Alexandru D. Xenopol si istoricii germani

Alexandru D. Xenopol si istoricii germani

Un personaj aparte in istoriografia romaneasca a celei de-a doua jumatati a veacului XIX este, indiscutabil, A. D. Xenopol, primul istoric roman de anvergura europeana. Situat la confluenta dintre "spiritul romantic si primele manifestari criticiste" ale sfarsitului secolului XIX, Xenopol a devenit un reper pentru dezbaterile istoriografice. "Un istoric aproape total"[1], care avea sa revolutioneze teoria istoriei incepand cu primele decenii ale secolului XX. El a preluat de la romantici inclinatia spre enciclopedism dar, cu toate acestea, pasiunea marilor cuprinderi i-a fost limitata in permanenta de spiritul critic ce il indemna spre prudenta, in sensul unei analize obiective. Aceasta fericita impletire il recomanda pe Xenopol drept unul din acele spirite care cu greu poate fi incadrat in canoanele epocii. Istoricul de la Iasi s-a impus si a dovedit ca titlurile de glorie stiintifica au fost dobandite prin efort propriu si o viziune originala asupra istoriei .

Nascut la Iasi, in 1847, tanarul Xenopol a parcurs prima parte a studiilor in orasul natal[3], iar la 20 de ani i se oferea sansa de a studia la una dintre cele mai prestigioase universitati europene, ca bursier al societatii iesene Junimea. Mentorului acestei societati culturale, Titu Maiorescu, i se datoreaza imprejurarea de a fi intuit potentialul enorm al "excelentului sau elev" . Astfel, in 1867, Xenopol, devenit primul bursier al Junimii, pleca la studii la Berlin . Din acest punct de vedere, istoricul iesean poate fi usor incadrat in grupurile identificate de Harald Heppner, care reflecta succesiunea generatiilor de istorici in spatiul romanesc. Era cazul tipic al eruditului care isi desfasoara o importanta parte a activitatii sale in intervalul de timp cuprins intre 1846 si 1899, beneficiind de un numar in crestere al institutiilor de invatamant si cercetare de "expresie romaneasca", care insa nu "fiintau" inca in cadrul unui stat national desavarsit. Conform acelorasi statistici, putea fi integrat in grupul istoricilor care proveneau din mediul urban, ceea ce le deschidea perspectiva generoasa a efectuarii unor stagii de specializare in strainatate . Incadrandu-se perfect acestor tipare, Xenopol a avut sansa sa studieze, fara sincope (fapt demonstrabil prin cererea expediata din Berlin privind eliberarea diplomei de bacalaureat) , filosofia si dreptul, sub indrumarea unor profesori, care reprezentau, in acel moment, elita gandirii istorice europene. Sprijinul financiar acordat de junimisti era completat cu sume de bani trimise periodic de tatal sau de la Iasi sau cu unele fonduri special aprobate de Ministerul Cultelor si Instructiunii Publice pentru achitarea taxelor impuse de sustinerea examenelor de doctorat la Berlin si Giessen . Desi nu a urmat o specializare stricta in domeniul istoriei - Xenopol a inteles intotdeauna istoria ca o stiinta complexa, care presupunea si o buna cunoastere a unor discipline inrudite - istoricul iesean a audiat in cadrul facultatii juridice numeroase cursuri de istorie, considerate obligatorii pentru un viitor magistrat . Intr-o scrisoare catre Iacob Negruzzi din 1868, el marturisea ca timpul scurt petrecut in strainatate nu il va folosi doar pentru studiul istoriei, caci acest lucru era practic imposibil, ci mai ales pentru a deschide treptat calea spre toate ramurile necesare cunoasterii istorice. In plus, Xenopol isi manifesta intentia de a dobandi "o stiinta solida despre izvoare" si "mijloacele de a le cerceta" . Intors in tara de la Berlin, el urma sa aplice achizitiile sale intelectuale, atat de rodnice, in scrierea istoriei romanilor . Este lesne de observat maturitatea si seriozitatea cu care Xenopol intelegea, inca de atunci, sa se aplece asupra cercetarii istorice. Tanarul Xenopol a optat sa audieze si cursurile altor profesori renumiti ca Ernst Curtius, Georg Gottfried Gervinus, Theodor Mommsen si Leopold Ranke. Fiecare si-a pus amprenta asupra devenirii renumitului istoric iesean. In calitate de student, el a facut primele "explorari" in mediul istoriografic german, aflat el insusi intr-o perioada a cautarilor si teoretizarilor in legatura cu stabilirea metodelor de lucru specifice istoriei.

