Ipostaze ale nationalismului romanesc

Ipostaze ale nationalismului romanesc

"Nici un vis politic nu s-a dovedit mai rezistent, mai proteic, mai durabil in acest secol ca nationalismul. Constelatie cuprinzatoare si potential agresiva de simboluri, emotii si idei, nationalismul ofera, de asemenea, grupurilor subjugate sau indelung umilite limbajul salvationist al eliberarii. Dirijorul Leonard Bernstein obisnuia sa spuna ca orice ai afirma despre muzica lui Gustav Mahler, contrarul e la fel de adevarat. Acelasi lucru se poate spune despre nationalism. Nationalismul e adesea descris ca arhaic, anti-modern, traditionalist - pe scurt, reactionar. In alte interpretari, el apare ca forta motrice a eliberarii, ideologie a emanciparii colective, sursa de mandrie umana. Orice am crede despre nationalism, prezenta lui ubicua la sfarsitul acestui secol e dincolo de orice indoiala." ( Vladimir Tismaneanu )[1]

In termenii cei mai generali, doctrina politica a nationalismului, derivata din conceptul de natiune si din ratiuni ale interesului national, are o acceptiune specifica, desemnand, de obicei, politica independentei economice si politice, cauza apararii suveranitatii nationale, cauza progresului si prosperitatii propriei natiuni si popriului stat. Sub acest din urma aspect, nationalismul isi gaseste echivalenta si in constiinta apartenentei la un anumit popor, la un anumit mediu social, politic, cultural, ceea ce la nivel psihosocial, ideologic, devine patriotism. Ca doctrina politica, nationalismul intruneste conotatii specifice in functie de stadiul istoriei unui popor sau altuia, de obiectivele sau scopurile fortelor social-politice care le promoveaza.

Acest referat incearca sa surprinda principalele ipostaze pe care le-a cunoscut nationalismul, asa cum s-a manifestat el in spatiul romanesc. Demonstratia pe care am incercat-o se bazeaza pe distinctia dintre nationalismul "in cautare de stat" si nationalismul "condus de stat ", realizata de Charles Tilly. Informatii utile pentru perioada interbelica au putut fi preluate din eseul Alinei Mungiu-Pippidi "Nationalismul , politica etnica si national-comunismul". Iar, pentru perioada post-comunista am facut apel la analiza nationalismului realizata de Vladimir Tismaneanu in lucrarea "Fantasmele salvarii. Democratie, nationalism si mit in Europa post-comunista".

Studiul natiunilor si a nationalismului este caracterizat de patru dezbateri esentiale. Prima dintre ele este problema privind definirea termenilor de "natiune" si "nationalism". In al doilea rand, exista opinii diferite privind momentul aparitiei natiunilor. Cercetatorii au oferit o varietate de raspunsuri, trei dintre acestea iesind in evidenta Nationalistii considera ca natiunile sunt fenomene atemporale. Imediat ce a aparut, omul a inceput sa creeze natiuni. (2) Perenialistii sustin faptul ca natiunile au existat de foarte mult timp, desi imbraca diferite forme in diferite momente ale istoriei. (3) Desi postmodernistii si marxistii au emis teorii privind aceasta tema, scoala modernista are probabil cea mai mare autoritate in momentul de fata. Acesti cercetatori vad natiunile ca fiind in totalitate moderne si "construite".A treia mare dezbatere se centreaza pe modul de evolutie a natiunilor si a nationalismului. Daca natiunile apar in mod natural, atunci nu are prea mult sens sa explici nasterea natiunilor. Pe de alta parte, daca consideri natiunile ca fiind "construite", atunci e important sa poti sa explici cum si de ce au evoluat natiunile. In cele din urma, multe dintre textele "clasice" despre nationalism au analizat in mod preponderent nationalismul european in defavoarea experientelor ne-occidentale. Acest fapt a dus la nasterea unei dezbateri cum ar fi problema daca nationalismul a aparut de la sine in locuri precum China sau daca s-a raspindit pur si simplu din Europa in spatiile ne-occidentale.

