Confruntarea federalism - cooperare interguvernamentala în procesul constructiei politice a UE

Confruntarea federalism - cooperare interguvernamentala în procesul constructiei politice a UE

La 9 mai 1951, în fata Adunarii Societatii Natiunilor, Robert Schuman dadea citire actului de nastere al procesului de integrare ce a dus la actuala Uniune Europeana. Au rasunat atunci si au devenit celebre cuvintele: “Europa nu se va face dintr-o data si nici printr-o constructie de ansamblu: ea se va face prin realizari concrete, creând mai întâi o solidaritate de fapt.[] Plasarea în comun a productiilor de carbune si otel sub o Înalta Autoritate comuna, într-o organizare deschisa participarii altor state ale Europei[] va asigura imediat stabilirea de baze comune dezvoltarii economice, prima etapa a Federatiei europene, si va schimba destinul acestor regiuni mult timp dedicate fabricarii armelor de razboi []. Prin punerea în comun a productiei de baza si crearea Înaltei Autoritati [] se vor asigura primele baze concrete ale unei federatii europene indispensabila mentinerii pacii.” Concretizata prin cele trei Tratate ale Comunitatilor - CECO, CEE si EURATOM, metoda de integrare propusa (numita metoda comunitara sau Jean Monnet) a salvat practic ideea de Europa, intrata în criza din cauza esecurilor de integrare pe baze politice si a opozitiei între federalisti si confederalisti.

Metoda comunitara în procesul constructiei europene

În urma Congresului de la Haga din 1948, M. Britanie, Franta, Olanda, Belgia si Luxemburg au alcatuit “Comitetul permanent pentru studiul si dezvoltarea federatiei europene”. Europa se lansa astfel într-un efort comun de gasire a celor mai convenabile si totodata eficiente metode de unificare politica. Negocierile purtate au fost dominate de doua curente fundamentale: metoda supranationala, sustinuta de francezi si metoda interguvernamentala, promovata de britanici. Rezultatul a constat în crearea Consiliului Europei - primul organ de cooperare politica în Europa - prin semnarea de catre 10 state, la 5 mai 1949, a Tratatului de la Londra. Cu un Consiliu de ministri cu rol executiv, compus din reprezentantii statelor membre, si cu o Adunare parlamentara consultativa, Consiliul Europei reprezenta o solutie de compromis între interguvernamental si supranational. Din acel moment, cele doua metode au intrat în competitie. Dupa cum diversii oameni politici cu rol important în istoria Europei au aderat la una sau alta dintre conceptii, integrarea politica a înregistrat o evolutie fie spre formula federala, fie spre cea a cooperarii interguvernamentale.

Din punct de vedere politic, ratificarea primului Tratat al Comunitatilor privind CECO are ca semnificatie orientarea Europei spre federalism, chiar daca textul este lipsit de precizie cu privire la finalitatea politica. Înalta Autoritate, formata din 9 membri desemnati  de guvernele statelor membre dar în totala independenta si libertate de actiune si ale caror decizii vor avea titlu executoriu, este o expresie clara a supranationalismului. În aceeasi perioada, optiunea federalista primea însa o puternica lovitura prin esecul planului Pleven. René Pleven, presedinte al Consiliului, propunea în octombrie 1950 un proiect care sa transpuna federalismul partial al lui Schumann în domeniul militar, prin crearea “Comunitatii europene a apararii”. Considerat un atentat la suveranitatea nationala (armata urma sa fie atasata institutiilor politice ale Europei unite si plasata sub comanda unui ministru european responsabil în fata Adunarii europene), proiectul a fost respins si integrarea europeana parea sa intre în criza. Procesul a fost relansat în 1955 la initiativa Benelux de creare a unei piete comune. Comitetul interguvernamental condus de belgianul P.H. Spaak a elaborat un raport ce propunea doua comunitati - CEE si EURATOM; raportul a fost aprobat rapid si a intrat în vigoare la 1 ian. 1958. Cel mai important este indiscutabil Tratatul CEE prin fundamentul juridic pe care l-a asigurat procesului de integrare: institutii cu rol, functii si proceduri proprii.

