Sparta - Organizare politica - Legea spartana

„Sparta era un fel de cazarma militara in care scopul vietii cetateanului era de a fi in orice moment gata sa se lupte cat mai eficient posibil. Scopul fiecarei legi si cel mai inalt tel al intregului sistem social spartan era acela de a crea soldati desavarsiti. Individul, adanc implicat in spiritul societatii in care traia, nu avea deloc timp sa-si solutioneze eventuale probleme existentiale. În Sparta nu exista loc pentru intelectuali si teoreticieni. Datoria fiecarui cetatean si idealul de viata al fiecarui spartan era consemnat in insasi legile statului sau.”

J. B. Bury – Russell Meigs, Istoria Greciei antice

Sparta (– - Sparti, asa se numeste si azi, conform dialectului doric) era oras-stat in Grecia antica si era situata pe malurile raului Evrota, in regiunea care pana in zilele noastre se numeste Lakonia , in partea de S-E a Peninsulei Peloponez. A ramas cunoscuta in istoria lumii pentru incredibila sa putere militara, pentru disciplina de fier si eroismul sau, dar si pentru numarul mare de sclavi de care dispunea. De asemenea, ne este cunoscuta si din mitologia greaca, in special din mitul frumoasei Elena din Troia. Puterea militara a Spartei se baza pe sistemul sau de instruire, implementat pe baza de lege de catre Lykourgos, un model unic in toate timpurile si in toate locurile. Cea mai importanta perioada din istoria Spartei, incepe odata cu stabilirea in sud a doricilor, in jurul anului 1100 i.d.H (desi urmele arheologice indica faptul ca s-au stabilit mai tarziu), si se incheie in timpul Imperiului Roman. Exista insa dovezi clare ale influentelor culturii miceniene in aceeasi regiune, cu mult inaintea sosirii doricilor, ceea ce releva, in fapt, preistoria Spartei antice. În perioada antica, Sparta reprezenta unul dintre cele mai puternice orase-state din Grecia, alaturi de Atena, marele sau rival. Sparta a inceput sa se remarce ca o putere politica-armata la inceputul epocii arhaice, adica la sfarsitul perioadei intunecate (perioada de anarhie) din Epoca geometrica si a ajuns la apogeu dupa victoria obtinuta in razboiul din Peloponez impotriva Atenei si a aliatilor acesteia, moment istoric in care si-a impus hegemonia si influenta in cea mai mare parte din Grecia. Aceasta hegemonie nu a durat mult si dupa infrangerile suportate de Sparta din partea Thebei in anul 371 i.d.C la Leyktra (Lefktra) si in anul 362 i.d.C la Mantineia (Madinia) si-a pierdut vechea sa influenta. Toate acestea au fost grabite si de uluitoarea ascendenta a regatului Macedoniei care deja incepuse sa joace un important rol in Grecia acelor vremuri. Cu toate ca a avut unele reveniri in secolul 2 i.d.C, acestea nu au reusit sa impiedice caderea sa, de altfel, o cadere a intregului spatiu elen care era cucerit de romani. Cu toate acestea, chiar si in timpul cuceririi romane, Sparta a continuat sa atraga atentia datorita traditiei neobisnuite si a uriasei sale importante istorice ce impunea respect si uimea.

Conform consemnarilor lui Thoukydidis, in timpul sec. 5 i.d.C, statul spartan ocupa 2/5 din Peninsula Peloponez, ceea ce reprezinta cca. 8.500 km², adica o suprafata tripla fata de cea ocupata de atenieni. Era constituita din doua regiuni importante, despartite de un lant muntos.

LAKONIA (exista si azi judetul Lakonia) era delimitata in vest de muntele Tavgetos si in sud si est de Myrtoo Pelagos (Marea Myrtoo). Granitele de nord se schimbau deseori: in 545 i.d.C, Sparta, avandul drept rege pe Ehestratos a cucerit manoasa Campie Kynouria, ce fusese populata, conform mitului, de catre Kynouros, fiul lui Perseu din Argos. De atunci, granitele sale se schimbau des, fara a pierde niciodata insa, valea raului Evrota.

MESSINIA (exista si azi judetul Messinia) a fost cucerita in razboaiele cu acelasi nume si este marginita in nord de raul Neda si de lanturile muntoase ale Arkadiei, in est de muntele Tavgetos, la sud de Golful Messinia si la vest de Marea Ionica (Ionio Pelagos). Era strabatuta de masivi muntosi, printre care Muntele Kiparissia si Ithomi. În centrul sau se afla Valea Messinia, strabatuta de raul Pamisos.

Statul Lakonia era impartit, la inceput, in 4 regiuni: Konoura, Limnai (Limne), Mesoa si Pitana. O a cincia regiune, Amykles, la o distanta de cativa km, a fost adaugata intr-un moment nedeterminat istoric.

Originea

Conform povestirilor spartanilor, primul rege al statului lor (care in acea vreme nu se numea Sparta) se numea Lelegas. Dupa numele regelui, locuitorii se numeau leleghes (ËÝëåãåò). Acest rege a avut doi copii: Milis si Polikaonas. Cel de-al doilea s-a casatorit cu frumoasa Messini, fiica regelui Triopas din Argos. Aceasta, dandu-si seama ca sotul sau, ca fiu mezin, nu va ajunge niciodata la tron, l-a indemnat sa paraseasca amandoi tara. Trecand muntii, au descoperit o campie mare si roditoare. Pe acea campie au ridicat un oras pe care l-au numit Missini. Polykaonas a devenit regele acelei tari pe care au numit-o, in cinstea sotiei sale, Messinia.