In ce priveste abordarea teoriei nationalismului, putem distinge doua perspective diferite: nationalismul vazut ca o metoda de mobilizare politica si nationalismul ca o ideologie politica. Autori ca Eric Hobsbawn sau Benedict Anderson considera ca nationalismul nu este o doctrina sau o ideologie, ci o metoda, printre altele, de mobilizare politica, in folosul unor elite care il utilizeaza fara a-l considera drept filosofia lor generala de organizare a societatii, care poate fi o alta, liberala, conservatoare sau socialista. A doua perspectiva, care se bucura de cel mai mare suport, vede in nationalism o ideologie politica, intelegand prin aceasta o viziune generala asupra lumii cu implicatii prescriptive asupra politicii, iar combinatiile variate in care il gasim se datoreaza nu subordonarii sale fata de alte corpuri de doctrina - ele ii sunt mai intotdeauna subordonate in aceste asocieri - ,ci cameleonismului sau, datorat sintezei dintre universalismul sau ca doctrina si apelul sau specific catre fiecare natiune in parte- situatie care face ca doctrina nationalista sa fie cea mai generala dintre toate. Nationalimul este, privit din perspectiva dictionarului de filosofie politica Blackwell, cea mai de succes politica existenta. Considerat mai ales ca o doctrina exclusivista, nationalismul este, paradoxal, daca il privim in limitele statului national de care nu poate fi separat, o doctrina mai inclusivista decat celelalte, iar partidele nationaliste sunt de regula catch-all parties, reunind aderenti din intreg corpul social, indiferent de clasa si cel mai adesea si de religie, avand ca unic criteriu de includere cultura - intelegand prin aceasta, cel mai adesea, limba comuna.

Unii autori considera ca nationalismul e in primul rand expresia sentimentului de nesiguranta, rationalizarea exacerbata a unor complexe de inferioritate insuportabile. Ei vad in nationalism canalul cel mai viguros in stare sa irige sentimentele de frustrare, nemultumire, excludere si manie, in special in randul acelor comunitati care au trait indelungi umilinte istorice. Acest fapt conduce la aparitia unor martirologii nationale care impletesc autocompatimirea cu idealizarea propriului eu si genereaza un adevarat "cult al esecului ".

Alti cercetatori insista asupra faptului ca nationalismul poate juca un rol pozitiv in cautarea identitatii colective, in special in randul populatiilor private mult timp de formele de organizare politica. De aceea nationalismul nu e esentialmente ostil valorilor civice si liberale.

Alti autori sustin ca nationalismul este resortul principal al natiunilor, ca el insoteste si permite formarea natiunii si ca, fara nationalism, natiunile n-ar putea exista. Ernest Gellner, spre exemplu, insista asupra faptului ca nationalismul "inventeaza natiunile acolo unde ele nu exista".

Nationalismul transforma apartenenta la o natiune intr-un simbol: individul devine participant, actor in evolutia istorica a comunitatii, un mostenitor al tuturor experientelor trecute si un producator de bunuri care vor fi mostenite de generatiile viitoare. Nationalismul justifica identitatea si ofera individului certitudinea ca starile de singuratate, infrangere si alienare pot fi depasite prin imersiunea intr-o comunitate mai larga. Nationalismul e asadar o problema de apatenenta, fraternitate si solidaritate, insa si una de diferentiere, alteritate si, in cele din urma, de excludere.

Alti autori nu sunt dispusi sa recunoasca deloc faptul ca nationalismul ar include vreo calitate potential pozitiva.

Din toate aceste definitii si descrieri ale nationalismului se deduce faptul ca nu exista o definitie unanim acceptata a acestui concept. Un element pe care il putem elimina din start este incercarea de a defini nationalismul astfel incat acesta sa fie un fenomen "pozitiv" sau "negativ". Discutia despre nationalismul "bun" sau "rau" trebuie redusa la discutia mai modesta despre nationalismul "adecvat" sau "neadecvat", iar adecvarea sau inadecvarea variaza in functie de sistemul de valori dupa care judeca observatorul si dupa perioada istorica la care se aplica judecata. Varstele politice la care se afla diferitele continente si regiuni ale globului sunt difeite, iar judecata contemporana asupra nationalismului face abstractie de acest lucru, aplicand aceeasi unitate de masura vechii Europe si noii Africi. Nationalismul nu este nici bun, nici rau, ca orice fenomen inevitabil.

Desi ar putea parea paradoxal pentru un observator neavizat, aparitia nationalismului in tarile romane este strans legata de patrunderea ideilor liberale. Cu toate acestea, sentimente distinct nationaliste pot fi detectate si anterior perioadei postnapoleoniene - luata in genere drept punct de plecare pentru delimitarea asa numitei "epoci a nationalismului". Stapanirea otomana si habsburgica au actionat, pana la un punct, ca un element catalizator al nationalismului in sensul ca opresiunea nationala stimuleaza solidaritatea in lupta pentru realizarea unui stat national. Astfel, lupta de emancipare nationala a romanilor din Transilvania s-a manifestat, cu precadere, incepand din secolul al XVIII-lea, dupa incalcarea de catre Viena a promisiunii facute romanilor greco-catolici de a li se acorda egalitate in drepturi cu natiunile privilegiate din Transilvania. Daca Supplex Libellus (1743) a lui Inochentie Micu Klein revendica drepturile romanilor uniti, Supplex Libellus Valachorum (1791) redactat de reprezentantii Scolii Ardelene cerea drepturi pentru toti romanii, atat greco-catolici cat si ortodocsi.