Majoritatea istoricilor germani, dupa revolutia esuata de la 1848, si-au reconsiderat propriile principii. In acest context, s-a constituit ca directie istoriografica scoala prusiana de istorie, cu ilustrul sau reprezentant Johann Gustav Droysen. Ideile profesate de reprezentantii noului curent nu aduceau nimic novator. Erau, de fapt, recombinari ale unor principii vehiculate si inainte de revolutie, iar esecul ei i-a fortat pe unii dintre istoricii epocii, precum Johann Gustav Droysen, sa-si reconsidere propriile crezuri. Criza a fost cu atat mai profunda, cu cat ei si-au cladit viziunea politica pe o anumita interpretare a istoriei si au gandit unificarea Germaniei ca un act culminant al istoriei omenirii, iar revolutia de la 1848 le-a spulberat toate asteptarile, cursul evenimentelor anticipand si esecul politic de mai tarziu[14]. Dupa momentul 1848, Droysen si-a inceput ascensiunea constanta ca istoric si filosof. In realitate, formatia sa intelectuala era mai mult orientata spre filosofie si filologie si mai putin spre istorie . A reusit sa-si formeze o viziune proprie asupra scrisului istoric . Desi a fost contemporan cu Ranke, Droysen si-a creat propriul sau sistem istorico-filosofic ce l-a distantat de asa-numitii Methodiker . La fel a procedat si un alt istoric german, care, prin activitatea sa, apartine, in egala masura, atat secolului XIX cat si inceputului celui urmator, Wilhelm Dilthey. Spre deosebire de Droysen, el a fost unul dintre discipolii lui Ranke, i-a audiat cursurile si l-a apreciat enorm, considerandu-l cel mai mare profesor, un "alt Herodot", care "vedea obiectiv istoria universala" . Ca istoric, Dilthey si-a dedicat cea mai mare parte a activitatii intelectuale misiunii de integrare a elementelor stiintifice si subiective, componente inevitabile si aparent contradictorii ale istoriografiei moderne. Acest principiu este prezent in toate operele sale istorico-filosofice ce au devenit peste timp clasice. Dilthey considera ca pana si viata insasi era istorie, o continuitate in timp , ceea ce sugera ca individualitati, societati, forme de intelegere, constiinte si expresii pot fi intelese numai din perspectiva istorica. Tot el a respins insa conceptia conform careia pozitivismul singur era suficient pentru intelegerea si explicarea lumii . Dilthey identifica in sfera umanului elemente care erau absente in natura: intentii, scopuri si finalitati ca si actiunile ghidate de ele. Lumea umana a lui Dilthey era una "auto-continuta" . Primele demersuri sistematice de a crea o noua teorie a istoriei s-au remarcat abia intre anii 1883 si 1910 si au apartinut lui Wilhelm Windelband si Heinrich Rickert, doi dintre cei mai importanti istorici ai sfarsitului veacului XIX. Cei doi au facut primul pas in delimitarea stiintelor naturale de stiintele spiritului. Windelband afirma clar ca deosebirea dintre stiintele naturale si cele ale spiritului nu consta in opozitia dintre natura si spirit, nici in continut, ci in metodele lor de cunoastere. Istoricul german opina ca in cazul stiintelor naturii gandirea logica era pusa deasupra introspectiei, in timp ce in cazul stiintelor spiritului, al istoriei, in special, notiunile generale jucau un rol secundar . Heinrich Rickert s-a apropiat foarte mult de viziunea lui W. Windelband, insa el s-a facut remarcat printr-un sistem de gandire mult mai organizat. A observat ca unele diferente intre stiintele naturale si cele ale spiritului, gandite sub forma deosebirilor dintre perspectiva generalizatoare si cea a individualului sau gandirea bazata pe valoare si, respectiv, nonvaloare. Istoria era considerata ca fiind nu numai singura forma de cunoastere posibila si legitima, ci si singura autentica existenta sau care ar putea sa existe . Astfel, Rickert punea istoria in prima linie a stiintelor culturii umane, iar viata culturala o plasa intre cele mai pline de sens si importante intamplari . In acea vreme si etnopsihologia reprezenta una dintre noile directii care aparusera in istoriografia germana. Cunoscuta mai ales sub numele ei german Vlkerpsychologie, etnopsihologia sau psihologia popoarelor valorifica in mod inedit sugestii mai vechi ale psihologiei, aplicate cercetarii istorice. Promotorii noii directii, M. Lazarus si H. Steinthal, si-au expus principiile noii directii in "Zeitschrift fr Vlkerpsychologie und Sprachwissenschaft". Desi adeptii noului curent au dorit sa transforme etnopsihologia intr-o stiinta autonoma, amintim aici mai ales demersurile lui Wilhelm Wundt din primele decenii ale secolului XX, nu au reusit niciodata acest lucru. Insa, mai mult ca adeptii etnopsihologiei, Theodor Mommsen a contribuit la profesionalizarea scrisului istoric. Aflat sub influenta unor nume mari ale istoriografiei germane - J. G. Droysen, G. Waitz si O. Jahn - el a fost deplin castigat de studierea antichitatilor romane, dupa un stagiu de documentare intreprins in Italia intre anii 1844-1847. A dorit sa arate modul armonios in care pot sta impreuna elemente diferite ale unei anumite culturi si a oferit o perspectiva integratoare asupra istoriei. Desi sursele sale s-au bazat mai mult pe intuitie , totusi Mommsen nu a neglijat niciodata documentul scris. O atesta activitatea de editor al celebrei colectii Corpus Inscriptionum Latinarum . Cu toate acestea, el nu au a fost un intemeietor de scoala istorica. Opera sa a fost considerata de catre unii exegeti drept una provocatoare de la un capat la altul, tocmai prin caracteristicile amintite anterior . In ultimul sfert al veacului XIX, Otto Hinze (1861-1940) avea sa intre in atentia comunitatii istoricilor germani, chiar daca s-a aflat vreme indelungata in umbra unor contemporani celebri precum Th. Mommsen, G. Waitz, H. Treitschcke sau W. Dilthey. El propunea o noua perspectiva asupra istoriei prusiene, in care accentua dimensiunile economice si sociale ale operei sale, apropiindu-se sensibil de teoretizarile lui Karl Lamprecht, controversatul istoric german. Desi opera lui Hinze apartine mai mult secolului trecut, totusi el si Meinecke au contribuit decisiv la evolutia istoriografiei germane de dinainte de 1914 . Sfarsitul secolului XIX a aratat ca civilizatia burgheza a Germaniei wilhelmiene era dominata, mai mult sau mai putin, de o perioada de criza a constiintei. Industrializarea rapida a afectat dezvoltarea ulterioara, care a fost resimtita ca o deziluzie. Elemente de factura mistica erau traduse prin Kulturreligion, termen prin care se facea referire la materialismul maselor moderne. Noua conceptie promova unicitatea organica a poporului, traditiile si unitatea naturala a rasei germane. Pesimismul cultural si stereotipiile vulgare nu au gasit aderenti printre eruditii umanisti din Germania wilhemiana, insa, aceste aspecte au provocat o criza culturala si in cercurile stiintifice existente. Rezolvarea unei astfel de crize a fost vazuta de unii in neokantianism, filosofia vietii sau in neoidealism. Dintre istorici, putini s-au pronuntat in privinta crizei constiintelor. Cei mai multi si-au exprimat increderea principiala in dezvoltarea ulterioara pozitiva a culturii nationale si, in special, a traditiilor sale istoriografice. Unii au luptat chiar impotriva pozitivismului, insa un mare numar de eruditi preferau sa puna faptele deasupra teoriei, intr-o minutioasa prezentare a acestora, decat sa caute principii istorice. Unii dintre ei s-au orientat spre istoria sociala si economica. Istoriografia oficiala, reprezentata de Max Lenz, Hermann Oncken si Erick Marcks, statea sub semnul renasterii rankeanismului. Intr-o opozitie constienta cu scoala istorica prusiana, Treitschke se raporta la idealul rankean al obiectivitatii si situarea deasupra partizanatului politic, mentinerea unei prezentari secular-etatiste, orientata spre putere si politica externa. Singurul, Friedrich Meinecke a fost considerat un "ratacitor spiritual", strain de realitatile acestui sfarsit de secol .