În planul integrarii politice, CEE a însemnat un pas înapoi fata de CECO. Sistemul institutional era format din patru institutii politice: Adunarea europeana, Consiliul de ministri, Comisia si Curtea de justitie. Primele doua erau expresie a cooperarii interguvernamentale, iar urmatoarele expresie a supranationalismului. Puterile Comisiei ca institutie centrala cu rol executiv erau însa inferioare celor ale Înaltei Autoritati iar esentialul competentelor revenea Consiliului de Ministri ca organ interguvernamental.

Mai târziu, deceniul sapte, caracterizat de succese incontestabile pe calea integrarii economice, a fost definit politic printr-un climat incert si contradictoriu. Primul moment important îl constituie planul Fouchet. La initiativa Frantei, Consiliul de Ministri a decis formarea unei comisii, condusa de Christian Fouchet, pentru elaborarea unui proiect de uniune politica. Sub influenta conceptiei gaulliste, definita sintetic prin “refuzul supranationalitatii”, uniunea politica propusa se prezenta ca o organizatie internationala traditionala, fara personalitate juridica. Uniunea urma sa fie condusa de un Consiliu format din sefii de state si guverne care ar fi decis în unanimitate, o Adunare parlamentara cu rol consultativ si o Comisie politica europeana cu rol tehnic, formata din specialisti. Era, asadar, un proiect pe baza de cooperare interguvernamentala, în care s-a vazut o amenintare pentru structurile Comunitatilor existente. Belgia si Olanda s-au opus si ceea ce se spera a fi sansa unificarii politice a ramas drept “marea ocazie ratata”.

Pe de parte, însa, cel mai cunoscut moment al controversei federalism – cooperare interguvernamentala, un fel de expresie sintetica a confruntarii între cele doua modele privind Europa, îl constituie “criza scaunelor goale”, prima criza institutionala din istoria procesului de integrare. Conflictul a fost generat de propunerea Comisiei de creare a unui sistem de resurse bugetare proprii, necesar finantarii cheltuielilor comune, îndeosebi a celor antrenate de aplicarea Politicii Agricole Comune. Bugetul CEE ar fi urmat sa capete caracteristicile unui buget federal, Comunitatea având rolul de administrare, în conformitate cu prevederile Tratatului. În plus, se cerea o întarire a rolului Parlamentului care ar fi trebuit sa participe la procedura bugetara. Propunerea a aparut într-o faza în care tarile membre se pregateau sa intre în ultima etapa a perioadei de tranzitie, perioada în care ar fi urmat sa treaca la votul cu majoritate calificata în Consiliul de ministri, în locul regulei unanimitatii - expresia cea mai sigura a intangibilitatii suveranitatii nationale. Franta a refuzat si s-a retras de la masa negocierilor, blocând luarea deciziilor în Consiliu. Franta a revenit în ianuarie 1966 prin asa numitul “compromis de la Luxemburg”: pentru domeniile ce cadeau sub incidenta votului majoritar, daca o tara invoca un interes foarte important, “discutiile trebuiau sa continue pâna se gasea un acord unanim”. Exceptia a devenit regula pâna la Actul unic (1986), majoritatea deciziilor în Consiliu luându-se în unanimitate. Compromisul de la Luxemburg a confirmat înca o data ca integrarea era un proiect cu pretentii federaliste, realizat prin cooperare interguvernamentala. Rolul esential revenea statelor membre si orice încercare de accentuare a caracterului supranational al Comunitatilor era aspru penalizata. Europa trebuia sa apartina europenilor si institutiile supranationale nu puteau fi deasupra statelor nationale.