În Sparta, pe Lelas l-a succedat Mylis, iar dupa Mylis a urmat Evrotas. Acest rege inteligent a fost initiatorul unei marete lucrari. Valea in care se afla orasul sau, era inundata de rau, formand astfel un lac imens. Prin construirea unui fel de ecluza, raul a fost limitat doar la albia proprie, eliberandu-se astfel restul vaii deosebit de manoase. Astfel, raul si-a luat numele de la rege: Evrotas. Regele Evrotas nu a lasat urmasi de gen barbatesc dar avea o fiica, pe Sparta. Ca urmas la tron a fost numit logodnicul acesteia, Lakedemonas. Devenit rege, acesta si-a numit statul cu propriul nume. Drept capitala a statului, a construit un oras caruia i-a dat numele de Sparta, in cinstea sotiei sale. Muntelui ce strabatea statul, i-a dat numele mamei sale, adica Tavgetis. Fiul regelui, Amyklas, la randul sau, a construit un oras caruia i-a dat propriul nume.

Este de notat faptul ca urmasii tuturor acestora, conform traditiilor orale, erau personajele regasite in epopeea troiana: Eleni, Klytemnistra, Dioskouri, Penelopa etc.

Preistoria

Este deosebit de grea sarcina ce le revine istoricilor contemporani, in reconstituirea preistoriei Spartei antice, dat fiind ca marturiile scrise sunt datate cu mult dupa petrecerea anumitor evenimente, iar pastrarea lor s-a facut prin traditia orala. Cu toate acestea, primul indiciu cert cum ca regiunile din jurul Spartei erau locuite, il reprezinta descoperirile arheologice ale obiectelor din ceramica, datate ca apartinand perioadei neolitice mijlocii (la S-E de Sparta, la cca. 2 Km, in apropiere de Koufovounos). Acestea sunt cele mai vechi dovezi ale civilizatiei Miceniene spartane, la care se fac referiri clare si in Iliada lui Homer.

Se pare ca aceasta civilizatie a cazut in declin la sfarsitul epocii bronzului, atunci cand triburile razboinice elene ale doricilor au coborat in sud, din Ipiros si Macedonia (situate in nord, existand ca judete si in zilele noastre, cu aceleasi denumiri), stabilindu-se pentru totdeauna in Peloponez. Doricii au inceput sa extinda granitele spartane inainte chiar de a-si infiinta propriul stat. Au purtat razboaie impotriva locuitorilor din Argos, din Arkadia si impotriva aheilor. Sparta, situata intr-o zona greu accesibila (in valea raului Tavget), s-a considerat suficient de in siguranta si de aceea nu s-a baricadat dupa ziduri.

Între secolul 8 si 7 i.d.C, in Sparta a domnit anarhia si ciocnirile interne, faptele fiind consemnate atat de Herodot, cat si de Thoukydidis. Pentru a nu mai ajunge la asemenea evenimente, s-a promovat o serie de masuri politice si sociale ce sunt atribuite unui personaj semi-legendar: Lykourgos. Aceste masuri reprezinta piatra de temelie a Spartei din epoca clasica.

Sparta clasica

In timpul celui de al doilea razboi al Messiniei, Sparta s-a ridicat ca o mare forta si in urmatoarele secole, faima puterii militare spartane nu avea, nici pe departe, rival. În anul 480 i.d.C o mica armata formata din spartani, thespi si thebani, condusi de regele Spartei, Leonidas, au dat legendara batalie de la Thermopiles (Portile Fierbinti) unde au luptat pana la moarte impotriva uriasei armate persane, producandu-i incredibile pierderi acesteia, inainte de a fi incercuita. Calitatea luptatorilor ce formau armata spartana s-a dovedit inca o data, un an mai tarziu, atunci cand armata Spartei (de data aceasta intreaga armata spartana) a condus o putere militara reunita a statelor grecesti, impotriva persilor, la Plataies (Platees).

Victoria glorioasa repurtata in lupta de la Platees a pus capat razboaielor cu persii, precum si dorintei acestora de a se extinde pe teritoriile europene. Cu toate ca in aceasta lupta au participat barbati din toate colturile teritoriului grecesc, gloria sa a revenit Spartei, care dincolo de lupta data la Thermopiles si la Platees, reprezenta, de facto, conducatoarea luptelor purtate in comun de greci. (Inscriptie pe placheta de la Thermopiles: „Trecatorule, mergi si spune Spartei ca noi ne-am jertfit aici, indeplinind cu cinste legile ei”).

În timpul perioadei clasice ce va veni, Sparta, alaturi de Atena, Theba si Imperiul Persan, vor reprezenta puterile dominante ce-si vor disputa intaietatea, luptandu-se intre ele. În urma izbucnirii razboiului peloponezian, Sparta, desi reprezentanta a civilizatiei de uscat, a devenit o puternica forta maritima. Drept urmare, Sparta a invins multe dintre cele mai mari orase-state elene, reusind chiar sa se impuna, pana la urma, si in fata imensei forte maritime ateniene. Spre sfarsitul sec. 5 i.d.C, Sparta reusise sa invinga Atena si sa navaleasca in Persia. Aceasta perioada este cunoscuta cu denumirea de „Hegemonia spartana” (Influenta spartana).

În timpul razboiului Corintului s-a vazut confruntata cu alianta dintre cele mai mari state ale grecilor: Theba, Atena, Corint si Argos. Initial, alianta era sustinuta de persi, ale caror teritorii din Anatolia fusesera atacate de spartani si se temeau de extinderea acestor atacuri in Asia. Sparta e reusit o serie de victorii pe uscat dar multe dintre corabiile sale au fost distruse la Knido de catre formatiunea navala eleno-feniciana, formatiune navala pusa la dispozitia atenienilor de catre persi si formata din mercenari. Aceasta infrangere a costat mult flotei spartane, chiar daca nu a reusit sa le reteze ambitiile de extindere peste teritoriile persane. Toate acestea, pana cand Konon din Atena, a jefuit liniile navale spartane si a trezit vechea frica a acestora de o eventuala revolta a ilotilor ( ) – sclavii Spartei.

