RENASTEREA IDEALULUI EUROPEAN DUPA CEL DE-AL DOILEA RAZBOI MONDIAL

RENASTEREA IDEALULUI EUROPEAN DUPA CEL DE-AL DOILEA RAZBOI MONDIAL

1. Aspecte introductive

Perioada ce a urmat celui de-Al Doilea Razboi Mondial marcheaza trecerea de la proiectele de uniune europeana la realizari efective in acest domeniu. Abia dupa cel de-Al Doilea Razboi Mondial ideea europeana si dorinta de a proceda la constructia Europei, la infiintarea unei uniuni europene pentru europeni, vor reusi sa se impuna, concretizandu-se in proiecte coerente si concret realizabile ale unor formule de cooperare si integrare.

Dupa 1947, Europa va cunoaste un proces istoric de organizare interna, conceput ca instrument de formare a unei proprii identitati, de rezolvare a secularelor ei probleme si apt sa asigure o mai buna aparare a intereselor sale in lume dupa razboi[1].

Europa va deveni primul model in istorie de asociatie de state care au decis sa colaboreze si sa actioneze pentru un interes comun. Aceasta asociatie liber aleasa marcheaza o ruptura fundamentala in istoria Europei, care, timp de mai multe secole, a fost constant un camp de batalie intre marile puteri rivalizand pentru a-si asigura hegemonia, fie ca au facut-o in numele intereselor economice, ale unei ideologii religioase sau politice. Este, de asemenea, pentru prima data in istorie cand se concepe orientarea spre o cale federala dupa esecul diverselor solutii confederale. Modificarile radicale ce se inregistreaza in raporturile de forta in timpul si dupa cel de-Al Doilea Razboi Mondial au facut posibile aceste realizari.

2. Constientizarea nevoii de unitate

Renasterea idealului european dupa razboi, ca urmare a constientizarii nevoii de unitate, va fi influentata in mod decisiv de doi factori: situatia critica a Europei si declansarea razboiului rece.

2.1. Realitatile economice si politice ale Europei postbelice

La sfarsitul razboiului, statele europene, care timp de secole ocupasera o pozitie centrala in istoria mondiala, se confrunta inca o data cu un bilant tragic:

- 37 milioane de morti (din totalul de 50) si alte cateva milioane de refugiati;

- pierderi materiale catastrofale - orase aproape rase de pe fata pamantului, productia industriala redusa la jumatate fata de cea de dinainte de razboi iar productia agricola la o treime, retelele de transport distruse aproape in totalitate in unele state;

- efecte financiare grave - cresterea considerabila a datoriei publice a statelor beligerante (in cazul Germaniei, aceasta a crescut de 10 ori), cresterea preturilor si inflatie ridicata.

Intr-un cuvant, statele europene erau devastate, intr-o stare de declin politic si economic caracterizata prin extremism ideologic, dispute politice interne, inflatie generalizata, sistem monetar inexistent, somaj, saracie si foamete.

Desi in mare parte in ruina, intrucat capacitatile sale de productie nu fusesera distruse complet economia europeana avea insa sanse de recuperare. Aceasta reconstructie va fi insa conditionata, pe de o parte, de realizarea stabilitatii politice si sociale, iar pe de alta parte, de asistenta care va fi oferita de catre Statele Unite ale Americii.

Incertitudinea politica, ce a cuprins intreaga Europa, nu va fi mai putin periculoasa decat distrugerile materiale. Din punct de vedere teritorial, razboiul a determinat importante transformari. "Noua harta europeana, rezultat al conferintelor de la Yalta, Postdam, a tratatelor de pace si a acordurilor bilaterale, va fi fondata, ca si repere supreme, pe echilibrul puterilor in relatiile Est-Vest. Aceste criterii vor reprezenta un triumf pentru Moscova care, cu ajutorul fortei sale armate, va patrunde pana in inima continentului"[2].

Tabloul mondial se prezenta astfel:

- Statele Unite, mare invingatoare in razboi si detinand arma nucleara, capabila, in consecinta sa asigure securitatea unei parti a Europei, detine cheia reconstructiei economice a Europei;

- URSS, ocupand jumatatea orientala a Europei, chiar daca epuizata economic, insa cu un imens potential, ce se erijeaza in aparator al Europei de Est.

Cele doua mari puteri, refractare dupa razboi ideii de realizare a unitatii europene, inclinau mai degraba pentru o organizatie mondiala: Organizatia Natiunilor Unite.

- in acelasi timp, "trei protagonisti europeni puteau inca spera sa joace un anumit rol dupa razboi: - Marea Britanie, gratie puterii planetare a Commonwealth-ului si relatiilor sale privilegiate cu Statele Unite; Franta, foarte slabita in 1945, scapand de curand de un guvern militar de ocupatie gratie actiunii generalului de Gaulle, si neinvitata la Conferintele de la Yalta si Postdam; Benelux-ul, nascut in 1944, comunitate tarifara cu vocatie de uniune economica, toate acestea constituind un laborator al uniunii de interese, in special pentru francezi" .

Europa era asadar faramitata in numeroase state si divizata intre doua grupuri de interese: cele ale SUA, care doreau revirimentul rapid al statelor vestice si punerea bazelor unei aliante atlantice pentru a stopa expansiunea comunismului sovietic, si interesele URSS, care dorea extinderea influentei sale si in vestul Europei.

Aceasta rivalitate dintre SUA si URSS a dat nastere la ceea ce s-a numit "Razboiul Rece", si care, timp de cateva decenii, a divizat Europa in doua tabere.

2.2. Declansarea "Razboiului Rece"

Razboiul Rece

Ostilitatile existente intre Uniunea Sovietica si Occident, confruntarea care se manifesta pe diverse planuri: politic, economic, tehnologic, ideologic, propagandistic, si care a fost trecuta in plan secund in timpul celui de-Al Doilea Razboi Mondial, s-a reactivat la sfarsitul razboiului. Aceasta stare de fapt a fost alimentata in principal de politica expansionista a lui Stalin, al carui principal scop era acela de a profita de situatia militara pentru a spori influenta ruseasca in Europa. Astfel, URSS a ocupat, dupa 1945, 500.000 km² de teritoriu, cuprinzand statele baltice, vechiul teritoriu polonez al Bielorusiei, Ruthenia subcarpatica si Moldova. Dominatia asupra Europei rasaritene a continuat si indirect, pana la sfarsitul lui 1947 reusind sa impuna in toate statele din regiune, cu exceptia Cehoslovaciei, guverne eminamente comuniste. In plus, Stalin a "impins" Polonia spre est, in detrimentul Germaniei, si trata zona rusa de ocupatie din Germania ca si cum ar fi apartinut Rusiei.

Actiunile lui Stalin, hotararea acestuia de a raspandi comunismul in cea mai mare parte a lumii, au starnit ingrijorare in Occident, ingrijorare accentuata si de asocierea la guvernare a partidelor comuniste in state precum Franta, Italia si Belgia.

Confruntarea politico-ideologica dintre aliati se intareste in 1946, cand Stalin, intr-un discurs tinut in fata membrilor partidului comunist, sustine ca victoria in razboi trebuie sa fie inteleasa ca reprezentand triumful sistemului sovietic, nu al aliatilor, si ca profundele diferente existente intre capitalism si socialism fac imposibila convietuirea celor doua.

