. Concentrarea puterii in mainile domnului si extinderea aparatului birocratic in detrimentul administratiei regionale si locale erau in deplina concordanta cu principiile deja fundamentate.

Trupele rusesti au continuat sa ocupe Principatele dupa ce sultanul a aprobat Regulamentele Organice, deoarece tarul dorea sa-l mentina pe Kiseleff in functie, pentru a supraveghea transpunerea lor in practica. Guvernul rus subventionase Regulamentele in primul rand pentru a castiga sprijinul boierilor si pentru a consolida astfel dominatia rusa in Principate. Cand tarul a pus capat ocupatiei, in 1834, aceasta s-a intamplat datorita imbunatatirii relatiilor cu Imperiul Otoman si certitudinii manifestate la Sankt Petersburg ca Rusia isi crease o pozitie solida in Principate.

In perioada cuprinsa intre sfarsitul ocupatiei rusesti si izbucnirea Revolutiei de la 1848, societatea romaneasca era in plina schimbare. Era o vreme a contrastelor ciudate. Ramasite ale suzeranitatii otomane coexistau cu dorinta tot mai mare de independenta; guvernul reprezentativ castiga teren, in ciuda intensificarii imixtiunii din partea Rusiei; traditia orientala continua sa se opuna innoirilor apusene. Contraste puternice se manifestau pretutindeni: in imbracaminte, limbaj si obiceiuri.

Viata politica din aceasta perioada a fost dovada starii evidente de agitatie si speranta. Domnii se aflau in permanent conflict cu boierii si cu consulii rusi de la Bucuresti si Iasi, a caror principala misiune era sa-i convinga atat pe boieri cat si pe domnitori sa actioneze in concordanta cu interesele majore ale Rusiei. Domnul Tarii Romanesti, Alexandru Ghica (1834-1842) dorea sa fie un monarh national, mai presus de interese partinice, dar ideea sa de conducator cu puteri nelimitate a facut imposibila colaborarea cu boierii liberali si patrioti din legislativ. Nici succesorul sau, Gheorghe Bibescu (1842-1848), nu a reusit sa-i domoleasca pe boieri, care l-au acuzat de comportament autoritar. Drept urmare, cu sprijinul consulului rus, el a dizolvat Adunarea si a domnit, prin decrete, din 1844 pana in 1846.

In Moldova, Mihai Sturdza s-a confruntat cu o opozitie similara celei din Tara Romaneasca, dar a reusit, intr-o oarecare masura, sa o infranga. Desi s-a simtit intrucatva solidar cu confratii sai apartinand marii boierimi, el nu a intentionat sa devina dependent de bunavointa lor. El avea o idee complet diferita asupra principelui conducator, care amintea de absolutismul luminat al secolului al XVIII-lea. in timpul lungii sale domnii (1834-1849), Sturdza a urmarit constant doua obiective: sporirea puterilor sale si mentinerea unor relatii amicale cu Rusia.

In ciuda bunelor intentii si a puterilor sale considerabile, care includeau manipularea alegerilor si controlul riguros, Sturdza nu a putut stavili valul de agitatie ce cuprinsese elita. Cu toate ca, odinioara, fusese el insusi un reformator, nu a reusit sa tina pasul cu prefacerile fundamentale ce aveau loc in societatea moldoveneasca. Drept urmare, neintelegerile dintre el si tinerii fii de boieri, majoritatea educati in Apus, au degenerat intr-un conflict fatis. Acestia au vazut in Sturdza doar aparatorul vechii oranduiri, al sistemului politic deficitar, consfintit de Regulamentele Organice si al deferentei umilitoare fata de o putere straina.

Societatea si economia. 1821-1848. In perioada cuprinsa intre miscarea condusa de Tudor Vladimirescu si restaurarea domniilor pamantene - in 1821-1822 - si Revolutia de la 1848, Moldova si Tara Romaneasca au facut pasi inainte, de la normele economice si sociale ale sec. al XVIII-lea la cele ce aveau sa caracterizeze statul national unitar de la sfarsitul sec. al XlX-lea. Schimbarea a fost progresiva si inegala, dar marcata de doua evenimente ce urmau sa aiba consecinte importante asupra dezvoltarii Romaniei moderne: cresterea accelerata a populatiei si extinderea legaturilor economice cu Europa Occidentala. Totusi, in ciuda eforturilor depuse pentru cresterea capacitatii productive a pamantului, structura agriculturii, care determina starea de sanatate economica a Principatelor, a ramas practic neschimbata.

Cel mai spectaculos pas inainte din punct de vedere social, facut in acea vreme, a fost - poate - cresterea populatiei. Acest fenomen la scara europeana a inceput in Principate mai tarziu decat in Apus. El s-a caracterizat prin mai mult de o dublare a populatiei urbane in prima jumatate a veacului al XlX-lea. Miscarea de la sate la orase si targuri si imigratia largita din alte tari, a carei tinta au ramas in primul rand centrele urbane, au urmat un curs constant.

Aceste prefaceri demografice au afectat echilibrul social care se mentinuse in secolul precedent. De asemenea, au deschis calea restructurarii economiei prin stimularea dezvoltarii resurselor materiale ale tarii si a capacitatii de productie. Forta reprezentata de populatie a fost resimtita cel mai acut in agricultura. La inceputul secolului, suprafata de pamant destinata agriculturii fusese suficienta pentru populatia de atunci, chiar cu metodele de cultivare traditionale, deoarece terenurile arabile pareau inepuizabile. Dar, catre jumatatea secolului, pe masura ce padurile si alte rezerve s-au imputinat, a devenit evident ca fara schimbari fundamentale in organizare si metode, agricultura nu mai putea satisface nevoile unei populatii in avant sau acoperi cererile tot mai mari ale pietei internationale, de care depindea acum, intr-o masura sporita, economia ambelor Principate.

Schimbarea demografica se vedea pretutindeni. Populatia Moldovei a crescut de la 1 115 325 in 1826, la 1 463 927 in 1859, iar cea a Tarii Romanesti de la 1 920 590 in 1831, la 2 400 000 in 1860. Cauzele exacte ale acestei cresteri raman necunoscute, datorita insuficientei informatiilor. Principala cauza a fost, fara indoiala, scaderea ratei mortalitatii datorata, in parte, incetarii razboaielor purtate pe teritoriul romanesc si a ocupatiilor militare straine, cat si imbunatatirii starii de sanatate si igiena. Activitatea economica sustinuta si o mai mare stabilitate financiara au dat multora noi sperante in viitor si, astfel, e posibil sa-i fi incurajat sa aiba familii mai numeroase. Imigratia, in mod deosebit a evreilor in Moldova, a contribuit si ea la cresterea populatiei.

Schimbarea demografica a fost mai evidenta la orase, a caror marime si numar au crescut rapid. Aceasta crestere fara precedent a populatiei urbane a avut cauze diverse, dar sporul natural nu s-a numarat printre ele, deoarece in multe orase, cum ar fi lasi sau Galati, rata mortalitatii a fost mai mare decat cea a natalitatii. Populatia urbana a crescut mai curand datorita afluxului constant de la tara la oras. La randul sau, aceasta migratie a fost rezultatul cresterii populatiei din zona rurala, diminuarii suprafetelor ogoarelor si pasunilor aflate in folosinta taranilor si cresterii datoriilor fiscale si in munca, in urma comercializarii neincetate a produselor agricole.

Structura sociala a Principatelor a suferit si ea transformari semnificative, ca o consecinta a cresterii populatiei si a dezvoltarii economice. Pe la 1840, clasa mijlocie devenise cea mai dinamica promotoare a expansiunii oraselor. Negustorii, mestesugarii si liber-profesionistii erau principalii sai reprezentanti, dar ei inca nu formau o clasa omogena. Idealul la care aspirau multi dintre ei era statutul de boier; consolidarea adevaratei burghezii, caracterizate de o constiinta acuta a apartenentei de clasa, avea sa apara abia in ultimele decenii ale secolului.

Schimbarile survenite in structura sociala au fost deosebit de evidente la sate. Taranii dependenti, clacasii, formau marea majoritate a populatiei ambelor Principate, iar numarul taranilor liberi a continuat sa scada, pe masura ce boierii si-au intarit controlul asupra pamantului. in cadrul fiecareia dintre aceste largi categorii de tarani, s-au adancit diferentele, ca urmare a prefacerilor economice si a actiunilor oficiale. Discrepanta dintre patura putin numeroasa de tarani instariti si restul satului a devenit mai mare, deoarece locuitorii cei mai saraci au decazut la nivelul proletariatului rural. Pe de alta parte, a inceput sa se ridice o mica clasa mijlocie rurala. Pe langa reprezentanti ai clerului, ea cuprindea invatatorii, care se afirmau in treburile satului o data cu raspandirea invatamantului public, precum si neamurile si mazilii. Desi aceasta clasa avea o structura eterogena, elementele comune ale membrilor sai erau nivelul de educatie, averea si, in mod special, nazuinta de a-si ameliora statutul social si de a juca un rol in viata politica.