Dupa cativa ani de razboi, a fost semnata „Pacea Regilor” si conform acesteia, orasele-state din Ionia ramaneau independente iar granitele asiatice ale Persiei nu mai erau amenintate de spartani. Rezultatul razboiului a fost dobandirea de catre persi a posibilitatii de interventie in realitatea interna elena si statutul de conducator pe care l-a dobandit Sparta in sistemul politic elen. Si-a pierdut insa acest rol de conducator, in urma unei zdrobitoare infrangeri pe care a suportat-o din partea Thebei, condusa de Epaminonda (genial general, a dezvoltat o strategie de lupta –loxi falanga- preluata de Filip al II-lea, Alexandru cel Mare dar si de diversi generali pana si in primul razboi mondial) in lupta de la Leyktron (Lefktron). Aceasta reprezinta, de altfel, si singura lupta pe uscat pe care armata spartana reunita a suportat-o vreodata.

Calitatea de cetatean al Spartei era mostenita de la parinti la copii si de aceea spartanii s-au confruntat, la un moment dat, cu dificila si paradoxala situatie in care eilotii (iloti - sclavi ai statului) se aflau intr-o neta superioritate numerica fata de spartani – cetatenii liberi, asa numitii omoious (omius - egali). Îngrijoratoarea micsorare numerica a spartanilor, care reprezentau si baza militara a Spartei, situatie denumita „oligantropie” (putini oameni) este subliniata si de Aristotel.

Sparta nu a mai reusit niciodata sa-si refaca numarul de barbati maturi pierduti la Lefktra in anul 371 i.d.C si in rascoalele sclavilor „iloti” ce au urmat. Totusi, a continuat sa fie o puternica forta pe plan local, timp de inca doua secole. Nici Filip al II-lea (rege al Macedoniei, tatal lui Alexandru cel Mare) si nici macar fiul acestuia, Alexandru cel Mare, nu au incercat vreodata sa cucereasca Sparta. Era destul de slabita pentru e nu reprezenta un pericol de atac pentru ceilalti dar capacitatea de lupta a armatei sale ramanea suficient de mare astfel incat orice incercare de supunere a Spartei sa insemne, pentru dusmanul acesteia, pierderi colosale. Chiar si in perioada de cadere, Sparta nu a incetat nici o clipa sa sustina ca reprezenta „aparatorul spiritului grec” si nici atunci macar, nu si-a pierdut vestitul sau stil laconic. Este binecunoscut bancul cu Regele Filip al II lea care trimite un avertisment spartanilor: „Daca intru in Lakonia, fac sa dispara Sparta de pe fata pamantului”. Raspunsul primit era un laconic: „Daca”.

Chiar si atunci cand Filip al II lea a adunat o armata comuna a grecilor, pentru a lupta impotriva amenintarii persane (decizie luata la Consiliului din Corint), spartanii au ales sa nu participe. Nu erau interesati sa-si uneasca fortele cu o alianta a tuturor grecilor daca nu conduceau ei lupta. Herodot povesteste ca si macedoneenii se trageau din dorici si ca de aceea erau inruditi cu spartanii. Cu toate acestea, faptul nu avea nici o relevanta pentru spartani. Drept raspuns la acest refuz, dupa cucerirea Imperiului Persan de catre Alexandru cel Mare, acesta a trimis in Atena 300 de armuri persane insotite de cuvintele: „De la Alexandros, fiul lui Filip, si de la greci –in afara de spartani - capturate de la barbarii care locuiesc in Asia”.

În timpul razboaielor Karhidoniene, spartanii se alatura Republicii Romane. La sfarsitul sec. 3, se va produce o reinviorare a conducerii politice a Spartei dat fiind ca Agis al IV lea si descendentul sau, Kleomenis al III lea vor incerca o readucere in scena a Spartei. Primul va incerca reabilitare a legislatiei lui Lykourgos care la acel timp se afla in inertie, dar a fost ucis. Cel de al doilea va reusi unele victorii impotriva Aheilor dar va fi invins in final, in lupta de la Selassia, in anul 222 i.d.C si va fi nevoit sa plece in exil. Acest fapt va insemna si sfarsitul Spartei independente. Kleomenis va fi caracterizat de multi, drept: „ultimul mare barbat al Spartei”.

Independenta politica a Spartei a luat definitiv sfarsit atunci cand a fost nevoita sa adere la Comuniunea Aheilor. În anul 146 i.d.C, Grecia a fost cucerita de trupele generalului roman Lafkio Mommio. În timpul cuceririi romane, spartanii si-au continuat stilul lor de viata chiar daca orasul devenise un fel de atractie turistica pentru romanii bogati ce soseau aici pentru a vedea de aproape obiceiurile lor „exotice”. Exista totusi marturii ca dupa marea catastrofa a armatei romane suferita in lupta de la Adrianopoli (378), o armata spartana s-a confruntat si a invins navalitorii vizigoti.

Structura sociala

În Sparta dorica nu existau ramuri sociale asa cum existau in Atena sau in alte state: adica a agricultorilor, a comerciantilor etc. Locuitorii erau impartiti in trei categorii: spartani (cetateni egali - omii), aciuati (locuitori la sate, cu orientare profesionala - periiki) si sclavi (iloti).

Spartanii (cetatenii egali – omii)

Asa numitii „omii” erau cetatenii egali, cetatenii bastinasi, fiii patriei si isi castigau acest statut. Conform legii spartane, numai acestia erau considerati a fi cetateni spartani si li se cerea sa contribuie la bunul comun si sa fie buni luptatori. Obligatia acestora era de a se ocupa exclusiv cu activitatile armate si de a nu se ocupa cu nimic altceva. De agricultura, cresterea animalelor, mestesuguri, comert, se ocupau in principal, aciuatii (periiki). Muncile grele, de jos, reveneau sclavilor statului (iloti). Din cauza ciocnirilor militare si a razboaielor la care participa Sparta, numarul cetatenilor egali, adica al cetatenilor spartani, se reducea uimitor de mult. Herodot spune ca in anul 480 i.d.C, Sparta numara doar 8.000 de cetateni (omii). Pana la sfarsitul sec. IV i.d.C, numarul acestora ajunsese la mai putin de 1.000. Acest fapt se datora nu numai ciocnirilor militare dar si al refuzului incapatanat al spartanilor de a-si uni fortele cu cele ale aciuatilor (periiki) si sclavilor (iloti) sau de a-i recunoaste pe acestia ca fiind spartani. Aristotel mentiona ca scaderea drastica a numarului cetatenilor Spartei a condus la slabirea puterii acesteia.