Raspunsul occidental este dat de Winston Churchill, care va fi primul care avertizeaza asupra gravitatii situatiei, facand apel la unitatea natiunilor occidentale. Potrivit lui Churchill, Europa mai poate spera sa joace un rol important pe plan mondial, numai daca se unifica. La 5 martie 1946, in asa-numitul discurs al "Cortinei de Fier", rostit la Fulton (Missouri), in Statele Unite, Winston Churchill trage un semnal de alarma cu privire la raspandirea comunismului in Europa rasariteana, argumentand faptul ca doar ca State Unite sale Europei, tarile europene vor mai putea insemna ceva pe plan international: "De la Stettin, in Baltica, la Trieste, in Adriatica, o cortina de fier s-a lasat peste Continent. In spatele acestei linii se afla toate capitalele vechilor state din Europa centrala si rasariteana. Varsovia, Berlin, Praga, Viena, Budapesta, Belgrad, Bucuresti si Sofia, toate aceste orase faimoase si populatiile din jurul lor se afla in ceea ce eu trebuie sa numesc sfera sovietica; si toate se afla nu numai sub influenta sovietica, ci si sub un control foarte strict de la Moscova si, in multe cazuri, in crestere."

In incheierea mesajului sau, Churchill face apel la o alianta a Occidentului care sa reziste cu fermitate in fata amenintarii comuniste. El revine insa asupra temei in septembrie 1946, intr-o conferinta tinuta la Universitatea din Zurich, si afirma speranta unei sustineri a Rusiei sovietice (alaturi de Marea Britanie, de Commonwealth-ul sau si de puternica America), pentru proiectul de reconstruire a "familiei europene", careia sa-i asigure o structura care "sa-i permita sa traiasca si sa se dezvolte in pace, suveranitate si libertate". Franta si Germania trebuiau sa preia initiativa realizarii acestei sarcini urgente si, chiar daca la inceput nu toate statele Europei vor sa intre in Uniune, "trebuie ca noi sa lucram pentru a alatura si uni acele state care o doresc si o vor" .

Raspandirea comunismului sovietic era vazuta ca o amenintare atat de catre Europa Occidentala cat si de catre SUA. In fata acestei amenintari, pentru a o stopa, era necesara o solidaritate intre europeni si americani, in scopul intaririi stabilitatii politice a acestor state. Astfel, amenintarea sovietica si influenta americana vor constitui doi dintre factorii catalizatori pentru constructia europeana.

O etapa importanta in evolutia razboiului rece a constituit-o aparitia asa-numitei "Doctrine Truman", ca urmare a evenimentelor petrecute in Grecia (unde comunistii incercau sa rastoarne monarhia si guvernul legal ales), si in Turcia (care si ea era amenintata cu distrugerea integritatii teritoriale). In februarie 1947, ambasadorul britanic la Washington anunta Departamentul de Stat american de dificultatile pe care le intampina in sustinerea monarhiei in Grecia (pe care Marea Britanie o instaurase in 1944) impotriva actiunii comunistilor, si solicita ajutor. Reactia noului presedinte al Statelor Unite, Harry S. Truman, care a venit la conducerea SUA in aprilie 1945, dupa moartea lui Roosevelt, este de a anunta, la 12 martie 1947, in fata Congresului, intentia sa de a acorda ajutor Greciei si Turciei pentru a externe a Statelor Unite. Politica SUA urma sa fie una "de sprijinire a popoarelor libere care rezista incercarilor de subjugare de catre minoritati inarmate sau prin presiuni externe". Ajutorul american consistent pentru Grecia si Turcia, ajutor financiar, militar si logistic, a venit foarte curand si a permis infrangerea comunistilor pana in 1949

"Doctrina Truman", prin care Statele Unite si-au asumat o responsabilitate corespunzatoare pozitiei sale dominante in lume, va reprezenta baza doctrinara justificatoare a politicii americane de blocare a raspandirii comunismului, care va dainui pe toata perioada razboiului rece.

In acelasi timp, in contextul confruntarii intre Est si Vest, "Doctrina Truman" a determinat schimbarea atitudinii conducatorilor americani fata de unificarea Europei. Astfel, daca la sfarsitul razboiului ideea europeana avea putine sanse de a se impune, caci atat Roosevelt, cat si Stalin, erau cu totul impotriva acestei idei , in aceasta perioada ideea unei Europe Occidentale aliate cu Statele Unite apare ca o contrapondere la Europa Orientala sub tutela sovietica. Mai mult, aceasta Europa occidentala trebuia sa aiba maximum de coeziune posibila pentru a constitui o bariera eficace contra comunismului.

Incepand din 1947, SUA vor incuraja, nu numai prin vocea presedintelui, ci si prin cea a Congresului, si chiar prin presiuni facute asupra oamenilor politici europeni, ideea unei Europe unite. In afara de schimbarea de pozitie a politicii americane fata de unitatea continentului, declansarea razboiului rece a determinat si ralierea la ideea europeana a unora dintre guvernele statelor occidentale, in special cele din Franta si Marea Britanie, ostile, in primii ani de dupa razboi, ideilor europene.

Numeroase forte europene devin astfel favorabile uniunii europene, vazuta ca alternativa, ca o a "treia forta" intre capitalismul Statelor Unite, pe de o parte, si comunismul sovietic, pe de alta parte: mediile economice, fortele politice democratice, bisericile crestine, mediul universitar, noile miscari europene, s.a.

3. Obiectivele unificarii europene

Desi a divizat continentul, creand doua spatii regionale europene, corespunzand viziunilor strategice ale celor doua super-puteri, pentru unitatea Europei de Vest Razboiul Rece a avut o influenta pozitiva - a simplificat dezbaterile asupra viitorului sau si a determinat apropierea statelor vestice.

In fata amenintarii comuniste, perceputa ca venind nu numai din exterior, ci si din interior, guvernele statelor Europei de Vest au strans randurile in jurul umbrelei de protectie americane[6]. Incercand sa reconstruiasca intre ele o solidaritate afirmata destul de firav in perioada anterioara, insa grav afectata de razboi, natiunile occidentale au adus in centrul dezbaterilor lor publice problematica integrarii regionale. Axata pe convenirea unui proiect care sa sustina reconstructia vestului Europei, aceasta avea o tripla finalitate: reconstructia economica, prezervarea pacii si reafirmarea rolului sau in lume.

In fata confruntarii Est-Vest, statele Europei Occidentale au devenit constiente de necesitatea coalizarii lor pentru ca, impreuna, sa reuseasca sa puna pe picioare economia europeana, sa puna bazele stabilitatii si progresului. Atat Franta, cat si Marea Britanie si Italia au inteles ca reconstructia lor, modernizarea si industrializarea, erau posibile numai prin asocierea cu alte state.

In al doilea rand, unitatea statelor europene era necesara pentru a face fata, pe de-o parte, expansiunii sovietice, iar pe de alta parte, pentru a contracara o intarire prea mare a influentei americane in zona europeana.

Un al treilea argument in favoarea coalizarii statelor europene il constituia preocuparea de a preveni orice posibilitate ca Germania sa provoace un alt razboi. Strategia aleasa in acest scop a fost impulsionarea dezvoltarii economice a Germaniei pentru ca aceasta sa reziste expansiunii comunismului, cu asigurarea unei legaturi puternice, a unei interdependente economice si militare intre Germania si celelalte tari vestice, astfel incat un nou razboi sa fie imposibil de declansat.

