O domnie scurtǎ si o poreclǎ nemeritatǎ - Stefǎnitǎ Lupu zis Papurǎ Vodǎ

O domnie scurtǎ si o poreclǎ nemeritatǎ

Stefǎnitǎ Lupu zis Papurǎ Vodǎ

Continuuǎm prezentarea voievozilor romani, pe care traditia istoricǎ i-a identificat prin porecle mai mult sau mai putin celebre ori meritate, pseudonime sub care au rǎmas in constiinta neamului, adesea, dincolo de ceea ce domnia lor a insemnat, de fapt, pentru tarǎ. La scurt timp dupa moartea primei sale sotii, (1639) domnitorul Moldovei, Vasile Lupu (1634-1653), aflat "la varsta maturitǎtii invecinatǎ cu bǎtranetea", l-a trimis pe omul de incredere, postelnicul Enache Catargi "in tara circazienelor" din Caucaz, despre care se dusese vestea peste mǎri si tǎri, asupra frumusetii iesite din comun a femeilor.

Nu a avut nevoie de prea mult timp si nici nu i-a fost greu dregǎtorului moldovean, sǎ o aleagǎ pe Ecaterina, o frumusete rarǎ de nici douǎzeci de ani, pentru care a plǎtit o mie de ducati pǎrintilor, plus pe atata hanului si, dupǎ multe peripetii si pericole, povestite cu verva si har de C.Gane, in care a intervenit insusi sultanul, a ajuns la Iasi, unde la inceputul anului 1640 a avut loc o nuntǎ nemaivǎzutǎ prin fast, pe aceste meleaguri. Peste un an, in iunie 1641, se nǎstea "mult doritul fiu" botezat cu numele de Stefan, primul dintre cei cinci copii pe care Cercheza ii va darui lui Vasile Lupu, prilej de mare bucurie, pentru domn, dupǎ ce, cu putin timp in urmǎ, un alt fiu, din prima cǎsǎtorie, Ioan, murise la fragedǎ varstǎ. Cǎlǎtorul sirian Paul de Alep, relateazǎ cǎ, imediat dupǎ nastere, copilul cazu grav bolnav, fiind dus de mama sa la Icoana Maicii Domnului din biserica Goliei, urmarea fiind o insǎnǎtosire miraculoasǎ. La nici doisprezece ani Stefǎnitǎ si Ecaterina vor deveni victime ale luptelor nǎprasnice pentru tron, in urma cǎrora Vasile Lupu va fi obligat sǎ fugǎ peste Nistru la fiica sa Ruxandra, cǎsǎtoritǎ cu Timus, fiul hanului Bogdan Hmielnitki, in timp ce fostul logofǎt, Gheorghe Stefan, ocupa Suceava, capturandu-i familia. Cronicarul Miron Costin mentioneazǎ cu acest prilej, incercarea esuatǎ de razbunare a noului domn prin necinstirea Ecaterinei "dar si renuntarea de a-l cresta la nas pe Stefǎnitǎ pe care totusi "l-a insemnat putin". "Insǎ noul domn avea planuri proprii cu prizonierii sai, pe care ii va ascunde la mosia de la Buciulesti, lansand totodatǎ zvonul mortii lor, unde vor rǎmane pe tot timpul domniei, panǎ in 1658 cand Gheorghe Ghica, ii va elibera si trimite "la Tarigrad cu cinste" acolo unde se afla din 1654, inchis la Edicule, dar bine tratat Vasile Lupu, incǎ bogat si acum, mai intelept.

La Constantinopol, unde mai foiau cǎrturari adǎpati la comoara intelepciunii bizantine, Stefǎnitǎ in varstǎ de saptesprezece ani a fost dat sǎ invete carte in familiile unor prieteni, din cand in cand ducea scrisorile tatǎlui sǎu cǎtre marele vizir, uimit la un moment dat de "ce fecior mandru si voinic are Vasile bei". Acelasi mare vizir, Mahomed Kuprulli, exasperat de instabilitatea politicǎ din principate, unde isi disputau tronul, Mihnea al III- lea, Constantin Serban si Gheorghe Ghica, fiecare apeland la ajutoare straine, cazaci, tǎtari, ardeleni, poloni, l-a numit, cu acordul sultanului, la inceputul lunii noiembrie 1659, ca domn al Moldovei pe Stefǎnitǎ Lupu, contra a " trei sute de pungi de reali si a unei cantitǎti de bijuterii si blǎnuri de zepelinǎ, daruri sustinute desigur si de bǎtranul voievod, incǎ inchis. Insotit de o mie de albanezi si trei sute de turci, tanǎrul domn, despre care dusmanul sǎu, acum mazilit Gheorghe Stefan spunea, cu sase ani in urmǎ cǎ "om muri noi panǎ ce va iesi unul ca acesta la domnie" pleacǎ spre tarǎ, ajungand la catre spre sfarsitul aceleiasi luni, unde a fost bine primit de boieri si supusi.