Aciuatii (periiki)

Strainii (periiki) reprezentau un grup social constituit din familii ce traiau intr-o oarecare autonomie in orase sau sate din toata regiunea. Ei nu aveau dreptul a interveni sau a exprima opinie cu privire la treburile statului. Se ocupau cu activitati si munci productive, munci pe care cetatenii spartani nu le faceau si oricum, le era interzis sa le faca, adica erau mestesugari, tamplari, agricultori, crescatori de animale sau comercianti. Acestia erau si singurii care aveau autorizatia de a calatori in alte orase chiar daca activitatea lor economica era destul de ingradita, datorita severei supravegheri spartane.

Aveau dreptul sa-si stabileasca legi proprii si sa nu urmeze regula spartana de comportament zilnic stabilit prin lege, cu toate acestea, la nevoie, nimic si nimeni nu se afla deasupra legii Spartei. Nu participau la adunarile civice si nu aveau drepturi politice. Cu toate acestea, erau impozitati de stat si aveau obligatia de a-si satisface serviciul militar in armata Spartei ca soldati simpli, cu armament greu.

Sclavii (ilotii)

Sclavii (ilotzii) aveau statutul social cel mai de jos. Acesti sclavi spartani insa, nu erau sclavii tipici atat de cunoscuti in tot restul teritoriului Greciei antice. Forma sclaviei lor nu era de tip privat, acestia apartineau statului Sparta pentru care lucrau. Originea acestora nu e foarte clar stabilita, se crede ca erau descendenti ai unor mai vechi locuitori ai teritoriilor, care au devenit sclavi odata cu sosirea doricilor. Este un fapt cunoscut cum ca dupa razboaiele cu Messinia, in care Sparta a fost invingatoare, invinsii au devenit sclavi. Spartanii nu puteau sa ii vanda, dar nu puteau nici sa ii elibereze. Se ocupau mai ales cu munci agricole pe pamanturile cetatenilor liberi (omii) si trebuiau sa dea o parte din recolta obtinuta, statului. Îsi intemeiau familii si traiau impreuna cu acestea. Uneori urmau si ei armata spartana in lupta, pe post de soldati simpli cu armament usor. Eroismul in lupta putea insemna eliberarea acestuia si a familiei sale. Datorita superioritatii lor numerice (se considera ca erau de 20 de ori mai numerosi decat cetatenii liberi egali), erau capabili sa creeze revolte, aceasta reprezentand si o mai veche temere a spartanilor. De aceea, spartanii mentineau intotdeauna un numar suficient de soldati in oras, capabil sa puna capat oricarei revolte. Cu toate ca marele general Epaminondas, a eliberat Messinia si deci si sclavii din Messinia, sclavia in Lakonia (Sparta) nu s-a terminat si a continuat pana in sec al II lea i.d.C.

Un statut special il detineau urmatoarele categorii:

Bastard (mothax): copil nelegitim al unui spartan cu o sclava. Un astfel de copil putea, dupa caz, sa primeasca instructie spartana, ba chiar sa ajunga sa faca parte din elita spartana. (de ex. Lysandros).

Noul spartan (neodamodis): sclavul sau copilul nelegitim care tocmai si-a incheiat instructia spartana si facea parte de acum, dintre spartani.

Decazutii (ipomiondis): fostul spartan care fusese dezonorat si isi pierduse dreptul de a se mai numi cetatean egal. Acest lucru se petrecea cu toti cei fricosi in lupta, cu cei prinsi captivi, cu cei ce dezertau sau cu cei ce nu-si puteau plati darile la stat si popota (spartanii se hraneau in comun).

Gazduitii: copii provenind din alte orase grecesti dar care locuiau in Sparta pentru a primi exact aceeasi instructie cu copiii spartani.

Organizare politica

Societatea spartana prevedea deplina ascultare a conducatorilor si a legii. Legea Spartei se afla deasupra tuturor si stabilea foarte clar atat obligatiile, cat si drepturile cetatenilor spartani. Scopul suprem era crearea unei societati alcatuite din cetateni exemplari si luptatori desavarsiti. De asemenea, urmarea deplina autonomie a statului, pentru a-l proteja de eventuale pericole interne sau externe. Este de remarcat faptul ca Sparta reprezinta orasul-stat cu sistemul politic cel mai longeviv si cel mai stabil. Pana la intrarea romanilor pe scena politica a Greciei, nu a fost niciodata cucerita de vreun strain, nu a avut niciodata vreun rege caracterizat drept tiran, nu a fost nevoie de vreo schimbare a politicii si nici nu s-au produs revolte sociale asa cum s-a petrecut in restul statelor grecesti (singura exceptie o reprezinta revoltele sclavilor).

Organizarea politica a Spartei pare aproape de neinchipuit. Primul legiuitor si fondatorul sistemului politic spartan a fost Lykourgos, un personaj foarte controversat. Conform relatarilor lui Aristotel, Lykourgos a trait in perioada in care a avut loc si prima Olimpiada (776 i.d.C). Principala caracteristica a lucrarii sale legislative este faptul ca nu prezenta un numar mare de legi, iar legile erau denumite si au fost implementate drept traditii. Aceasta deoarece legile se pot schimba cu trecerea timpului dar traditiile dainuie de-a lungul secolelor si devin una cu constiinta oamenilor. Pindaros ne spune ca Lykourgos a fost iluminat de zei pentru a-si scrie legislatia si ca asupra corectitudinii acestora, a consultat Oracolul din Delfi. Pythia l-a asigurat ca legile sale erau juste si fara cusur. Conform traditiei, inainte de a pleca in calatoria sa pentru a consulta oracolul, a cerut tuturor cetatenilor spartani sa jure ca vor respecta legile instituite de acesta, neabatut, cel putin pana la intoarcerea sa. În momentul in care i s-a confirmat de catre oracol justetea legilor sale, a decis sa nu se reintoarca niciodata. Si-a autoimpus moartea prin inanitie si cu putin inainte de a muri a cerut servitorilor sa jure ca ii vor raspandi cenusa in vant. În acest mod, Lykourgos nu s-a reintors niciodata in Sparta, nici viu, nici mort, iar cetatenii, credinciosi juramantului dat au continuat sa-i respecte legile, fara a le schimba vreodata