Deceniul opt a relansat procesul integrarii politice prin Decizia Consiliului din aprilie 1970 de înlocuire a contributiilor nationale la bugetul comunitar prin sistemul resurselor proprii. Era indiscutabil un succes al federalistilor, al principiilor fondatoare: institutii comune, independente, cu structuri si mijloace proprii. Extinderile au întarit însa grupul tarilor puternic atasate intereselor nationale. Frantei s-au adaugat M. Britanie, Danemarca si Grecia. În Consiliu, unanimitatea devenise o regula, iar în 1974 s-a creat Consiliul european care a devenit institutia politica decisiva în constructia Europei. Consiliul european este o structura interguvernamentala care orienteaza si coordoneaza actiunile statelor membre, respectând responsabilitatile institutiilor comunitare. Balanta s-a înclinat, astfel, spre interguvernamental. Ca o compensatie, s-au extins competentele Parlamentului în procesul decizional, întarindu-se astfel segmentul federativ pentru a crea un echilibru între dimensiunea supranationala si cea interguvernamentala. În acelasi sens au contribuit mai târziu Actul unic European (1987) si Tratatul de la Maastricht (1992).

Rezulta ca integrarea europeana a evoluat printr-un proces conflictual axat pe cuplul supranational-interguvernamental, având drept consecinta în plan practic un dualism institutional acuzat astazi ca fiind cauza ”slabiciunilor” Europei politice. Dorinta europenilor de a crea o uniune europeana s-a lovit mereu de o anume ambiguitate cu privire la definirea formei acesteia, practic la finalitatea procesului de integrare. Formula ”Statele Unite ale Europei”, lansata cu mult timp în urma de catre Victor Hugo, a coalizat energiile în directia constructiei politice a Europei unite în primii ani postbelici. A fost însa rapid abandonata în favoarea unor formule mai suple - ”Europa natiunilor”, ”Europa popoarelor”, ”Europa cetatenilor”, ”Federatia europeana”, fara însa un efort de definire a formei si a modului de realizare. Tratatele s-au limitat la a preciza ca tarile semnatare îsi propun ”o uniune tot mai strânsa între tarile membre”. Ambiguitatea conceptuala s-a transmis si în planul actiunilor, ducând la frecvente crize în planul integrarii politice. Proiectul european a beneficiant însa de un element de continuitate – metoda functionalista. A integra prin economic, cu pasi marunti, într-un model de cooperare care sa permita accentuarea interdependentelor si dezvoltarea solidaritatii, altfel spus, „învaluirea politicului printr-o strategie economica de crestere functionala”. în baza unei logici cumulative de integrare si respectând ritmul de evolutie specific fiecarui stat membru constituie esenta metodei functionaliste, comunitare.

Metoda comunitara a permis, indiscutabil, progrese pe calea aprofundarii integrarii europene si orientarea, astfel, a proiectului european în directia unificarii politice. Plasarea în comun a productiei de carbune si otel, apoi a energiei atomice, crearea pietei comune, moneda unica au pus, pas cu pas, bazele constructiei politice a Europei si au mentinut viu interesul pentru adâncirea gradului de integrare între tarile membre. Cu toate acestea, fiecare etapa de progres pe calea integrarii economice nu a fost posibila decât printr-o vointa politica ferma.

Este suficient sa ne amintim de „compromisul de la Luxemburg” (1965) care a permis depasirea primei crize institutionale, Acordul de la Fontainbleau (1984) care a asigurat depasirea poate a celei mai grave crize bugetare, Actul Unic European (1987) care a relansat procesul de realizare a pietei interne si de adoptare a monedei unice. Economicul s-a dovedit insuficient pentru a stimula statele participante sa parcurga etapele unei integrari depline, în asa fel încât, integrarea politica sa fie doar consecinta ultima a logicii cumulative de integrare.