Redresarea Europei era astfel necesara si, in acest context, se relanseaza si ideea unitatii europene si se pun bazele unor organizatii europene de cooperare in domeniile economic, militar si politic.

Dupa 1947, Europa va cunoaste un istoric proces de organizare interna, conceput ca instrument de formare a unei proprii identitati, de rezolvare a secularelor ei probleme si apt a asigura o mai buna aparare a intereselor sale in lume dupa razboi.

Daca intr-o prima faza, unitatea europeana era gandita ca o regrupare in jurul nucleului franco-german sau in jurul Benelux-ului, treptat, mai ales in contextul evenimentelor din anii 1947-1948, guvernele Europei Occidentale se apropie din ce in ce mai mult de protectorul lor american.

In plan politic, dar si economic, statele europene au gasit un sprijin in alianta cu SUA, care in toate aceste decenii ale razboiului rece a fost tara care a aparat valorile occidentale impotriva totalitarismului[7]. In fata amenintarii pe care o reprezenta opozitia Est-Vest pentru Europa Occidentala, aceasta era vulnerabila, avand nevoie de asistenta si protectia Statelor Unite ale Americii.

Asa cum apreciaza un reputat specialist in domeniul constructiei europene, prof. Charles Zorgbibe, imediat dupa cel de-Al Doilea Razboi Mondial, impulsionarea constructiei Europei occidentale a fost data din exterior, de catre Statele Unite ale Americii, care se erijeaza in "mare protector" al acestora, facandu-le sa inteleaga situatia grea in care se afla si beneficiile unei cooperari in vederea reconstructiei economiilor lor, iar dupa aceea, in conditiile razboiului rece, reorganizarea apararii lor .

4. Punerea bazelor constructiei europene moderne.

Infiintarea primelor organizatii europene     

4.1. Adoptarea metodei cooperarii clasice (interguvernamentale)

Daca in ceea ce priveste necesitatea unificarii Europei consensul era deplin in randul statelor Vestice, nu acelasi lucru se poate spune in ceea ce priveste calea de urmat pentru realizarea acesteia. Desi vechiul sistem al nationalismelor concurente si-a dovedit limitele cu ocazia recentului conflict, ducand la scindarea ideologica a europei, putine erau statele pregatite sa renunte la o parte a prerogativelor care reveneau in mod traditional statului national si sa accepte o formula avansata de cooperare. Aceasta din urma era mai degraba apanajul elitelor intelectuale, a mediilor stiintifice, universitare, etc., care incercau sa propuna alternative la statul national, considerat principala sursa de conflict. Exista convingerea ca disiparea puterii acestuia si alocarea ei pe mai multe niveluri de autoritate, "interconectate intre ele in cadrul unui stat federal multinational", ar fi cea mai buna cale de garantare a pacii continentale[9].

Ideea federalista, aparuta inca din secolul XVIII, dezvoltata in secolul XIX si apoi in prima parte a secolului XX (in principal prin proiectul lui Coudenhove - Kalergi si prin intermediul miscarilor de rezistenta) este foarte prezenta in dezbaterile politice la sfarsitul celui de-Al Doilea Razboi Mondial. Ea nu avea in vedere inlocuirea suveranitatilor nationale cu una europeana, ci crearea unor institutii adecvate care, prin competente si dimensiuni geografice sa fie capabile sa raspunda diferitelor probleme cu care se confrunta Europa[10].

Organizarea unor mari zone continentale, dublata in viziunea federalista de o multiplicare a centrelor de decizie, se sprijinea pe o constitutie care sa garanteze diversitatea culturala si sociala, pe autonomia si integritatea statelor componente, asigurand astfel unitatea si omogenitatea intregului[11].

In ciuda sustinerii importante de care se bucurau, miscarile federaliste nu au reusit sa se impuna in fata abordarii interguvernamentale, in principal, datorita greselii de a explica unificarea europeana pe baza unui model federal existent la nivelul unor state, precum Germania sau SUA. Or, realitatile Europei, eventual unificate, erau altele si, in consecinta, si mijloacele trebuiau sa fie adaptate acestei situatii speciale. Multiplicarea la scara continentala a unei ordini institutionale statale nu face altceva decat sa reproduca la o scara mai mare slabiciunile ordinii politice bazate pe state nationale.

In aceste conditii, un consens s-a realizat, in cele din urma, majoritatea statelor occidentale regasindu-se in viziunea britanica asupra unui pol occidental intarit, ca sursa principala de stabilitate viitoare.

Abordarea traditionala, interguvernametala, in pofida unor evidente neajunsuri, a oferit instrumentul pentru satisfacerea nevoii de cooperare regionala intr-un moment in care o alta "cale" nu era convenita. Atunci cand se va pune problema coeziunii interne Europei, si o parte a statelor vestice se va declara gata sa adopte o forma de cooperare avansata - integrarea, se va produce o noua scindare a Occidentului, statele atasate definitiv principiului suveranitatii nationale fiind indepartate de la aceasta dezbatere[12].

4.2. Infiintarea organizatiilor europene de cooperare clasica

Abordarea interguvernamentala

4.2.1. Planul Marshall si crearea primelor organizatii economice

4.2.1.1. Cristalizarea opozitiei Est-Vest

Situatia deosebit de dificila in care se afla economia europeana dupa razboi nu era exclusiv un rezultat al razboiului. Europenilor le lipsea exercitiul, "cultura cooperarii", acordurile economice bilaterale fiind destul de putine, marfurile si banii necirculand curent in statele europene occidentale.

Asa cum am aratat anterior, de redresarea Europei erau interesate si SUA, a caror economie nu numai ca nu suferise de pe urma razboiului, ci chiar se dezvoltase datorita acestuia. Industria americana avea nevoie de piete de desfacere, iar, din acest punct de vedere, Europa era cea mai atractiva, economiile europene nefiind in masura nici sa produca si nici sa exporte.

Astfel, SUA propun statelor europene, prin secretarul de stat, generalul Marshall, cu ocazia unui discurs tinut la Universitatea Harvard, la 5 iunie 1947, un plan de ajutor economic al acestora. Prin acest plan, generalul Marshall oferea un ajutor masiv si gratuit, "declarand razboi foamei, saraciei, disperarii si haosului din Europa", pentru ca, spune el, "reconstructia structurii economice . va cere evident mult mai mult timp si eforturi mai mari decat am prevazut noi". Scopul planului era de a contribui la "renasterea unei economii active in lume pentru a crea conditiile politice si sociale in care sa poata sa existe institutii libere".

Desi gratuit, ajutorul american nu era complet dezinteresat, ci reprezenta pentru SUA ocazia de a-i incita pe europeni sa coopereze intre ei. Statele Unite ale Americii pun astfel o conditie pentru acordarea acestui ajutor: stabilirea unei cooperari organizate intre tarile beneficiare, in cadrul careia acestea sa se puna de acord cu privire la nevoile lor si la ceea ce trebuie sa intreprinda fiecare in parte pentru a eficientiza masurile luate de guvernul american, pentru ca, "Nu ar fi bine, nici util ca guvernul SUA sa stabileasca el insusi un program destinat punerii pe picioare a economiei europene. Aceasta este doar problema europenilor." Rolul SUA va consta doar in "acordarea unui ajutor prietenesc in stabilirea unui program european si in a ajuta apoi la punerea in aplicare a acestui program in masura in care va fi posibil sa o faca".

