Definirea termenului de "securitate" si evolutia lui

Etimologic, "securitate" vine din latinescul "securitas, securitatis" iar in Dex-ul limbii romane este definita ca fiind faptul de a fi la adapost de orice pericol; sentiment de incredere si de liniste pe care il da cuiva absenta oricarui pericol.. Tot in Dex intalnim si termenul de securitate colectiva care face referire la starea relatiilor dintre state, creata prin luarea pe cale de tratat a unor masuri de aparare comuna impotriva unei agresiuni.

Etimologia notiunii isi are radacinile in Imperiul Roman, in perioada domniei imparatului Hostilian - 250 d.Hr. Zeita care asigura protectia si bunastarea imperiului se numea Securitas, inteleasa ca 'libertate in fata amenintarii'.[2]

Studiul Relatiilor Internationale ca disciplina academica isi are originea inca din perioada de dupa Primul Razboi Mondial, cand teoreticieni din diferite domenii au incercat sa explice cauzele dezastrului. Declansarea celui de Al Doilea Razboi Mondial a constituit momentul in care Relatiile Internationale se imbogatesc si, implicit si domeniul Studiilor de Securitate, iar perioada sfarsitului Razboiului Rece a coincis in campul academic cu o crestere tot mai mare a cercetarilor in acest domeniu. Este vorba de o stiinta a identificarii riscurilor, amenintarilor la adresa unui (unor) obiecte de referinta si a gasirii de remedii. Securitatea se defineste prin cei doi parametri logici - pentru cine (beneficiarul) si contra cui/ce (factorul perturbator). Spre a putea formula asemenea politici ale securitatii este nevoie intai de toate de a identifica cine va fi beneficiarul lor. De regula se indica "statul", apoi "comunitatea" si "individul" dar si valorile si principiile de la care o grupare umana se revendica.     

Cei mai importanti teoreticieni in definirea securitatii sunt Barry Buzan, Ole Waever, Morten Kelstrup, Pierre Lemaitre. Acestia considera ca securitatea este un concept contestat, uneori ambiguu, alteori confuz, adesea supralicitat sau sublicitat. Exista un consens in ceea ce priveste existenta sentimentului de siguranta fata de amenintari la adresa unor valori fundamentale (atat pentru indivizi, cat si pentru grupuri), dar si un dezacord major in privinta cui ar trebui sa i se acorde o atentie prioritara: securitatii individuale, nationale sau internationale. Securitatea este unul dintre acele concepte care capata un continut diferit in fiecare epoca istorica.

In sensul traditional, securitatea a fost asociata cu puterea militara. Dupa 1990 si 11 septembrie 2001, securitatea este extinsa catre domeniile politic, economic si societal. Se trece astfel de la amenintari la vulnerabilitati si riscuri de securitate si rezulta un domeniu larg, complex, ce trebuie definit, sistematizat si operationalizat.

Abordarea traditionala a studiilor de securitate in cursul sec. XIX-XX pune un accent deosebit pe puterea militara a statului. Securitatea este inteleasa ca arta militara, pentru ca razboiul este, la randul sau, inteles ca o functie principala si permanenta a statului. Pacea este perceputa ca o stare intermediara intre razboaie, starea "naturala" fiind cea de razboi.

O astfel de definitie a securitatii este data de Stephen Walt, unul dintre teoreticienii realisti. Ea accentueaza capabilitatile militare, folosirea si controlul fortelor armate de catre state. Conform lui, securitatea este echivalenta cu pacea si prevenirea conflictului prin mijloace militare ( politici de descurajare, aparare, non-ofensiva etc.). potrivit definitiei data de Walt, este articulata o pozitie stat-centrica si este restrictionata aplicarea securitatii la domeniul militar.

Asadar, in abordarea traditionala a secolului al XIX-lea, securitatea unui stat se putea obtine numai printr-o pregatire permanenta pentru razboi. Faptul ca educatia militara se adresa indeosebi elitei iar o buna parte a elitei se ocupa numai de administrarea chestiunilor legate de razboi si pregatirea razboiului, domeniul a fost denumit arta militara. Practic, educatia specifica, inspiratia marilor comandanti, devotamentul si disciplina trupelor, conducerea operatiilor concurau la punerea in aplicare a principiilor artei militare pentru obtinerea victoriei in razboi si asigurarea, in acest fel, a securitatii.