De altfel, proiectul european este un proiect politic, în care economicul nu joaca decât rolul de instrument. Ideea europeana nu a decurs dintr-o filosofie materialista, cantitativista, ci este mai curând de esenta filozofica, idealista. Este suficient sa citim art. 2 al Tratatului de la Maastricht: ”Misiunea Comunitatii este ca [] sa promoveze o dezvoltare armonioasa si echilibrata a activitatilor [] o crestere durabila si neinflationista care sa respecte mediul [], un nivel înalt al ocuparii fortei de munca si al protectiei sociale [..] coeziunea economico-sociala si solidaritatea între statele membre.” În plus, daca ne gândim la argumentele fondatorilor, Europa Unita s-a construit politic în jurul obiectivului securitatii si pacii pe continentul european si din dorinta de a se mentine pe scena politica a lumii ca leagan al culturii si civilizatiei moderne. Astazi, dupa ce procesul de integrare europeana a avansat atât de mult din punct de vedere economic, obiectivul initial îsi pastreaza forta de atractie si mentine în joc natiuni cu puncte de vedere diferite asupra finalitatii integrarii.

Nivelul ridicat de prosperitate, solidaritatea antrenata prin metoda comunitara de integrare, modelul social promovat de europeni si extrem de atractiv într-o lume aflata în plina criza a valorilor morale, plasata sub ”domnia cantitatii”, sunt puncte de sprijin, repere valorizante pentru sustinerea procesului de integrare. Dar, daca metodei comunitare îi revine meritul de fi salvat ideea de Europa unita, în prezent, ea se dovedeste incapabila, cel putin din anumite perspective, sa se constituie în suport ”tehnic”, metodologic, pentru unificarea politica.

Adeptii unei uniuni sub formula federativa sunt de parere ca se impune un salt în planul metodei de la functionalism la politic. Functionalismul s-a dovedit eficient pentru etape intermediare de integrare economica, un numar relativ redus de tari si cu niveluri, în general, apropiate de dezvoltare economica. Dar, utilitatea lui în planul integrarii politice si al democratizarii Europei s-a dovedit a fi limitata. Acolo unde tarile membre au considerat ca le este mai favorabil, au refuzat participarea la un mecanism de integrare (spre exemplu, moneda unica, Europa sociala, spatiul Schengen), ducând la o Europa cu geometrie variabila. Într-un anume fel, tocmai aceasta flexibilitate a facut posibil acordul politic al atâtor tari cu optiuni si interese divergente de avansare pe calea integrarii economice. În acelasi timp, însa, o diferentiere din ce în ce mai puternica, pe masura aprofundarii integrarii si a extinderii, pe fondul limitelor sistemului institutional comunitar actual, risca sa se transforme într-un factor de dezintegrare. Deja, metoda comunitara a permis o accelerare a procesului de integrare economica, provocând un decalaj fata de integrarea politica. Europa economica a evoluat catre cel mai ridicat nivel de integrare – uniune monetara, cu un numar impresionant de politici comune, fara o reforma institutionala. Conceput

Este evident ca, pentru a evita diluarea într-o simpla zona de liber schimb, înainte de a se extinde, Uniunea trebuie sa devina puternica, dotata cu mecanismele si instrumentele necesare gestionarii unui ansamblu de peste 500 milioane de locuitori, sisteme economice, sociale, politice, culturale diferite, într-o lume supusa tot mai puternic competitiei globale. În fata provocarii unei extinderi rapide, Uniunea are drept singura solutie pentru a evita diluarea într-o simpla zona de liber schimb sau cel mult o piata comuna, trecerea în ultima etapa a integrarii – unificarea politica printr-o reforma fundamentala la nivel conceptual si institutional.

Problema este însa de a defini uniunea politica si de a gasi cea mai potrivita formula pentru o Europa extinsa în asa fel încât sa se conserve realizarile de pâna acum si sa se mentina capacitatea de actiune a Uniunii pe scena politica a lumii.