Si compozitia sociala a clasei boieresti suferea transformari importante. Chiar daca Regulamentele Organice consolidasera pozitia politica a marilor puteri, dominatia acestora era subminata de forte sociale si economice pe care Regulamentele nu le puteau controla. In primul rand, clasa boierilor, in totalitatea sa, isi pierdea caracterul exclusiv, datorita cresterii constante a numarului de boieri, ca urmare mai ales a cumpararii de functii de catre negustori si functionari guvernamentali. Diferentele de conceptie si atitudine dintre noua si vechea boierime erau adesea surprinzatoare. Noii boieri erau preocupati de viitor si, in cel mai bun caz, pastrau doar o slaba legatura cu valorile vechiului regim, in timp ce majoritatea marilor boieri continuau sa dea o inalta pretuire stilului aristocratic. in cercul restrans al boierimii aparuse o prapastie de netrecut intre generatii. Multi dintre fiii de boieri, intorsi acasa dupa ce studiasera si calatorisera in Apus, nu mai erau de acord cu viata plata, lipsita de stralucire, a parintilor lor.

Procesul de imburghezire, observat inainte de 1821, s-a accentuat in anii '30 si '40. Micii boieri, care isi administrau singuri proprietatile, erau nerabdatori sa dezvolte comertul si sa optimizeze agricultura. Multi au investit in mici intreprinderi individuale. Aceste interese nu erau nicidecum straine marii boierimi. Dar micii boieri erau cei mai apropiati de valorile si aspiratiile clasei mijlocii; ei au fost cei care au contribuit la formarea acelei burghezii liberale care, in a doua jumatate a secolului, a reusit sa puna capat dominatiei marilor boieri.

In perioada 1830-1840 nu au avut loc schimbari economice importante in Principate. Volumul productiei agricole a crescut constant, iar industria se straduia sa satisfaca cerintele unui numar tot mai mare de consumatori. Dar structura agriculturii si cea a industriei au ramas, practic, neschimbate. Agricultura era inca dependenta de tarani pentru mana de lucru, animale si unelte; nu toti mosierii si arendasii manifestau spirit intreprinzator. La oras, acumularea de capital era inca slaba, se investea putin, cu exceptia domeniului latifundiar; productia de marfuri era intr-o mare masura in seama mestesugarilor.

In agricultura aveau loc schimbari importante in relatiile dintre mosieri si tarani, mai ales in dezavantajul acestora din urma. Regulamentele Organice consfinteau drepturile depline de proprietate ale mosierilor asupra unei treimi din mosie si, de fapt, inlocuiau dreptul traditional, ereditar

pamantului pe care il munceau (redus la cele doua tre-

.1 mosierului) care nu era recunoscut ca proprietate privata,

.mui arendas. Suprafata de pamant atribuita taranilor nu mai

x inainte, de nevoile lor, ci de cantitatea de munca si alte

care le puteau presta mosierilor.

eceniile trei si patru, industria s-a mentinut la parametri scazuti. ioductia a crescut si s-au introdus imbunatatiri tehnologice, orga-ea productiei a ramas practic neschimbata fata de deceniile precepte. Acumularea de capital era mica, fiind folosita in primul rand pentru .nantarea comertului si acordarea de imprumuturi individuale in scopuri personale si, mai ales, pentru cumpararea de pamant. Investitia in "fabrici' era inca privita ca o afacere riscanta. Mentinerea sistemului breslelor a fost o piedica in calea modernizarii. Desi Regulamentele Organice promovasera principiul libertatii economice, sistemul breslelor, cu nenumaratele sale reglementari, a devenit si mai puternic.

S-a intensificat schimbul de marfuri, dar in organizarea comertului nu au survenit decat putine modificari. Targurile si-au pastrat importanta atat la nivel local, cat si international, iar in orasele mari si mijlocii negustorii si-au continuat afacerile aproape ca inainte. Dupa ce statul a inceput sa exercite un control sistematic asupra activitatilor lor, s-a observat o importanta profesionalizare a clasei negustorilor. Totusi, inca nu se depasisera vechile piedici din calea comertului interior. Slaba putere de cumparare a marii mase a populatiei, lipsa cailor de comunicatie si a mijloacelor de transport adecvate, folosirea unor facilitati bancare si de credit elementare au impiedicat dezvoltarea pietei interne.

Dar cel mai spectaculos progres economic inregistrat in Principate in acea epoca a fost, fara indoiala, expansiunea comertului exterior. Marea Britanie si Franta au intrat in competitia pentru materiile prime si pietele romanesti, alaturi de Imperiul Otoman si Austria, care, pana atunci, dominasera comertul Principatelor. Exporturile romanesti in Apus constau, desigur, in produse agricole, in principal cereale si animale domestice. Importurile erau reprezentate in primul rand de bunuri de consum destinate celor bogati, cum ar fi produse textile, sticlarie si blanuri, dar putine articole au contribuit cu adevarat la dezvoltarea industriei sau la intarirea^ bazei economice a Principatelor.

Pasoptismul. Doua generatii de intelectuali - cei care au imbratisat traditiile Iluminismului si ale Clasicismului din secolul anterior, si romanticii si revolutionarii preocupati de viitor - si-au pus amprenta asupra vietii culturale si gandirii politice din perioada cuprinsa intre tratatul de la Adrianopol (1829) si izbucnirea Revolutiei de la 1848. intre ele nu erau diferente mari. Intelectualii din ambele generatii erau energici, gata sa se confrunte cu orice dificultate, oricat de mare ar fi fost ea. Entuziasmul lor, adesea naiv, inaltul sentiment patriotic, proiectele grandioase si ambitiile enciclopedice isi aveau obarsia in spiritul epocii, definit cel mai bine prin termenul pasoptism. Acesti intelectuali erau insufletiti de un singur ideal, atotcuprinzator - acela de a scoate Romania din starea ei de inapoiere si de a o introduce in circuitul valorilor occidentale.

Literatura a reflectat cu fidelitate spiritul epocii. in ansamblu, poezia si proza slujeau idealurilor de unitate nationala si independenta, de simpatie pentru clasele de jos, in special fata de taranime, si erau rodul eforturilor de inspiratie din seva nationala, prin aplecarea catre istorie, folclor si peisajul romanesc. De asemenea, multe dintre scrierile acestei perioade au fost influentate de crezul mostenit de la iluministi, acela ca literatura are o valoare preponderent didactica, astfel ca autorii au pus accent pe latura tezista, in detrimentul esteticului, considerand binele general mai impor-tant decat satisfactia personala. Toate aceste principii s-au constituit ca elemente definitorii ale pasoptismului.

Pe scena literara de dupa 1830 si-a facut aparitia un nou element: publicul cititor. Acesta era inca putin numeros, dar tot mai democratic din punct de vedere al componentei sale. A scazut procentul boierilor mari si mijlocii, in timp ce numarul negustorilor, mestesugarilor, functionarilor de stat si intelectualilor de la sate (preoti, invatatori, notari) a crescut vertiginos. Cititorii de ziare, de exemplu, proveneau in principal din randurile clasei mijlocii. in 1834, existau 200 de abonati la Curierul Romanesc, care fusese publicat pentru prima data la Bucuresti, in 1829, de catre Ion Heliade Radulescu (1802-1872), cea mai importanta personalitate literara a epocii. Desi numarul abonatilor era modest in comparatie cu standardele de mai tarziu, acestia constituiau o prezenta demna de luat in seama. Chiar oameni ca Ion Heliade Radulescu, desi nu erau manati de interese materiale, erau siliti sa tina seama de gusturile cititorilor lor, care erau adesea nesofisticate, pentru a-si mentine ziarele si editurile ca factori de educatie si culturalizare.

