Conflict si putere in relatiile internationale

Perspective realiste si neorealiste

Extragandu-si sevele din indelungata traditie a filosofiei politice, precum si din antropologia de nuanta pesimista, realismul politic face legatura dintre teoriile normative asupra relatiilor internationale si praxisul politic, care, cu precadere in SUA, cultivat ca model predominant, fundamenteaza o politica externa de succes. Realismul politic isi formuleaza asertiunile in incercarea de a atrage atentia asupra potentialului conflictual existent in cadrul relatiilor internationale.

Premisele antropologice, care indica permanenta eforturilor de autoconservare facute de individ prin acumularea de putere in detrimentul altora, au certe filiatii din conceptiile filosofice dezvoltate de Hobbes si Nietzsche. Insasi situatia sa existentiala, marcata de numeroase incertitudini si incapacitati, explica tendinta omului de a acumula putere ca aspiratie constanta spre siguranta. Garantarea sigurantei si a libertatii existentiale poate fi realizata doar prin procesul de acumulare permanenta a puterii. Impulsul de a acumula putere ii vine omului din constiinta slabiciunilor sale naturale. Pentru exponentii realismului politic aceasta predispozitie antropologica se identifica intru totul cu scopul politicii, in definitiile lui Max Weber si Nietzsche politica fiind o expresie evidenta a luptei pentru putere.

Hans J. Morgenthau (1904-1980), cel mai important reprezentant al realismului politic, sustinea ca "prin putere se intelege dominatia unor oameni asupra gandirii si comportamentului altor oameni"1. Pornind de aici, el identifica unele caracteristici esentiale pentru acceptiunea realista a puterii si, implicit, a conflictului. Omniprezenta puterii si, prin urmare, a conflictului, este prima. Cea de-a doua pune in evidenta degenerarea puterii in abuz de putere, adesea cu urmari tragice. A treia caracteristica a puterii are ca expresie tendinta sa neconditionat expansionista, care contribuie la intelegerea si explicarea escaladarii conflictelor internationale. A patra caracteristica releva faptul ca puterea si, totodata, scopurile imediate ale partilor angajate in cucerirea ei, in cazul sistemului international ale actorilor implicati in conflict, sunt orientate spre garantarea prestigiului, a suveranitatii si a securitatii nationale. Cea de-a cincea caracteristica reliefeaza tendinta constanta a partilor angajate in lupta pentru putere de a-si disimula scopurile proprii in formule ideologice. Din aceasta cauza, conflictele pentru putere pot fi percepute, uneori, ca fiind conflicte de alta natura sau pseudo-conflicte, desi simpla identificare a cauzei lor reale nu ar trebui sa mai lase loc interpretarilor dubitative.

Schema argumentativa centrala a realismului politic se construieste in baza definitiei lui Hegel, conform careia statul este o totalitate de indivizi si se refera la raporturile dintre indivizi si stat, atat individul, cat si statul fiind entitati percepute in mod analog. Prin urmare, promotorii realismului considera ca suma calitatilor si defectelor omenesti se transmite statului, ca actor in sistemul relatiilor internationale; acesta se compune, la randul sau, din actiunile statelor nationale si consecintele acestor actiuni, cum ar fi, de exemplu, crearea organizatiilor internationale. Ca si individul, statul incearca sa isi asigure securitatea si protectia acumuland putere in detrimentul altor state.

Alaturi de conceptul de putere, conceptul de interes national are o importanta deosebita pentru realismul politic. Interesele nationale se compun din functia de protectie, din suveranitatea nationala si din monopolul folosirii fortei fizice in interior. In timp ce la nivel statal conflictul de putere se desfasoara relativ linistit, la nivel international,  intrucat lipsesc instante regularizatoare atotputernice, universal si unanim recunoscute, conflictul pentru putere se manifesta ca o constanta. Oscileaza intre incercarile de slabire a sistemului international prin anarhizarea acestuia, prin razboi, si perioade de detensionare. Evident, spectrul relatiilor internationale este reconfigurat permanent de politica externa a statelor, determinata de interesele nationale ale acestora, de cultura lor politica si chiar de pozitiile succesive pe care le ocupa in structura sistemului relatiilor internationale. Conflictul apare ca un efort pro si contra unui anumit status-quo, ca un joc la suma nula, castigul de putere al unei parti fiind echivalent cu pierderile de putere ale altei parti. Pornind de la acesti termeni, o rezolvare sau o transformare a conflictului este aproape imposibila. In ultimii ani insa, datorita, in principal, declinului importantei statelor nationale, teoria realista asupra conflictelor se modifica sub impactul teoriilor empiric-analitice despre natura conflictelor internationale.

Complexitatea crescanda a raporturilor internationale, fara a limita interactiunea statelor nationale, conduce la dezvoltari neorealiste, care isi propun sa integreze sistemul si teoria jocurilor intr-o teorie empiric-analitica, insa pragmatic orientata, despre natura conflictelor internationale.