Legea spartana

Prin implementarea legilor, s-a introdus si ideea de legitimitate (evnomia) si toate actiunile spartanilor erau in concordanta cu aceasta. Aceste legi garantau o forma de democratie bazata pe deplina egalitate intre „omious” (Ïìïßïõò, cetateni egali in drepturi, adica spartani): egalitate sociala, egalitate la hrana (deci egalitatea averii), egalitate in trupele armate. Desigur, Sparta nu era o democratie de genul celei ateniene. Cel mai corect ar fi sa spunem ca exista o conducere complexa, interdependenta, guvernata de aristocratie dar nu dupa bunul sau plac. Aceasta democratie ii privea doar pe cei ce se puteau numi cetateni egali, adica luptatori, adica spartani. În fond, era acoperita toata aria de guvernare cunoscuta in spatiul elen: democratie (omii), regat (doi regi), oligarhie (Sfatul batranilor), tiranie (eforii).

Drepturile de cetatean nu reveneau fiecaruia pur si simplu, prin descendenta, cum pare la prima vedere: orice tanar barbat trebuia sa-si dovedeasca prin fapte tinuta morala si meritul de a detine aceste drepturi, prin intregirea cu succes a instructiei spartane, un proces extrem de sever. Aceasta instructie se completa cu un mod de viata zilnic care prin traditie era auster. Însusi faptul ca drepturile cetatenesti (adica dreptul de a fi numit spartan) nu erau primite de oricine, automat, dar ele se acordau pe merit, avea drept scop sa-l faca pe spartan sa constientizeze importanta drepturilor sale, justetea acestora, dar sa-l si faca sa inteleaga ca tot din ele izvorau o serie de obligatii. Tot datorita legislatiei severe, s-a creat si etica cetateanului, adica repulsia pentru bogatii si confort, iubirea de patrie si curajul si etica in lupta. Spartanul care dadea orice semn de frica in lupta, se facea vinovat de fapta cea mai josnica si era pedepsit prin decaderea din dreptul la ascensiune sociala, era izolat si batjocorit (inclusiv familia acestuia). În Sparta, o singura calitate era recunoscuta: calitatea de luptator.

Administrarea

Regii

Începand cu schimbarile legislative ale lui Lykourgos, Sparta avea doi regi. Unul apartinea dinastiei Agiadon si celalalt, dinastiei Evripondidon. Aceste doua familii, conform legendei, proveneau din fiii gemeni ai lui Hercule: Evristenis si Proklis. Cele doua familii trebuiau cu orice pret sa se diferentieze intre ele, sa nu se amestece cu nici un chip: era strict interzisa folosirea acelorasi nume si nici un membru al uneia din familii nu se putea casatori cu alt membru din cealalta familie. Chiar si mormintele lor erau situate in locuri separate. Cei doi regi erau considerati egali ca putere, desi Evristhenis fusese nascut cu cinci minute inaintea fratelui sau. Acest lucru, conferea un avantaj teoretic descendentilor sai, dar nu si practic.

Tronul era mostenit prin nastere, nu era nevoie de probarea calitatilor individuale. Mostenitorul la tron beneficia de unele avantaje si Ploutarhos ne spune ca cei ce erau educati sa devina regi, puteau fi exceptati de la „instructia spartana”. Desigur insa, regii spartani au urmat de mici, faimoasa instructie, aceasta fiind considerata o onoare, nicidecum o corvoada.

Atributiile regelui erau atat militare cat si religioase. Xenofon scria: „regele nu avea alta obligatie in lupta decat sa joace rolul de preot al zeilor si de general al luptatorilor sai”. În primii ani, regele putea sa poarte razboi cu orice stat alegea el sa o faca. Însa, un rege, punea frane celuilalt rege. În anul 506 i.d.C, are loc „dezbinarea de la Elevsina”, atunci cand regele Dimaratos a parasit lupta pe care o purta impreuna cu Kleomenis I, impotriva Atenei. De atunci, conform celor relatate de Herodot, s-a instituit o lege in Sparta, prin care se interzicea participarea amandoi regilor la o lupta. Începand cu secolul al V lea, decizia de lupta era luata de Apella (Adunarea spartanilor), iar din secolul al IVlea, deciziile de ridicare a armelor erau luate de efori si de Sfatul batranilor.

Cu toate acestea, in timpul luptelor, regele avea unele avantaje: era deasupra tuturor generalilor, avea mai multa libertate, putea negocia lupta (incetarea sa), lupta in prima linie in partea dreapta, inconjurat de garda personala. Avea drept de viata si de moarte asupra luptatorilor sau a cetatenilor. Ramanea totusi, sub supravegherea eforilor care il puteau judeca la reintoarcerea sa. De asemenea, regele era un membru al Sfatului batranilor (Gherusia). Regii erau preotii zeului Lakedemonios si al lui Zeus (Ouraniu Dios), asistand la ofrandele publice.

Sfatul batranilor (Gherusia)

Sfatul batranilor era format din 28 de barbati in varsta de minim 60 de ani, (ceea ce insemna ca si-au intregit si serviciul militar) si care fusesera alesi pe viata de catre Apella (Adunarea spartanilor). Membrii sai erau si cei doi regi, deci in total, era format din 30 de persoane. Criteriul pe baza caruia acestia erau alesi, erau calitatile de luptatori. Chiar daca in Sfatul batranilor puteau fi alesi oricare dintre cetatenii liberi ai Spartei, indiferent de avere sau pozitie sociala, prin traditie, in acesta erau alesi membrii familiilor din vechea aristocratie. Alegerea in Sfatul batranilor era considerata o inalta onoare, de care se bucurau doar cei mai buni dintre barbati. Isokratis consemna faptul ca Lykourgos a stabilit ca alegerea acestora sa se faca cu aceeasi grija cu care candva se alegeau in Atena membrii Curtii supreme (Arios Pagos).