Dintre toate curentele vremii, Romantismul a avut poate cea mai mare inraurire asupra vietii culturale si intelectuale din Principate. Atat in Moldova, cat si in Tara Romaneasca, trasatura sa tipica a fost grija covar-itoare fata de natiune. Conceptul de natiune suferea o transformare sem-dficativa fata de ceea ce insemnase in secolul al XVIII-lea. O generatie nterioara de invatati se referise cu mandrie la originea romana - si une-iri la originea daca - a romanilor si folosise aceasta asociere ca dovada a caracterului si nobletii lor. Dar, in operele scriitorilor de dupa 1800, ideea de natiune a inceput sa capete sensuri moderne. Pentru Naum Ramni-ceanu, apartenenta la natiunea romana era determinata de cosanguinitate si religie (ortodoxie), transcenzand astfel granitele politice, pe care scriitorul le nega ca fiind temporare, pentru a-i cuprinde pe romanii de pretutindeni. Dupa 1821, in memoriile inaintate de micii boieri pentru a determina marea boierime sa imparta puterea politica cu ei, se sublinia ideea ca toti apartineau aceleiasi natiuni. Cu alte cuvinte, drepturile politice egale decurgeau, in mod firesc, din istoria comuna si din apartenenta la aceeasi comunitate etnica. Pe la 1840, astfel de idei nu mai erau o noutate. Vechea conceptie juridica despre natiune, bazata pe privilegii care situau o clasa sociala mai presus de toate celelalte, garantand astfel dominatia politica si sociala a boierilor, cedase in fata unei conceptii etnice care avea in vedere toate clasele sociale, chiar si pe clacasi. Mai ales tanara generatie de intelectuali nu mai socotea rangul sau averea drept criterii de apartenenta la natiune. Pentru ei, comunitatile etnice devenisera celulele primordiale ale umanitatii.

Scrierile istorice din anii '30 si '40 se afla si ele sub influenta Romantismului si a noii idei despre natiune. Istoricii au continuat sa se preocupe de originile nationale, pentru a aduce noi dovezi in sprijinul descendentei romane, desi aceasta teorie era deja unanim acceptata in randurile oamenilor instruiti. in acelasi timp, misterul inceputurilor si emotia descifrarii trecutului prin intermediul ruinelor si inscriptiilor care se pastrasera ca prin minune constituiau o atractie istorica la fel de importanta. Istoricii isi indreptau atentia si asupra vremurilor de glorie. Nu era deloc intamplator faptul ca se scria mult despre domnul Mihai Viteazul, care in 1600 - in timpul domniei sale - unise, pentru scurt timp, Moldova, Tara Romaneasca si Transilvania; aceasta reflecta fidel preocuparea sporita fata de unitatea si independenta nationala. Sub pana celor mai talentati slujitori ai sai, istoria s-a transformat in povestea conducatorilor, eroilor si intregului popor deopotriva. Exemplul cel mai elocvent al noii istorii a fost Histoire de la Valachie, de la Moldavie et des Valaques Transdanubiens (Istoria Tarii Romanesti, a Moldovei si a romanilor de dincolo de Dunare), publicata in 1837 la Berlin, de catre Mihail Kogalniceanu (1817-1891), care studiase istoria la Universitatea din Berlin, urmand sa ocupe un loc de frunte in viata politica romaneasca din urmatoarele patru decenii. Ideea de natiune il impresionase profund. El privea istoria ca o creatie a intregului popor, nu doar a conducatorilor si in consecinta, spunea el, era esential sa se faca o cercetare minutioasa a trecutului pentru a putea dezvalui in totalitate faptele popoarelor si, in mod deosebit, spiritul lor. In conceptia lui Kogalniceanu, societatea nu era simpla juxtapunere de indivizi sau clase sociale, ci reprezenta un tot organic si interdependent, in cadrul caruia unitatea unei :omunitati etnice se realiza printr-o multitudine de cai.

Sarcina de a directiona curentele disparate de gandire din istorie si iteratura spre o doctrina culturala coerenta a fost preluata de scriitorii ;rupati in jurul Daciei literare, revista fondata de Mihail Kogalniceanu la asi, in 1840. Numele ei era simbolic pentru scopul urmarit de Kogalni-:eanu si de colegii sai, si anume promovarea sentimentului de unitate si de nenire in randul tuturor romanilor ce traiau in interiorul granitelor isto-iice ale vechii Dacii, printr-o literatura autentic nationala. Kogalniceanu ublinia ca, pentru a avea un caracter national, literatura trebuia sa oglin-leasca trasaturile caracteristice ale poporului roman, asa cum apar in isto-ie si in traditia populara, si sa foloseasca drept principale surse de inspi-atie experienta istorica si aspiratiile actuale ale propriului popor.

O alta caracteristica a vremii a fost infiintarea institutiilor culturale, ^u aparut societati si asociatii de toate felurile, grupand in cadrul lor in-ivizi cu idei asemanatoare, in scopul de a promova o mare varietate de auze. in perioada 1830-1840, teatrul a devenit un element obisnuit al ietii sociale si literare; de asemenea, s-au pus bazele sistemului modern de ivatamant, incepand cu scoala primara din sat si terminand cu univer-tatea; ziarele si-au asumat rolul de fauritor al opiniei publice.

Prin toate manifestarile sale, pasoptismul a reprezentat o viziune noua cuprinzatoare asupra natiunii. Teoreticienii sai au unificat curentele de indire despre autonomie si reforma politica ce circulasera incepand cu Itimele decenii ale veacului al XVIII-lea; totodata, au acordat intreaga entie dimensiunilor sociale si culturale ale procesului de faurire a natiu-ii. Prin intermediul unor institutii de toate tipurile, intre care asociatiile :erare, scolile si ziarele au jucat un rol important, ei au cautat sa ras-indeasca propria idee despre natiune in afara cercurilor lor inguste. in :est sens, s-au apropiat de "popor' mai mult decat oricare alta generatie tterioara si astfel au conferit modernitate insasi ideii de natiune. Prima are incercare la care a fost supusa noua lor viziune a avut loc in prima' ra popoarelor de la 1848.

Anul 1848 la romani. Pentru intelectualii romani, anul 1848 a marcat umful ideii de natiune. in ambele Principate si in Imperiul Habsburgic, si-au justificat cererile de independenta sau autonomie politica prin rocarea dreptului legitim la autodeterminare al unei comunitati etnice.

Moldova si Tara Romaneasca, intelectualii au cautat sa desfiinteze pro-:toratul Rusiei si sa restabileasca echilibrul istoric cu Imperiul Otoman, timp ce in Transilvania, in regiunea invecinata Banat, aflata sub sta-nirea Ungariei, si in Bucovina, ei si-au propus sa uneasca toti romanii intr-un singur stat autonom. S-a analizat chiar ideea unirii tuturor romanilor de o parte si de cealalta a Carpatilor, pe baza puternicelor legaturi etnice, lingvistice si culturale dintre acestia. Dar astfel de ganduri erau efemere, caci ipotezele si reveria contraveneau realitatilor politice, in special pragmatismului Rusiei si Austriei. in nici un alt sens nu s-a pastrat mai bine idealismul pasoptistilor, ca in solidaritatea manifestata fata de celelalte mici natiuni din Europa, care luptau pentru scuturarea dominatiei straine. Acest sentiment deosebit de comunitate se datora in mare masura gandirii si exemplelor apusene si, astfel, anul 1848 reflecta gradul de integrare a romanilor in Europa.

Revolutia de la 1848 din Principatele Romane a fost, in primul rand opera intelectualilor liberali, pasoptistii, care se maturizasera pe la 1830-1840. Ei au fost aceia care au initiat-o, i-au definit obiectivele si au condus-o. Generatia de la 1848 s-a deosebit de inaintasii sai prin cunoasterea nemijlocita a Europei Occidentale. Majoritatea isi desavarsise studiile in Franta si, cativa, printre care Mihail Kogalniceanu, obtinusera diplome ale universitatilor germane. Oricum, Parisul era a doua lor patrie spirituala. Ei simteau cu adevarat ca apartin Europei. Recunosteau in Apus un model politic si cultural demn de urmat in tarile lor si nu se indoiau ca tiparul de dezvoltare al acestuia putea fi aplicat in Principate. Ideile lor despre formele politice si progresul economic au fost astfel puternic influentate de doctrinele liberale si "laissez-faire' ale epocii.

In ciuda admiratiei nutrite fata de Apus, pasoptistii nu erau niste ganditori abstracti, care se straduiau sa impuna poporului institutii fara legatura cu experienta istorica nationala. Dimpotriva, fiind pe deplin constienti de conditiile interne, ei au aplicat foarte selectiv teoriile si practicile occidentale. O data cu o cunoastere mai profunda a Europei, diferentele dintre Principate si Apus au devenit si mai evidente pentru ei, ceea ce i-a indemnat sa treaca mai rapid la infaptuirea reformei, pentru a recupera astfel timpul pierdut.

Aspiratiile generatiei de la 1848 si-au gasit expresia practica in nemultumirea generala, a tuturor claselor sociale din Principate, fata de conditiile politico-economice existente. Multi boieri nu erau de acord cu metodele autoritare folosite de domni, dorind putere si pentru ei, in timp ce altii cereau reforme moderate in agricultura si in administratia publica; clasa mijlocie, aflata in plina dezvoltare, protesta impotriva taxelor mari platite statului si perpetuarii excluderii sale de la guvernare; taranii erau hotarati sa lupte pentru desfiintarea indatoririlor tot mai mari de claca si obligatii fata de mosieri si pentru a-si imbunatati nivelul de trai, care se inrautatise in anii 1840.