Mai tarziu, cand tehnologia avansata si managementul au patruns in afacerile militare, victoria in razboi a depins mai putin de educatia si inspiratia comandantilor si mai mult de planificarea statelor majore si precizia echipamentelor.

In secolul al XX-lea, securitatea este subsumata domeniului studiilor strategice indeosebi dupa 1945. In contextul Razboiului Rece, a confruntarii Est - Vest si a cursei inarmarilor, in care inarmarea nucleara a jucat rolul principal, securitatea a fost inteleasa ca echilibrul fragil al arsenalelor militare ale celor doua parti.

Perioada 1945-1990 poate fi considerata perioada de apogeu a securitatii inteleasa ca putere militara. Nivelul arsenalelor militare atins de cele doua superputeri - Uniunea Sovietica si Statele Unite - a fost atat de ridicat, incat, in caz de razboi, putea duce la distrugerea intregii omeniri.

Pentru managementul Razboiului Rece, perioada in care dimensiunea militara este dominanta, a fost dezvoltat domeniul studiilor strategice. Barry Buzan defineste studiile strategice ca ocupandu-se "in mod esential de impactul tehnologiei militare asupra relatiilor dintre state".      Acest prim plasament al studiilor strategice ne arata apartenenta lor la scoala realista a relatiilor internationale, ale carei premise teoretice sunt construite pe ipoteza sistemului international anarhic, asa cum voi arata in Sectiunea 3.

Robert Osgood (1967), unul dintre reprezentantii scolii realiste spune ca in sistemul international, "forta trebuie sa fie un instrument esential al politicii internationale in conditii de anarhie, asa cum alegerile sunt pentru politica interna in conditiile unei democratii organizate".

De asemenea, Michael Howard (1970), argumenteaza ca      "forta este un element ineluctabil in relatiile internationale, nu din cauza unei tendinte umane inerente de a o utiliza, ci pentru ca exista posibilitatea utilizarii ei. De aceea, forta trebuie descurajata, controlata si, daca orice altceva esueaza, utilizata cu masura si restrangere". Howard defineste chiar una dintre chestiunile cele mai spinoase ale relatiilor internationale, anume "cei care renunta la utilizarea fortei, ajung la mila celor care nu renunta la ea".

Acesta viziune se incadreaza in unul dintre curentele filosofiei occidentale, cu radacini inca in Evul Mediu avand in vedere una dintre maximele filosofului Spinoza care spune "Fiecare are atata dreptate in lume dupa cata forta are".

Caracteristicile mediului, precum anarhia sau competitivitatea, fac din asigurarea securitatii o prioritate absoluta pentru orice stat, care cauta sa-si maximizeze sansele de a face fata unei eventuale amenintari. In abordarea traditionala a securitatii, cresterea securitatii unui actor inseamna, de multe ori, diminuarea securitatii altuia. In perioada Razboiului Rece, dezvoltarea unei tehnologii militare avansate de catre una dintre superputeri genera o stare de inferioritate militara celeilalte superputeri. Acesta situatie a fost descrisa in studiile de securitate ca "dilema securitatii". Robert Jervis, da o definitie a dilemei securitatii si spune ca aceasta se produce atunci cand "multe dintre mijloacele prin care un stat incearca sa-si sporeasca securitatea conduc la diminuarea securitatii altor state". Aceeasi definitie o da si John Hertz. Pentru el, dilema consta in faptul ca incercarile de asigurare a securitatii unui stat genereaza insecuritate pentru alti actori, care, la randul lor, isi cauta propria securitate.