Stefǎnitǎ Lupu, spune cronicarul Ion Neculce, era "voievod necoptu in varsta sa", un copil cu toane, plǎpand la trup, violent, uneori avea curaj, altfel "domn tanǎr, dezmierdat si inimos,, , caruia ii plǎceau curviile, nu numai cu partea femeiascǎ cat si cu partea barbateascǎ" avand, se pare, o predispozitie geneticǎ spre cruzime. In cǎlǎtorii sau la vanǎtoare, spun cronicarii, multi boieri erau trantiti la pǎmant, de-si sfǎramau capetele, cand zvǎpǎiatul voievod, lua darlogii cailor si le da bice"de zburau ca arsi de foc", in timp ce Vodǎ se prǎpǎdea de ras, la fel cum se intampla cand, din foisorul amenajat deasupra unui helesteu, boierii petrecǎreti se trezeau aruncati in apǎ, amintind de vremurile unuia dintre urmasii lui Petru Rares, cu mai bine de un secol in urmǎ.

Boier preainvatat, mandru si bogat, prietenul si rǎsfǎtatul tronului, Spǎtarul Nicolae Milescu va cunoaste cruzimea si neindurarea lui Stefǎnitǎ, pedepsit fiind cu tǎierea nasului, insǎ nu cu cutitul cǎlǎului "ce cu hangerul domnului", pentru "niste scrisori hiclene" trimise intr-un toiag sfredelit cǎtre Constantin Serban, pretendent la tron, aflat in Tara Leseascǎ. Cu aceasta pecete, vestitul cǎrturar va rǎtǎci prin Europa, apoi la curtea lui Petru cel Mare, primit cu inaltǎ consideratie de insusi imparatul care "i-au ras barba cu mana lui", dupǎ care, prin Siberia, ajunge in "tara chitailor".      

Scurta domnie de nici doi ani a lui Stefǎnitǎ Lupu a avut, mai ales in politica internǎ si unele caracteristici ce pot defini o anumitǎ intelegere a rosturilor domniei si a treburilor statului, intr-o epocǎ istoricǎ, plinǎ de vicisitudini. Situatia economicǎ a Moldovei era extrem de grea, rǎzboaiele insemnau jafuri, nesigurantǎ, robie, fuga de pe mosii, neincasarea dǎrilor etc, la care s-a adaugat blestemul foametei cumplite, din vara anului 1660, ce a cuprins toatǎ tara, oamenii, in disperare fiind obligati sǎ mǎnance papurǎ, frunze si rǎdǎcini". "Tara, zice Miron Costin era in acel an, cat manca oamenii papurǎ uscatǎ in loc de paine, mǎcinand-o uscatǎ si de aceeia foamete, porecliia si pe Stefǎnitǎ-Vodǎ, de ii zicea Papurǎ-Vodǎ". Asadar, o stare de lucruri dureroasǎ ca intensitate si duratǎ, a starnit adanc imaginatia poporului nemultumit, fǎcandu-l sǎ o alature domniei lui Stefǎnitǎ Lupu, cǎruia i s-a atribuit o poreclǎ nemeritatǎ, mai ales cǎ in vremuri de cumpǎnǎ, el a incercat sǎ facǎ fatǎ greutǎtilor, asigurand continuitatea divanului sau apeland la dregǎtori buni pe care i-a mentinut in functie, precum Miron Costin la parcǎlǎbia Hotinului. Ba mai mult, in ianuarie 1661, a trebuit sǎ lupte cu cazacii tocmiti de Constantin Serban pe care cu greu a izbutit sǎ ii alunge din Iasi, apeland la randul sǎu, la tǎtari. Amintirea acelor vremuri cand tara era terorizatǎ de nesiguranta internǎ si calcatǎ de liote strǎine, chemate ori nechemate, a incetǎtenit in constiinta romanilor expresia cu sens peiorativ "tara lui Papurǎ-Vodǎ", ce va fi atasatǎ in mod constant, acelor momente ale istoriei lor, cand, in lipsa unei autoritǎti statale, veritabile, in tarǎ domneste haosul si dezordinea. Eliberat de la Sapte Turnuri, fostul domn Vasile Lupu devine capuchehaie, caz unic in istoria noastra medievala, fǎrǎ a reusi sǎ isi ajute prea mult fiul nevarstnic, ajuns la randu-i voievod, intrucat moare in mai 1660, fiind inmormantat cu alai domnesc si multǎ jale la Trei Ierarhi, ctitoria sa.

Tot la Trei Ierarhi,       isi va afla locul de veci si Stefǎnitǎ, care, primind ordin de la marele vizir sǎ ajute la ridicarea unei cetǎti s-a imbolnǎvit pe drum de o boalǎ grea,,cu chipul ciumei..dar nu era ciumǎ, spune Miron Costin, ci lingoare, cǎruia ii zic doctorii malignǎ si cat a trecut Nistrul la Tighina, a treia zi a stǎtut mort". Era 19 septembrie 1661. Dupa ce si-a implinit indatoririle crestinesti fatǎ de sotul si fiul sǎu, domni ai Moldovei, cea care a fost o credincioasǎ si demnǎ doamnǎ a Tǎrii Moldovei, Ecaterina Cercheza, inca tanǎrǎ si frumoasǎ, isi pierde urmele, mormantul sǎu rǎmanand necunoscut.

Prof. Constantin Bǎrbutǎ (colaborare nr 9/2009)