Evenimentele care aveau loc in Vestul Europei - rasturnarea regelui Frantei, Louis-Philippe, in februarie 1848, si extinderea rapida a revolutiei la Viena, Budapesta si in orasele germane - i-au indemnat pe intelectualii romani sa treaca la actiune. La inceputul lunii aprilie, boierii si reprezentantii orasenilor au organizat la Iasi o intalnire, in scopul de a denunta despotismul. Ei au incredintat poetului Vasile Alecsandri misiunea de a redacta o petitie, in care se cerea instaurarea unui regim politic mode-rat-liberal si luarea unor masuri care sa stimuleze dezvoltarea economica. Ei erau hotarati sa limiteze puterile domnului Mihail Sturdza prin institutii reprezentative si prin gestionarea cinstita a problemelor publice si juridice, fara intentia de a rasturna structurile politice si sociale existente, adica de a actiona ca revolutionari. Sturdza raspunse prin forta revendicarilor lor si, dupa scurte ciocniri, multi dintre revolutionarii de frunte au fost siliti sa e exileze.

In Tara Romaneasca, boierii liberali, educati in Occident, au condus lupta impotriva vechiului regim. In luna martie, C. A. Rosetti, un radical liberal, si Ion Ghica, un moderat, printre altii, au format un comitet revolutionar insarcinat cu organizarea unei revolte armate. Nicolae Balcescu, exponent al spiritului revolutionar in randurile studentimii romane de la Paris, s-a alaturat comitetului in aprilie. In ziua de 9/21 iunie, la Islaz, localitate situata pe malul Dunarii, in Oltenia, membrii comitetului si-au pus planul in aplicare. Ion Heliade Radulescu a dat citire unei proclamatii in care se prezenta programul revolutiei. Acesta culmina cu doua idei larg raspandite in cercurile invatate inca din a doua jumatate a veacului al XVIII-lea, si anume ca apartenenta la natiunea romana depindea de nie, nu de rangul social, si ca principatul Tarii Romanesti era imputernicit printr-un tratat international sa-si pastreze suveranitatea si independenta. Comitetul revolutionar isi exprima intentia de a respecta toate tratatele in vigoare cu Imperiul Otoman, dar nu-si putea disimula ostilitatea fata de Rusia, cerand sa se puna capat regimului instituit de Regulamentele Organice. In continuare, comitetul enumera principiile pe care isi propunea sa le promoveze in asezarea principatului pe un nou fagas: egalitatea in drepturi a tuturor cetatenilor, impartirea echitabila a datoriilor publice prin impozit in raport cu veniturile, larga participare la- viata publica prin vot universal, libertatea presei, a cuvantului si a intrunirilor, abolirea sistemului de claca prin despagubirea mosierilor, extinderea sistemului educational printr-un invatamant gratuit si egal pentru toti cetatenii, in concordanta cu capacitatea intelectuala a fiecaruia, desfiintarea unoror rangurilor si titlurilor nobiliare si alegerea domnilor pe termen de cinci ani, din toate categoriile sociale.

Proclamatia de la Islaz a constituit un program tipic pentru intelectuali europeni liberali de la 1848, prin accentul pus pe libertatile individuale, si credinta in institutiile adecvate si prin prevederile referitoare la cresterea rolului cetatenilor in treburile publice. Dar aceste idei nu erau pur si simplu imprumutate de romani din experienta Europei Occidentale. Principiile exprimate cu atata forta de comitetul revolutionar isi au sorgintea in evolutia ideilor cuprinse in memorandum-urile boierilor reformatori, in proclamatia data de Tudor Vladimirescu, in planurile faurite de cercul Daciei literare si in aspiratiile boierilor liberali din adunarile legislative din cele doua Principate.

Principalul teatru de actiuni a fost orasul Bucuresti, unde Revolutia a inceput la 11/23 iunie prin semnalul dat de clopotele bisericilor. Strazile erau pline de oameni, carora li se distribuiau copii ale proclamatiei de la Islaz. Domnitorul Gheorghe Bibescu nu a opus nici un fel de rezistenta si a acceptat imediat sa semneze proclamatia ce urma sa fie folosita, temporar, drept constitutie; totodata, a recunoscut noul cabinet ministerial. Dar, in realitate, el nu a simpatizat cu aceste reforme, iar la 13/25 iunie a abdicat si a fugit la Brasov. In ziua urmatoare, puterea a fost preluata de un guvern provizoriu, format in majoritate din tineri intelectuali liberali.

Noul guvern a incercat sa-si consolideze pozitia prin promovarea unor reforme si infiintarea de noi institutii. Una dintre primele sale actiuni a fost sa-si asigure propria aparare prin crearea unei forte armate sub conducerea generalului Gheorghe Magheru. De asemenea, a abordat delicata problema a reformei agrare, dar, avand in vedere divergentele de opinie dintre liberali si conservatori, in ceea ce priveste masurile ce se impuneau a fi luate, cat si faptul ca partile se temeau ca schimbarea rapida a legii agrare ar putea produce o catastrofa economica nationala, nu s-a infaptuit nimic substantial. Guvernul provizoriu nu a reusit nici in alte privinte sa-si tina promisiunile facute la Islaz. El a socotit ca elaborarea unei legi fundamentale este un prim pas esential si a organizat alegeri pentru o adunare constituanta, menita sa redacteze o Constitutie care sa inlocuiasca Regulamentele Organice. Dar interventia straina a pus capat activitatii si existentei guvernului revolutionar si a curmat eforturile acestuia privind reforma.

Diferentele dintre Rusia si guvernul provizoriu au fost fundamentale si pana la urma s-au dovedit a fi ireconciliabile. Tarul isi aratase deja intentia de a mentine protectoratul rus asupra Principatelor, prin trimiterea de trupe peste Prut, la 25 iunie/7 iulie, pentru a ocupa Moldova. El spera sa reprime revolutia din Tara Romaneasca prin cooperarea cu autoritatile otomane si sa evite astfel posibilele complicatii internationale. Constient de pericolul de la rasarit, guvernul provizoriu a dus o politica de echilibru* cautand sa obtina sprijin din partea Frantei si a Marii Britanii, dar fara nici un rezultat.

Cooperarea dintre guvernul rus si Poarta Otomana a spulberat sperantele guvernului provizoriu ca va putea supravietui, instigand-o pe una impotriva celeilalte. Cu acordul tarului, o armata otomana a intrat in Tara Romaneasca in septembrie. Ajungand in Bucuresti in ziua de 13/25, acesteia i s-a opus o crancena rezistenta, dar a obtinut victoria prin superioritate numerica. Membrii guvernului provizoriu si multi dintre sustinatorii acestuia au luat drumul exilului. Dar tarul si consilierii sai au fost dezamagiti de superficialitatea cu care autoritatile otomane i-au urmarit pe revolutionari in alte parti ale principatului. Fiind acum preocupat sa inabuse revolutia de pe tot cuprinsul Europei Centrale, mai ales dupa surprinzatorul succes al revolutiei ungare, tarul a decis sa ocupe Tara Romaneasca, multumindu-se doar sa informeze autoritatile otomane despre decizia sa. La 15/27 septembrie, trupe rusesti au trecut Milcovul dinspre Moldova spre Tara Romaneasca, ajungand la Bucuresti in ziua urmatoare. incepand cu aceasta data, rusii au instituit controlul asupra Tarii Romanesti (si asupra Moldovei). Administratia lor militara avea sa dureze pana la semnarea cu guvernul otoman a Conventiei de la Balta Liman, la 19 aprilie/l mai 1849.

Intelectualii romani din Imperiul habsburgic s-au alaturat, de asemenea, prompt si entuziast evenimentelor ce aveau loc in Europa Centrala si Occidentala in primavara lui 1848. in timp ce vechea ordine sociala se prabusea, sperantele de implinire a obiectivelor nationale mult asteptate ii insufleteau sa treaca la actiune. Desi liberali, ei priveau libertatile civile si institutiile reprezentative in primul rand ca pe niste garantii ale autonomiei politice nationale. in Transilvania, aceste aspiratii se impotriveau eforturilor facute de conducatorii maghiari pentru alipirea Transilvaniei la Ungaria; in Banat si in regiunea invecinata Crisana, sau Bihor, antagonismul dintre romani si maghiari era mai putin acut, dar romanii se opuneau cu indarjire controlului sarbesc asupra Bisericii ortodoxe si a scolilor acesteia; in Bucovina, conducatorii romani cautau sa pastreze caracterul etnic istoric al provinciei, dar nu au reusit sa atraga de partea cauzei lor Biserica ortodoxa sau masele.