Aceste realitati i-au fost familiare lui A. D. Xenopol inca din perioada studiilor sale berlineze. Interesul manifestat de tanarul studios pentru "disputele" istoriografice din epoca certifica acest lucru. A fost influentat atat de curentele istoriografice mai vechi, cat si de acele directii care propuneau noi abordari ale domeniului. Scrierile sale timpurii aparute, cele mai multe in paginile prestigioasei reviste "Convorbiri literare", tradau o puternica influenta a scolii istorice a dreptului si a ideilor profesate, pe atunci, de Friedrich Karl von Savigny, ale carui scrieri le citeaza de nenumarate ori intr-unul dintre articolele de inceput[30]. Plecand de la principiile gandite de istoricul german, care considera ca legile evolueaza in cadrul unui tot organic, avand exemplul legislatiei romane , Xenopol incerca sa le aplice si societatii romanesti. El pleca de la premisa ca aceasta, aflata in "floarea dezvoltarii", era "condamnata" sa primeasca "toate de-a gata". "De ne trebuie constitutie - sustinea Xenopol - nu avem nevoie de a trece prin mii de incercari pentru a vedea care e cea mai potrivita cu caracterul nostru, ci introducem una gata ce ne-o prezinta Europa; de ne trebuie un codice nu trebuie sa ne chinuim in timp de ani si de secole pentru a intelege o legislatie minunata dar straina si cuprinsa intr-o forma plina de greutati si a deveni astfel in stare de a produce un codice, ci traducem unul gata, clar intocmit pentru aplicare" . Nu doar Savigny avea sa-l influenteze pe tanarul Xenopol. Inca din perioada studiilor iesene, el a cunoscut teoretizarile lui Titu Maiorescu si sistemul de gandire herbartian. Cunostintele astfel dobandite l-au apropiat de perspectiva etnopsihologica propusa de M. Lazarus si H. Steinthal. A fost atras de noua directie si a dorit sa familiarizeze si publicul din tara cu noile teorii. In acest scop, el ii comunica lui Iacob Negruzzi intentia de a traduce cateva studii publicate de cei doi in "Zeitschrift fr Vlkerpsychologie", iar traducerile sa apara ulterior in paginile "Convorbirilor" . Viziunea istoricilor germani, care puneau la baza cunoasterii istorice psihologia (fapt ce presupunea o buna cunoastere a "sufletului poporului") l-a fascinat pe tanarul studios. Valorificand teoriile mai vechi ale filosofilor romantici, care cautau legitimari istorice in ceea ce ei numeau spiritul poporului, etnopsihologia relua si aprofunda aceste sugestii, tinzand ea insasi la statutul de disciplina autonoma. In spiritul noii discipline, Xenopol considera ca sufletul, "spiritul poporului", "formele manifestarii lui", desi deosebite de cele ale individului, "exista numai in sufletul individului si trebuie deci sa fie supuse legilor ce-l domina" . Mai mult decat atat, intr-unul din primele sale articole considera, evident valorificand noua perspectiva, ca "baza istoriei stiintifice e psihologia popoarelor", adica "legile dupa care se dezvolta si influenteaza unele asupra altora formele de activitate ale spiritului popoarelor sau ale omenirii in genere" . Aflarea legilor dezvoltarii implica observarea interioara a sufletului si analiza psihologica a faptelor. Pentru a trasa o directie coerenta cercetarii istorice romanesti, Xenopol recomanda publicarea unei psihologii de inspiratie herbatiana, care sa se completeze in mod fericit cu studiile lui Lazarus si Steinthal . In consecinta, era convins ca pentru a pune bazele unei stiinte a istoriei, trebuia "sa ne reintoarcem" numaidecat la studiul sufletului, la psihologie , deoarece, "numai popoarele care au ajuns la o viata nationala, la o constiinta clara a existentei lor au produs ceva pentru binele omenirii" . Ceea ce atrage atentia la aceste prime studii xenopoliene este faptul ca autorul lor identifica "legile" dupa care evolueaza istoria, nu fara a preciza ca "legile istoriei sunt legi de directiune, de dezvoltare, nu de reproducere periodica" . Anticipand teoretizarile de mai tarziu, istoricul iesean dovedea ca intuise deja particularismul stiintei istorice si era in masura sa se pronunte asupra unor aspecte care priveau teoria istoriei. Fara a abandona sugestiile etnopsihologiei, Xenopol avea sa fie tot mai interesat si de filosofia istoriei. In studiile timpurii se regasesc unele influente rankeene, sub forma unor principii aplicate cercetarii istorice. De la Ranke a preluat principiul obiectivitatii istoricului, iar preocuparile in aceasta directie reies si din corespondenta cu Iacob Negruzzi, unde isi manifesta intentia de a combate un articol denigrator aparut in "Neue Freie Presse", printr-un studiu temeinic documentat asupra istoriei noastre nationale. Izvoarele documentare trebuiau sa fie cat mai bine cunoscute, pentru ca autorul "sa nu fie acuzat de partialitate" . Era un concept care aparea constant si in discursul rankean, asociat de exegetii operei istoricului german cu notiunea de impartialitate (Unparteilichkeit) . Istoricul berlinez, riscand sa confunde acest concept cu cel de obiectivitate , a scris despre "dragostea curata pentru adevar" si despre datoria istoricului de mentine echidistanta fata de cele doua "partide" adverse care se confrunta pe scena istoriei universale . Ranke a explicat si preferinta pentru termenul Geschichte atunci cand se referea la istorie. In viziunea lui, cuvantul derivat din verbul geschehen, (a se