Patrunderea in modernitate a romanilor s-a facut pe seama unui complex de factori, intre care ideea nationala a jucat un rol eminent. Ea a fost insotita, in acelasi timp, de nevoia unei rapide modernizari, impusa de marele decalaj existent in raport cu lumea apuseana. Un dublu paradox rezulta din analiza acestui proces: un paradox al apartenentei, care a dus la metafora insulei latine intr-o mare slava, in timp ce proiectul redresarii se intemeia, in esenta, pe un raport privilegiat cu latinitatea apuseana; si un paradox al simultaneitatii, al sincronizarii cu Occidentul prin arderea etapelor.

In alta ordine de idei, liderii si intelectualii romani din secolul al XIX-lea aveau sa fie profund influentati de doua doctrine politice care aparusera in Europa Occidentala: liberalismul, ale carui radacini se aflau in ideile Iluminismului secolului al XVIII-lea, si nationalismul, ale carui origini erau in mod esential constituite de romantismul si istorismul secolului al XIX-lea. In ciuda contradictiilor evidente existente intre unele aspecte ale ambelor doctrine, miscarile nationale din secolul al XIX-lea de pe tot cuprinsul spatiului romanesc au imbinat in ideologia lor liberalismul si nationalismul. Pentru cea mai mare parte a scriitorilor iluministi, statul sau natiunea erau considerate ca o asociere de indivizi uniti intre ei printr-un fel de contract social scris sau implicit. Scopul guvernarii trebuia sa fie, pur si simplu, acela de a asigura bunastarea generala in cele mai largi sensuri si de a apara populatia impotriva invaziilor din afara. Obiectivele accentului principal erau definirea relatiei dintre individ si autoritatile statului si supravegherea puterii acestuia din urma. Statul era considerat drept o organizatie rationala de cetateni liberi. In schimb, doctrinele nationaliste nu puneau aproape deloc accentul pe individ, plasandu-l aproape total asupra entitatii colective, natiunea. O mare parte a vocabularului nationalismului romantic a fost foarte mult influentat de scrierile lui Johann Gottfried Herder, un filosof german ale carui idei vor avea un mare impact asupra Europei rasaritene. In cadrul societatii, individul era pentru el doar o parte a Volk -ului, termen care poate avea sensul de popor sau mai curand de grup national. Herder credea ca arta, muzica, literatura, obiceiurile locale, legile - practic majoritatea formelor vietii culturale si politice - erau manifestari ale spiritului unic, Volksgeist- ul fiecarui popor.

