Prigoana religioasa in spania

PRIGOANA RELIGIOASA IN SPANIA

In acest moment cronologic ne aflam in anul declansarii razboiului civil din Spania, razboi cu antecedente teroriste, in anii premergatori.

Voi utiliza, in prezentarea acestor evenimente volumul Prigoana religioasa in Spania, cu Poema-prefata de Paul Claudel, aparul in limba romana la editura Florisrom, in 1996.

La 16 februarie are loc victoria electorala a Frontului Popular (comunist, n.n.). Razboiul civil incepe cu rascoala militara din 18 iulie, care ia numaidecat forma unei miscari de reinoire si inviere nationala.

In aceasta perioada, cand elementele extremiste ale Frontului Popular se dedau ofensivei si care se intinde de la 16 februarie la 11 iulie, guvernul face impresia ca nu exista, sau, mai bine, ca tolereaza dezordinea. El nu pronuta o condamnare pentru faptele care tulbura ordinea morala, juridica si politica a tarii, care distrug vieti, proprietati si nimicesc comorile artistice ale natiunii. Pretinsul resentiment al maselor contra preotimii nu s-a manifestat in Spania, pornind de la 16 februarie in Catalonia, decat numai acolo unde comitetele comuniste si anarhiste dominau strada. Apare, insa, binecunoscutul Diversionism, care este urmat de actiunile ample teroriste.

Spania, in timpul primilor ani ai Republicii, pornind din februarie 1936 este supusa guvernelor care au inselat tara; ele au promis, inaintea revenirii Republicii o totala toleranta, in materie de religie: Biserica libera intr-un stat liber - si aceasta toleranta se transforma, succesiv, in persecutie legala si in prigoana criminala. (subl.n.)

Propagandistii oficiali ai marxismului o spun, fara inconjur: Religia este opiul poporului. Aceasta este formula fundamentala a marxismului, la care, in fata religiei catolice, sau a oricarei religii, trebuie sa consimta tot proletarismul revolutionar. Ideea de Dumnezeu - scria Lenin lui Gorki, in decembrie 1913 - a adormit si a slabit intotdeauna sentimentele sociale, ea a strans de gat masele impovarate prin mijlocirea credintei in divinitate a asupritorilor.

Se pretinde, de asemenea ca atacurile contra religiei sunt o urmare naturala a adeziunii ierarhiei ecleziastice la miscarea condusa de generalul Franco.

Nu se ignora, cu toate acestea, ca vandalismul antireligios s-a manifestat prin dezordini si cruzimi, fara numar, incepand de la venirea Frontului Popular la putere, in februarie 1936. Contra acestor dezordini toti sefii opozitiei au protestat in discursuri pronuntate in camera si au denuntat distrugerea operelor de arta, a tablourilor religioase, a monumentelor de sculptura policroma-baroca, mandria Spaniei.

Calvero Satelo (asasinat la 13 iulie de comunisti n.n.), in doua din ultimele sale discursuri, enumera lista crimelor comise:

De la 16 februarie la 15 iunie inclusiv, 160 de biserici au fost in intregime distruse, alte 25 au fost incendiate, atacate, sau asaltate; 269 de asasinate au fost comise si 1287 de persoane au fost atacate si grav ranite, printre care numerosi colonisti. Sa ne amintim, de asemenea, de bibliotecile pe care Capucinii le posedau in mai multe manastiri, mai ales aceea din Sarria, cu 10.000 de volume, aceea din Ignalda cu 50.000 de volume, toate arse.

A judeca, in mod general excesele revolutiei comuniste spaniole, se poate zice ca, in istoria popoarelor apusene nu se gaseste nici un fenomen asemanator de salbaticie colectiva, nici o gramada de asemenea atentate impotriva drepturilor fundamentale intru Dumnezeu, societatii si persoanei omenesti. Ar fi greu de descoperit, in decursul veacurilor, o epoca, sau un popor care sa ne ofere o asemanatoare ratacire. Nu facem nici o interpretare cu caracter psihologic, sau social, aceasta ar reclama un studiu special. Revolutia aceasta anarhista este exceptionala in istorie. Se cuvine sa adaugam ca hecatomba de persoane si de lucruri realizate de catre revolutia comunista a fost premeditata. Cu putin timp inainte de revolutie sosisera din Rusia 79 de agitatori specializati.