20 Joschka Fischer, De la Confédération a la Fédération: réflexion sur la finalité de

Scenarii politice europene

La 11 decembrie 2000, Conferinta interguvernamentala de la Nice a lansat oficial dezbaterile asupra perspectivelor politice ale Uniunii Europene prin adoptarea Declaratiei cu privire la viitorul Uniunii. Declaratia propunea ca dezbaterile sa aiba loc în jurul a patru teme prioritare: delimitarea competentelor între Uniune si statele membre; definirea statutului ”Cartei drepturilor fundamentale” proclamata la Nice; simplificarea tratatelor; definirea rolului parlamentelor nationale în arhitectura institutionala europeana. La 15 decembrie 2001, Consiliul european de la Laeken a adoptat ”Declaratia asupra viitorului Uniunii Europene”, afirmând ca Uniunea are nevoie de o noua conceptie, adaptata extinderii si capabila sa faca fata dublei provocari: pe plan intern, limitele sistemului institutional, acuzat de lipsa de transparenta, eficacitate si reprezentativitate democratica si pe plan extern, un mediu tot mai mondializat, aflat în cautarea unui nou echilibru. Europa îsi doreste un rol de prim plan, stabilizator, pe masura trecutului sau istoric, si a valorilor pe care le-a transmis umanitatii, ”o Europa comunitara clara, transparenta, eficace si democratica, respectând specificitatile nationale si regionale, capabila sa gaseasca solutii si sa-si asume responsabilitati în rezolvarea unor probleme concrete, îndeosebi asigurarea cadrului pentru o calitate mai buna a vietii”. Dincolo de cuvinte, ideea centrala a Declaratiei este ca ”Europa” nu mai poate functiona ca pâna acum. Metoda comunitara si sistemul institutional bazat pe cei trei piloni – unul comunitar – Piata Comuna – si doi interguvernamentali - politica externa si de securitate si afacerile interne si justitia - au permis evolutia integrarii într-un proces cu un numar redus de state si într-o perioada în care nivelul de integrare a fost relativ redus. În prezent, tarile membre se afla deja în faza unificarii monetare, iar Uniunea trebuie sa-si asigure mijloacele necesare integrarii în aceasta faza si a tarilor candidate, fara riscuri de dezintegrare prin disfunctionalitate.

În acest scop, se impune cautarea unor solutii pentru:

- asigurarea celei mai bune definiri si repartitii a competentelor comunitare.

Uniunea este deseori acuzata ca face prea mult în unele domenii si prea putin în altele. Aplicarea eficace a subsidiaritatii va permite, prin renationalizari ale unor politici si transfer de competente în cazul altora, o delimitare clara între competentele exclusive ale Uniunii, cele exclusive ale statelor si cele împartite între stat si Uniune. Dificultatile vin mai ales din gradul foarte ridicat de integrare si disparitatile structurale care impun o coordonare a politicilor economice si politici comune care sa mentina un nivel minim de coeziune economico-sociala în spatiul european; acestea se vor amplifica prin extindere, având în vedere cresterea disparitatilor si capacitatea redusa a tarilor candidate de aplicare a acquis-ului comunitar;

- simplificarea instrumentelor si mecanismelor de integrare. Tratatele europene au modificat si complicat sistematic esafodajul tehnic al integrarii: politici comune, armonizare, recunoastere mutuala, coordonare, subsidiaritate, reglementari, directive, etc. Acum problema e de adaptare a acestora la o Europa probabil de peste 30 de membri si de crestere a eficientei în aplicare, în asa fel încât sa asigure functionalitatea sistemului comunitar într-o uniune politica;

- conferirea de mai multa democratie, transparenta, eficacitate Uniunii. În acest scop, sunt necesare modificari de profunzime la nivelul sistemului institutional care sa amelioreze eficacitatea procesului decizional si a functionarii institutiilor prin: întarirea autoritatii si eficacitatii Comisiei, a rolului Parlamentului european si a celor nationale, a rolului Presedintelui Comisiei, apropierea proiectului european de cetatean;

- elaborarea unei Constitutii care sa confere mai multa legitimitate Uniunii.