In sistemul international, statele se confrunta cu o stare de nesiguranta greu de evitat datorita pregatirilor militare facute de catre alte state. Este greu de stabilit daca toate aceste pregatiri sunt intreprinse pur si simplu pentru propria lor aparare sau daca ele fac parte dintr-un proiect mult mai agresiv. Deoarece aceasta incertitudine este de nerezolvat, statele raman cel mai adesea neincrezatoare in relatiile dintre ele. La radacina dilemei de securitate stau, neincrederea si teama. In schimb, daca neincrederea este reciproca, poate rezulta foarte bine un ciclu dinamic "actiune-reactiune", apt sa ridice temerile ambelor parti la cote mai inalte. Statele isi vor pregati instrumentul militar pentru protejarea propriilor interese. Inarmarea unui stat antreneaza astfel inarmarea celorlalte. Ca urmare, insecuritatea va alimenta viitoarea insecuritate, cu posibilitatea mereu actuala ca lucrurile sa degenereze intr-un conflict armat.

Are loc astfel ceea ce specialistii relatiilor internationale denumesc "fenomenul de spirala"/ "spirala inarmarilor": cu cat un stat se orienteaza mai mult catre cresterea securitatii, cu atat celelalte state se simt mai amenintate si iau masuri proprii de crestere a securitatii.

Am vorbit mai sus de definitia traditionala data securitatii. Abordarea clasica, traditionala, in termenii strict militari ai securitatii devine incompleta si uneori contraproductiva intr-o lume in continua schimbare. Ea nu recunoaste ca cele mai mari amenintari      la adresa supravietuirii statelor nu sunt cele militare, ci cele ambientale, sociale si economice. Sfarsitul Razboiului Rece a insemnat incetarea amenintarilor clasice in perimetrul european. Largirea sferei de cuprindere a termenului de "securitate" propusa in anii '90      evidentiaza in primul rand dimensiunea non-militara a securitatii. Riscurile ecologice, crima organizata internationala, traficul de droguri, terorismul, migratia internationala, incalcarea drepturilor omului, epidemiile si saracia sunt considerate cele mai importante amenintari ale securitatii statelor si societatii internationale. Aceasta perspectiva poate fi caracterizata drept trecerea de la "securitatea nationala" la "securitatea umana".

Barry Buzan, in studiul sau , Popoarele, statele si teama, marcheaza cea mai pregnanta regandire a problematicii securitatii. El afirma ca abordarea securitatii doar din punct de vedere al dimensiunii militare, promovata in timpul Razboiului Rece, nu a facut altceva decat sa prejudicieze dezvoltarea conceptului. Din acest motiv, sfera sa de cuprindere a fost largita prin introducerea in analiza a noi dimensiuni ale securitatii. El identifica cinci sectoare ale securitatii, cu obiecte de referinta diferite, in functie de ceea ce este amenintat. Alaturi de sectorul militar, ce are in vedere statul, se mai afla unul economic (ce priveste firme, economii nationale sau chiar mai largi), politic (cu privire la regim sau la principiul constitutiv al statului), societal (identitatea comunitatilor) si al mediului. Securitatea militara priveste jocul la doua nivele al capabilitatilor ofensive si defensive ale statelor si perceptia statelor relativ la perceptiile fiecaruia. Securitatea politica vizeaza stabilitatea organizationala a statelor, a sistemelor de guvernare si a ideologiilor care le confera legitimitate. Securitatea economica priveste accesul la resurse, piete si capital necesare pentru a sustine nivele acceptabile de bunastare si putere a statului. Securitatea societala priveste sustenabilitatea, in conditii de evolutie acceptabile, a pattern-urilor traditionale ale limbii, culturii si religiei, precum si a obiceiurilor si identitatii nationale. Securitatea mediului priveste mentinerea biosferei locale si globale ca suport esential de care depind toate celelalte activitati umane. Aceste cinci sectoare nu opereaza separat unele de altele. Fiecare defineste un aspect important in cadrul problemei securitatii si o cale de ordonare a prioritatilor, dar toate sunt legate impreuna printr-o retea puternica de legaturi" [7]

Toate cele cinci dimensiuni sunt la fel de importante pentru realizarea starii de securitate si, mai mult, ele interrelationeaza. Astfel, dimensiunea politica vizeaza atat relatia dintre stat si cetatenii sai, cat si relatiile internationale ale statului respectiv. Dimensiunea economica are in vedere fundamentarea economica a puterii militare, dar si componenta pur economica a securitatii la toate nivelurile sale, cu accent pe cel individual. Acest ultim nivel este si cel vizat de dimensiunea sociala a securitatii: securitatea statului este extrem de importanta, insa nu poate fi realizata fara a avea la baza securitatea indivizilor. In fine, dimensiunea ecologica, o problema mai nou aflata in studiu, include trei aspecte ce nu pot fi ignorate: problemele de mediu cauzate de razboi, resursele naturale a caror posesie sau control poate naste dispute internationale si catastrofele naturale.