Revolutia romana de la 1848 din Transilvania a fost, la fel ca si in Principate, o revolutie a intelectualilor. Ei au fost cei care i-au formulat obiectivele si au conceput strategia de atingere a acestora. Scopurile urmarite erau ancorate in ideile specifice evolutiei societatii romanesti din Transilvania si, astfel, puneau accentul pe emanciparea nationala. Dar acesti intelectuali erau, in acelasi timp, idealisti. Ei aveau credinta nestramutata in progresul uman, in capacitatea nelimitata a oamenilor de a-si imbunatati conditia printr-o reforma institutionala. Precum confratii lor din alte parti ale Europei, ei isi afirmau deplina incredere in transformarea rapida si glorioasa a societatii. Din pacate, cursul evenimentelor avea sa arate ca ei au apreciat gresit ritmul schimbarii in istorie si au prevazut :aderea vechiului regim mult mai inainte sa existe vreun semn de sustinere i acestei idei.

Conducatorii romani s-au gasit intr-o dilema. Pe de-o parte, ei au alutat reformele politice si drepturile civile sustinute de liberalii maghiari din Ungaria, pe care acestia promiteau sa le extinda si in Transilvania, dar, pe de alta parte, doreau sa asigure existenta si progresul propriei lor natiuni. Curand, principala lor preocupare a devenit unirea Transilvaniei cu Ungaria. Unii dintre ei, mai cu seama George Baritiu (1812-1893)7 editorul Gazetei de Transilvania care, din 1838, a devenit purtatorul de cuvant al intelectualilor romani, erau de acord cu unirea in schimbul garantarii limbii si culturii romane. Baritiu credea ca toate dezacordurile cu guvernul noii Ungarii puteau fi rezolvate in spirit liberal. Simion Barnutiu (1808-1864), aprig aparator al drepturilor nationale ale romanilor, avea o parere total diferita asupra evenimentelor. El considera pastrarea nationalitatii romanesti ca problema cruciala a acelei perioade, avertizandu-si eoni' patriotii sa nu accepte unirea pana cand nu li se vor fi asigurat drepturi depline ca natiune. A respins astfel promisiunile maghiarilor u

sufragiul universal si alte libertati, caci pretul acestora ar fi fost renuntarea l nationalitate. El a subliniat ca aceste avantaje erau oferite romanilor doar la nivel individual, ca cetateni ai Ungariei Mari si nu ca entitate sau natiune care are de urmat propriul sau destin. In felul acesta, a conchis el, libertatea nu avea nici un sens daca nu se asigura la scara nationala, iar romanii nu puteau spera sa-si pastreze darul cel mai de pret, nationalitatea, decat intr-o Transilvanie autonoma, in care ei reprezentau majoritatea populatiei.

Barnutiu a devenit in scurt timp cel mai influent dintre intelectualii laici romani, dar a recunoscut ca va avea nevoie de sprijinul clerului romanesc, ce avea o inraurire considerabila asupra taranimii, in situatia in care curentul condus de el urma sa se transforme intr-o miscare de masa. Barnutiu a gasit in Andrei Saguna (1809-1873), episcopul bisericii ortodoxe, un cleric ce recunostea forta ideii moderne de natiune, fiind in acelasi timp un sustinator al progresului social in cadrul valorilor crestine traditionale.

Toate partile au cazut de acord asupra principiilor si programului de actiune, pe care le-au prezentat unei adunari nationale, tinute la Blaj pe data de 3/15 mai, la care au participat aproximativ 40 000 de oameni. in fruntea programului se situa declaratia de independenta a natiunii romane si de egalitate a acesteia cu celelalte natiuni din Transilvania, precum si angajamentul de a apara drepturile nou dobandite prin instaurarea unei ordini politice bazate pe principiile liberale ale epocii.

Actiunile romanilor, indreptate impotriva unirii Transilvaniei cu Ungaria, au esuat. La 18/30 mai, Dieta din Cluj, dominata de maghiari, a votat majoritar pentru unire. incepand de la aceasta data, relatiile intre conducatorii romani si autoritatile ungare s-au deteriorat continuu. Pana in toamna, Barnutiu, Saguna si sustinatorii lor se raliasera Curtii de la Viena, opunandu-se astfel nationalismului maghiar.

Romanii din alte parti ale Imperiului habsburgic se ridicasera, de asemenea, pentru a-si apara interesele nationale. La 15/27 iunie, la Lugoj, in Banat, s-au adunat circa 10 000 de oameni pentru a-si declara dreptul la

:iune. Acestia erau condusi de Eftimie Murgu (1805-70), un avocat cu

multiple legaturi in Principatele Romane. El era hotarat sa contribuie la

emanciparea natiunii sale, dar recunostea necesitatea ca toate nationalita-

: sa se uneasca in fata marilor puteri conservatoare din Europa. Era

Ddata un entuziast sustinator al programului liberal al reformatorilor

ghiari si considera ca o alianta intre maghiari si romani ar fi cea mai

ia garantie in fata reinstaurarii vechiului regim. Programul adoptat de

marea de la Lugoj continea multe dintre ideile sale. El nu critica fatis

il guvern ungar, dar cerea instituirea unei Biserici Ortodoxe Romane,

ependenta de cea sarba si recunoasterea limbii romane ca limba oficiala.

3ucovina, romanii au fost condusi de vestitii frati Hurmuzaki. Desi ei si

inatorii lor doreau sa pastreze caracterul etnic romanesc al provinciei si

nstituie un guvern reprezentativ, le lipseau atat cadrul organizatoric, cat

Drijinul maselor, pentru a putea influenta desfasurarea evenimentelor.

Catre sfarsitul anului 1848, conducatorii romani din Transilvania,

iat si Bucovina erau convinsi ca aveau nevoie de intregul sprijin al

tii de la Viena pentru a-si atinge obiectivele. Delegatiile tuturor celor

provincii s-au intalnit la Olmiitz, in Boemia, unde Curtea se stabilise

irma izbucnirii unei revolte la Viena. Sub conducerea lui Andrei Saguna, la 13/25 februarie 1849, ei au prezentat imparatului Franz Joseph un

program national, prin care se urmareau unitatea nationala si autonomia politica a tuturor romanilor din Imperiul habsburgic. Nicicand ina-

nu-si mai exprimasera romanii atat de clar idealul solidaritatii etnice

adrul Imperiului. Programul mai ilustra credinta romanilor ca fede-

mul era principala solutie a problemelor nationale din Imperiu.

Romanii nu au reusit sa-si atinga obictivele nici la Olmiitz, nici acasa.

tea de la Viena a respins implicit propunerea lor de autonomie natio-

prin noua Constitutie imperiala, promulgata la 20 februarie/4 martie,

restabilea provinciile istorice ale Coroanei si nu facea nici o referire la

ralism. in aprilie, romanii au fost atentionati sa-si pastreze loialitatea

de imparat drept singura cale de urmat. In vara lui 1849, in Transilvania

o militie romaneasca condusa de Avram Iancu - unul dintre organizatorii adunarii nationale de la Blaj din mai 1848 -, a organizat in
muntii Apuseni rezistenta impotriva armatei ungare.

In perioada aprilie-iulie 1849, intr-o incercare disperata de a salva revolutia nationala si liberala din Europa Centrala, Nicolae Balcescu a cau-

faca posibila reconcilierea dintre guvernul ungar si Avram Iancu. El
ntalnit cu Lajos Kossuth, conducatorul Ungariei independente si cu
m Iancu, iar la sfarsitul lui iulie a fost incurajat de disponibilitatea ambelor parti de a ajunge la o intelegere. Dar evenimentele de pe campul de lupta l-au coplesit. La mijlocul lunii august, forte superioare austriece si rusesti, care intrasera din mai in Transilvania, dinspre Tara Romaneasca, au silit principala armata de camp ungara sa se predea, pentru ca, pana la sfarsitul lunii, orice rezistenta organizata sa inceteze.

Desfiintarea Ungariei independente a risipit sperantele romanilor de a forma un ducat unit, autonom. Fragila alianta dintre romani si Curtea de la Viena, impusa de necesitati, deja tensionata de aspiratiile de autodeterminare nationala, pe de-o parte, si de restaurare a Imperiului, pe de alta, s-a destramat. Un grup numeros de oficialitati austriece, condus de un nou guvernator militar si civil, a venit in Transilvania, cu instructiuni de re-instaurare a statutului de provincie imperiala cat mai curand posibil. Banatul si Bucovina au suferit un proces asemanator. Pretutindeni, noul aparat de stat cerea romanilor sa-si reia locul de supusi credinciosi si anonimi ai imparatului.