În prezent, Uniunea dispune de o ”Constitutie” formata din tratatele de baza. Extrem de complicate, acestea trebuiesc facute mai lizibile pentru cetateni si incluse într-un document ”constitutional” propriu-zis. Strict tehnic, Uniunea nu poate avea Constitutie fara a fi un stat federal, daca avem acceptam ca o Constitutie este legea fundamentala a unui stat suveran, ceea ce nu e cazul UE. Un concept mai flexibil ar fi cel de ”tratat constitutional” care ar conserva suveranitatea nationala, cuprinzând doar aspectele constitutionale ale tratatelor si, eventual, Carta drepturilor fundamentale. Perspectivele elaborarii unei constitutii depind însa de ”forma”politica pe care o va avea Uniunea europeana: stat federal, federatie de natiuni sau o combinatie originala de stat federal si confederatie care sa permita o evolutie a procesului de integrare conforma cu optiunile particulare ale tuturor tarilor membre.

Pentru a da impulsul necesar accelerarii dezbaterilor asupra temelor de mai sus, Consiliul de la Laeken a convocat ”Conventia asupra viitorului Europei”. Conventia a fost lansata la 1 martie 2002, a fost însotita de un Forum de dezbateri la nivelul socitatii civile si a avut rolul de a pregati un document final care sa includa diferitele optiuni si recomandari cu privire la Europa politica.

Doua optiuni fundamentale au dominat în dezbaterile care au avut loc în special la nivel politic înalt: metoda franceza – interguvernamentala si metoda germana – federala, inspirata din federalismul german.

Metoda confederala urmareste mentinerea natiunii ca perimetru optim al dezvoltarii civilizatiei europene într-un model european de integrare politica flexibil si eficient. Ideea este de a crea o Europa a natiunilor suverane, nu un super – stat european, care sa conserve statul natiune cu traditiile sale culturale si democratice. In acest scop, noua arhitectura europeana trebuie sa introduca elemente de flexibilitate în cadrul oferit de ”cooperarea întarita”. J. Delors propune, spre exemplu, operarea unei distinctii între o Uniune fundamentata geopolitic si o avangarda deschisa organizata su forma unei federatii la care s-ar alatura UE. Uniunea ar ramâne un simplu spatiu de libera circulatie (cele patru libertati) cu un minim de reglementari necesare asigurarii convergentei nationale si regionale. Sistemul institutional ar trebui conceput în asa fel încât sa conserve factorul national si, astfel, specificitatea europeana. Metoda de integrare ar fi cea comunitara, pe fondul unei reforme institutionale care sa eficientizeze mecanismele decizionale si sa apropie Uniunea de cetateanul european. Un numar redus de state si-ar putea asuma dimensiunea federala, având în vedere progresele obtinute pe calea integrarii si optiunea politica pentru un sistem de organizare cu importante limitari ale suveranitatii nationale. La baza federatiei ar sta un tratat ad-hoc si nu o Constitutie, federatia urmând sa fie reprezentata în Uniune, dar cu o anume separatie instutionala (Consilii diferite, Parlamente diferite). Ideea nu este noua. În 1994, a fost prezentat în Bundestag un memorandum în care era propusa promovarea unei integrari accentuate doar pentru un numar redus de state care ar putea si, în acelasi timp, si-ar dori sa evolueze mai rapid catre uniunea politica. Constituirea unui nucleu dur ar reprezenta pentru celelalte state membre un punct de atractie si, treptat, tarile interesate ar putea sa i se alature. Practic, Europa nucleului dur sau a cercurilor concentrice ar fi o solutie temporara de compromis care sa permita o accelerare a procesului de unificare politica. Britanicii îmbratiseaza optiunea confederala, dar se opun ideii avangardei. Ei nu exclud cooperarea întarita dar apelul la aceasta nu ar trebui sa introduca diferente esentiale de ritm în integrare, generate de eterogenitatea Europei extinse. Este clar însa ca, aplicarea acestui principiu ar echivala cu o încetinire de ritm, daca nu chiar cu o diluare a gradului de integrare, având în vedere eterogenitatea economico-sociala si politica pe care o va induce Uniunii urmatoarea extindere. Ca reforma institutionala, britanicii propun o serie de masuri care sa întareasca dimensiunea confederala: a doua camera parlamentara formata din reprezentanti ai parlementelor nationale, un Consiliu mai activ structurat pe trei domenii (finante si economie, afaceri externe si aparare, justitie si afaceri interne), o Comisie cu responsabilitati strict tehnice, un Parlament european cu functie predominant de control democratic.