Spre deosebire de ideologia liberala, care punea un accent atat de puternic asupra asigurarii drepturilor cetateanului in raport cu statul si cu societatea, ideologiile natinale treceau in cealalta extrema. Se afirma ca Dumnezeu impartise omenirea dupa criteriul nationalitatii. Anumite atribute, ca limba comuna, o singura religie, obiceiuri similare si o indelungata convietuire istorica, ii uneau pe indivizi in cadrul unei natiuni. Pentru unii scriitori, cetateanul exista in primul rand ca parte a grupului sau colectiv; el nu avea drepturi reale in raport cu natiunea si cu institutiile ei. Libertatea personala urma deci sa fie realizata nu prin constitutii sau alte documente oficiale de acest fel, ci prin identificarea cu si supunerea fata de vointa colectiva a natiunii. Nationalistul era extrem de mult interesat de studierea si purificarea limbii lui, intrucat considera manifestarea aceasta a caracterului national ca fiind cea mai importanta. Se argumenta ca, o singura limba este imprimata in mintea fiecarui individ, aceasta fiind expresia naturala a gandirii si caracterului innascut ale natiunii careia apatinea el. Fiecare scriitor trebuia sa foloseasca numai propria lui limba, deoarece doar aceasta putea exprima adevaratele lui idei si cultura sa nationala. Cuvintele straine aveau sa fie eliminate cu rigurozitate din vocabularele tuturor limbilor, ele fiind in detrimentul cailor firesti de exprimare. Filosofii nationalisti erau, de asemenea, preocupati de evocarea istoriei natiunii lor si de repunerea in circulatie a povestilor si basmelor populare. Ei investigau trecutul intunecat al propriului lor popor si nutreau o inalta stima fata de taran, pe care il considerau elementul cel mai putin lezat de influentele culturale "straine" ale societatii. Asachi si Lazar, Kogalniceanu si Balcescu, Xenopol si Odobescu, exprima, in generatii succesive, de-a lungul unui secol, aceeasi vointa de renastere intemeiata pe ideea nationala, istorie, cultura, limba romaneasca. Balcescu, de exemplu, insista pe o mai buna intemeiere a nationalismului pe istorie. Viziunea lui Balcescu, pornea totodata de la geopolitica si de la miscarea in timp a poporului roman. "Coplesiti si amenintati astazi de panslavism, maine poate si de pangermanism, noi nu ne putem mantui fara numai opunandu-le panromanismul" . Discursul national a fost acompaniat peste tot in Europa, deci si in statele romane, de un discurs istoric, a carei fialitate era sa legitimeze noile aspiratii, intemeindu-le pe valori indelung verificate din trecut. Traditia era pusa in sprijinul unui prezent sensibil la tot ce putea inlesni reusita proiectului national. Mesajul ei, sub acest unghi, era legitim, dar a fost supus curand la presiuni susceptibile sa-l transforme in istorism, adica intr-o exaltare exagerata a virtutilor proprii, adesea in contrast, daca nu in adversitate cu alte neamuri. In acest sens cazul lui Hasdeu este elocvent. Atasamentul fata de patrie il facea pe acesta sa-l puna pe Burebista langa Cezar, pe Ion Voda cel Cumplit langa Elisabeta I si sa considere istoria o "biblie nationala". Un alt exemplu, de-a dreptul hilar, il reprezinta urmatoarea afirmatie a lui V. A. Urechia: "Doua dintre cele mai mari evenimente din istoria Europei moderne au primit directiune, sau cel putin s-au nascut, la signalul dat pe pamantul nostru: revolutia franceza si cele doua uniuni nationale, ale Italiei si Germaniei" . Mai mult inca, romanii ar fi precedat Austria in liberalism, Spania in revolutie si Franta in democratie. Nu s-a facut insa intotdeauna o justa deosebire intre valoarea istorica si obsesia istorica, obsesia fiind oarecum inerenta intr-o zona unde frustratiile s-au tot acumulat, secole in sir, pana la exasperare. Aceasta distinctie exista insa, clar definita, in prelegerea facuta de Kogalniceanu la Academia Mihaileana, in 1843, text in care avantul romantic de restitutie a trecutului se imbina perfect cu estimarea realista a prezentului. Istoric de seama, el critica atitudinea celor care vedeau in istorie un panaceu pentru toate nevoile. Falsificarea acesteia in acord cu o viziune politica de moment a gasit in el un adversar redutabil. Recunoasterea originii romanice a poporului roman nu trebuia sa duca la romanomanie, iar istoria romanilor nu se cuvenea extinsa, din ratiuni de prestigiu, pana la intemeierea Romei. Patriot, Kogalniceanu nu a ezitat sa condamne "patriotismul de clopotnita", transformarea unei virtuti stimabile in moneda calpa la indemana demagogilor. Principiul adevarului se cuvenea restabilit in orice domeniu. Nimeni nu l-a rostit mai bine ca Eminescu, atunci cand definea programul maiorescian prin sintagma "nationalitatea in marginile adevarului", fiindca in orice domeniu - istoria, arta morala - "ceea ce-i neadevarat nu devine adevarat prin imprejurarea ca-i national".

Ideile nationaliste care s-au manifestat in randul populatiei romanesti pe parcursul secolelor XIX si XX cunosc mai multe etape si periodizari. Din punct de vedere istoric am putea clasifica nationalismul luand in considerare drept moment de referinta realizarea proiectului statului national. Este ceea ce si face un autor contemporan, Charles Tilly, care clasifica nationalismele in doua tipuri: nationalisme "in cautare de stat" (state- seeking) si nationalisme "conduse de stat" (state-led). Aceste tipuri de nationalism s-au manifestat si in spatiul romanesc.

Putem considera ca nationalismul "in cautare de stat" s-a incheiat pentru romani odata cu Marea Unire. Desavarsirea statului national unitar roman si-a gasit realizarea la 1 decembrie 1918, dar proiectia sa poate fi cautata in programul revolutiei pasoptiste din tarile romane. La 1848 Moldova si Tara Romaneasca se aflau sub suzeranitate turceasca si sub protectia singulara a Rusiei tariste, care impusese ca document constitutional Regulamentul Organic. Transilvania era Principat Autonom sub suzeranitate habsburgica (inca din 1699), iar acum, la 1848, se afla in pericolul de a-si pierde autonomia, deoarece revolutionarii ungari doreau anexarea Transilvaniei la o viitoare Ungarie independenta. Astfel, la 1848 revolutionarii ardeleni au pus accent tocmai pe problema nationala, cerand egalitatea romanilor in drepturi cu ungurii, sasii si secuii din Transilvania, oficializarea limbii romane, reprezentarea proportionala cu numarul lor in administratie, justitie, armata, in Dieta. Romanii au protestat impotriva anexarii Transilvaniei la Ungaria, iar la Campia Libertatii de la Blaj in mai 1848 au scandat "noi vrem sa ne unim cu tara".