Unirea Principatelor. 1850-1859. Conventia de la Balta Liman, incheiata la 19 aprilie/l mai 1849, restabilea ascendenta traditionala comuna a Rusiei si Imperiului Otoman in Principate. Cele doua puteri au numit noi domni - Barbu Stirbei in Tara Romaneasca si Grigore Ghica in Moldova -, controland indeaproape activitatea acestora, pentru a asigura suprimarea liberalismului si a nationalismului si mentinerea stabilitatii. Stirbei era cel mai conservator dintre cei doi si aspira sa fie un monarh absolut, dar luminat. Ghica era un adept al programului liberal moderat de la 1848 si a permis unui numar de pasoptisti sa se intoarca din exil, ba chiar i-a acceptat pe unii dintre ei in noul sau guvern. Ambii domni au promovat dezvoltarea economica si invatamantul, nefiind in nici un fel simple instrumente ale politicii rusesti sau otomane.

O noua criza internationala, care a condus la razboiul dintre Rusia si Turcia in 1853 si la implicarea Frantei si Marii Britanii un an mai tarziu, a permis Principatelor sa faca noi pasi catre unire si independenta. Desi, ca de obicei, marile puteri intentionau sa incheie razboiul din Crimeea conform propriilor interese, pentru prima data, acum, romanii insisi au jucat un rol crucial in hotararea propriei soarte.

Deteriorarea relatiilor dintre Rusia si Imperiul Otoman, din cauza unor probleme litigioase, a dus la ocuparea Principatelor de catre rusi, in iulie 1853, cand guvernul turc a respins ultimatumul dat de tar. Cei doi domni au plecat in exil in Austria, in locul lor instaurandu-se un guvern militar rusesc. Imperiul Otoman a ripostat, declarand razboi Rusiei, la 4/16 octombrie.

Ocupatia ruseasca din Principate a adancit criza internationala. Marea Britanie si Franta au privit-o ca pe o dovada in plus a intentiilor sale agresive fata de Orientul Apropiat, in general. Ele si-au respectat angajamentele fata de Turcia si, la 16/28 martie 1854, au declarat razboi Rusiei. Si Austria a interpretat actiunea Rusiei ca o amenintare directa la adresa intereselor sale din Sud-Estul Europei, in special a celor comerciale la Dunarea de Jos. Oficialitatile austriece, in principal ministrul de externe, Karl von Buol, au profitat de situatie spre a extinde sfera de influenta a tacii. Iot. La 2/14 iunie, Austria si Turcia au semnat Conventia de la Boiacikoy, prin care Austria se angaja sa forteze retragerea Rusiei din Principate, pe care, in schimb, avea voie sa le ocupe si sa le administreze dupa bunul sau plac. intelegand gravitatea situatiei, tarul a cedat in fata ultimatumului Austriei. Pe masura ce fortele rusesti paraseau Principatele, in perioada iulie-sep-tembrie, acestea erau imediat inlocuite de o armata de ocupatie austriaca. Din felul in care austriecii au trecut la organizarea sistemului lor de administratie se vedea clar ca se pregateau pentru o sedere indelungata, in timp ce unele oficialitati din Austria salutau chiar ideea integrarii Principatelor in structura politica si economica a imperiului lor.

Uzura de razboi, cauzata de campania costisitoare si nedecisiva din Crimeea, a adus pana la urma partile beligerante la masa tratativelor. Desi Conferinta de la Viena, care a avut loc in martie-iunie 1855, nu a reusit sa puna capat razboiului, puterile occidentale au luat hotarari deosebit de importante referitoare la viitorul Principatelor. Ele au desfiintat protectoratul Rusiei, au respins pretentiile otomane la suveranitate si au confirmat autonomia Moldovei si a Tarii Romanesti, mergand pana la propunerea de a se redacta pentru ele o noua carta a drepturilor.

Negocierile ulterioare au adus din nou Aliatii si Rusia la masa tratativelor de pace, de data aceasta la Paris, unde la 18/30 martie 1856 s-a semnat tratatul ce punea capat razboiului. Prevederile acestuia au influentat hotarator dezvoltarea politica a Principatelor. Desi au ramas sub suzeranitatea Imperiului Otoman, ele beneficiau acum de protectia colectiva a marilor puteri, care interziceau unei puteri unice sa intervina in problemele interne ale Principatelor. Toate partile semnatare, inclusiv Imperiul Otoman, recunosteau independenta administrativa a Principatelor, dreptul fiecaruia de a avea o armata nationala, de a emite legi si de a face comert liber cu alte tari. Puterile stabileau, de asemenea, modalitatile de revizuire a legii fundamentale (Regulamentele Organice) a fiecarui Principat. Ele au creat o comisie speciala de ancheta si au instruit-o sa mearga la Bucuresti, pentru a strange informatii si a face recomandari asupra noii forme de guvernamant a Principatelor. indepartandu-se surprinzator de tratamentul obisnuit pe care-l aplicau Principatelor, marile puteri au pregatit alegerea unei adunari consultative speciale, o asa-numita adunare ad-hoc, in fiecare Principat, avand misiunea de a face cunoscuta comisiei parerea publica asupra tuturor problemelor importante. Toate informatiile astfel adunate urmau sa fie prezentate unei conferinte a puterilor, tinuta la Paris, unde se luau deciziile finale, care se comunicau apoi Principatelor sub forma unui decret promulgat de sultan. In sfarsit, puterile stipulau ca toate trupele trebuie retrase din Principate de indata ce Imperiul Otoman si Austria vor face aranjamentele necesare.

Hotaratoare pentru cursul ulterior al relatiilor romano-ruse avea sa fie prevederea din tratatul de la Paris cu privire la cedarea de catre Rusia a unor parti din cele trei judete din sudul Basarabiei catre Moldova. Zona respectiva reprezenta doar 5 000 km patrati si avea o importanta economica modesta. Dar acum Rusia nu mai avea acces la Dunare si, mai grav, tarul resimtea pierderea acestui teritoriu ca pe o umilinta personala, fiind hotarat sa reintre in posesia acestuia.

Cedarea sudului Basarabiei de catre Rusia a sporit tensiunile existente deja in relatiile ruso-romane. Desi protectoratul Rusiei din anii '30-'40 si rolul jucat de ea in inabusirea miscarilor liberale de la 1848 au fost cauzele imediate ale ostilitatii Principatelor fata de Rusia, nici moldovenii si nici muntenii nu se impacasera cu anexarea Basarabiei din 1812. Boierii si intelectualii erau pe deplin constienti de rusificarea neintrerupta la care fusesera supuse biserica ortodoxa, invatamantul si viata culturala, de catre un regim autoritar, centralizator, dar nu dispuneau de mijloace pentru a pune capat procesului de integrare a acestei provincii in Imperiul Rus. Dupa infaptuirea Unirii si a Independentei Principatelor, Basarabia avea sa devina principalul obstacol in calea relatiilor prietenesti dintre noua Romanie si Rusia.

Hotararile luate la Paris i-au incurajat mult pe cei care sprijineau unirea Principatelor. La Iasi si Bucuresti, ei s-au organizat cu asiduitate pentru a pregati alegerile pentru adunarile ad-hoc. Au fost insufletiti de intoarcerea din exil a multor pasoptisti, mai cu seama C. A. Rosetti si Ion C. Bratianu. Balcescu nu se numara printre ei, deoarece murise de tuberculoza in Italia, in 1852. in ciuda ostilitatii Austriei, Turciei si caimacamilor, regentii temporari care ii inlocuisera pe domnii Stirbei si Ghica, unionistii au castigat pana la urma alegerile pentru adunarile ad-hoc din ambele Principate. Cele doua adunari s-au intalnit in octombrie 1857 si imediat au dat rezolutii prin care cereau unirea, autonomia si o garantie colectiva a noii ordini de catre marile puteri. Deputatii au mai dezbatut viitoarea organizare politica si economica a Principatelor. in ambele adunari, o larga majoritate a adoptat pozitia liberala cu privire la drepturile fundamentale cetatenesti si reforma guvernamentala, dovedind insa prea putina disponibilitate de a se angaja in experimente sociale, cum ar fi reforma agrara. Adunarea din Tara Romaneasca si-a incheiat lucrarile la 10/22 decembrie 1857, iar cea din Moldova la 21 decembrie 1857/2 ianuarie 1858.