Dupa moartea unuia dintre membri, candidatii la locul vacant se infatisau unul dupa altul in fata Apellei (Adunarea spartanilor) care in reuniune deschisa, scotea un vuiet constant. Cu cat vuietul era mai puternic, cu atat preferinta era mai mare. Cei ce judecau cand era mai puternic vuietul, se aflau in cladiri alaturate, fara a putea vedea care anume candidat trecea. În acest mod, judecatorii numeau drept membru al Sfatului Batranilor pe acel candidat care se nimerea sa treaca atunci cand ei auzeau ca se produce cel mai puternic vuiet. Desi acest mod de alegere pare just, Aristotel il caracteriza destul de nesigur.

Sfatul Batranilor juca un rol foarte important in viata politica a statului, avand puterea de a promova si initia legi spre a fi adoptate. De asemenea, aveau drept de veto la deciziile luate in Apella (Adunarea spartanilor) si asta, intr-o perioada in care si eforilor le reveneau atributii legislative. În general, Sfatul Batranilor era corpul responsabil de politica interna si nu era controlat de nimeni pentru deciziile luate. Sfatul Batranilor era forul cel mai inalt de judecata si judeca doar cazurile asa zise penale, avand puterea de impunere a pedepsei cu moartea sau a pedepsei de pierdere a drepturilor politice ale individului judecat. În combinatie cu eforii, membrii Sfatului Batranilor puteau sa-i critice chiar si pe regi.

Efori

Eforii erau in numar de cinci si reprezentau forul care supraveghea regii si cetatenii, in special cu privire la respectarea traditiilor. Nu se stie cu siguranta cand a luat fiinta acest for. Ceea ce se cunoaste cu siguranta este faptul ca ei erau alesi de Apella, pentru un mandat de un an. Unul dintre cei cinci, asa numitul „efor vizibil” era cel ce-si punea semnatura numelui propriu in actele oficiale, pe timpul mandatului detinut. Prima atributie a eforilor era mentinerea ordinii publice. Îi supravegheau strans pe straini si pe sclavi, detinand dreptul de a decide chiar si asupra vietii acestora. De asemenea, supravegheau respectarea moravurilor, precum si conditia fizica a spartanilor. Tinerii erau si ei supravegheati indeaproape: eforii le verificau conditia fizica o data la zece zile si, zilnic, imbracamintea si lenjeria.

Tot de ei erau verificati responsabilii civici, printre care si regii si aveau dreptul de a impune pedepse cu amenzi, inchisoare sau moarte. Tot ei erau responsabili de politica externa a statului si de aplicarea deciziilor luate de Apella (ai carei presedinti erau). De asemenea, aveau dreptul sa ia decizii in conditii de criza.

Puterea acestora era atat de mare incat Aristotel a comparat-o cu cea a tiranilor. Ba chiar aveau dreptul sa ramana asezati in fata regilor. Cu toate acestea, teoretic, ei reprezentau poporul. Retorul roman Cicero i-a comparat cu tribunii romani. În fiecare luna, regii jurau sa respecte legea iar eforii jurau sa intretina regatul. Totusi, puterea eforilor nu era nelimitata: ei nu puteau fi alesi a doua oara, iar serviciul indeplinit de ei in timpul mandatului, era evaluat de succesorii lor. Succesorii in postul de efori, in cazul in care constatau nereguli importante, ii puteau condamna pe eforii precedenti chiar la moarte.

Apella (Adunarea spartanilor - omii)

Apella - Adunarea spartanilor (omii) era constituita din toti barbatii spartani liberi, care detineau drepturi politice. Se pare ca rolul acesteia era limitat iar Aristotel nici nu aminteste de Apella atunci cand enumera elementele democrate ale politicii spartane.

Rolul acestei Adunari a spartanilor nu este bine definit de cercetatori, si nici varsta minima impusa pentru a participa. E posibil sa fi fost cea de 20 de ani (varsta la care se intra in armata) sau cea de 30 de ani (varsta la care era permisa intemeierea unei familii si preluarea de posturi in conducerea publica). Nu se cunoaste precis nici de cate ori aceasta Adunare se intrunea, conform legii se consemna doar „din timp in timp” si ca locatie se stabilea punctul de intalnire a raului Evrotas cu Oinou (Inu). Doar Thukydidis aminteste de o intrunire lunara, atunci cand era luna plina.

Apella nu avea initiative legislative: cetatenii nu aveau acces la intocmirea, discutarea si votarea legilor. Atributiile sale erau cele de alegere a persoanelor responsabile cu verificarea copiilor, a membrilor Sfatului Batranilor si a eforilor, precum si de acceptare sau refuzare votului propus de Sfat si de efori sau de regi. De asemenea, Apella alegea generalul ce urma sa conduca o campanie militara. Votul de acceptare sau respingere a vreunei propuneri se exercita prin vuiet. Numai daca presedintele avea indoieli cu privire la intensitatea vuietului, se imparteau in sustinatori ai fiecarei opinii, de-o parte si de alta, si se inainta la numarare voturilor.

Pozitia femeii in societatea spartana

Femeia spartana se bucura de mari avantaje fata de restul femeilor si aceasta era o necesitate datorata faptului ca barbatii lipseau foarte mult timp de acasa Avea avantaje dar aveau si responsabilitati in aceasta societate militara. Fetele isi intretineau conditia fizica intocmai ca baietii si erau cunoscute pentru rezultatele lor la competitiile sportive. Concurau goale, ca si barbatii de altfel (asa se desfasurau competitiile sportive in toata Grecia antica), de la egal la egal cu acestia la lupte, aruncarea cu discul si cu arcul. De asemenea, dadeau o deosebita importanta dansului. Respectau acelasi regim auster de viata si acelasi stil laconic. (Reginei Gorgo, sotiei lui Leonida i-a fost pusa cu repros, intrebarea, de ce au femeile spartane chiar asa de mare influenta asupra barbatilor. Raspunsul laconic al reginei a fost:”Pentru ca numai ele nasc BARBATI.”)