Cum americanii lasa sa se inteleaga ca ajutorul este oferit tuturor statelor europene, ministrii de externe ai Frantei (Georges Bidault) si Marii Britanii (Ernest Bevin), il invita pe omologul lor sovietic Molotov la Paris, la o conferinta in trei. Conferinta se incheie la 2 iulie 1947, cu refuzul lui Molotov de a participa la program, liderul sovietic declarand ca acesta reprezinta o forma de subordonare a economiei si independentei nationale a statelor europene in favoarea unei mari puteri care este SUA.

URSS-ul atrage in refuzul sau opt state ale Europei Centrale si de Sud-Est, care ar fi putut altfel sa profite de acest ajutor: sase state dominate de comunisti (Albania, Iugoslavia, Bulgaria, Romania Ungaria si Polonia), Cehoslovacia, care, dupa ce isi da acordul de principiu, revine asupra acestuia, la presiunea sovietica, si Finlanda, care nu-si putea permite o politica inamicala fata de Moscova.

Planul Marshall va deveni astfel o operatiune pur occidentala, iar refuzul Uniunii Sovietice va ridica un zid intre Est si Vest, conducand la ruptura intre cele doua blocuri si accelerand cristalizarea lor.[13]

Ca parte a politicii sale de sovietizare, URSS incheie, dupa 1945, o serie de tratate comerciale cu statele din Est, care sa faciliteze integrarea economiilor lor (unele dintre acestea impunand restrangerea drastica a relatiilor comerciale cu Occidentul), pregatind astfel calea transformarii lor din punct de vedere politic in sateliti ai Moscovei.

4.2.1.2. Infiintarea Organizatiei Europene de Cooperare Economica (OECE)

La 12 iulie 1947, se desfasoara la Paris Conferinta de Cooperare Economica Europeana, prima conferinta europeana organizata dupa razboi, convocata pentru ca statele europene sa se puna de acord asupra problemelor care necesita o rezolvare urgenta (au fost astfel identificate ca probleme urgente: cresterea capacitatilor de productie, stabilitatea financiara interna, dezvoltarea cooperarii economice intre statele europene). Cu aceasta ocazie, statele europene raspund favorabil propunerii formulate de generalul Marshall, si, la 16 aprilie 1948 este semnat Tratatul instituind Organizatia Europeana de Cooperare Economica (OECE), prima organizatie europeana postbelica, la care participa 16 state: Austria, Belgia, Danemarca, Franta, Grecia, Irlanda, Islanda, Italia, Luxemburg, Norvegia, Olanda, Portugalia, Marea Britanie, Suedia, Elvetia si Turcia. Ulterior, sunt admise in OECE RFG (1955) si Spania (1959).

Tot acum este stabilit Programul Global de Reconstructie a Europei, care avea in vedere : promovarea productiei industriale si agricole, realizarea stabilitatii monetare si bugetare, reducerea barierelor comerciale si, prin aceasta, cresterea schimburilor intre statele europene.

OECE este fondata pe o cooperare strict interguvernamentala (fiind respinsa propunerea Frantei ca organizatia sa beneficieze de o anumita autonomie in raport cu guvernele statelor membre), principalele sale institutii fiind: un Consiliu de Ministrii, format din reprezentantii tuturor statelor membre (care se reuneste de mai multe ori pe an la nivelul ministrilor de externe si ai economiei si mai frecvent la nivelul ambasadorilor), asistat de un Comitet Executiv, un Secretariat General si un Comitet Tehnic, toate responsabile in fata lui. Consiliul ia decizii cu unanimitate, ceea ce implica recunoasterea unui drept de veto pentru toate statele membre.

Impreuna cu structura infiintata de partea americana - ECA (Economic Cooperation Administration), OECE are rolul de a gestiona si distribui intre statele membre ajutorul destinat reconstructiei acordat de SUA prin Planul Marshall, coordonand, de asemenea, politicile economice nationale, contribuind la crearea unui sistem multilateral de plati (se infiinteaza Uniunea Europeana de Plati), la liberalizarea schimburilor si eliminarea restrictiilor cantitative.

In activitatea sa, OECE a fost ajutata si de organismul de pe langa ONU - Acordul General pentru Tarife si Comert (GATT), al carui principal obiectiv era acela de reducere a taxelor vamale.

4.2.1.3. Efectele Planului Marshall asupra dezvoltarii Europei de Vest

Planul Marshall a contribuit, fara indoiala, in mod direct, la ameliorarea situatiei statelor europene. Ajutorul acordat prin acest plan intre 1948 si 1952 s-a cifrat la 12.817 milioane dolari, reprezentand 1% din PIB-ul american, principalele beneficiare fiind Marea Britanie, Franta, Germania, Olanda, Grecia si Austria. El a fost instrumentul care a permis realizarea unei cooperari a statelor europene in urma careia schimburile dintre acestea s-au liberalizat, ele reusind sa depaseasca in scurt timp nivelul mediu de dezvoltare de dinainte de razboi. Intr-o perioada de sase ani, comertul intre statele membre ale OECE s-a dublat.

Efectele indirecte ale Planului Marshall sunt insa mai largi, el facilitand procesul de apropiere intre natiunile europene si stopand extinderea comunismului in Europa Occidentala. In acelasi timp, functionand sub forma unor conferinte economice permanente, OECE a permis diplomatilor si functionarilor statelor membre sa se intalneasca, sa discute despre aceleasi probleme si sa-si largeasca orizontul. Guvernele Europei Occidentale s-au obisnuit astfel sa se consulte la toate nivelele, creandu-se, in acest mod, obisnuinta de cooperare si de reflectie depasind cadrul national.[14] Planul Marshall i-a invatat pe europeni sa fie uniti, a ajutat Europa Occidentala nu numai sa renasca din ruinele razboiului, ci a si consolidat convietuirea dintre europeni, depasind astfel cauzele razboaielor trecute si punand bazele unei retele de interese comune care sa faca imposibile, in viitor, actiuni belice precum cele amintite.

Asa cum am mai aratat, gratie ajutorului american, economiile europene se redreseaza rapid. Din pacate, desi gandit ca plan de redresare a intregii Europe, de Planul Marshall vor beneficia numai statele Europei de Vest.

Fara indoiala, bilantul activitatii OECE este net pozitiv, insa pot fi bifate si doua nerealizari importante: nu s-a reusit crearea marii piete europene si nici punerea pe picioare a unei uniuni vamale (in special datorita opozitiei Marii Britanii).

Succesul inregistrat de OECE va deschide insa calea altor proiecte de unificare economica, la inceputul anilor '50.

In 1960, revirimentul economic al Europei fiind realizat, OECE este reformata. Statele membre ale OECE, SUA si Canada au convenit sa extinda campul de actiune al organizatiei, oferind ajutor pentru dezvoltarea tarilor lumii a treia. OECE devine astfel Organizatia Economica de Cooperare si Dezvoltare (OECD), la care SUA si Canada au aderat in acelasi an, in urmatorii ani devenind membre Japonia, Australia si alte tari.

Intrarea SUA in noua organizatie consacra constituirea unei comunitati de fapt mai largi - aceea a statelor industrializate, in interiorul careia va trebui sa fie de acum inainte cautata o solidaritate ideala sau cel putin respectul echilibrelor in dezvoltare[16].