intampla), sugera o mai mare obiectivitate decat cel de Historie, care era considerat mult mai subiectiv . Ideea impartialitatii istoricului era reluata de Xenopol in cadrul unui articol in care prezenta cartea unui profesor german, W. Ptz, despre geografia si istoria Evului Mediu. O carte care, odata tradusa, ar fi devenit un excelent manual de gimnaziu, deoarece se deosebea de alte lucrari de specialitate prin "impartialitatea istorica". In egala masura, se simtea indreptatit sa critice manualele frantuzesti, care nu prezentau "evenimentele cat se poate de obiectiv", iar istoria risca, in aceste conditii, sa devina "monarhica si religioasa" . Ranke a devenit un model pentru atentia acordata izvoarelor istorice si pentru obiectivitatea prezentarii faptelor istorice "intocmai cum s-au petrecut". Intr-o opera din tinerete, Xenopol considera ca "omul are datoria de a-si indrepta mintea spre recunoasterea adevarului si vointa spre indeplinirea lui" . Totodata, armonia scrisului, in care istoricul german excela, trebuie sa il fi fascinat pe mai tanarul discipol. Conceptia xenopoliana referitoare la evolutia istoriei se apropie foarte mult de cea a lui Ranke. Istoria este vazuta de catre Xenopol ca o stiinta a dezvoltarii atat a lumii materiale cat si a celei spirituale. Anticipand teoria cauzalitatii in succesiune de mai tarziu, in primele sale studii, Xenopol considera ca "istoria prezinta un sir de fapte legate mai bine sau mai rau, care ne desfasoara in tablouri succesive si cadre variate." . Ideea aparea si in prelegerile istoricului berlinez, care identifica unul dintre principiile anchetei istorice in legatura cauzala dintre evenimentele succesive . Nici Droysen nu a fost strain de o astfel de conceptie. In viziunea sa, exista o continuitate si o complementaritate intre diferitele evenimente ale istoriei sau, dupa cum afirma el, "es ist eine Kontinuitt, in der jedes Frhere sich erweitert und ergnz durch das Sptere" . In acelasi spirit, Xenopol formula teoria conform careia "legile" istoriei deveneau coordonatele "dupa care omenirea (sau un popor) se dezvolta, puterile care lucreaza impreuna la producerea civilizatiunei" , vazuta ca rezultatul unei evolutii graduale si in nici un caz al unor transformari bruste. Ideea aparea si in scrierile lui Ranke, care percepea progresul "ca evolutie si nu ca revolutie" . Dar influentele gandirii rankeene nu au ramas doar la acest nivel. Xenopol a asimilat perspectiva propusa de istoricul berlinez si a integrat-o propriului sistem filosofic. Mai mult decat atat, el nu s-a sfiit sa amendeze neclaritatile observabile in teoriile lui Ranke. A fost de acord cu afirmatia istoricului austriac, Ottokar Lorenz, care critica perspectiva rankeeana asupra istoriei, considerata destul de vaga, exprimata intotdeauna prin aproape aceleasi cuvinte: "directie generalizatoare", "conexiune", "continut spiritual al fenomenelor istorice", "dezvoltare generala obiectiva", "actiune a ideilor", "diferenta intre stiinta istoriei universale si cea a unor perioade speciale" . Aceste aspecte le-a sanctionat si a urmarit sa le explice in cadrul unei impunatoare opere despre teoria istoriei .

Istoricul iesean s-a dovedit a fi un bun cunoscator al istoriografiei europene din a doua jumatate a secolului XIX. A preluat ceva din spiritul de toleranta care domnea la universitatea berlineza in perioada studiilor, unde alaturi de "zelosul fanatic" Hengstenberg mai tinea prelectiuni pastorul Vatke, care in cursul sau de teologie "nega divinitatea lui Isus Hristos", si "republicanul" Michelet, care pregatea un curs de filosofia istoriei. Sistemul educational din Prusia, ajuns a fi "cel mai bun din Europa, cel putin pentru specialitatile filosofice, istorice si literare" . A valorificat atat teoretizarile istoricilor francezi cat si cele ale celor germani, depasind "exclusivismul national" care ii caracteriza . Si-a expus propriile principii istorico-filosofice intr-o lucrare a carei valoare a fost unanim recunoscuta de intreaga comunitate istoriografica de la sfarsitul veacului XIX si inceputul celui urmator. Din aceasta perspectiva, se poate considera ca A. D. Xenopol apartine, in egala masura, istoriografiei romanesti dar si celei europene de la cumpana secolelor XIX si XX. Considerata opera sa de maturitate, Teoria istoriei reflecta preocuparile anterioare ale autorului, care si-a prezentat, pentru inceput, principiile sub forma unor studii sintetice, integrate mai apoi in aceasta opera . Elaborand aceasta lucrare in primul deceniu al secolului trecut, Xenopol a putut sa valorifice sau, dimpotriva, sa combata o serie intreaga de teorii vehiculate de istoricii de pana atunci. A cunoscut sistemul gandit de Droysen, care se axa pe descoperirea si utilizare corecta a materialului istoric. El stabilea etapele cercetarii istorice, incepand cu arta cautarii documentelor, urmata apoi de critica si interpretarea lor de catre istoric. Aceste etape distincte erau, in final, valorificate prin intermediul expunerii (care intra, in viziunea lui Droysen, in domeniul scrisului istoric) . O conceptie similara intalnim si in scrierile xenopoliene. Istoricul iesean opina ca expunerea trebuie sa imbrace intotdeauna un "caracter artistic", adica "sa dea o forma frumoasa continutului pe care il exprima." . Esenta metodei istorice consta, in