Metoda germana consta în adoptarea unui federalism construit pe împartirea suveranitatii între Europa si statul natiune si conservând diversitatea culturilor politice si opiniilor publice nationale. Din punct de vedere functional, Joschka Fisher propune un Parlament bi-cameral care sa reprezinte atât Europa statelor nationale, cât si Europa cetatenilor; un executiv puternic, format fie prin transformarea Consiliului european în guvern, fie pe structura actualei Comisii dar cu alegerea directa a Presedintelui acesteia; un tratat constitutional care sa reglemteze cu precizie repartitia competentelor între federatie si statele nationale, lasând însa federatiei doar domenii esentiale ale suveranitatii. Europa politica ar fi în aceasta viziune o federatie aflata la jumatatea drumului între stat national si stat federal, o federatie a statelor si cetatenilor, conservând statul national. Metoda de integrare va trebui sa permita o diferentiere a participarii tarilor membre la proiectul european, conforma cu ritmul propriu de evolutie în plan economic, social, politic, dar având grija ca aceasta diferentiere sa nu duca la o pierdere a identitatii europene si la o incoerenta care sa blocheze procesul de integrare.

O sinteza a propunerilor politicienilor si teoreticienilor integrarii în legatura cu perspectivele Europei politice ne permite sa conturam trei solutii posibile:

- solutie minima confederala

o solutie medie, pe structura Europei comunitare, mentinând dualismul

- structural federalism – interguvernamental; o solutie maximala, prin formarea unei federatii.

În prima varianta, tarile membre ar participa la o zona de liber schimb care, având în vedere gradul deja ridicat de integrare economica, ar prezenta mai curând caracteristicile unei piete comune. Solutia ar conserva suveranitatea nationala, relatiile derulându-se pe baza cooperarii interguvernamentale. Riscurile anticipate tin de efectele negative ale concurentei interne si externe asupra economiilor slab competitive. Neparticiparea acestora la politicile comunitare le-ar priva de mecanismele de protectie si sprijin (politica de coeziune, politica sociala, politica agricola) într-o lume supusa procesului liberalizarii globale, cu impact dur asupra ocuparii si nivelului veniturilor.

A doua solutie ar presupune în primul rând o simplificare a Tratatelor si reformarea sistemului institutional (pentru a face fata monedei unice si extinderii) si realizarea unui echilibru între cei trei piloni: Comunitatea, CIG pentru politica externa si de securitate comuna si CIG pentru afaceri interne si Justitie. Practic, integrarea europeana s-ar „opri” la stadiul unei uniuni economice si monetare, functionând pe principiul geometriei variabile, prin obisnuitele „derogari”(în domeniul monetar, social, de mediu, agricol) incluse în tratate.

Transferul de suveranitate ar ramâne totusi ridicat, mai ales pentru tarile participante la pilonul comunitar. Gradul ridicat de integrare ar obliga la continuarea armonizarii si convergentei politicilor guvernamentale, limitând marja de actiune la nivel national, în conditii de transfer a dezechilibrelor în toate tarile membre prin existenta zonei de liber schimb. O astfel de perspectiva prezinta însa serioase riscuri de dezintegrare prin disfunctionalitate într-o Uniune de 27-30 de membri. Schema clasica, folosita de Comunitate pentru extinderile anterioare, presupune o aderare diferentiata, evolutiva, strict corelata cu posibilitatile tarilor candidate de participare la diferitele etape ale integrarii si cu capacitatea de absorbtie pe plan intern. Concret, s-ar induce ritmuri diferite de integrare fiecarei candidate, în functie de performantele economice si de dorinta de participare la politicile Uniunii. Tratatul de la Maastricht a creat bazele acestei integrari diferentiate, prin introducerea perioadelor de tranzitie si a derogarilor.