Casatoria

În Sparta, alegerea partenerului de viata era o chestiune strict personala. Nu se obisnuia aranjarea casatoriilor de catre parinti. Tinerele spartane aveau dreptul sa se casatoreasca la implinirea varstei de 20 de ani (si nu la 15 cum se obisnuia in restul Greciei). Se intalneau in intuneric cu iubitul lor si in acest fel faceau dragoste si ramaneau gravide. Ploutarhos ne spune ca spartanii considerau ca astfel se va intretine pasiunea in dragoste si interesul nediminuat pentru partener. Uneori, aceasta relatie ciudata dura atat de mult timp incat foarte multi barbati nu reusisera sa o vada pe mama copiilor lor la lumina zilei. De asemenea, un barbat avea dreptul de a cere de la o familie o femeie apartinand acesteia, pentru a deveni mama copiilor sai. Aceasta cerere era considerata o onoare pentru intreaga familie. Scopul casatoriei la spartani era dobandirea copiilor, astfel incat copiii de sex masculin ce se nasteau sa devina luptatori spartani. Un spartan era considerat „nemuritor” numai daca reusea sa aiba copii de sex masculin, considerand ca numai asa se continua generatia. Mamele care traiau fara barbati, nu intampinau nici un fel de problema, ele erau recunoscute prin lege chiar, ca egale in drepturi cu toate celelalte femei. Puteau mosteni averea parintilor lor, multe dintre acestea fiind independente si personalitati puternice.

Instructia spartana

Instructia spartana reprezinta si principala caracteristica a Spartei, o caracteristica ce a facut din Sparta un stat cu totul aparte. Faimoasa instructie, releva caracterul deplin razboinic al locuitorilor Lakoniei si avea drept rezultat extraordinara „masina” de lupta a Spartei. Atunci cand un copil se nastea, rezistenta acestuia era verificata facandu-i-se baie in vin, dupa care era dat batranilor spartani pentru a i se controla integritatea trupeasca. Copiii nascuti prea slabi sau cu handicap erau lasati in valea Kaiada (in Apothetes). Mentionam ca unele cercetari recente au contestat insa aceasta traditie acceptata pana de curand ca fiind reala. Parintii isi cresteau copilul de sex masculin pana la varsta de sapte ani, cand cresterea, educatia si faimoasa instructie spartana a baiatului era preluata de stat. De la varsta de sapte ani, baietii Spartei erau instruiti in conditii dure. Începand cu varsta de 13 ani invatau sa lupte, sa supravietuiasca in orice conditii, sa manance putin, sa se imbrace cu aceeasi haina in toate anotimpurile anului. Mancarea lor era asa numita fiertura (malena zomo) dar erau incurajati sa fure pentru a manca. Erau pedepsiti doar daca erau prinsi iar pedeapsa era aplicata nu pentru ca au furat, ci pentru ca au fost prinsi facand-o. De asemenea, invatau sa doarma doar pe trestii, pe care le taiau singuri de pe malul raului Evrotas, sa vorbeasca putin si extrem de concis (laconic). Toate acestea le supraveghea un anume copil (cel mai puternic si mai curajos), asa numita capetenie a copiilor (irena). Proba de foc se desfasura in Kryptia, loc unde intrau in contact cu prima senzatie a razboiului, in insasi mama Sparta. Instructia spartana dura pana la varsta de 20 de ani, adica avea o durata de 12 ani.

Kryptia

Proba din Kryptia reprezinta cel mai sangeros obicei din Sparta. Conform marturiilor lui Aristotel, acest obicei fusese instituit de Lykourgos. Astfel, o data pe an, eforii declarau razboi sclavilor (ilotii). Tinerilor spartani le era ingaduit acum, de catre stat, ca in regiuni unde munceau si traiau sclavi sa-i vaneze pe acestia si sa ucida cat mai multi posibil. Tinerii spartani nu purtau arme si daca purtau, erau arme foarte usoare. Ei trebuiau sa o faca pentru a intra in contact cu realitatea razboiului. În acest mod nu numai ca invatau sa ucida, lucru ce urmau sa faca oricum dat fiind ca existau pentru a fi luptatori, dar astfel, se reducea si numarul de sclavi care mereu era prea mare, spre nemultumirea spartanilor. Era apreciata uciderea unui sclav puternic. Uciderea unui sclav firav era considerata drept semn de ezitare si frica, drept lasitate.

Armata spartana

Armata spartana a reprezentat, poate, cea mai teribila masina de razboi. Instructia desavarsita si disciplina de neclintit au reusit, de-a lungul secolelor, sa ajute armata spartana sa isi depaseasca singura slabiciune: inferioritatea numerica. Nu dispuneau de o armata coplesitor de mare dar dispuneau de o armata de elita. Soldatii spartani purtau intotdeauna o capa rosie pentru ca aceasta nu numai ca impresiona si complexa dusmanul, dar masca ranile si sangele. Nu purtau sandale in lupta, mergeau desculti, pentru a putea mentine mai bine gruparea de lupta (stabilitatea, un amanunt crucial, scutul fiecarui spartan protejandu-l pe spartanul de langa el). În Sparta, traditia spunea ca soldatii trebuiau sa se intoarca ori invingatori, ori morti. Cu toate acestea, faptul nu era prevazut prin lege. Cei ce abandonau lupta nu erau ucisi dar decadeau din drepturi prin lege si erau batjocoriti social (este cazul lui Aristodimos care a patit acest lucru, desi a plecat de la Thermopiles din ordinul regelui sau, Leonidas, pentru a informa toti grecii cum ca armata celor 300 a fost incercuita). Caracteristica este urarea fiecarei mame spartane catre fiul sau ce pleca la lupta, in timp ce ii inmana scutul: „ori cu el, ori pe el” - ' ', adica la revenire „ori cu el in mana (viu), ori pe el (mort).”