De teama interventiei militare rusesti, in programele oficiale ale revolutiei din Moldova si Tara Romaneasca nu se cere unirea sau independenta, cele doua aspecte ale problemei nationale pe care romanii doreau sa o vada rezolvata. In schimb, programele revolutionarilor moldoveni aflati in exil sunt foarte explicite in acest sens. Astfel "Printipurile noastre pentru reformarea patriei", alcatuit in mai 1848 la Brasov, cere unirea Moldovei cu Tara Romaneasca intr-un stat "neatarnat". Iar programul alcatuit de Mihail Koglniceanu la Cernauti in august 1848 , "Dorintele partidei nationale din Moldova", considera unirea Moldovei cu Tara Romaneasca ca fiind "cheia boltii fara de care intreg edificiul national s-ar prabusi".

Daca la 1848 unirea aparea ca un deziderat, redeschiderea Crizei Orientale in 1853 a creat cadrul propice transformarii dorintei in realitate. Razboiul Crimeii s-a incheiat cu Congresul de Pace de la Paris din 1856, in cadrul caruia problema romaneasca a devenit problema europeana, in sensul ca dorinta de unire a romanilor a fost luata in discutie de cele sapte state europene participante la Congres.

In adunarile ad-hoc, desfasurate la Iasi si Bucuresti in 1857, romanii si-au exprimat deschis si categoric dorinta de unire intr-un singur stat, caruia sa i se respecte autonomia si care sa aiba in frunte un principe strain dintr-o familie domnitoare europeana. Dubla alegere a lui Cuza Voda din 5 si respectiv 24 ianuarie 1859 reprezinta o prima mare victorie a Partidei Nationale.

Proclamarea ca principe a lui Carol I de Hohenzollern la 10 mai 1866 a consolidat statul national proaspat format, intrucat puterile garante recunoscusera unirea Principatelor doar pe parcursul vietii sau domniei lui Cuza Voda. Un pas inainte in lupta pentru libertate nationala l-a reprezentat Constitutia din 1866, prima constitutie cu adevarat romaneasca, care nu aminteste nimic de suzeranitatea otomana si de protectia marilor puteri.

Redeschiderea Crizei Orientale in 1875 ofera Romaniei ocazia obtinerii independentei. Proclamata la 9 mai 1877 independenta Romaniei e recunoscuta de marile puteri, in urma participarii armatei romane la razboiul din 1877-1878, prin tratatul de pace de la Berlin din 1878, prin care recapata si stravechiul teritoriu romanesc al Dobrogei.

Dar, in afara statului roman se aflau Transilvania, Banatul, Maramuresul, Crisana si Bucovina, care suportau stapanirea austro-ungara, precum si teritoriul Moldovei dintre Prut si Nistru, Basarabia , care din 1812 se afla in stapanirea Rusiei tariste. In Basarabia exista o evidenta tendinta de rusificare a populatiei romanesti, in Bucovina tendinta de germanizare era evidenta, in timp ce in Transilvania, in special dupa anexarea acesteia la Ungaria, ca efect a intemeierii dualismului ausro-ungar in 1867, politica de maghiarizare reprezinta o trista realitate. Impotriva ei au militat membrii Partidului National Roman intemeiat in 1881, prin fuziunea Partidului National Roman din Transilvania cu Partidul National Roman din Banat. Liderii acestui partid national au alcatuit in 1892 vestitul document intitulat Memorandum, prin care au facut cunoscuta Europei problema exploatarii nationale a romanilor din imperiul dualist.

Participarea Romaniei la Primul Razboi Mondial, incepand din 1916, de partea Antantei este conditionata de recunoasterea faptului ca Transilvania, Banatul, Maramuresul, Crisana si Bucovina sunt teritorii romanesti. La sfarsitul razboiului, profitand de dezintegrarea Imperiului Austro-Ungar si de desfiintarea Imperiului Tarist, romanii au apelat la dreptul de autodeterminare. Astfel prin hotararile basarabenilor din 27 mai 1918, a bucovinenilor din 15 noiembrie 1918 si in urma Marii Adunari Nationale de la Alba Iulia de la 1 decembrie 1918 s-au obtinut desavarsirea statului national unitar roman. Pentru prima data in istorie, toate teritoriile romanesti se aflau intre granitele aceluiasi stat.