Metoda ar conduce spre o Europa cu 'geometrie variabila', în care fiecare tara ar participa la acele politici pentru care este pregatita si/sau pe care le considera ca fiind conforme cu propriile interese. O astfel de strategie are avantajul fexibilitatii, dar exista riscul major ca regulile de baza ale 'jocului comunitar' sa se schimbe. Derogarile tranzitorii s-ar putea prelungi, producând distorsiuni în functionarea pietei interne si antrenând costuri ridicate de ajustare sau s-ar putea transforma în regula a procesului de integrare, diminând natura comunitara a Uniunii. Din punct de vedere institutional, nivelul comunitar de decizie ar slabi, pilonul comunitar diminându-si forta. Daca, însa, principiul geometriei variabile ar fi aplicat ca solutie tranzitorie si în conditiile unui ritm de extindere corelat cu evolutiile interne ale Uniunii si cu performantele tarilor candidate, metoda poate asigura o evolutie a procesului de integrare europeana spre uniune politica.

Solutia maximala poate fi conceputa atât în varianta franceza, cât si în varianta germana. Metoda comunitara adaptata si extinsa la pilonii inerguvernamentali, strategia cooperarii întarite, derogarile, perioadele de tranzitie, nucleul dur pot fi folosite combinat printr-o adaptare continua în asa fel încât sa permita unificarea politica într-o formula flexibila conservând statul national.

Reusita unificarii politice depinde însa de modul în care proiectul european va fi apropiat de cetatean, de masura în care acesta se va regasi în proiectia politica. Amplificarea pluralismului cultural prin extindere, pe fondul lipsei sentimentului de apartenenta la o identitate europeana, risca sa amplifice diferentele de opinii si asteptari legate de viitorul Europei. O Uniune puternica este strict conditionata de stabilirea unei limite a extinderii, ca si a aprofundarii. În acest sens, un sprijin poate fi gasit în sentimentul de apartenenta la un spatiu comun de valori care trebuie aparat mai presus de contradictiile de interese între natiunile membre si costurile pe termen scurt. Accentul pus pe solidaritate si coeziune economicosociala are tocmai rolul de a crea bazele unei unitati în diversitate, diversitate pe care popoarele europene doresc sa o pastreze. Sunt pregatiti însa europenii sa accepte ideea de apartenenta la o identitate europeana si în numele acesteia sa accepte costurile aprofundarii si ale extinderii?

Viitorul politic al Uniunii europene tine de modul în care cetatenii vor fi cuceriti de ideea de a apartine unei noi identitati si de a participa la un proces, poate costisitor din punct de vedere material pe termen scurt, dar nobil si garantând o lume mai buna pe termen lung. O Europa puternica nu se va construi fara sentimentul de apartenenta si de identitate comuna.

Întrebari si exercitii pentru verificarea cunostintelor

1. Ce întelegeti prin identitate europeana si ce rol are acest concept în definirea perspectivelor unficarii europene?

2. Analizati proiectele de unificare a Europei prezentate pe scurt în text si încercati sa determinati scopuri, factori, principii si instrumente de realizare a proiectelor de unificare?

3. Ce rol au jucat factorii politici în demararea procesului de integrare europeana?

4. Ce metode de integrare s-au confruntat în procesul unificarii europene si care  este obiectivul final al integrarii?

5. Care sunt cele mai importante momente în istoria eforturilor de coalizare a energiilor în directia acordului pentru realizarea unei Comunitati europene?