Acum, centrul atentiei s-a mutat la Paris. Conform instructiunilor, pe 26 martie/7 aprilie 1858, comisia de ancheta a prezentat raportul sau catre marile puteri asupra dorintelor romanilor, exprimate in adunarile ad'hoc. Dupa discutii prelungite, marile puteri au semnat Conventia de la Paris, la 7/19 august. Scopul sau principal era de a oferi Principatelor o forma de organizare definitiva. Desi marile puteri nu au dat Principatelor dreptul de a se uni si le-au lasat sub suzeranitate otomana, au fost de acord ca Principatele Unite ale Moldovei si Tarii Romanesti sa se autoadministreze de acum inainte nestingherit si fara imixtiuni din partea Imperiului Otoman. Ele inca mai plateau tribut, iar domnii urmau sa fie, in continuare, investiti de sultan, dar toate partile semnatare ale acordului erau constiente ca aceste obligatii erau acum doar formale. Totusi, Conventia era mult mai mult decat un tratat de reglementare a statutului international al Principatelor, in ceea ce privea enuntarea drepturilor fundamentale ale cetatenilor, a insusirilor si indatoririlor conducatorilor politici, ea prelua atributele unei Constitutii, iar cei care au redactat-o erau in mod vadit simpatizantii ideilor liberale cu care venisera in contact la Bucuresti. Astfel, ea prevedea: o adunare legislativa pentru fiecare Principat, aleasa pentru o perioada de 7 ani, cu o Comisie Centrala ce se intrunea periodic la Focsani, la granita intre Moldova si Tara Romaneasca, pentru a dezbate legi de interes comun; un domn, fie moldovean, fie muntean, in fiecare Principat, ales pe viata de adunare; un consiliu de ministri, raspunzator in fata adunarii; armate nationale separate, avand un singur comandant suprem, numit alternativ de cei doi domni; inamovibilitatea judecatorilor si independenta acestora fata de puterea executiva; si o Curte de Casatie comuna, cu sediul la Focsani. Conventia abolea, de asemenea, rangurile si privilegiile boieresti, proclamand egalitatea in fata legii si principiul ca fiecare cetatean sa poata ocupa orice functie publica pe baza meritelor sale. Dar, pentru a avea drept de vot, o persoana trebuia sa detina o proprietate atat de mare, incat numarul electorilor se limita la cateva mii de persoane, in majoritate mari mosieri si burghezia instarita. Limitarea dreptului de vot ;ra- o contradictie majora. Ea avea sa impieteze cu siguranta asupra adop-arii reformelor politice si economice, in mod special asupra noii legi ce eglementa relatiile mosier-taran, pe care insasi Conventia o recomandase a urgenta. in sfarsit, marile puteri au lasat guvernul fiecarui Principat in rija unei comisii provizorii, formate din trei caimacami, pana la alegerea Dmnitorilor.

Principala atributie a comisiilor provizorii era aceea de a supraveghea egerea noilor adunari legislative, care, la randul lor, urmau sa aleaga dom-i. Campania electorala agitata din Moldova a dus la alegerea unei adunari favorabile unirii. Au fost multi candidati la tron, dar pana la urma au invins liberalii, prin victoria in alegeri a lui Alexandru Cuza, sustinator al unirii, la 5/17 ianuarie 1859. in Tara Romaneasca, adunarea a fost dominata de conservatori, care erau insa puternic scindati. Cand a devenit evident ca nici o factiune nu putea sa-si aleaga propriul candidat, deputatii au hotarat sa-si declare sprijinul fata de unire prin alegerea ca domnitor a lui Alexandru Cuza. Votul de la 24 ianuarie/5 februarie in favoarea acestuia a fost unanim. Astfel, romanii au realizat de facto unirea, prin forte proprii, prin respectarea intocmai a Conventiei de la Paris.

Domnia lui Alexandru Cuza. Noul domnitor al Principatelor Unite era descendentul unei familii de dregatori, care ocupasera posturi importante in administratia centrala si locala din Moldova inca din secolul al XVII-lea, dar care nu se numarau printre familiile de mari boieri. Alexandru Cuza s-a nascut la 20 martie 1820 si, ca multi tineri de rangul sau, a urmat cursurile unui pension francez din Iasi, iar apoi a plecat la Paris pentru a-si desavarsi studiile. intors acasa, el a facut parte din miscarea reformista de la 1848 din Iasi, fiind pentru scurt timp exilat. in anii '50 a ocupat diverse functii administrative si a fost constant avansat in grad militar. Cand a fost ales domnitor, era comandantul militiilor din Moldova. Cuza si-a datorat fara indoiala victoria in alegeri indelungatei sale activitati in slujba patriotismului, pozitiei vadit unioniste si ideilor politice si sociale liberale, dar nu radicale.

Marile puteri s-au adunat la Paris pentru a analiza noua intorsatura a evenimentelor. Desi Austria si Turcia au ridicat obiectii, marile puteri, in ansamblu, nu erau dispuse sa redeschida "chestiunea romaneasca' si, la 26T august/7 septembrie 1859,'au votat pentru acceptarea dublei alegeri a lui Alexandru Cuza. in realitate, ele au recunoscut si faptul ca avantul unirii Moldovei cu Tara Romaneasca era de nestavilit.

Recunoasterea finala a unirii Principatelor necesita negocieri ulterioare intre Turcia si marile puteri. Dar cursul evenimentelor din Principate a condus la deznodamantul scontat, pe masura ce institutiile si serviciile publice din cele doua tari au fuzionat. Armatele lor fusesera deja unificate sub comanda unica. Acum, liniile telegrafice si serviciile vamale erau unitare. Oficialitatile din cele doua capitale erau in contact direct, fara a mai trece prin ministerele Afacerilor Externe, iar Comisia Centrala cu sediul la Focsani lucra din plin pentru unificarea legilor si a procedurilor administrative.

Recunoasterea oficiala a unirii de catre marile puteri avea sa vina curand. La Conferinta de la Constantinopol, acestea au convins sultanul sa dea un firman (decret) in acest sens, la 22 noiembrie/^liecembrie 1861.1

Alexandru Cuza a actionat rapid pentru a profita de momentul favorabil, proclamand la 11/23 decembrie unirea si nasterea natiunii romane. Actul final in crearea noului stat unificat a fost legeajiin 9/2J februarie 1862, prin care se desfiinta Comisia Centrala deTa~Focsani. TermenuTde~"Ro-mania', care fusese frecvent, dar neoficial, folosit in anii '50 cu referire la un stat unitar, situat intre Marea Neagra si Muntii Carpati, a devenit acum numele curent al Principatelor Unite si, incepand din 1862, a fost folosit in actele oficiale ale tarii.

in timpul perioadei critice de dinainte si dupa unirea administrativa a Principatelor, un sistem politic modern a capatat treptat forma palpabila. Institutiile statului national au fost create, inlocuind o suprastructura bazata pe monopolul de putere al unei singure clase, boierii. Partidele politice au devenit masinaria indispensabila functionarii acestor institutii si circulatia libera a ideilor a servit drept catalizator puternic al schimbarii. Gandirea politica, reprimata sau cenzurata anterior, s-a ridicat la suprafata vietii politice cu toata forta, pe masura ce indivizii si grupurile isi exprimau deschis preferintele. Ciocnirile de idei, la randul lor, i-au incurajat pe cei cu vederi comune sa se uneasca pentru a apara inaltele principii si a infaptui obiective sociale si economice precise. Convingerea lor ca succesul va depinde de consecventa si coerenta a condus pana la urma la formarea partidelor politice si la aparitia sistemului partinic. Gruparile unificate ale anilor '60 se situau undeva intre cercurile de boieri din epoca fanariota si un partid modern. Pe de-o parte, ele nu mai erau alcatuite din aristocrati nemultumiti, care cautasera sa puna mana pe putere pentru a promova interese inguste, de clasa, si care actionasera de obicei intr-o maniera conspirativa, bazandu-se pe sprijinul guvernelor straine sau pe gruparea intamplatoare a nemultumitilor din interiorul tarii. Dar, pe de alta parte, noilor grupari le lipseau unitatea si disciplina.

Cele doua principale tendinte politice ale domniei lui Cuza au fost, in mare, liberalismul si conservatorismul. Primul reprezenta o sinteza a ideilor boierilor reformatori din perioada Regulamentelor Organice, ideologia de la 1848 si aspiratiile mai radicale de la sfarsitul anilor '50 si inceputul anilor '60. Majoritatea conducatorilor liberali fusese deosebit de activa in 1848, sprijinind continua transformare economica si sociala. Pe de alta parte, conservatorismul era mostenitorul traditiilor si privilegiilor epocii premergatoare momentului 1848. Reprezentantii sai doreau sa mentina structurile social-economice existente, sa restranga dreptul de vot si sa pastreze functiile publice pentru clasele instarite. Atat liberalii moderati, cat si cei radicali si-au indreptat privirile catre Europa Occidentala, pentru a gasi modelul progresului politic si economic, in timp ce conservatorii manifestau o oarecare temere fata de acel model si insistau ca dezvoltarea sa fie compatibila cu specificul si nevoile societatii romanesti.