viziunea lui Droysen, in intelegerea celor cercetate. Astfel se contura o perspectiva noua, intalnita des in abordarile teoretice ale istoricilor din a doua jumatate a secolului XIX, axata pe prezentarea succesiunii faptelor istorice si pe intelegere (Verstehen) . Xenopol, la randul sau, considera ca scopul istoriei era acela de "a ne face sa intelegem dezvoltarea omului in intregul lui ca fiinta spirituala." . Se poate observa aici o reconsiderare a prioritatilor. Daca Droysen se axa, in principal, pe o intelegere a evenimentelor istorice, Xenopol tinde sa acorde o atentie sporita fiintei umane, privita ca intreg, formulare ce ne trimite cu gandul la rankeanul das Ganze. Desi Droysen afirma existenta unei evolutii succesive a faptelor istorice, totusi, Xenopol considera ca teoriile sale, conform carora "istoria nu are a se ocupa cu cauzele evenimentelor" , erau greu de acceptat. De altfel, intregul sistem gandit de Xenopol, dezvolta cateva directii clare pe care istoricul iesean le aprofundeaza. O asemenea directie aborda problematica elementelor organizatoare ale istoriei. Disputa era ceva mai veche si pleca de la diferentele existente intre stiintele spiritului si cele ale naturii. Istoricului german Wilhelm Dilthey ii revine marele merit de a fi stabilit existenta unor astfel de diferente. Fara a denigra stiintele naturale, care prezentau o abordare pozitivista si, uneori, empirica, Dilthey a cautat sa demonstreze ca metoda specifica pentru studiul naturii era inadecvata si eronata atunci cand se aplica stiintelor spiritului (Geisteswissenschaften). Mai mult decat atat, istoricul german si-a pus problema valabilitatii independentei stiintelor spiritului. El a considerat ca istoricul trebuia sa invoce intuitia si empatia pentru a prinde acea cunoastere istorica autentica, transformata intr-o experienta interioara (Erlebnis). Apeland in demersul sau la probleme profunde de epistemologie, psihologie, istorie si filosofie, Dilthey a esuat in incercarea sa de a aseza stiintele spiritului pe un fundament ferm. Cu toate acestea, contributia lui Dilthey la redefinirea principiilor istoriei nu poate fi, in nici un caz, negata. Datorita operei sale, istoricii si sociologii au fost scutiti de a-si justifica propriile discipline printr-o comparatie stricta cu stiintele naturii . Dilthey a concluzionat, in privinta istoriei, ca ea se ocupa, in cel mai serios mod cu putinta, cu gandirea sau, mai bine spus, cu experienta umana, iar aceasta, ca toate experientele mentale, dispunea de o proiectie externa, concretizata in scrieri sau alte simboluri. Dilthey pornea de la premisa ca un istoric care privea fenomenul istoric fara a se implica, intr-o maniera pozitivista clasica, risca sa inteleaga foarte putin. Din astfel de motive, istoricul german incadra istoria in categoria stiintelor spiritului (Geisteswissenschaften), un termen bine ales, ce facea referire la toate acele discipline care trateaza lumea in asa fel incat ea sa ramana ceea ce este - o creatie a mintii in libertate. In viziunea sa, fiecare perioada structura varietatea exuberanta a unei expresii vitale, printr-o relativ stabila interpretare a lumii (Weltanschauungen). De asemenea, istoriile ca interpretari ale trecutului sufera aceeasi soarta, lipsind adevarul istoric de o baza ferma. Un astfel de relativism l-a incurcat pe Dilthey, care ar fi dorit sa scrie, dupa modelul deja consacrat de Kant, o critica a ratiunii istorice. El spera sa gaseasca pentru cunoasterea istorica ceea ce Kant descoperise pentru cunoasterea fenomenului filosofic: nepotrivirea categoriilor de intelegere. Nu a reusit sa descopere nimic din acest punct de vedere, care sa se potriveasca lumii pe care a definit-o. Nu a putut sa se refugieze nici in convingerile lui Herder si Ranke, conform carora, desi toate epocile istoriei se pierd in ceata gri a trecutului, totusi, ele sunt egale ca valoare, deoarece erau egal distantate de Dumnezeu. Dilthey a cerut totul de la sistemul gandit de el, chiar o generalizare a tuturor tipurilor, insa a fost parasit pentru vesnicie de toata intelegerea istorica. Desi istoria a fost definita ca o stiinta nepozitivista, totusi, "spectrul pozitivismului" a continuat sa-i bantuie pe eruditii germani . Xenopol a aprofundat sugestiile lui Dilthey si a propus el insusi o clasificare a stiintelor. El considera, in acelasi spirit, ca "stiinta universala ar putea fi deci impartita in doua ramuri: cea dintai va cuprinde stiintele fenomenelor asupra carora timpul nu exercita nici o influenta: fenomenele de repetitie; cea de-a doua, stiintele care vor avea drept obiect fenomenele supuse influentei transformatoare ale fortelor ce actioneaza in timp: fenomenele succesive". Xenopol definea prima categorie ca reprezentand stiintele teoretice ce se ocupau cu fenomenele de repetitie, cea de-a doua, stiintele istorice si fenomenele succesive. Aceste doua mari categorii le impartea in alte doua subgrupe, in functie de obiectul de studiu - spiritul sau materia. Istoria "cu toate ramificatiile ei" intra in categoria asa-numitelor stiinte istorice ale spiritului . Separand stiintele fenomenelor de repetitie sau "stiinte ale legilor", istoricul iesean gasea noi clasificari pentru cele ale fenomenelor de succesiune, pe care le impartea in ceea ce el numea istorice reale si istorice ideale .