Buzan face parte din Scoala de la Copenhaga care s-a remarcat dintre numeroasele curente de gandire care s-au aplecat, de-a lungul timpului, asupra studiului securitatii. Barry Buzan, Ole Waever si Jaap de Wilde sunt adeptii largirii sferei de definire a securitatii. Raspunzand acuzatiilor aduse de traditionalisti, care afirmau ca acest nou model este incoerent, reprezentantii Scolii ofera o metoda operationala constructivista, ce presupune, pe de o parte, incorporarea principiilor traditionaliste, iar, pe de alta parte, eliminarea frontierei artificiale dintre securitate si economie si propunerea unor noi modalitati de studiu a interrelationarii domeniilor vietii sociale. Securitatea este definita in functie de perceperea amenintarii la adresa existentei unui obiect de referinta ce este puternic valorizat. Acesta face parte dintr-o multime vasta, ce poate include: actori nonstatali, principii abstracte si chiar natura, in sine. De asemenea, sursa amenintarii poate fi identificata in statele agresive, tendintele sociale negative sau in diversitatea culturala.

In consecinta, in conceptia Scolii de la Copenhaga, amenintarile se pot manifesta intr-o varietate de contexte politice sau domenii ale vietii: politic, economic, militar, cultural, demografic, ecologic etc. In opinia specialistilor danezi, studiile de securitate ar trebui sa fie centrate pe identificarea, localizarea si evaluarea celor mai importante masuri de "securizare" initiate de actorii principali ai vietii sociale. Ei ilustreaza acest cadru de analiza prin aplicarea sa atat in domeniul militar, cat si in cele nonmilitare ale securitatii, iar rezultatul consta intr-o "harta" a problemelor contemporane ale securitatii, fiecare fiind identificata in functie de patru variabile: caracteristica spatiala (local, regional, global), localizarea sectoriala (militar, politic, economic, cultural, ecologic), identitatea principalului actor (state, actori societali, organizatii internationale) si natura obiectului de referinta (state, natiuni, principii, mediul inconjurator).[8]

Dupa 1990 s-a incercat sa se raspunda intrebarii "Securitate pentru cine?". Cu alte cuvinte a cui securitate este amenintata? A indivizilor, a grupurilor sociale, a natiunii, etc? Este necesara aici distinctia pe care Barry Buzan o face intre dimensiunea obiectiva a securitatii (protejarea de pericol) si dimensiunea subiectiva (senzatia de siguranta).[9] Suprapunand dimensiunea subiectiva a securitatii cu dimensiunea obiectiva putem considera securitatea ca un proces dinamic ce incearca sa aloce resursele pentru scopul ultim, care este securitatea tuturor.

In contextul globalizarii, o serie de actori noi isi fac simtita prezenta pe scena internationala. Acesti actori sunt de natura suprastatala (organizatiile internationale, guvernamentale, interguvernamentale si nonguvernamentale), multinationala (mari companii) sau transnationala (uniuni politice sau alte organizatii sau companii fara o 'identitate" nationala definita). In ciuda sporirii numarului si rolului actorilor internationali, altii decat statele, literatura de specialitate, de toate orientarile doctrinare (de la cele neorealiste la cele postmoderniste, cu diferite grade de acceptare), este unanima in a aprecia ca statele raman pentru o perioada nedefinita de timp principalii actori internationali. Lumea se globalizeaza, dar in structura si functiile ei se pastreaza caracterul inter-national.

Si in viziunea scolii realiste, viziune dominanta in Relatiile Internationale, securitatea este securitate nationala. Barry Buzan arata ca 'statul este central intregului concept al securitatii, motiv pentru care statul trebuie examinat ca obiectul referential al termenului' [10] Din aceste motive, am considerat ca in cele ce urmeaza, este necesara definirea securitatii nationale, precum si conceptelor legate de aceasta.