Comisia Nationala de Unificare Marxista, in timpul acela, ordona constituirea militiilor revolutionare, in toate orasele. Distrugerea bisericilor, sau nu mai putin a mobilierului lor a fost sistematica si in serie. Din 1931, Liga Ateista a pus in programul sau un articol conceput astfel: Plebiscit asupra intrebuintarii, care urmeaza sa fie atribuita bisericilor si caselor parohiale si unul din comitetele provinciale, enunta aceasta regula: Localul, sau localurile consacrate, pana in prezent cultului, vor fi destinate magazinelor colective, pietelor publice, bibliotecilor populare, caselor de baie, sau de higiena publica, etc., dupa nevoile fiecarui oras. Pentru inlaturarea peroanelor considerate ca dusmane ale revolutiei, se stabilesc, in prealabil liste negre. In ele, pe primul plan, figurau Episcopii. Cand preotii, fata de atitudinea poporului, voiau sa salveze altarul parohiei, seful comunist intervenea: Avem ordin sa distrugem toata samanta aceasta.

Dovada cea mai pilduitoare ca distrugerea totala a bisericilor si masacrarea preotilor era un lucru premeditat, este numarul foarte mare de victime. Putem sa socotim aproape 20.000 de biserici naruite, sau in intregime praduite. Numarul preotilor asasinati se ridics la aproape 16.000. Au fost ucisi, fara procese, de cele mai multe ori pe camp, fara alt motiv, decat acela al functiunii lor sociale de preoti.

In ceea ce priveste numarul, se avalueaza la peste 300.000 de mireni, care au pierit asasinati, numai pentru ideile lor politice si, in special religioase; la Madrid, in timpul celor trei luni dintai, au fost executati peste 22.000. Aproape ca nu este sat din care sa nu fi fost prigoniti cei mai cunoscuti oameni de dreapta. Pe scurt, s-a incarcat marxismul de cruzime asupra reprezentantilor lui Dumnezeu. S-a jucat fotbal cu capetele celor ucisi. Au fost pusi sa-si sape gropile singuri si apoi impuscati la marginea lor si acoperiti cu tarana. Bandele de revolutionari imbatati de sange si de vin au imbracat odajdiile din altare si au mers in carnaval prin sate si orase, apoi au fost impuscati de alti revolutionari, care i-au crezut preoti adevarati.

Am incheiat prezentarea revolutiei din Spania - revolutie comunista - textul fiind citat selectiv din volumul amintit initial: Prigoana religioasa in Spania, scris in 1937 si aparut in limba romana in anul 1996.

Se tragea cu mitraliera in obrazul lui Hristos, spunea Ion Mota si se hotaraste sa plece in Spania, pentru a lupta impotriva comunismului. Plecarea are loc pe 24 noiembrie 1936, fiind insotit de general Gheorghe Cantacuzino, inginer Gheorghe Clime, preot Dumitrescu Borsa, avocat Nicolae Totu, economist Banica Dobre, doctor in drept printul Alexandru Cantacuzino, doctor in drept Vasile Marin.

La 13 ianuarie 1937, Ion Mota si Vasile Marin cad pe frontul spaniol la Majadahonda, luptand impotriva comunismului.

Nicolae Iorga le dedica celor doi eroi un articol in Neamul Romanesc din 19 ianuarie 1937, cu titlul: Doi baieti viteji: Mota si Marin - citez partial:

Luptand pentru credinta lor crestina si pentru cinstea poporului lor, pentru ce este etern, scump si curat in latinitatea nebolsevizata, doi tineri Romani, doi baieti viteji - Mota si Marin au cazut inaintea Madridului, aparat de Rosii (subl. n.)

Cand in zilele din urma, indreptam stirile de o monotonie desavarsita, in ciuda macelului zilnic, cu privire la ce se petrece, in miez de iarna, acolo, in nenorocita Spanie, nu ne gandeam ca intre aceia care si-au dat viata, luptand pentru cauza cea buna erau acesti doi fii ai tarii noastre

Cine stie ce va iesi din cumplita furtuna, care s-a abatut asupra departatului pamant latin, unde se revarsa sange, din toate ranile unui nobil neam!. Dar, daca vreodata vom vedea Spania, cum a fost, cum trebuie sa fie, se va putea spune, la noi, cu induiosata mandrie, ca pentru aceasta au curs cateva picaturi din sangele scump al tineretului nostru. S-a incheiat citatul din Nicolae Iorga.