Prin consideratiile sale, Xenopol demonstra ca era la curent si cu teoretizarile mai noi ale lui Wilhelm Windelband si Heinrich Rickert. Wilhelm Windelband a observat ca adeptii pozitivismului reduceau filosofia la a fi "paznicul metodelor pozitiviste" ale demersului stiintific, iar istoricii o limitau doar la istoria filosofiei. Analizand sistemul stiintelor, in raport cu teoriile adevarului psihologic si relativist (incluzand aici si noul istorism), a descoperit ca istoria, ca si filosofia, avea nevoie de o noua structura axiologica, ce i-ar fi permis atingerea adevarului absolut. Plecand de la abordarea kantiana a fenomenului, ca si Dilthey, de altfel, a cautat in istoriografie categorii similare celor gandite de Kant si le-a gasit in notiunea de valoare. A reusit sa clarifice pozitia istoricului in raport cu stiinta. Astfel, a ajuns la concluzia ca realitatea confruntata cu fiinta umana a putut fi studiata in doua moduri: printr-o abordare nomotetica, vizand o intelegere generala, tipica pentru stiintele naturii (Naturwissenschaften) si abordarea ideografica, urmarind sa inteleaga unicitatea, cazul individual (tipica pentru asa-numitele stiinte ale spiritului, Geistwissenschaften). In viziunea istoricului german, abordarea ideografica presupunea totusi si o raportare la perspectiva nomotetica, dar ca un instrument auxiliar, fara a i se acorda o pondere prea mare. Disputa nu s-a oprit doar la aceste teoretizari. Ea a continuat, dincolo de limitele cronologice ale veacului XIX, oferind mereu noi sugestii in abordarea discursului istoric . Demersul lui Heinrich Rickert s-a apropiat foarte mult de sistemul gandit de Windelband, insa a fost unul mult mai bine sistematizat. Rickert a observat unele diferente dintre stiintele naturale si cele ale spiritului, sub forma deosebirilor dintre gandirea generalizatoare si cea a individualului sau gandirea bazata pe valoare, respectiv, nonvaloare. Combinand aceste doua mari categorii obtinea patru tipuri de stiinte definite ca nonvaloare si generalizatoare, (categorie in care, considera Rickert, intrau stiintele naturale pure), urmate de cele nonvaloare si individuale, numite de catre istoricul german si stiinte quasi-istorice ale naturii. Alte doua categorii se axau pe valoare, (generalizatoare si, respectiv, individuale). Istoria apartinea exclusiv ultimei categorii, fiind o stiinta a individualului, care opera cu conceptul de valoare. Mai mult decat atat, Rickert considera ca realitatea insasi, vazuta ca intreg, nu este altceva decat istorie, iar stiintele naturii sunt o retea de generalizari si formule, alcatuite de intelectul uman, in ultima instanta, o constructie arbitrara, necorespunzand nici unei realitati. Referitor la cele patru categorii de stiinte, istoricul german considera ca, impreuna, formeaza o scala, avand la o extremitate cazul gandirii arbitrare si abstracte, o manipulare limitata a conceptelor artificiale. La cealalta extremitate se plasau cazurile de cunoastere concreta si autentica a realitatii in existenta sa individuala. Interpretata ca un "contraatac final la adresa pozitivismului" , aceasta conceptie retrograda stiintele naturale, pana atunci considerate a fi singurul tip de cunoastere autentica, la un joc arbitrar al abstractului, construit in aer si atingand perfectiunea doar atunci cand paraseste adevarul actual al faptelor concrete. Evident, Rickert gresea atunci cand vedea in particularismul gandirii istorice calea prin care mintea istoricului, una a prezentului, percepea procesul prin care spiritul a ajuns sa existe prin transformarea mentala din trecut. Eroarea provenea din faptul ca el considera ca valoarea faptelor istorice nu poate fi limitata de trecut. Ele nu reprezentau un trecut mort, ci unul viu, cu o mostenire a gandirii trecute, iar munca in care este implicata constiinta istorica o face sa-i apartina . In concluzie, Rickert a vazut in istorie o "afacere" a spiritului, a personalitatii umane, legata in special de Eu-l psihic sau sufletesc , iar singurul lucru care ii permite istoricului sa se ocupe cu reconstituirea acestui trecut era faptul ca el insusi e un spirit si o personalitate. Nu intamplator, Rickert gasea un al doilea sens al cuvantului Geist mai apropiat de ceea ce noi intelegem prin psihic . Concepte ca "realitate psihofizica" sau "acte psihice" ale intelegerii, ca parte componenta a mentalului , tind sa devina un laitmotiv al operei lui Rickert, care prezenta metoda istorica. A. D. Xenopol a cunoscut teoriile celor doi ganditori germani, le-a aprofundat si le-a descoperit punctele nevralgice. O prima controversa pleca de la atribuirea rolului de element organizator conceptului de valoare pentru stiintele de succesiune, similar conceptului de lege, in stiintele de repetitie. Citandu-i pe Windelband, Rickert si Bernheim, istoricul iesean prezenta intregul mecanism care demonstra ca, bazandu-se pe conceptul de valoare, nu se putea concluziona decat ca "morala ar fi deci fundamentul stiintei istorice" . Xenopol mai gasea insa ca "acest element al valorii, necesar organizarii stiintei istorice, ni se pare total impropriu pentru a indeplini acest rol", iar motivele care il determinau sa respinga aceasta teorie sunt si ele explicate pe larg: "daca notiunea de valoare trebuie sa serveasca la trierea faptelor, la alegerea celor importante a fi cunoscute si inlaturarea celor care nu sunt, aceasta notiune nu poate fi particulara istoriei. Ea este comuna tuturor stiintelor; deoarece stiintele numite naturale nu pot nici ele sa-si extinda investigatiile asupra a tot ce prezinta natura spiritului si o triere a faptelor importante de a fi cunoscute se impune in zona lor, la fel ca in sfera istoriei". Legea nu putea face astfel trieri, ea nu putea decide importanta unor fapte, in raport cu altele . In asemenea conditii valoarea, folosita ca un criteriu pentru a clasifica importanta faptelor, nu putea fi conceputa ca o notiune "morala" si ca un element specific "istoriei umane" . Diferenta pe care istoricii germani, mai sus amintiti, o faceau intre stiintele individualului (istorice) si cele ale generalului (ale legilor), considera Xenopol, nu se impaca cu imixtiunea notiunii de valoare in aceste discipline, care ar fi intervenit in stiintele istorice si nu ar fi atins pe cele ale legilor". Valoarea reprezenta, in mod incontestabil, o notiune de care "se cuvine" sa te feresti pentru a salva adevarul si, prin urmare, aceasta notiune era una "deloc caracteristica pentru istorie", deoarece ea ramanea comuna tuturor stiintelor care se raportau la faptele spiritului uman, fie ele stiinte ale legilor, fie stiinte ce reprezentau expunerea dezvoltarii spirituale" . Respingand notiunea de valoare, propusa de Rickert, Xenopol demonstra, argumentat, ca, in cazul istoriei, cea mai potrivita era notiunea de serie. Istoricul iesean a observat existenta unor cadre generale in care sa poata fi cuprinse faptele succesive de tot felul si, ca atare si cele de istorie. Aceste cadre generale au fost denumite serii istorice, cele in care "se inlantuie faptele individuale ale dezvoltarii". In viziunea xenopoliana, seria nu apartinea exclusiv dezvoltarii umane, la fel ca notiunea de valoare, ci ea se regasea in intregul domeniu al succesiunii . Plecand de la astfel de consideratii, Xenopol prezenta deosebirile dintre seria istorica si legea care guverna fenomenele de repetitie. Mai mult decat atat, el integra seria dezvoltarilor organice ale istoriei, ea regasindu-se, "in tot cursul evolutiei" , intr-un discurs care aminteste de coordonatele teoretizarilor rankeene. Dincolo de polemica purtata cu Windelband si Rickert, istoricul iesean a valorificat discursul istoriografic al celor doi eruditi germani. A abordat o problematica vasta, in care se regasesc referiri la psihologia popoarelor, caracterul personalitatilor istorice si influentele exercitate de catre acestea asupra istoriei . Mai mult decat atat, el isi extinde sfera observatiilor asupra personalitatii istoricului si asupra modului in care el poate influenta prezentarea trecutului "intocmai cum s-a petrecut" , dar fara a face din istorie, la fel ca Rickert, un domeniu aproape exclusiv al psihicului.

