CONFRUNTARI DOCTRINARE IN SPATIUL POLITIC ROMANESC

CONFRUNTARI DOCTRINARE IN SPATIUL POLITIC ROMANESC

Gandirea politica romaneasca a aparut cu mult timp inaintea zorilor modernismului, asa dupa cum s-a relevat anterior. Europa moderna, insa, imprima un ritm mult mai alert schimbarilor, genereaza aparitia unei noi conceptii despre organizarea, conducerea si managementul societatii care implica crearea altor institutii politice, care le inlocuiesc pe cele vechi, determina deplasari in constiinta sociala, modifica comportamente, atitudini si manifestari fie individuale, fie de grup.

Societatea romaneasca, traditional agrara, are o perioada mai indelungata de adaptare la exigentele trendului modernizator, schimbarile fiind mai alerte si mai consistente dupa 1859 si, indeosebi, dupa 1918, cand reunirea tuturor provinciilor romanesti implica nu numai reorganizarea statului si a celorlalte institutii politice, ci si afirmarea unor puncte de vedere noi care sa reflecte atat in planul gandirii politice, cat si pe alte planuri importantele schimbari care au loc in cadrul societatii romanesti, incepand cu Unirea cea Mare.

Conditiile specifice ale evolutiei societatii romanesti influenteaza gandirea politica, proces inevitabil daca ne raportam la divizarea ei sub aspect teritorial si la statutul juridic pe care l-a avut atat inainte de momentul 1918, cat si dupa aceasta data. Dominatia straina, care s-a exercitat vreme de secole, a condus la aparitia unor diferentieri zonale, mai mult sau mai putin accentuate, dar, in pofida unor eforturi disperate ale dominatorilor straini de a le sparge si diviza unitatea de neam, de limba, viata spirituala etc., reactia romanilor anihileaza aceste tentative prin afirmarea constiintei apartenentei dintotdeauna la una si aceeasi etnie. Unitatea de geneza si de evolutie etnica, unitatea lingvistica, spirituala, culturala etc., permanenta si continuitatea in spatiul originar devin elemente esentiale ale constructiei unor conceptii si teorii cu pregnant continut national care imbraca si forme doctrinare: nationalismul.

Originile indepartate ale "ideii nationale", daca acceptam supozitiile avansate de N. Iorga si C. Popovici, le aflam in gandirea politica a unor domnitori, in scrierile cronicarilor sau ale reprezentantilor scolii latiniste. Pentru Constantin Popovici, autor al lucrarii "Nationalism si democratie", Petru Maior, Gheorghe Sincai si Samuel Micu Klein sunt "latinisti nationali" si nu doar "simpli" autori ai purificarii limbii romane, prin eliminarea termenilor proveniti din limbile ungara, rusa si slovena.

Pe acest teren incep sa se configureze si alte teme de meditatie, care au ca punct central "neamul", "poporul" sau natiunea. Vechea ideologie daco-romanista se metamorfozeaza treptat intr-o ideologie nationala, ce se va manifesta pe teritoriul tuturor partidelor politice romanesti create in a doua jumatate a veacului al XIX-lea si mai tarziu, fie in termeni moderati, fie mai accentuati. Ideile esentiale ale nationalismului romanesc constau in: realizarea unitatii national-statale, dobandirea independentei de stat si a suveranitatii, eleborarea si promovarea unei politici interne si externe care sa valorifice resursele si potentialul creator romanesc.

In orizont doctrinar si institutional, aparitia formatiunilor politice detaseaza treptat pozitii, atitudini, conceptii, puncte programatice diferentiate de la o formatiune politica la alta, de la o epoca istorica la alta. Chiar daca Partidul National din Transilvania (pana in 1918), Partidul Liberal sau Partidul National Democrat (N. Iorga, A.I.Cuza) - tot pana in 1918 - includ in programele lor importante elemente doctrinare de esenta nationalista, doctrina nationalista nu reprezinta inca un corpus unitar de idei, teze, concepte sau teorii, acestea fiind dispersate si regasindu-se fie la partidele mentionate, fie la altele.

Situatia se schimba dupa 1918, in conditiile implinirii idealului national de unitate teritorial-etnica si cresterii considerabile a populatiei apartinand unor grupuri etnice minoritare (maghiari, germani, rusi, ucraineni, evrei etc.). Pentru sustinatorii ideologiei si doctrinei nationaliste, prioritare au devenit: apararea statu-quo-ului teritorial, protejarea muncii romanesti, armonizarea raporturilor dintre majoritatea romaneasca si minoritarii din alta etnie.