4.2.1.4. Reactia Uniunii Sovietice la Planul Marshall - crearea COMINFORM si a CAER

COMINFORM-ul a fost infiintat de catre Stalin in septembrie 1947, ca instrument de coordonare si armonizare a politicii partidelor comuniste si face parte din noua strategie sovietica, raspuns la Planul Marshall. El simbolizeaza, pentru sovietici, lupta internationalismului proletar impotriva imperialismului, contra "diplomatiei dolarului". Faceau parte din aceasta organizatie diverse partide comuniste europene - in primul rand partidele din statele-satelit ale Uniunii Sovietice, insa si partidele comuniste din diverse tari vest europene, cele mai importante fiind cele din Italia si Franta.

Prin intermediul COMINFORM, Stalin urmarea sa-si intareasca controlul asupra satelitilor: existenta comunismului nu era suficienta prin ea insasi, ci trebuia sa fie un comunism de tip rusesc. Europa rasariteana urma sa fie industrializata, colectivizata si centralizata; statele din regiune trebuiau sa faca comert in principal intre ele, iar contactele cu exteriorul lumii comuniste trebuiau descurajate.

Obiectand la aceasta incercare de sovietizare, Iugoslavia este exclusa din Cominform in 1948, cu toate ca a ramas o tara comunista.

In 1949 a fost anuntat Planul Molotov, prin care satelitii Moscovei puteau primi ajutor rusesc, fiind infiintata o organizatie in acest scop - CAER (Consiliul de Ajutor Economic Reciproc), care avea ca obiectiv subsidiar coordonarea politicilor economice ale tarilor din cadrul blocului sovietic.

4.2.2. Securitatea europeana dupa cel de-Al Doilea Razboi Mondial.

Crearea organizatiilor militare

4.2.2.1 Tratatele de la Dunkerque si Bruxelles. Infiintarea Uniunii Occidentale.

Daca din punct de vedere economic, prin crearea OECE se puneau bazele redresarii Europei, din punctul de vedere al securitatii sale aceasta era vulnerabila si politica agresiva dusa de URSS (prin anexarea unor teritorii sau chiar state intregi din zona Marii Baltice si a Europei Estice, precum si prin sustinerea "din umbra" a razboiului civil din Grecia), nu facea decat sa le sporeasca temerile. Era evident ca din punct de vedere militar Europa Occidentala nu putea face fata pericolului unei invazii sovietice sau unei reintariri a Germaniei.

Sub aceste auspicii se pun bazele cooperarii militare, initial ca o continuare a unor aliante din timpul razboiului.

De teama repetarii unei istorii inca proaspete in memoria colectiva, aceste aliante, destinate sa asigure securitatea colectiva a partilor, sunt indreptate in principal impotriva pericolului german. Astfel, ministrii de externe ai Frantei si Marii Britanii - Georges Bidault si Ernest Bevin, semneaza, pe 4 martie 1947, la Dunkerque, Tratatul de Alianta si Asistenta Mutuala impotriva unei eventuale agresiuni germane in viitor, incheiat pentru o perioada de 50 de ani. Invitate sa participe, statele Benelux considera sistemul instituit prin acest tratat, care nu prevedea reactia automata a statelor parti, ci obliga la consultari pe cale diplomatica in caz de pericol, insuficient. Ele se declara adepte ale unui tratat multilateral care sa contina un acord militar de asistenta mutuala automata in caz de agresiune, caruia sa i se alature un acord politic si unul economic.

Inainte de toate insa, Tratatul de la Dunkerque reprezinta o forma de manifestare a unui nou climat intre Franta si marea Britanie, a unei cooperari pe care va fi fondata reconstructia Europei postbelice.

O serie de evenimente petrecute in perioada 1947-1949 determina cresterea tensiunilor internationale si deteriorarea relatiilor dintre statele Europei Occidentale si URSS.

Cei patru mari invingatori in razboi: SUA, URSS, Marea Britanie si Franta, nu reusesc sa se puna de acord asupra unor chestiuni precum problematica reparatiilor, demilitarizarea statelor si frontierele orientale. In timp ce Moscova se teme de o intarire a Germaniei, SUA si Marea Britanie i-si doresc o Germanie prospera si stabila din punct de vedere politic, iar Franta este destul de rezervata fata de ideea reabilitarii acesteia.

Practicarea de catre URSS a unei politici expansioniste, impunerea unor regimuri nedemocratice, reprimarea miscarilor de opozitie si violarea drepturilor si libertatilor fundamentale in tarile aflate sub influenta sa, au creat ingrijorare in randul statelor europene si al SUA, ducand la declansarea "Razboiului Rece" - o confruntare intre capitalism si comunism, intre democratie si totalitarism, o competitie pentru stabilirea si mentinerea sferelor de influenta.

Pentru a face fata amenintarii sovietice, in special pentru statele Europei de Est, guvernele francez si britanic solicita Washingtonului sprijin. Generalul Marshall si colaboratorii sai conditioneaza acordarea sprijinului american pentru apararea Europei de incheierea, in prealabil, intre europeni, a unui acord de cooperare in domeniul apararii, dupa modelul Pactului de la Rio, incheiat la 2 septembrie 1947 intre statele americane.

Inca o data, europenii sunt nevoiti sa ia initiativa si sa infiinteze o organizatie de aparare, replica militara a ceea ce s-a realizat la nivel economic prin OECE.[17]

In acest context, in februarie 1948, Franta si Marea Britanie invita cele trei state membre ale Benelux-ului sa participe la sistemul de garantie mutuala instituit prin Tratatul de la Dunkerque. La 17 martie, se semneaza la Bruxelles "Tratatul asupra colaborarii economice, sociale si culturale si privind apararea colectiva", cunoscut sub numele de Tratatul Uniunii Occidentale, semnat de catre Belgia, Franta, Luxemburg, Olanda si Marea Britanie.

Uniunea Occidentala este o organizatie cu caracter politico-militar, avand ca scop proclamat apararea comuna impotriva oricarei agresiuni, dar avand o tonalitate mai mult antisovietica. Valorile ce merita a fi aparate sunt: drepturile omului, libertatile si principiile democratice. Un Consiliu consultativ este insarcinat cu examinarea tuturor situatiilor care pot constitui o amenintare pentru pacea si stabilitatea continentului. In caz de agresiune armata in Europa, sistemul de asistenta mutuala instituit de Tratat se declanseaza automat. Organul suprem al organizatiei este Consiliul, care ia decizii cu unanimitate, asistat de un Secretariat.

Desi dotata cu o retea de relatii militare (un stat major comun a fost instalat la Fontainebleau in vara anului 1948), dar si politice, economice si culturale, aceasta organizatie cu 5 membrii nu avea insa instrumentele necesare pentru a putea realiza obiectivele de securitate propuse, fiind putin credibil ca Europa Occidentala poate face fata unei eventuale amenintari sovietice, in caz de razboi. Ea reprezinta insa un moment important in reafirmarea ideii de unitate a Europei dupa razboi, de cooperare in toate domeniile: militar, economic, social si cultural, si o etapa in procesul de formare a unei aliante atlantice.