Conform abordarilor neorealiste, propuse de asa-numita Scoala de Politica Internationala de la Mnchen, este vorba de modificarea premiselor principale ale realismului si, in acelasi timp, de continuarea traditiei cercetarii realiste. Astfel, in opozitie cu conceptul de putere, acela de politica dobandeste importanta, intrucat relatiile internationale nu mai sunt cercetate doar ca relatii intre state, ci si ca legaturi intre institutii, cetateni ai diferitelor state si uniuni de state, organizatii, asociatii, trusturi internationale etc. In mod corespunzator, politica este definita prin comportamentul decizional fata de putere, care este acceptat ca fiind capacitatea de impunere, de realizare a obiectivelor formulate de politica. Autorii neorealisti renunta la definirea intereselor nationale prin tendinta lor expansionista. Acestia considera interesele in politica internationala ca fiind "situatii, perceptii si scopuri conditionate de valoarea lor intrinseca, de orientarea spre finalitati concrete a vointei decidentilor, a centrelor de decizie, pentru reglementarea relatiilor externe ale statelor, ale altor sisteme cu alte state sau cu alte sisteme din mediul lor international"2.

Aceasta noua acceptiune a intereselor nationale pune in evidenta legaturile dintre teoria analitica a sistemului relatiilor internationale si neorealism. Pentru a se ajunge la o imagine completa a unui "decupaj" international, neorealismul supune analizei constelatii concrete ale unor situatii politice internationale, din perspectiva teoriilor sistemelor, conducerii si deciziei.

In ciuda cuprinzatoarei reforme teoretice a realismului, neorealismul pastreaza formularile cauzale necesare intelegerii stiintifice; acesta leaga cercetarea de practica politica la nivelul decizional al statului. Conceptul de conflict ramane pe mai departe acelasi, realismul politic abordandu-l unitar ca forma dominanta a relatiilor interstatale, insa nu neaparat faptica si exclusiva. Prin urmare, conflictele datorate unor decizii politice sunt intotdeauna conflicte de putere intre state, vazute ca actori individuali, ceea ce l-a determinat pe Morgenthau sa sublinieze rolul "oamenilor de stat" si al "artei de stat", ca arta de a conduce statul. Din aceasta perspectiva, conflictul nu poate fi inchis, rezolvat, anulat sau transformat, nici macar atunci cand factorii morali si culturali conduc la compromisuri si intreruperi. Practica politica apare aici, mai inainte de toate, ca o forma de motivare a unui comportament orientat spre rationalitatea scopurilor, ceea ce inseamna o cautare si o utilizare a mijloacelor optime in scopul cresterii neconditionate a puterii, exploatandu-se potentialul cunostintelor strategice si istorice.

Teoria neorealista asupra conflictelor proiecteaza un model al politicii (si al politicienilor), care nu seamana cu modelele lui Machiavelli si Clausewitz, dar care se conecteaza atat la realism, cat si la alte curente valorizatoare. Si pentru realisti, si pentru neorealisti pacea si stabilitatea sunt valori supreme, chiar daca, uneori, pentru prezervarea lor, este necesara folosirea mijloacelor de putere. Niciodata, insa, impotriva acestora!

Autorii care s-au preocupat de definirea puterii, in totalitatea manifestarilor ei, au considerat-o ca fiind un fenomen major in sfera relatiilor internationale. In cazuri extreme, puterea se identifica cu utilizarea mijloacelor ei, cu amenintarea sau numai cu etalarea psihologic eficienta a violentei fizice. Totusi, in situatiile in care nu primeaza forta fizica, conform lui Max Weber, puterea poate fi inteleasa ca fiind "capacitatea de a-si putea impune vointa proprie impotriva rezistentei altora, indiferent pe ce anume se bazeaza aceasta rezistenta"3.

Ca manifestari ale fenomenului putere in relatiile internationale sunt luate in considerare conflictul si utilizarea directa a mijloacelor de putere, dar si situatiile in care puterea este introdusa in ecuatie numai intr-o forma latenta, pentru a ameninta interese legitime distrugand, selectiv sau aleatoriu, bunuri si vieti.

Karl. W. Deutsch, precaut, diferentiaza puterea ca fenomen al relatiilor internationale, o defineste ca fiind "capacitatea de a invinge in conflict si de a depasi rezistentele"4. Cu aceasta intelegere a puterii, el nu este departe de Johan Galtung, care aseaza, din punct de vedere conceptual, puterea si forta la acelasi nivel. Teoreticienii principali ai scolii realiste, Hans J. Morgenthau, Georg Schwarzenberger, Edward Hallet Carr, Raymond Aron si, indeosebi in SUA, numerosii lor adepti acorda o atentie deosebita elementului economic al puterii. Din perspectiva lor, din punct de vedere economic, societatea internationala este structurata asimetric, ceea ce determina aparitia unor conflicte majore intre centru si periferie. In conceptia lor, conflictele actuale sunt fundamentate economic si apar intre polii antagonici de putere ai sistemului international. Eliminarea lor este posibila fie prin schimbarea structurii economiei mondiale, fie prin decuplarea periferiei de la piata capitalista dezvoltata. In centrul interesului lor se afla relatiile putere - conflict, ca permanenta provocare pentru politica de securitate si de asigurare a pacii.