Reconstructia statala, reformele institutionale, noile politici administrative, sociale, educationale, s.a.m.d. nu pot sa eludeze insa o realitate postbelica aparuta o data cu finalizarea procesului unitatii nationale si anume: manifestarea unor disproportii, unele serioase in raport de pozitiile detinute de romani si de minoritari in sistemul bancar, in consiliile de administratie ale unor societati pe actiuni, in sectorul editorial-publicistic, in unele institutii de invatamant superior (medicina, farmacie, drept) etc. Disproportiile nu se atenueaza nici dupa un deceniu de la Marea Unire, motiv pentru care se resuscita unele idei vehiculate imediat dupa 1918 cu privire la necesitatea introducerii unor masuri restrictive fata de accesul minoritarilor in zonele deficitare de elemente romanesti. Se reclama, astfel, introducerea proportionalitatii etnice ("numerus valachorum"), urmata apoi de idei si teze care depasesc limitele manifestarii democratice, generand tensiuni si dispute aprige politice. Doctrina nationalista suporta efectele: pe un plan, se configureaza o substantializare teoretica, ce poate certifica existenta si manifestarea unui nationalism romanesc, rational si european, pe un altul, acelasi fenomen se produce la nivelul unor formatiuni politice, care ii accentueaza progresiv radicalismul. Detasarile sunt evidente.

Nicolae Iorga, intr-un fel "parinte" al nationalismului romanesc, atragea atentia inca din 1919: "Noi intelegem si azi ca si mai inainte nationalismul ca o datorie de a lucra din rasputeri pentru ca in tara lui romanul sa-si aiba toate drepturile, fara a nedreptatii pe nimeni, dar fara a se lasa nedreptatiti de nimeni. Il intelegem ca un sprijin dat romanilor celor mai harnici si mai trecuti cu vederea, taranii, care au fost pentru intregirea Romaniei neintrecutii nostri ostasi ai Marelui razboi. Noi intelegem si azi, ca si mai inainte, democratia nu numai ca dreptul poporului de a lua parte la carmuirea tarii sale, dar ca si datoria celor chemati de a-l pregati pentru aceasta sarcina, de a-l lumina pentru el, in loc de a-l intuneca pentru el ." (Discursuri parlamentare, vol. I, 1939-1940, p. 375).

Reactia profesorului Iorga prefigura detasarea nationalismului "cuminte", de variantele sale doctrinare de mai tarziu, care isi gasesc corespondent institutional in partidele politice care il promoveaza.

In concluzie, doctrina nationalista, ale carei elemente constitutive, este adevarat fragile si primitive, apar in epocile premoderne, in modernism isi configureaza tot mai clar atat continutul ideatic si teoretic, precum si spatiul politic de manifestare, treapta cu treapta, prin aportul unor ganditori sociali si politici de marca precum: Simion Barnutiu ("societatea juridica", ca fundament al statutului national), George Baritiu (societatea moderna democratica nationala se creaza pe formula "libertate si nationalitate"), Mihail Eminescu (rasa este o categorie istorica si nu biologica), A. C. Popovici (principiul nationalitatii, cel mai important principiu al veacului al XIX-lea sub raport social, politic si moral care marcheaza evolutia natiunilor), A. C. Cuza (legea nationalitatii domina umanitatea si face ca aceasta sa existe prin natii, care ii implinesc destinele prin cultura), Nichifor Crainic ("nationalismul" sau "romanismul integral" este

o doctrina care are trei dimensiuni: crestina, corporatista si etnocratica) s.a.

Variantele doctrinare nationaliste intra in impact cu alte doctrine (socialista, social-democrata, comunista), amplificand spectrul disputelor doctrinare din perimetrul politic romanesc. Daca inainte de 1918, duelurile teoretice dintre liberalism, conservatorism si social-democratie monopolizau dezbaterile din spatiul gandirii politice si sociale romanesti, sau dintre acestea si poporanism sau semanatorism, dupa aceasta data in campul disputelor intra national-taranismul, neoliberalismul, comunismul, corporatismul, fascismul, dispute care sunt anihilate de dizolvarea partidelor politice de catre regimul autoritar carlist, dictatura antonesciana si cea comunista, pentru a fi reluate pe o noua formula, cu alte argumente si in alte conditii sociopolitice dupa decembrie '89.