4.2.2.2. Divizarea militara a Europei.

Tratatul Atlanticului de Nord si Pactul de la Varsovia

A. Punerea bazelor Aliantei Atlantice

Ideea adoptarii unui sistem unic de aparare care sa-l inglobeze si sa-l depaseasca pe cel al Tratatului de la Bruxelles este avansata inca din aprilie 1948. Doua evenimentele petrecute in primavara-vara anului 1948 (respectiv lovitura de stat de la Praga, din aprilie 1948 si blocada terestra a Berlinului, din iunie 1948), precipita lucrurile, convingand Statele Unite ale Americii sa renunte la izolationism si sa se implice in procesul de intarire a sistemului european de securitate. La 11 iunie 1948, Senatul SUA adopta rezolutia de autorizare a guvernului american sa deschida negocierile cu statele europene (cunoscuta ca "rezolutia Vandenberg", dupa numele initiatorului ei), pentru incheierea unei aliante militare in timp de pace, in afara continentului american, ceea ce reprezinta o adevarata revolutie in politica externa nord-americana.

Urmeaza o serie de negocieri intre statele semnatare ale Tratatului de la Bruxelles, Statele Unite ale Americii si Canada pentru crearea unei Aliante unice a Atlanticului de Nord, fondata pe garantii de securitate si angajamente mutuale intre Europa si America de Nord. Sunt invitate oficial sa participe la acest proces Danemarca, Islanda, Italia, Norvegia si Portugalia si, in ciuda presiunii exercitate de Moscova, negocierile se finalizeaza cu semnarea, la 4 aprilie 1949, la Washington, a Tratatului Organizatiei Atlanticului de Nord (NATO), care instituia un sistem de securitate comun bazat pe parteneriatul intre aceste 12 tari.

NATO este o organizatie internationala clasica, fondata pe principiile unei cooperari interguvernamentale intre statele membre, care isi pastreaza suveranitatea si independenta. Este o organizatie cu caracter defensiv, pacifist, ale carei obiective sunt mentinerea pacii si asigurarea securitatii statelor membre prin intermediul solidaritatii politice si a unui sistem de aparare adecvat, conceput pentru a descuraja si respinge orice forma de agresiune impotriva lor.[19] Fundamentul acestui sistem de aparare rezulta din art. 5 din Tratat (cunoscut ca "articolul muschetarilor"), potrivit caruia atacul armat impotriva unuia sau mai multor state membre va fi considerat drept un atac indreptat impotriva tuturor partilor semnatare si, in aceste conditii, fiecare dintre ele, in exercitarea dreptului de legitima aparare individuala sau colectiva recunoscuta de art. 5 din Carta ONU, va acorda ajutor partii sau partilor afectate.

Poate sa adere la Tratat, pe baza acordului unanim al statelor membre, orice stat european susceptibil de a favoriza dezvoltarea principiilor acestuia si de a contribui la securitatea regiunii Atlanticului de Nord.

B. Replica estica - Pactul de la Varsovia

In martie 1951, URSS adreseaza statelor membre o cerere de aderare la NATO. Aceasta cerere este respinsa si, mai mult, in 1955 Germania este primita in Alianta. In aceste conditii, URSS infiinteaza, la 14 mai 1955, Organizatia Tratatului de la Varsovia, la care participa Albania, Bulgaria, Cehoslovacia, Republica Democrata Germana, Polonia, Romania, Ungaria si URSS.

Aceste doua blocuri militare vor constitui, pe toata perioada "razboiului rece", pilonii securitatii europene, reusind, in ciuda tuturor tensiunilor si momentelor de criza, sa mentina cea mai lunga perioada de pace din istoria continentului.

C. Incercarea de a pune bazele unui sistem european de securitate. Infiintarea Uniunii Europei Occidentale

Odata cu intrarea in vigoare a Tratatului Atlanticului de Nord, la 24 august 1949, in competenta NATO sunt transferate si atributiile militare ale Uniunii Occidentale.

In scopul intaririi cooperarii intre statele vest-europene in domeniul securitatii, dupa esecul infiintarii unei comunitati europene de aparare, Uniunea Occidentala este transformata prin Tratatul de la Paris din 1954 in Uniunea Europei Occidentale, inlaturandu-se prevederile referitoare la o eventuala agresiune a Germaniei. La ea au aderat si Germania, Spania, Portugalia si Grecia.

Multa vreme nefunctionala, Uniunea Europei Occidentale a cunoscut o revigorare ca urmare a intrarii in vigoare a Tratatului de la Maastricht, la 1 noiembrie 1993, prin care a devenit parte integranta a dezvoltarii Uniunii, fiind definita ca "brat inarmat" al UE si pilon european al NATO".

4.2.3. Aparitia cooperarii politice europene. Infiintarea Consiliului Europei

4.2.3.1. Impulsul dat ideii de unitate europeana de Congresul de la Haga (1948)

Odata cu constientizarea declinului in care se afla Europa, incepe sa se manifeste un puternic curent de opinie in favoarea unei Europe unite. Primul care s-a manifestat in aceasta directie a fost Winston Churchill, inca din timpul razboiului acesta invitand la unitatea stransa a familiei europene in cadrul unui "Consiliu al Europei". La un an de la terminarea razboiului, la 19 decembrie 1946, intr-un discurs celebru tinut la Universitatea din Zrich, el face un nou apel la unitate, reluand ideea crearii unor State Unite ale Europei. La baza acestei unitati europene trebuia sa se afle o asociere intre Franta si Germania.

Ideea unitatii europene astfel cum a fost ea reiterata de Churchill inflacareaza spiritele si determina formarea a numeroase miscari avand acest obiectiv: Miscarea pentru Europa Unita (infiintata in Marea Britanie chiar de Churchill), Consiliul Francez pentru Unitatea Europei, Uniunea Pan-europeana, reconstituita de Cudenhove-Kalergi, Uniunea Europeana a Federalistilor, Miscarea Socialista pentru Statele Unite ale Europei, Uniunea Parlamentara Europeana, Noile echipe internationale etc. Unele dintre acestea (spre exemplu, cele doua uniuni) promovau ideea unitatii europene pronuntandu-se in sensul unei organizari supranationaliste a Europei[20]. De fapt, se confrunta in cadrul acestor miscari doua curente de opinie cu privire la unitatea Europei - unul federalist si altul unionist.

Miscarile europene reusesc sa declanseze o serie de actiuni in sprijinul ideii europene precum reuniunile de la Luxemburg (octombrie 1946), Amsterdam (aprilie 1947), Montreaux (august 1947). Numarul mare al acestor miscari facea insa necesara coordonarea lor pentru ca ideea comuna pe care o promovau, aceea a unitatii europene, sa se poata realiza. In acest scop, in decembrie 1947, cele mai influente miscari europene ai instituit, sub presedintia ministrului britanic Duncan Sandys, un "Comitet international de coordonare a miscarilor pentru Europa Unita", care a organizat mai multe congrese, cel mai important dintre acestea fiind Congresul Europei convocat la Haga intre 7 si 10 mai 1948.

Prezidat de Winston Churchil si reunind mai mult de 700 de personalitati "reprezentative in domeniul gandirii si al actiunii" , din 19 tari , Congresul nu a reprezentat o reuniune interguvernamentala, ci un vast forum de dezbateri, astfel ca rezultatele sale nu au putut angaja juridic statele europene.

In "Mesajul catre europeni" adoptat la 10 mai 1948 de catre membrii congresului, se incearca mobilizarea spiritelor in favoarea unitatii, motivandu-se: "nici una dintre tarile noastre nu poate pretinde, ea singura, apararea serioasa a independentei sale. Nici una dintre tarile noastre nu poate rezolva singura problemele pe care le ridica economia moderna. In lipsa unei uniuni liber consimtite, anarhia noastra de acum ne va expune maine unei uniuni fortate, fie prin interventia unui imperiu, din exterior, fie prin uzurparea unui partid, din interior"[23].