Dupa unirea administrativa a Principatelor din 1862, a survenit scindarea fortelor in randul liberalilor. Aceasta a fost mai profunda in Tara Romaneasca decat in Moldova. In Tara Romaneasca, un grup radical, numit "rosii' de catre oponentii sai, s-a separat de moderati. Ei fusesera cei mai revolutionari dintre pasoptisti si cei mai hotarati dintre unionisti, fiind condusi de C. A. Rosetti si Ion C. Bratianu. Erau bine organizati. Aveau un sediu central sau comitet la Bucuresti, care servea drept cartier general al unei retele de cluburi similare din orase si targuri de pe tot cuprinsul Tarii Romanesti, folosind propriul ziar, "Romanul', efectiv pentru a-si raspandi ideile si a mentine coeziunea partidului. Ei au introdus o serie de prefaceri in politica romaneasca prin mobilizarea maselor din orase ca mijloc de contracarare a avantajelor politice ale conservatorilor. Printre armele lor favorite se numarau marile adunari publice si demonstratiile de strada, care au devenit o caracteristica a campaniilor electorale. Liberalii moderati, care erau deosebit de puternici in Moldova, s-au pronuntat si ei pentru reforma politico-economica, dar nu au fost de acord cu ritmul de schimbare preconizat de radicali. Reprezentantul lor de seama a fost Mihail Kogalniceanu, ale carui idei si personalitate au dat coeziunea liberalismului din Moldova in perioada sa de formare.

Relatiile dintre Cuza si adunarea legislativa au fost tensionate inca de la inceputul noii guvernari nationale. Cauzele au fost complexe, pe de o parte ideologice, referitoare la diferentele programelor de^xefarrna, si pe de alta parte politice, izvorand din hotararea lui Cuza de a conduce autoritar si dorinta de a nu tolera ca cineva sa se opuna proiectelor sale.

Cuza avea multe vederi comune cu liberalii. Ca si ei, dorea sa aduca schimbari fundamentale in organizarea sociala, economica si politica a tarii. in ceea ce priveste reforma politica, era mai apropiat de moderati, dar, in acelasi timp, mai radical decat ei in problemele legate de innoirea sociala. Totusi, prefera sa conlucreze cu moderatii decat cu radicalii, iar in primii ani de domnie a sperat sa creeze un puternic partid de centru, spre a servi ca instrument de aprobare rapida a programului sau de catre legislativ. El nu avea incredere in radicali, din cauza activitatii lor revolutionare secrete din trecut si a intentiei lor declarate de democratizare a sistemului politic, printre altele, prin restrangerea puterii domnitorului. Cuza se opunea mai ales eforturilor lor de trezire a maselor, ceea ce el considera o agitatie daunatoare unui stat nou, care trecea printr-un proces de transformare fundamentala si era permanent amenintat de interventia straina.

Cuza a fost nemultumit de propria incapacitate de a face ca programul sau sa fie acceptat de adunare, in special privind reforma electorala si noua lege agrara. Evenimentele au atins punctul culminant in 1864. Nemultumit de tendintele manifestate de guvernul parlamentar, Cuza a dizolvat adunarea la 2/14 mai 1864.

Pentru a-si consolida pozitia, Cuza a promulgat o noua lege electorala si o noua Constitutie (Statut). in ciuda prevederilor liberale din ambele documente, continutul lor nu era predominant liberal. Desi legea electorala a determinat o crestere substantiala a numarului persoanelor cu drept de vot, sistemul colegiilor electorale si alegerile indirecte de deputati au diminuat semnificativ forta electorala a majoritatii, in special a taranilor. Cu toate ca, la suprafata, drepturile electorale se apropiau de nivelul sufragiului universal pentru cetatenii de sex masculin, noua lege nu constituia o profesiune de credinta a lui Cuza in procesul democratic. Era, mai curand, o incercare de reconciliere a spiritului democratic, reprezentand idealul sau, cu o putere executiva autoritara, concesie facuta cu greu fata de cerintele politicii practice. Statutul reflecta, de asemenea, nemultumirea lui Cuza fata de adunarile reprezentative, ducand astfel la schimbarea fundamentala a relatiei intre ramura executiva si cea legislativa a guvernului. Noua constitutie a subordonat legislativul domnitorului, deoarece ii garanta acestuia puteri cum ar fi dreptul unic de a initia o lege si dreptul suprem de veto asupra proiectelor de lege adoptate de adunare.

Lovitura de stat a lui Cuza, de la 2/14 mai, a netezit drumul de punere rapida in aplicare a reformelor sale economice si sociale. Pivotul a fost asa-numita lege rurala, decretata la 14/26 august 1864, prin care se instituia o mare reimpartire a pamantului. Ea recunostea drepturile depline de proprietate ale clacasilor asupra pamantului pe care il aveau conform prevederilor legale anterioare, care le alocasera suprafete agrare pe baza numarului de animale de tractiune, adica de capacitatea de productie a fiecarui taran. Acei tarani care inca nu posedau suprafata de pamant la care aveau dreptul urmau sa primeasca un supliment, dar vaduvele fara copii, minorii si cei de la sate ale caror ocupatii nu erau legate de agricultura si care nu facusera claca primeau doar o casa si o gradina. Legea limita, de asemenea, suprafata de pamant disponibila taranilor la doua-treimi din mosia proprietarului. Padurile, element esential al bunastarii economice a multor gospodarii, nu intrau in aceste calcule. Legea mai desfiinta definitiv claca si zeciuiala, cat si alte dari si obligatii in munca, pe care taranii le aveau de secole fata de mosieri. Dar taranii au fost nevoiti sa accepte ca mosierii sa-si ia partea leului prin despagubirile ce li s-au acordat.

Dintre consecintele imediate ale legii agrare, cea mai evidenta a fost acordarea a 1 810 311 hectare de pamant unui numar de 463 554 familii de tarani, deci, in mare, 4 ha de familie. Totusi, aproximativ 60 000 dintre aceste familii au primit doar pamantul necesar pentru o casa si o gradina. Ulterior, inca 48 432 familii de tineri casatoriti au primit 228 329 ha. Desi in acest mod o vasta suprafata de pamant a trecut in alte maini, marile proprietati agrare s-au mentinut. Dupa reforma, mosierii, impreuna cu statul inca mai detineau aproximativ 70% din suprafata arabila si pasuni, in timp ce proprietatea taraneasca (aflata in posesia fostilor clacasi si razesi, tarani liberi) reprezenta cam 30%.

Cuza era dornic sa dezvolte, pe langa agricultura, si alte ramuri economice, dar ii lipseau resursele financiare necesare, deoarece majoritatea veniturilor de stat continuau sa provina din taxele care apasau asupra claselor celor mai putin capabile sa plateasca. El a fost asadar fortat sa recurga la capital strain, dar a renuntat curand la ideea gresita ca puterile occidentale, care pusesera Romania sub protectia lor colectiva, se vor simti obligate sa dea ajutor financiar. Cand a acordat unui consortiu anglo-francez concesia de a fonda Banca Romaniei, in 1865, Cuza era sigur ca noua banca va aduce in tara o mare parte de capital. Dar avea sa fie foarte dezamagit.

Cuza a faurit planuri ambitioase de inzestrare a noului stat cu institutii moderne. El a acordat o atentie deosebita sistemului juridic, pe care era nerabdator sa-l reorganizeze in conformitate cu nevoile unui stat european. Demna de semnalat a fost promulgarea unui nou cod civil in 1864, care asigura individului libertati personale, garanta egalitatea tuturor cetatenilor in fata legii si apara proprietatea privata. in scopul formarii unei populatii informate si productive, el a propus ca invatamantul sa fie accesibil tuturor claselor sociale si sa asigure satisfacerea nevoilor reale ale societatii romanesti, in acest sens, a promulgat legea invatamantului general din 1864, care reglementa instruirea la toate nivelurile, acordand o atentie particulara invatamantului primar, prin stabilirea principiului de gratuitate si obligativitate a acestuia.

intreaga legislatie din vremea lui Cuza a fost marcata de tendinta guvernului central de a-si spori autoritatea fata de institutiile autonome. Noi legi referitoare la biserica ortodoxa stau marturie elocventa in acest sens. De la inceputul domniei sale, Cuza s-a dovedit a fi un partizan infocat al statului secular. El era hotarat sa aduca in totalitate biserica ortodoxa sub supravegherea statului, exceptie facand problemele strict religioase, obiectiv pe care l-a atins intr-o mare masura. in mod special, o serie de legi au diminuat sever rolul Bisericii in treburile civile si au sporit dominatia statului in structura administrativa a acesteia. Din punct de vedere economic, cea mai importanta dintre legile referitoare la Biserica se referea la secularizarea pamanturilor manastiresti, care reprezentau aproape un sfert din teritoriul national. Legea, care a intrat in vigoare in 1863, a transferat aceste intinse suprafete agricole sub controlul statului si a pus astfel capat rolului important pe care manastirile il jucasera in viata economica a tarii inca din Evul Mediu.

In ciuda faptului ca domnitorul Cuza a reusit sa puna in aplicare ambitiosul sau program legislativ si de organizare a unor noi institutii, precum si de control strict asupra aparatului birocratic guvernamental, pozitia.