Odata cu formarea statului national roman putem vorbi despre manifestarea unui nationalism "condus de stat". Incepand cu acest moment distingem doua variante distincte ale nationalismului: una individualista, liberala si civic-democrata, cealalta agresiva, colectivista, marcata de resentimente etnice si sociale. In Romania, nationalismul a fost unul de stat, identificand nu doar statul cu natiunea, ci si guvernarea, justificand toate politicile prin prisma proiectului national. Acest nationalism de stat este numit de Peter Sugar "nationalism birocratic" . Avem deci, in perioada de dupa crearea statului national, un nationalism conservator, ai carui ideologi sunt Nicolae Iorga si Radulescu Motru, si unul mistic cu accente revolutionare, cel care va conduce la excesele violente din perioada interbelica.

Prin conferinta sa din 1924 dedicata nationalismului, Iorga dezvolta un punct de vedere despre nationalism, care este acela al unui conservator moderat sau, al unui liberal conservator. Nationalismul lui Iorga nu se deosebeste fundamental de cel liberal, s-ar putea spune, decat prin accentul pus asupra importantei educatiei. Prin educatie, Iorga intelege alfabetizarea care transforma pe taran sau mahalagiu in "national" . Si daca luam in considerare rolul major jucat de un liberal ca Spiru Haret si de strategia sa in desavarsirea formarii natiunii si spiritului national, diferenta dintre Iorga si liberali pare sa se situeze doar la nivelul simplei retorici, fiind nu o diferenta de substanta ci una de stil. Iorga accentueaza solidaritatea claselor, intregul organic al natiunii, atinge si un alt concept conservator - datoria claselor de sus fata de cele neluminate - si, in final, face chiar o schita de nationalism civic atunci cand vorbeste, pe langa solidaritatea descrisa mai sus, de " o constiinta a solidaritatii politice pentru nationalitatile care traiesc alaturi de noi". Discursul despre solidaritatea politica sau cetateneasca, spre deosebire de cea etnic-nationala, este o caracteristica a nationalismului civic si se deosebeste fundamental de punctele de vedere ale unui A.C.Cuza, Nichifor Crainic sau Nae Ionescu , izvorand din aceeasi constiinta disperata a faptului ca natiunea romana este neterminata ea insasi - nu doar ca forme ci si sub aspectul constiintei nationale, ca atingere a unei identitati culturale veritabile, ca si conceptul de romanism a lui Radulescu Motru. Acesta din urma diferentia ortodoxismul de romanism. Romanismul trebuia sa includa progresul si adoptarea unor forme de civilizatie europeana, pastrand diferentele specifice culturale romanesti, in vreme ce ortodoxismul trebuia sa ramana deoparte de cele pamantesti si totodata traditional, deci paralel progresului.

Nationalismul mistic sau fundamentalismul ortodox - deoarece cele doua sunt aproape identice - este un nationalism de tip revolutionar, care isi trage originile din dezamagirea precoce fata de institutiile democratice, considerate un esec datorita faptului ca sunt "straine", este un nationalism care contesta ordinea politica a statului. Nationalismul mistic, in versiunea formulata de Nae Ionescu, este seducator pe alocuri. Acesta identifica esenta romanismului cu ortodoxismul si considera ca nota esentiala a natiunii este confesiunea. Pasul urmator spre nationalismul excluisivist il face Nichifor Crainic scriind: "Numai etnocratia, vointa politica a rasei autohtone de a face din stat expresia proprietatii ei si organul misiunii ei in lume, ne va salva." Acesta este nationalismul totalitar ideologic care, in combinatie cu cel economic al lui Manoilescu ar fi putut duce la un veritabil regim totalitar. Doar pe calea nationalismului totalitar, cale deschisa de Germania - credea Manoilescu - poate fi realizat dezideratul nationalismului economic, singurul apt sa rezolve problemele subdezvoltarii. "Nationalismul economic romanesc are o semnificatie indoita, intai el inseamna lupta externa a intregii economii interne impotriva intereselor economice ale strainatatii, si al doilea, lupta interna de cucerire pe seama romanilor a pozitiilor economice hotaratoare."     