Pregatita de cele trei comisii ale Congresului (politica, economica si culturala) si adoptata cu unanimitate, Rezolutia finala a acestui congres incearca sa defineasca modalitatile practice de unificare, fara a se stabili o optiune clara fata de cele doua viziuni asupra Europei, propunand studierea posibilitatii crearii unei uniuni sau a unei federatii[24]. Se prevedea, printre altele, constituirea unei "Adunari europene", deschisa tuturor statelor democratice ale Europei si aleasa de catre parlamentele natiunilor participante, specificandu-se totodata ca, pentru a asigura securitatea, independenta economica si progresul social, natiunile Europei trebuie sa creeze o uniune economica si politica, in acest scop ele trebuind sa cada de acord si sa-si uneasca unele din drepturile lor suverane.

O comisie institutionala este insarcinata cu elaborarea unui proiect concret, care este transmis in august 1948, prin intermediul guvernului francez, statelor membre ale Uniunii Occidentale proaspat infiintate. Principalul obiectiv stabilit in aceasta propunere (in care nu se mai vorbeste de transferul de suveranitate[25]), il reprezinta crearea unei Adunari europene, cu rol consultativ, care sa contribuie la integrarea economica si politica progresiva a Europei. In acest scop, ea putea face recomandari statelor membre si urma sa elaboreze o Carta a drepturilor omului, dotata cu un "gardian" eficient - o Curte de justitie europeana.

La 28 octombrie 1948, Comitetul international care organizase Congresul de la Haga a creat o organizatie permanenta, "Miscarea Europeana", pentru a contribui la progresul procesului de unificare europeana, presedintii de onoare ai acesteia devenind francezul Leon Blum, Winston Churchill, italianul De Gasperi si belgianul Paul Henri Spaak[26].

4.2.3.2. Crearea Consiliului Europei

Statele membre ale Uniunii Occidentale decid sa analizeze propunerile formulate de Congresul de la Haga, infiintand in acest sens un "Comitet pentru studiul si dezvoltarea unitatii europene", care se va reuni la Paris, incepand din octombrie 1948, sub presedintia lui Edouard Herriot. Este momentul in care statele preiau initiativa insa este notabil faptul ca o actiune privata avea sa duca la crearea unei organizatii internationale, o organizatie de drept international public[27].

Dezbaterilor initiate in cadrul Comitetului de catre statele semnatare ale Pactului de la Bruxelles li s-au alaturat ulterior alte cinci state - Italia, Irlanda, Danemarca, Norvegia si Suedia. Negocierile au fost caracterizate de conflictul dintre sustinatorii metodei interguvernamentale, intre care Marea Britanie (care se pronunta pentru o cooperare cu respectarea integrala a suveranitatii nationale), si sustinatorii metodei supranationale, federaliste, in special Franta si Belgia. Pe de alta parte, si sustinatorii federalismului european erau divizati cat priveste metodele de punere in aplicare a acestei idei, unii optand pentru un transfer partial de suveranitate nationala (fiind agreata orice actiune pozitiva care ar fi putut contribui la adancirea integrarii supranationale), altii pentru un federalism integral, care presupunea constituirea unei Europe federale, legitimata de o Adunare constituanta, fara a preciza modalitatea de alegere a acesteia. In ambele sale variante, federalismul perpetueaza insa o serie de ambiguitati legate de repartizarea puterilor in interiorul federatiei, de modul de realizare a acesteia sau de forma pe care o va lua.

Confruntarea intre federalisti si suveranisti va marca intreaga evolutie a constructiei europene, constituind, potrivit unor autori[28], unul dintre elementele care dau originalitatea Europei.

In ciuda tuturor dificultatilor si a diferentelor de vedere cu privire la constructia politica a Europei, se reuseste, in cele din urma, ajungerea la un compromis si, la 5 mai 1949, se semneaza la Londra, de catre cele zece state, Tratatul Instituind Consiliul Europei .

Consiliul Europei[30] este prima institutie politica intre europeni al carei obiectiv este realizarea unei uniuni mai stranse intre membrii sai in vederea salvgardarii si promovarii ideilor si principiilor ce reprezinta patrimoniul lor comun si al favorizarii progresului economic si social. I se recunoaste Consiliului Europei o larga paleta de competente, putand interveni in domeniile economic, social, cultural, stiintific, juridic, administrativ si etnic, precum si in ceea ce priveste drepturile si libertatile fundamentale ale omului. Fiind rezultat al unui compromis, mijloacele sale de actiune sunt insa extrem de limitate, ele constand in: examinarea problemelor, incheierea de acorduri, adoptarea unor actiuni comune.

For de cooperare interparlamentara, Consiliul Europei este totodata si un instrument de armonizare a sistemelor juridice nationale. Organele sale sunt: Adunarea Parlamentara (prima Adunare parlamentara internationala din istorie), compusa din parlamentari nationali, care voteaza rezolutii, Comitet de Ministrii,       organ de decizie format din ministrii de externe ai statelor membre, care decid prin vot unanim, Congresul Puterilor Regionale si Locale, ce reprezinta si promoveaza interesele democratiei locale si Secretariatul General, ce asigura asistenta tehnica.

In cadrul Consiliului Europei au fost adoptate peste 200 de conventii, intre care se detaseaza Conventia europeana pentru protectia drepturilor omului, adoptata la 4 noiembrie 1950, prin care se creeaza ca organism care urmareste aplicarea ei (pentru asigurarea unui nivel minim de respectare a drepturilor omului), Curtea Europeana a Drepturilor Omului. In 1961 s-a semnat, la Roma, Carta Social Europeana, o completare in domeniul social a Conventiei drepturilor omului, si s-a constituit Consiliul pentru Cooperarea Culturala.

Daca initial Consiliul Europei a avut zece membrii, el reuneste in prezent peste patruzeci de state, cuprinzand majoritatea tarilor europene. Dupa 1990, Consiliul Europei a devenit una dintre principalele structuri de primire a noilor democratii din Europa Centrala si de Est, aparute ca urmare a caderii comunismului (printre care si Romania, care este membra cu drepturi depline din 1993). Toate statele membre ale Uniunii Europene sunt si membre ale Consiliului Europei.

Considerat un rezultat modest al miscarilor de unitate europeana (inca din august 1949 inaintandu-se o serie de propuneri de modificare a statutului sau), Consiliul Europei are insa meritul de fi reprezentat un laborator de idei pentru unitatea europeana[31], pregatind terenul pentru tentative mai indraznete de realizare a unitatii europene, care nu vor intarzia sa apara. El marcheaza prima tentativa reusita vizand realizarea unei Europe "europene", fondata de europeni si pentru europeni .

Era evident insa ca a construi Europa cu metodele secolului XIX nu era un demers care sa reziste, cu atat mai mult cu cat optiunile celui mai puternic curent de opinie manifestat in aceasta perioada, cel federalist, nu erau satisfacute prin crearea Consiliului Europei. Europa avea nevoie de institutii puternice, capabile sa ia initiativa si sa puna in functiune resorturile unitatii europene

*

Sinteza: *

Ideea de unitate europeana a fost pregatita de generatii intregi de scriitori, poeti, filosofi, oameni politici. Unii dintre ei s-au limitat la a formula idei generale despre necesitatea unitatii europene, in timp ce altii au elaborat veritabile proiecte, susceptibile de aplicare directa.