Un alt istoric la opera caruia s-a raportat Xenopol in teoretizarile sale a fost Karl Lamprecht. Si-a inceput ascensiunea in ultimul deceniu al veacului XIX, cu o viziune novatoare asupra istoriei, care sugera reconsiderarea perspectivei rankeene asupra domeniului. Desavarsindu-si studiile la Universitatea din Gttingen, Lamprecht s-a format intr-un mediu universitar complet diferit de cel berlinez, intr-o perioada in care istoriografia germana cauta alternative la sistemul gandit de Ranke si numerosii sai discipoli. Treptat, s-au impus noi directii, care urmareau o abordare cat mai completa a fenomenului istoric. Una dintre ele reflecta interesul pentru intelegerea societatii intr-o maniera ce amintea de teoretizarile specifice istoriei artei si literaturii. O alta tendinta gasea in cultura (Kultur) un concept care asocia abilitatile intelectuale si estetice cu o intelegere deplina a ascensiunii statului si dezvoltarea Germaniei bismarckiene. Astfel, poate fi observata o deplasare de accent dinspre conceptul de Kulturnation spre cel de Staatnation, cel dintai riscand sa fie asimilat in intregime de cel din urma. Lamprecht a militat, cu oarecare siretenie, impotriva tuturor formelor de misticism, fie ca ele se prezentau sub forma idealismului kantian sau intruchipau forma elegiei patriotice a lui Treitschke. El s-a simtit obligat fata de cultura germana (deutsche Kultur), insa metoda sa istorica avea mai mult de-a face cu analiza comparativa a diverselor tipologii culturale decat cu promovarea unui anume tip cultural. A fost de acord cu faptul ca statul trebuia asezat in centrul analizei, dar a invatat ca rankeenii au gresit prin lipsa masurii in care, in principiu, considerau ca fortele culturale determina mai degraba rezultate, decat intentii bine definite. In egala masura, a acordat un rol important aspectelor economice. Dincolo de aceste preocupari, numele lui Lamprecht a fost cel mai des asociat cu disputa metodologica de la finele veacului XIX . "Controversa" lui Lamprecht era, in realitate, opera unui tanar istoric, care a provocat fundamentele "venerabile" si "vulnerabile", in acelasi timp, ale propriei sale discipline. Opera lui Lamprecht a reprezentat un atac frontal asupra unor premise metodologice, care au ghidat consolidarea stiintei istorice in universitatile germane in perioadele anterioare. Prima dintre ele considera statul, cu originile si organismele sale, cu dezvoltarea proprie, obiectul de studiu caracteristic istoriei. Cea de-a doua transforma arena actiunilor politice intr-un domeniu al moralei, unde oamenii se bucurau de libertatea de a alege. In final, a treia perspectiva ii permitea istoricului sa se bucure de posibilitatea cunoasterii acestui domeniu prin intermediul exercitiilor hermeneutice si a intuitiei simpatetice. Procesul care facea posibila intelegerea (Einverstehen) presupunea o implicare limitata in experienta actorilor diferitelor perioade istorice. Cele trei coordonate tradau o viziune care sugera posibile influente rankeene. Lamprecht a dorit sa propuna o alternativa la sistemul gandit de Ranke, care, dupa moarte, a devenit un simbol al profesionalizarii istoriei academice germane. Viziunea lamprechtiana aseza in centrul demersului istoric experienta umana, perspectiva din care istoria inceta sa mai fie una exclusiv etatista. Interesul era extins asupra istoriei artei, economiei, literaturii, anticipand discursul istoriografic din secolul XX, axat pe sondarea mentalului colectiv. Lamprecht a dorit sa transforme Kulturgeschichte intr-o Totalgeschichte, care sa prezinte stilul de viata, cu maniere, cu gusturile in moda, perceptia asupra familiei, copiilor in diferitele epoci istorice . Initiativa sa a determinat opozitia neorankeenilor, iar Lamprecht, impreuna cu discipolii lui, au fost "izgoniti din inaltimile profesiei istorice" . A gasit o alternativa in cadrul "cercului de la Leipzig", reprezentat de un grup de academicieni, cu specializari in domeniul stiintelor socio-culturale, care si-a propus realizarea unei stiinte unificate, nomotetico-culturala. Noile teorii s-au afirmat ca o faza particulara in istoriografia germana, dominata, pana atunci, in mod clar de scoala berlineza. In cadrul cercului de la Leipzig, au mai activat alaturi de Karl Lamprecht, Wilhelm Wundt, Karl Bcher si Friedrich Ratzell . Lamprecht propunea o viziune noua asupra istoriei, care tindea sa anuleze diferentele dintre stiintele naturii si cele ale spiritului catre un domeniu ce, in fond, putea opera cu aceleasi metode. Exegetii operei lui au considerat ca adoptarea unei asemenea perspective il apropia de pozitivistii francezi si englezi . In realitate, el a dorit sa scrie o istorie generala a poporului sau, care sa cuprinda toate elementele, de la politica si structuri sociale pana la arta, literatura si economie, incercand, in acelasi timp, sa-i descopere legile ce o guverneaza. Lamprecht considera ca istoria omenirii nu trebuie inteleasa prin prisma individualului, ci, mai degraba, in termenii unei mari entitati colective. Modelul clasic al individual-rationalului trebuia inlocuit cu unitatile colective definite in termenii culturii . Lamprecht nu a reusit sa fondeze o scoala, in sensul propriu al cuvantului, insa a avut suficienti discipoli, care au contribuit decisiv la infiintarea "Institutului pentru istoria universala si istoria culturii" de la Leipzig . A. D. Xenopol i-a cunoscut si analizat in profunzime teoriile. De aceea, el considera ca Lamprecht, desi istoric, procedeaza ca un sociolog "atunci cand stabileste o lege de dezvoltare universala care s-ar gasi la toate popoarele pamantului" , dar care, in realitate, nu poate