Razboiul de independenta (1877)

Razboiul de independenta (1877)

In 1876 se ivesc in Peninsula Balcanica miscari ale populatiilor crestine impotriva dominatiei turcesti, in Muntenegru, in Bulgaria, in Serbia, iar toate miscarile sunt reprimate in mod salbatic de turci. Europa este indignata de aceste masacre, dar nu reactioneaza decat o singura tara, care avea intotdeauna interesul sa intervina in Balcani luand ca pretext aceste revolte, si anume Rusia, in primavara lui 1877, Rusia ne da un adevarat ultimatum: vom trece prin tara voastra ca sa atacam Turcia'.

Principele Carol, primul sau ministru Ion Bratianu si ministrul de externe Mihail Kogalniceanu se gaseau intr-o dilema. S-au sfatuit si si-au dat seama ca nu pot decat accepta aceasta trecere a rusilor, cerandu-le in schimb, daca ne luau ca aliati, ca noi sa capatam independenta fata de Imperiul Otoman. La inceput, rusii au fost dispretuitori, n-avem nevoie de armata voastra, noi va promitem ca nu ne atingem de granitele voastre cand trecem prin Romania'. Si a inceput sa se scurga marea armata rusa prin tara noastra.

Rusii au trecut Dunarea, insa dupa cateva saptamani s-au izbit de o rezistenta turca atat de darza, mai cu seama la cetatea Plevna (pe bulgareste, Pleven), aparata de un general turc de valoare, Osman Pasa, incat in cele din urma ne-au cerut sa trecem Dunarea cu mica noastra armata de 35 000 de oameni, care incepuse sa fie bine organizata deja de pe vremea lui Cuza de catre generalul Ion Florescu, iar acum era comandata de acest domnitor, fost ofiter in armata prusaca. Si, retineti acest lucru, este prima oara ca principatele noastre, care incepand cu vremea lui Mihai Viteazul fusesera silite sa aiba doar ostasi mercenari si sa nu mai participe direct la nici un razboi (in afara de aventura lui Dimitrie Cantemir din 1711), este prima data dupa sute de ani cand putem sa ne afirmam prezenta militara si mandria nationala. Razboiul din 1877 reprezinta deci revenirea romanilor pe plan european intr-un razboi international. Si s-a luptat atat de curajos armata noastra, incat independenta, pe care am proclamat-o chiar in ajunul intrarii noastre in razboi (la 9 mai 1877), a trebuit sa ne fie recunoscuta dupa ce Turcia a capitulat.

inaintarea rusilor catre Constantinopol dupa caderea Plevnei este atat de rapida, incat Turcia capituleaza, iar in oraselul San Stefano de pe malul Marii Marmara (azi Yesilkoy) se semneaza un prim tratat intre rusi si turci, prin care se crea o Bulgarie mare, de la Dunare la Marea Egee, si se prevedea un drept al rusilor de interventie in toate treburile crestinilor din Imperiul Otoman. La vestea acestui tratat intre turci si rusi, marile puteri europene s-au speriat.

Bismarck, cancelarul noului imperiu german, omul cel mai influent din Europa dupa ce Prusia invinsese Franta in 1870-l871, convoaca un congres international la Berlin, neadmitind aceasta pace directa intre Turcia si Rusia. Si are loc (iunie-iulie 1878) un congres international care incearca sa margineasca libertatea fiecarei mari puteri de a face orice, in caz de victorie, impotriva altei puteri. La acest congres de la 1878 sunt invitati si romanii, dar sunt tinuti in anticamera'. Ion Bratianu si Kogalniceanu nu au fost admisi in sala unde s-a discutat decat o data, ca sa expuna punctul de vedere al tarii. La discutii au participat numai reprezentantul Rusiei, printul Gorceakov, cel al Turciei, apoi Bismarck, initiatorul congresului, Disraeli, primul-ministru britanic, ministrul de externe francez Waddington si reprezentantul Austro-Ungariei, contele Andrassy (la putini ani dupa ce se crease dubla monarhie austro-ungara, ministrul de externe al acestei monarhii era un mare aristocrat ungur). Deci iata marile puteri intrunite in 1878 la Berlin ca sa-i sileasca pe rusi sa revina, sa se modifice tratatul initial de la San Stefano si sa nu se creeze o mare Bulgarie pana la Marea Egee (o Bulgarie clienta' a Rusiei!). Noi, romanii, ceream, bineinteles, sa ni se recunoasca independenta si sa nu ni se ia din nou sudul Basarabiei, cum voiau rusii.

Dar iata ca marile puteri, mai cu seama la indemnul cancelarului Bismarck, care era in termeni foarte buni cu un mare bancher evreu din Germania, conditionau recunoasterea independentei de acordarea cetateniei romane tuturor evreilor din tara, in bloc. Ion Bratianu si Kogalniceanu n-au vrut sa accepte aceasta conditie, con-siderand ca masa de imigranti a evreilor din Moldova, relativ recent sosita, nu era inca destul de asimilata si, in orice caz, reprezenta in gandul lor, daca primea egalitatea de drepturi, o piedica pentru dezvoltarea burgheziei romane autohtone. (Am spus mai sus cum au reactionat ungurii, si ma intreb acum daca n-am fi facut mai bine sa urmam exemplul lor!) Reprezentantii nostri n-au cedat, acceptand doar ca evreii sa poata fi naturalizati individual, de la caz la caz.

S-a adoptat deci un articol cam ambiguu, iar Bratianu si Kogalniceanu s-au intors in tara fara a avea certitudinea ca independenta noastra va fi recunoscuta. Din fericire, acelasi Ion Balaceanu despre care am pomenit mai sus, fiind trimisul nostru la Viena, a reusit sa obtina recunoasterea guvernului austro-ungar, care avea interesul de a fi primul a avea legaturi politice si comerciale cu Romania. Austro-Ungaria a fost deci intaia tara care a recunoscut independenta Romaniei, si incetul cu incetul celelalte puteri s-au vazut obligate sa recunoasca la randul lor independenta, cu toate ca nu indeplineam ad Litteram conditiile pe care ni le pusese Congresul de la Berlin. Vedeti ce greu ne-am nascut noi ca stat, ce lupte diplomatice a trebuit sa ducem, dupa ce ne batuseram in razboi pentru a ne cuceri independenta.

La Berlin, in 1878, nu s-a discutat numai despre acordarea independentei Romaniei, s-a vorbit, bineinteles, si despre granitele tarii.

Rusii au insistat sa recapete sudul Basarabiei, care ne fusese acordat in urma pacii de la Paris din 1856, pentru a se afla din nou la gurile Dunarii, iar in compensatie ni se dadea Dobrogea, care de fapt, de sute de ani, nu mai apartinea principatului Munteniei. Bratianu si Kogalniceanu au fost indignati de pierderea Basarabiei de sud, dar n-au avut nimic de facut. A trebuit sa cedam in fata presiunii marilor puteri, deci in 1878 pierdem pentru a doua oara sudul Basarabiei, in schimb dobandim cele doua judete din Dobrogea, cu portul Constanta, provincie unde populatia romaneasca nu se mai gasea decat pe malurile Dunarii, inspre mare si spre sud fiind majoritari turcii, tatarii si bulgarii. A inceput, incetul cu incetul, repopularea Dobrogei.