In conditiile in care competitia internationala se manifesta pasnic in diferite domenii, este dificil de apreciat puterea statelor in mod absolut. In plus, potentialul de putere al statelor poate fi pus in valoare, poate fi multiplicat printr-o participare activa la reconfigurarea sistemului de relatii internationale actionand din interiorul unor aliante, grupari regionale, comunitati economice etc. Sistemul de coordonate corespunzator nu ramane fara influente asupra raporturilor de putere, astfel incat "interdependentele asimetrice Keohane/Nye) apar intotdeauna ca un caz-regula.

Analistii interdependentelor (Robert Keohane, Joseph Nye, James N. Rosenau, Karl Kaiser, Ernst-Otto Czempiel) au tendinta de a nu mai trata puterea in mod predominat in campul politicii de securitate, ci de a aborda, integral, spectrul in care statele isi exercita influenta sau sunt supuse influentei si constrangerilor exercitate de alte state. Interdependentele naturale, pluriforme, tot mai accentuate, dintre statele care compun sistemul international contemporan au ca urmare cresterea susceptibilitatilor si vulnerabilitatilor individuale, insa, in acelasi timp, maresc sansele actorilor respectivi de a-si promova propriile interese prin influentarea si manipularea comportamentului altor state.

Scoala neorealista distinge cazuri in care influenta unor state asupra altora nu este planificata, deliberata. In consecinta, aceasta nu se concretizeaza prin exprimarea clara a unor obiective a caror realizare este solicitata in mod imperativ. In primul rand, marile state, actionand in interiorul structurilor de putere mondiale, exercita influente asupra celorlalti actori, chiar daca aceste influente nu sunt premeditate si nu au la baza strategii de politica externa formulate explicit. Sunt cunoscute si modalitatile de folosire a puterii, ca si a mijloacelor acesteia. Adesea este suficienta etalarea instrumentelor de forta, asa-numita "diplomatie coercitiva". Alteori, sunt implicate in actiune miscari subterane sau guerile sponsorizate discret, dupa cum pot fi sustinute politic, material si financiar anumite parti angajate, de exemplu, intr-un razboi civil. La fel de bine poate fi declarata propria disponibilitate pentru actiuni militare cu caracter limitat sau nelimitat, desfasurate pana la atingerea obiectivelor urmarite.

In loc de concluzie, iata o estimare a exponentilor scolii neorealiste, care n-ar putea decat sa alimenteze optimismul militarilor ingrijorati de substantialele reduceri ale armatelor moderne! In secolul al XXI-lea, fortele armate, puterea economica, subversiunea si propaganda, alaturi de diplomatia aliantelor, in combinatii nuantate, vor ramane principalele instrumente de putere in sfera relatiilor internationale, folosite, cu detasare, de statele care detin superioritatea si temute de statele aflate in inferioritate.

NOTE

1. Hans J. Morgenthau, citat de Thorsten Bonacker in lucrarea Konflikttheorien (Teoriile conflictului), Opladen, 1996, p. 78

2. Thorsten Bonacker, Konflikttheorien., p. 80.

3. Max Weber, citat de Hans-Peter Schwarz, in lucrarea Friedens und Konfliktforschung (Cercetare asupra pacii si razboiului), Opladen, 1996, p. 352.

 4. Karl W. Deutsch, Die Analyse internationaler Beziehungen. Konzeption und Probleme der Friedensforschung (Analiza relatiilor internationale. Conceptia si problemele cercetarii pacii), Frankfurt 1968, p. 35.

BIBLIOGRAFIE

Thorsten Bonacker, Konflikttheorien. (Teoriile conflictului), capitolul Internationale Konflikte als Machtkonflikte (Conflictele internationale - conflicte pentru putere), Leske si Budrich, Opladen, 1996, pp. 78-90.

Karl W. Deutsch, Wie Konflikte zwischen Staaten entstehen (Cum apar conflictele intre state), in lucrarea "Friedens und Konfliktforschung" ("Cercetare asupra pacii si razboiului"), editata de Peter Imbusch si Ralf Zoll, Opladen, 1996, pp. 417-442.

Hans J. Morgenthau, Eine realistische Theorie der internationalen Politik/O teorie realista a politicii internationale, in lucrarea citata, pp. 337-349.

Hans-Peter Schwarz, Der Faktor Macht im heutigen Staatensystem/Factorul putere in sistemul statal contemporan, in lucrarea citata, pp. 351-375.

<sus>