Experienta istorica a demonstrat ca unitatea Europei era necesara. Asa cum arata Victor Hugo, "numai unitatea va deveni scutul in fata tuturor furtunilor care, altfel, ar putea pustii una dintre cele mai vechi civilizatii ale lumii".

Doua au fost modalitatile preconizate de-a lungul timpului pentru realizarea unitatii europene: pe de o parte, unificarea fortata, in jurul unei puteri imperialiste, hegemonice, iar, pe de alta parte, asocierea voluntara a statelor europene, pe baza unui proiect convenit de comun acord, sub forma unei federatii sau confederatii.

Ideea europeana a inregistrat de-a lungul timpului momente de ascensiune, dar si esecuri, crize; au existat momente in care ea a fost subordonata intereselor marilor puteri (si nu numai), tendintelor hegemoniste si expansioniste ale acestora. Din fericire, aspiratiile de unitate europeana au renascut si s-au intarit periodic, inregistrandu-se o continuitate in proiectele europene pana in zilele noastre.

Ideile europeniste ale lui Coudenhove-Kalergi, Briand sau Churchill vor fi continuate dupa razboi de mari personalitati europene precum Robert Schuman, Jean Monnet, Konrad Adenauer, Alcide de Gasperi sau Paul Henri Spaak.

Daca ideea europeana este veche, ea intemeindu-se pe o evolutie de aproximativ un mileniu, sub forma a numeroase initiative si proiecte, "constructia europeana" ca forma de concretizare a ideilor de unitate europeana, de realizare a unei unitati economice, politice si institutionale a statelor "batranului continent", este un proces relativ recent, care a demarat dupa cel de-Al Doilea Razboi Mondial.

Ideea europeana astfel cum s-a conturat ea in primii ani dupa razboi este un "produs al circumstantelor"[33]. Ea nu vine neaparat din constientizarea unei identitati comune, ci din nevoia de a stopa comunismul sau de a gestiona ajutorul american pentru redresarea economiei europene. Unitatea europeana apare astfel ca o notiune exclusivista, indreptata mai degraba impotriva unor pericole externe, si mai putin i-si trage seva din identificarea unui obiectiv pan-european la care toti pot adera.

Denumita in doctrina "primavara Europei", aceasta perioada va marca concretizarea pentru prima data a vointei europene prin institutii si principii solemn afirmate[34]. In ciuda faptului ca prejudecatile nationale i-si puneau amprenta asupra conceptiei fiecarei tari despre unitate si caile de a o infaptui, a putut fi realizat un consens intre cele mai influente state ale Europei Occidentale in acea epoca, Franta si Anglia, care au devenit primul "motor" al unitatii europene. Prin colaborarea lor s-au infiintat primele organizatii europene, fondate pe colaborarea clasica si specializate fiecare intr-un domeniu (economic, militar, politic). Sau, asa cum este descrisa de o maniera remarcabila in doctrina romaneasca, "Europa unita moderna - nascuta in 1945 si suprapusa unui vis si unor proiecte centenare de unitate continentala, marcata de nume precum Pierre Dubois, Dante, Henri IV si Sully, Voltaire, Hugo, Coudenhove-Kalergi si Briand - este o idee cu sustinere englezeasca, dezvoltata somptuos de francezi, cu pretul a numeroase contradictii de o parte si de alta a Canalului" .

Anii care au urmat sfarsitului celui de-Al Doilea Razboi Mondial au trasat, in acelasi timp, pentru mai mult de patruzeci de ani, contururile continentului. Este vorba nu de una, ci de "mai multe Europe", sau, daca este permisa extrapolarea, de o "Europa cu o geometrie variabila". Pe de o parte, o Europa atlantica si o Europa "europeana". Pe de alta parte, o Europa polarizata din punct de vedere ideologic intre capitalism si comunism, in care, timp de o generatie, oamenii au trait cu ideea ca de cealalta parte a continentului se urmareste distrugerea sistemului sau. O Europa in care partea sa occidentala a "rechizitionat" in propriul beneficiu ideea de "Europa" si ale carei proiecte de unitate nu vizau decat un nucleu constituit in jurul unor valori comune, dar care nutrea totusi speranta ca, intr-o zi, Estul se va emancipa si se va putea alatura proiectului sau de unitate europeana.

Aceasta "Europa multiforma" face obiectul unor proiecte de organizare ce variaza in functie de autori, principalul criteriu fiind cel al structurilor economice si, in consecinta, al nivelului de dezvoltare[36].

Din nefericire, in Europa aflata sub influenta sovietica nu se pun bazele nici unui parteneriat, cu exceptia celui ideologic, al partidelor comuniste, bazat pe dominatie si constrangere iar politica promovata este una de inchistare si de excludere. Un spirit malitios ar spune ca Vestul Europei si-a construit "fericirea" pe "nefericirea" Estului, caci tocmai "tragedia" acestuia din urma a reinviat constiinta europeana in partea occidentala a continentului si a declansat procesul de unificare.

Unitatea europeana presupune asadar punerea in comun a valorilor acumulate de popoarele europene in decursul istoriei si sporirea acestora. Presupune in acelasi timp solidaritatea statelor europene dar si respectarea diversitatii lor.

Pentru ca ideea europeana sa triumfe, era necesar ca natiunile europene sa devina constiente de necesitatea renuntarii la adversitatile dintre ele si de necesitatea de a pune bazele unei cooperari care sa profite tuturor.

Bibliografie selectiva

BITSCH, Marie-Thrse, Histoire de la construction europenne, Editions Complexe, 2004 ; 2. De La GUARDIA, Ricardo M. Martin, PEREZ SANCHEZ, Guillermo (coord.), Historia de la integracion europea, Ariel, Barcelona, 2001; 3. ZORGBIBE, Charles, Constructia Europeana. Trecut, prezent si viitor, Ed. Trei, Bucuresti, 1998 ; 4 PAUN, Nicolae, PAUN, Adrian, Ciprian, Istoria constructiei europene, Ed. Fundatiei pentru Studii Europene, Cluj-Napoca, 2000; 5. HAMON, Dominique, KELLER, Ivan Serge, Fondements et tapes de la construction europenne, PUF, Paris, 1997

Tema de reflectie:

Care credeti ca au fost factorii care au contribuit, de-a lungul timpului, la cristalizarea ideii de unitate a Europei?

Teste:

1.Care au fost modalitatile preconizate de-a lungul timpului pentru realizarea unitatii europene?. 2. Care au fost primele organizatii internationale infiintate dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial?

Raspunsuri si comentarii la teste:

1. Aceste modalitati au fost, pe de o parte, unificarea fortata, in jurul unei puteri imperialiste, hegemonice, iar, pe de alta parte, asocierea voluntara a statelor europene, pe baza unui proiect convenit de comun acord, sub forma unei federatii sau confederatii

2. Organizatia Europeana de Cooperare Economica, NATO, Uniunea Europei Occidentale, Consiliul Europei, toate avand la baza o cooperare interguvernamentala, aceste organizatii avand rolul de a pregati aparitia Comunitatilor Europene, bazate pe o cooperare supranationala a statelor europene.