fi aplicata decat istoriei poporului german. Xenopol insusi a abordat problema, stabilind ca elementul cel mai potrivit in ipostaza de organizator al istoriei era seria. In consecinta, modelul propus de Lamprecht nu putea fi decat unul particular, care viza, in special, evolutia poporului german. Xenopol isi fundamenta cunoasterea istorica pe "intelegerea faptelor trecute" , un concept similar cu cel folosit de istoricul german in formula Einverstehen. O alta problema, care a fost interpretata diferit de catre cei doi istorici, ramanea direct legata individualitati in istorie, de rolul "oamenilor mari" asupra fenomenelor de succesiune . Karl Lamprecht considera ca principala greseala in cercetarea istorica de pana atunci consta in "cautarea directa" a singularului . Aceasta conducea la o intuitie in sens mistic, la crize de opinie si la licariri nesigure ale rezultatelor . Interesul istoricilor trebuia canalizat spre mase, care detineau rolul principal pe scena istoriei. Xenopol adopta, dimpotriva, o pozitie mult mai moderata. El recunostea ca nu numai productiile estetice puteau purta amprenta geniilor care le-au creat. Aceeasi amprenta se regasea in "actele politice", "ideile religioase", "miscarile morale", "formarea institutiilor". Din acest motiv, era firesc sa se acorde toata atentia nu numai maselor, dar si personalitatilor care exercitau asupra "vietii societatilor" o influenta atat de importanta . In viziunea istoricului iesean, personalitatea umana isi punea, de cele mai multe ori, amprenta asupra evolutiilor istorice. Geniile politice puteau grabi sau incetini astfel de evolutii, in timp ce acelea stiintifice contribuiau decisiv la descoperirea unor adevaruri sau la sintetizarea lor. Stiinta, spre deosebire de istorie, nu avea nevoie de semnatura individuala . Lamprecht a parcurs cartea lui Xenopol referitoare la principiile fundamentale ale istoriei si a initiat o corespondenta incitanta, care insa a riscat sa fie intrerupta, deoarece disensiunile dintre ei erau prea mari, poate chiar de neinlaturat . Dupa cum marturisea istoricul german, din aceste motive colaborarea dintre ei era dictata doar de necesitatea editarii unui volum despre istoria romanilor in cadrul prestigioasei Istorii a statelor europene, nu insa fara unele rezerve .

O alta problema controversata in epoca a fost determinata de disputele privind ponderea istoriei politice in raport cu cea culturala. Lamprecht a acordat, in scrierile sale, o importanta sporita fenomenului cultural , la fel ca si celui economic, considerate aspecte dominante ale fenomenelor istorice. El a cautat astfel sa stabileasca un anumit cadru pentru teoria istoriei, unul conceput interdisciplinar, in care atentia lui s-a orientat tocmai spre factorii economici si sociali . Xenopol a insistat asupra importantei istoriei, perceputa ca o disciplina care trebuia "sa imbratiseze" toate faptele in legatura cu intreaga viata a popoarelor de care se ocupa. Ea nu putea fi tratata numai din punct de vedere politic, fiindca faptele ce ii generau propria alcatuire reprezentau rezultatul tuturor celorlalte si, pentru a fi intelese, necesitau "studiul de ansamblu al dezvoltarii umane" . Conceptia se apropia sensibil de perspectiva unei istorii totale, propusa de Lamprecht. Xenopol insa nu elaborat foarte multe opinii comune cu teoriile eruditului de la Leipzig, probabil si din cauza ca s-a simtit mai apropiat de alte perspective istoriografice .

A. D. Xenopol a fost in mod clar atras de teoretizarile din domeniul filosofiei istoriei, cu unele trimiteri spre psihologie. El a introdus, prin notiunea de istorie filosofica, un element important de nuantare, care rezerva atributul de "speculativ" doar manierei in care filosofia istoriei a fost inteleasa si practicata in scoala germana . In domeniul psihologiei, la sfarsitul secolului XIX si inceputul celui urmator, s-a facut remarcat profesorul Wilhelm Wundt, coleg de generatie cu Lamprecht si unul dintre ilustrii membri ai "cercului de la Leipzig". Activitatea lui Wundt s-a concentrat pe afirmarea etnopsihologiei ca disciplina autonoma intre stiintele umaniste, care sa completeze psihologia diferentiala si generala si sa ofere noi perspective sociologiei, etnografiei si istoriei culturii. In conceptia lui Wundt, accentul trebuia sa cada pe dezvoltarea si evolutia maselor, in opozitie cu "individualismul epocii moderne" . Xenopol a amendat aceasta pozitie, insistand asupra rolului important jucat de personalitati in istorie. In schimb, era de acord cu afirmatia lui Wundt referitoare la raportul cauza-efect in cazul legilor care guverneaza stiintele naturale . Sistemul gandit de Wundt l-a atras in masura in care a abordat istoria din perspectiva etnopsihologica.

Prin discursul sau istoriografic, A. D. Xenopol s-a dovedit a fi un bun cunoscator al istoriografiei europene, in general, si al celei germane, in special. Imaginea achizitiilor sale intelectuale in domeniu devine si mai completa daca adaugam faptul ca nu a neglijat nici sugestiile istoricului austriac Ottokar Lorenz. Anuntand generatia scolii critice, Xenopol a pregatit istoriografia romaneasca pentru procesul complex de profesionalizare, sesizabil la nivelul intregii Europe, la cumpana veacurilor XIX si XX. A contribuit decisiv la definirea istoriei ca stiinta autonoma, cu principii si reguli specifice. A rezolvat disputa istoriografica privind "principiul de organizare stiintifica" a istoriei prin identificarea seriei istorice. Nu in ultimul rand, a polemizat si a reusit sa-si impuna propriul sistem metodologic in fata unor istorici de prestigiu din Europa, fara a abdica de la propriile sale principii.