Nationalismul revolutionar de tip Crainic sau Cioran se desparte, prin accentul pe care il pune asupra vointei, de Nae Ionescu si fundamentalismul ortodox. "Nationalismul nostru", scria Cioran, "trebuie sa plece din dorinta de razbunare a somnului nostru istoric, dintr-un gand mesianic, din dorinta de a face istorie". Chiar si nationalistii cei mai radicali recunosteau, fara a face din aceasta vreo contradictie, ca natiunea romana este mai mult o abstractie decat o realitate. In acest sens opinia lui Cioran este edificatoare: "Xenofobia de la noi isi are o ratiune si in faptul inegalitatii la nivel istoric intre minoritati si noi. Daca am fi o natiune formata, lupta noastra cu ele ar lua caractere mai putin dramatice". Si tot Cioran se despartea nu doar de nationalistii conservatori, ci chiar si de Nae Ionescu scriind: "Gasesc ca, in Romania, singurul nationalism fecund, creator si vitalizant nu poate fi decat unul care nu numai ca ignora traditia, dar o neaga si o infrange."

Prin aceasta trecere sumara in revista si diferentiere a nationalismului, ca docrtina ideologica, in nationalism liberal, conservator, fundamentalist ortodox sau mistic si revolutionar putem avea o idee asupra agitatiei tipice unei natiuni tarzii, la care insecuritatea si constiinta identitatii proprii nu erau controlate sau satisfacute de simpla existennta a unor frontiere convenabile.

Peste aceasta insuficienta a constiintei nationale, peste aceasta lipsa a indiferentei care insoteste in timpuri normale (deci fara necesitatea vreunei mobilizari) sentimentul apartenentei la o natiune consolidata - a venit apoi comunismul uniformizator - in prima perioada - si creator de stereotipuri nationale grosiere - in cea de a doua, a nationalismului comunist a lui Ceausescu. Ceausescu a inteles ca apelul la retorica nationalista i-ar putea garanta mentinerea la putere. El a stiut sa-si prezinte regimul autarhic ca o reincarnare a visului milenar de independenta. Intreg sistemul de propaganda ceausist s-a ambalat cu toata energia pentru a-l prezenta pe Ceausescu drept reincarnarea unor sefi de triburi dacic sau tracic care au tinut piept invaziei romane. Zbigniew Brzezinski este unul dintre cei care a analizat raportul dintre comunism si nationalism: "Desi s-a proclamat drept doctrina internationalista, comunismul a intensificat, de fapt, pasiunile populare nationaliste. El a produs o cultura politica dominata de intoleranta, moralism ingust, refuzul compromismului social si o inclinatie masiva spre laudarosenia crasa. La nivelul credintei, comunismul dogmatic a fuzionat cu un nationalism si mai intolerant; la nivelul practicii, distrugerea unor clase relativ internationaliste precum aristocratia sau elita oamenilor de afaceri a intarit inclinatia populista spre sovinismul nationalist. De aceea, experienta comunista mai curand a alimentat nationalismul decat a contribuit la dizolvarea lui."

Sfarsitul comunismului si noua era a conflictelor etnice internationale, care urma dupa Razbniul Rece, au facut din nationalismul radical principalul competitor al liberalismului si al societatii civile. Principala lui sursa de putere vine tocmai din abilitatea de a se substitui certitudinilor pierdute; el atenueaza anxietatile colective, diminueaza temerile si reduce indivizii la un singur numitor comun, cel mai de jos, la simplul dat al apartenentei etnice. Nationalismul etnic apeleaza de cele mai multe ori la instinctele primare de unitate si identificare cu propriul grup. In perioadele de frustrari sociale, mai cu seama, exista tendinmta ca strainii sa fie demonizati sau transformati in tapi ispasitori. De exemplu un nationalist roman considera ca membrii minoritatii maghiare fac parte dintr-o organizatie unita, implicata in activitati subversive si iredentiste. Masele din lumea post-comunista, cu identitatile lor zdruncinate si loialitatile oscilante, asigura un teren fertil pentru inflorirea fantasmelor xenofobe.

Putem identifica in Romania post-comunista un "nationalism constitutional" . Constitutia Romaniei localizeaza sursa suveranitatii de stat in natiunea etnic majoriara si nu in cetateanul ca individ. In mod potential, aceasta constitutie discrimineaza minoritatile. Legea educatiei, adoptata in 1995, ii forteaza pe elevii de etnie maghiara nu numai sa studieze limba si literatura romana ca materie obligatorie, dar si sa invete istoria si geografia in limba romana. Comentatorul politic Andrei Cornea descrie aceasta atitudine ca ilustrand "mentalitatea locatarului principal", care investeste limba romana cu o autoritate liturgica.

O alta forma de nationalism existenta in Romania este "national-populismul" . Structurile nationalismului comunica adesea cu cele ale populismului. Populismul este un discurs mai amplu, care integreaza nationalismul intr-un orizont al asteptarilor si cerintelor de protejare in raport cu schimbarile impuse de modernizarea politica si economica.