Armata spartana era constituita si impartita dupa cum urmeaza (1:6:4:8:16): conducatorul campaniei militare era doar unul dintre regii Spartei (incepand cu anul 506 i.d.C). Al doilea in ierarhie era asa numitul polemarhos ( ), conducatorul uneia dintre cele sase unitati care constituiau armata spartana. Al treilea in ierarhie era lohagos ( ), acesta conducand un contingent, adica 1/4 dintr-o unitate. Al patrulea in ierarhie urma pentikondarhos ( ) si conducea 1/8 a unitatii. Al cincilea si ultimul, urma enomotarhis ( ) care conducea cel mai mic grup de luptatori – enomotia, adica 1/16 a uneia din cele 6 unitatii. În afara trupelor terestre, spartanii aveau si cavalerie incepand cu sfarsitul sec al V lea. Cavaleria era condusa de sase comandanti, adica in cate unitati de lupta era impartita armata. De asemenea, exista si trupa celor 300 de calareti, o trupa intotdeauna de elita si care, de fapt, nu lupta pe cai.

Armele clasice erau: dori (lance), aspida (scut) si xifos (sabia).Ele nu se diferentiau cu mult fata de cele ale restului grecilor, amanuntele doar, faceau diferenta (de ex. scutul desi aparent era acelasi, la spartani nu avea un simplu maner printr-o gaica de piele trecea tot antebratul, pana la cot si cu palma tineau manerul propriu zis, efortul de a tine scutul fiind astfel minim iar eficienta acestuia, maxima). În timpul razboiului din Peloponez, toti spartanii aveau desenata litera (L - ), initiala de la Lakedemonia. Este cunoscut cazul unuia dintre luptatorii spartani care avea desenata pe scut o musca in marime naturala. Rolul sau era acela de a se apropia atat de mult de dusman, incat acesta sa poata vedea clar musca. Desigur, spartanii nu glumeau cu aceste simboluri totemice. Ele reprezentau, de altfel, si un mod de recunoastere intre ei, a specificului fiecarui luptator. De asemenea, isi purtau parul lung si exista ritualul de a se pieptana cu grija inaintea fiecarei lupte.

Economia

Modelul economic al Spartei se baza pe o filozofie care nu permitea adunarea de averi individuale. Teoretic, spartanilor le era interzis sa exercite orice alta activitate decat cea militara. Sclavii statului isi asumau sa munceasca pamantul (impartit cetatenilor spartani care erau si stapanii acestor pamanturi) si carora le dadeau cota parte. Aciuatii se ocupau si acestia de agricultura dar si cu alte indeletniciri, mai ales cu comertul.

Tot teoretic, folosirea monezilor (mnes) era descurajata printr-o serie de tertipuri. Mai intai de toate, hrana era asigurata la popota, de catre stat, pentru toti spartanii, ori confortul si elementele de arta erau considerate inadmisibile. Asadar, ce sa faca spartanii cu banii? De aceea, moneda spartana era special facuta astfel incat sa nu fie practica: nu exista moneda de aur sau argint, exista doar moneda de fier si valoarea fiecareia era echivalenta cu greutatea acesteia. Rezultatul era chiar hazliu, pentru ca uneori era nevoie de un carucior pentru a cara cineva o suma de 10 mnes (echivalentul a 1000 de drahme). În plus, moneda spartana nu avea trecere in afara Spartei. Oricum, in Sparta era demn de dispret si penibil faptul de a fi cineva avut. Ideea de spartan si bogat, teoretic, era de neconceput.

Doar la inceputul sec. al III lea i. d. C au acceptat si spartanii sa introduca o moneda mai practica.

Cu tot spiritul egalitarist si dispretul in ce priveste averea, unii spartani, preferau sa fie totusi, mai bogati decat altii. Se gaseau si familii instarite, dar nu in asa mare masura ca in restul Greciei.

Religia

Religia era foarte importanta in viata spartanilor. Numeroasele temple si locuri sfinte marturisesc acest lucru: 43 de temple in cinstea a diversi zei, 22 de temple in cinstea eroilor, 15 statui de zei si 4 lacase de ofrande. Monumentele ridicate in cinstea mortilor se aflau in interiorul orasului si deseori reprezentau loc de reculegere si pelerinaj, cum e cazul celor apartinand lui: Lykourgos, Leonidas, Pavsania.

Religie, zei, sarbatori

La mare cinste se aflau zeitele. Conform lui Pavsanias, din 50 de temple, 34 erau ridicate in cinstea zeitelor. La cea mai mare cinste se afla zeita Atena. Desi nu avea inchinate multe temple, Apollo juca un rol deosebit, cea mai mare sarbatoare religioasa fiindu-i inchinata acestuia si cel mai mare lacas de cult fiind Tronul lui Apollo, din Amykles. În mod ciudat, in Sparta se dadea o mare importanta unei zeitati de importanta secundara in restul Greciei, si anume Gelotas, zeul rasului.

De asemenea, Ahile ( ) era cinstit ca un zeu si ii erau inchinate doua lacase de cult. La fel erau cinstiti: Agamemnon, Cassandra (amintita cu numele de Alexandra), Klytemnestra, Menelau si Elena.

Eroul national era insa Hercule care se considera ca protejeaza tinerii si ca era creatorul celor 12 probe atletice.

Sarbatorile erau numeroase si in Sparta, asa cum erau in toata Grecia. Cea mai ciudata era sarbatoarea inchinata zeitei Orthias Artemidas, in timpul careia erau biciuiti adolescentii spartani, pe altarul zeitei. Karnia era poate cea mai mare sarbatoare, de provenienta dorica si era dedicata lui Apollon Karnia. În timpul acestei sarbatori se tineau numeroase concursuri atletice.