Disparitia regimului comunist a implicat modificari si la nivelul nationalismului. Katherine Verdery analizeaza aceasta ipostaza interesanta a nationalismului caracteristic societatilor post-comuniste. In trecut, individul putea identifica partidul ca sursa a tuturor neplacerilor, greutatilor si hartuielilor. Aceasta externalizare a raului a fost linistitoare in plan psihologic: a asigurat o dinstinctie transanta (chiar daca inselatoare) intre "ei" si "noi". In lumea post-comunista, disparitia vechiului "celalalt" a condus la nevoia de a inventa un altul nou. "Auto-perceptiile s-au fortificat si reprodus timp de zeci de ani stiind ca dusmanul era incarnat de comunisti. Pana vor aparea noi metode de auto-constituire, ne putem astepta la o transformare a perechii noi-ei din vremea comunismului in cealalta organizare sociala dihotomica, diferenta etnica. Astfel, persoanele auto-constituite impotriva unui Celalalt comunist se situeaza acum impotriva unui Celalalt etnic".

Vladimir Tismaneanu clasifica nationalismul post-comunist in nationalism civic si nationalism etnic. "Nationalismul civic considera drepturile individului fundamentale pentru constituirea ordinii liberale si descopera esenta suveranitatii poporului in rol de aparator al drepturilor individuale pentru toti membrii comunitatii politice, indiferent de originea etnica sau alte deosebiri. Este forma "soft" de nationalism, avand radacini in traditiile democratice, fie ele conservatoare, liberale sau social-democrate. Aceasta viziune permite dobandirea nationalitatii si respinge definirea "genetica" a apartenentei etnice. Ea tinde sa caracterizeze un numar de personalitati politice si culturale proeminente din Europa Centrala si de Rasarit, inclusiv lideri ai Partidului Aliantei Civice si Partidului National Taranesc Crestin si Democrat din Romania(.)". "Nationalismul etnic, mai putin liberal sau neliberal cuprinde diverse curente a caror trasatura comuna este conceperea natiunii intr-un sens colectivist, exaltarea traditiei si institutiilor traditionale, cultivarea mitologiilor eroice ale trecutului si neincrederea in valorile occidentale, considerate "straine" etosului comunitar local. Postuland vointa comuna a "poporului" drept valoare nationala suprema, aceasta varianta de nationalism netezeste calea spre experimentele autoritariste".

Vladimir Tismaneanu identifica trei aspecte diferite ale nationalismului etnic care sunt valabile si pentru spatiul romanesc.

"Nationalismul conservator este adesea asociat cu democratia crestina si traditia populara. Desi sustinatorii lui recunosc formal importanta drepturilor individuale, tendinta este de a exagera rolul trecutului, influenta Bisericii si impactul nefast al culturii de masa occidentale si al institutiilor liberale".

"Populismul etnocentric" este determinat "de coexistenta tensionata a unei societati civile inca neconsolidate, pe de o parte, si supravietuirea institutiilor represive, inclusiv a politiei secrete, pe de alta". In Romania acest tip de nationalism s-a manifestat "in 1994-1995, prin mariajul dintre partidul prezidential, aflat atunci la putere (Partidul Democratiei Sociale), si partidele nationalist-extremiste si populiste; efortul concret avea ca scop promovarea ideologiei radicale, anti-occidentale si anti-democratice, a unor factiuni din Securitate si ale birocratiei de partid. Aceasta ideologie nu reclama nici un fel de continuitate cu extrema dreapta interbelica, dar il venereaza pe aliatul notoriu al nazistilor, maresalul Antonescu. Se pretinde de stanga, dar jargonul politic este patriotard, sovin, antisemit si visceral antimaghiar". Populismul etnocentric nu poate fi plasat nici la stanga nici la dreapta pe isicherul politic, "el manevreaza lozinci politice fara sa-i pese de impactul acestora pe termen lung si schimba sensul politicilor dupa interesele imediate". Tismaneanu observa manifestari ale populismului etnocentric in "tentativele neobosite ale Partidului Unitatii Nationale din Romania de a institutionaliza cultul antonescian" si in actiunile unor "formatiuni populiste etnocentrice, precum Partidul Romania Mare".

"Etnocentrismul nostalgic si nationalismul liturgic se caracterizeaza prin idealul unei "democratii nationale" sau al etnocratiei si incercarea de a reabilita miscarile de extrema dreapta interbelice.Cel mai vizibil exemplu il constituie Miscarea pentru Romania".

O analiza a evolutiei nationalismului este cu atat mai necesara, cu cat, indiferent de mutatiile pe care le-a cunoscut, reprezinta o permanenta in istoria romaneasca de cel putin doua secole. Astfel, nationalismul este si va ramane singura ideologie cu o baza veritabila populara din Romania post-comunista.