ECOLOGIA POLITICA - DOCTRINA SECOLULUI XXI

ECOLOGIA POLITICA - DOCTRINA SECOLULUI XXI

Ecologismul a aparut in Europa in anii '70 ca o reactie la semnalele tot mai numeroase privind o serie de probleme ce vizau mediul. Intre acestea au fost: accentuarea poluarii generale, mareele negre, miscarea antinucleara, foametea indusa in tarile Sahelului de desertificare, defrisarea nesabuita a padurilor inter-tropicale, accidentele tehnice majore, criza petrolului, distrugerea a numeroase specii de plante si animale, profetiile privind epuizarea materiilor prime minerale. La acestea s-au adaugat contestatiile de ordin social de natura rasista (SUA, Africa de Sud) sau social-politice (concretizate in miscarile studentesti din Franta in 1968), precum si penetrarea tot mai puternica in rindurile tineretului a ideologiilor de stinga, ca o reactie la exacerbarea industrializarii si a produc-tivitatii specifice societatii de consum.

Cu astfel de motivatii au inceput sa se constituie asociatii cu scop nelucrativ, independente, denumite in Franta organizatii asociative sau, cum se spune acum organizatii neguvernamentale (ONG, sau in engleza NGO) dedicate mediului. In curind, luptatorii pentru mediu pe tarim obstesc si-au dat seama ca nu vor putea realiza prea mult daca nu sint implicati in structurile de putere ale statului, fapt pentru care unele din aceste ONG-uri s-au transformat in partide politice. Primul a fost Value Party din Noua Zeelanda, intemeiat in 1972, apoi, in anii .80 au luat fiinta partide ecologiste in toate tarile Europei libere, iar dupa 1990 si in cele ale Europei de Est.

Daca societatea ar fi receptionat in mod adecvat semnalele de lupta ale ecologistilor, poate ca ei nu ar fi reusit sa se impuna ca forta parlamentara in numeroase tari ale Europei. Ei au intrunit insa asentimentul unei mari parti a electoratului mizind pe citiva factori psihologici ce agitau spiritele acelor ani: criza ecologica, frica de izbucnirea unui razboi atomic si esecul partidelor de a face fata unui numar mare de probleme sociale, economice si politice.

De la aceste teme initiale s-a dezvoltat cu timpul o intreaga doctrina care acopera toate marile probleme ale lumii contemporane, ecologismul oferind nu un adaos atasabil la diversele conceptii politice, ci o noua formula, alternativa, in raport cu doctrinele politice clasice. Dintre temele atacate vom examina citeva care contureaza mai bine specificul ecologismului.

Mediul, cresterea, dezvoltarea

Este incontestabil ca dezvoltarea tehnica cunoaste o continua ascensiune si toate analizele efectuate, fie la nivel global, fie sectorial sau national, arata curbe de crestere exponentiale. Exista evident diferentieri, cu cresteri puternice in tarile dezvoltate, mai mici in cele in dezvoltare, chiar stagnari in unele tari din Lumea a treia. Tot atit de adevarat este ca deteriorarea mediului este strict dependenta de cresterea tehnica si curbele indicind gradul de poluare sint tot exponentiale. Aceasta corelare a fost evidentiata clar in primul raport al Clubului de la Roma in 1972 si a stat la baza multor consideratii ecologice si economice. Pe plan politic ea nu a stirnit interesul nici unui partid caci toate doctrinele, fie ele liberale, socialiste, conservatoriste sau chiar extremiste, de stinga sau dreapta, mizeaza pe o crestere nelimitata a productiei. Singura doctrina care pune in discutie limitarea cresterii industriale este cea ecologista, si la presiunea partidelor politice verzi si a miscarilor verzi asociative s-a constituit comisia Bruntland care a emis doctrina dezvoltarii durabile ce pune in discutie tocmai raportul dintre deteriorarea mediului si dezvoltare, dintre ecologie si economie.

Comentind aspectele economice ale raportului Bruntland, Goodland (1991) a aratat intr-o schema convingatoare ca ecosistemul global este finit si ca ofera o anumita capacitate de dezvoltare a subsistemului economic, dar care pare a fi atins limitele. Orice dezvoltare in continuare este redundanta si se intoarce impotriva dezvoltarii posibile, fie din cauza reducerii resurselor neregenerabile, fie a poluarii ce devine nociva, sau a cresterii nerezolvabile a cantitatii de deseuri. Problema are un aspect economic, asupra caruia vom reveni, dar mai ales social, caci trebuie gasit mecanismul de a stopa cresterea. Dar cum anume, unde si cind oprim dezvoltarea sint optiuni politice.

Avind in vedere ca resursele primare nu sint finite, cele neregenerabile avind chiar un sfirsit previzibil, iar cele regenerabile o rata de refacere depasita de exploatarea lor, este clar ca, dupa spusele lui Giscard d.Estaing, .un anumit tip de crestere se apropie de sfirsit si trebuie impreuna sa inventam altul.. Partidele traditionale nu l-au gasit (dar nici nu l-au cautat), ecologistii oferind in schimb solutii.

Sistemul capitalist se bazeaza pe o productie in continua dezvoltare, canti-tativa, dar si calitativa. Ea are la baza dezideratul psiho-social, al diferentierii indivizilor din societate pe baza proprietatii. Fiecare vrea sa aiba mai mult decit celalalt, mai bine sau altfel. Aceasta este insasi esenta societatii de consum si este indiscutabil un factor de progres tehnologic, dar el duce si la o teribila risipa de materii prime si munca. Este in acelasi timp un cerc vicios, caci productia incurajeaza achizitia, iar aceasta, la rindul ei, productia. In plus, pentru a incuraja achizitia, produsele sint facute tot mai perisabile pentru a fi inlocuite cit mai rapid.

In acest sens sint remarcabile observatiile lui A. Toffler din capitolul intitulat semnificativ .Mireasa in rochie de hirtie. din celebra carte Socul viitorului in care este enuntata economia nepermanentei. Se produce tot mai mult, mai sofisticat, dar si mai prost.

Nevoia de diferentiere si mai ales exploatarea ei pina la extrem de catre producatorii de marfuri a dus la aspecte noi ale economiei. Unul din ele este moda, a carei definitie succinta spune ca moda este ceea ce se demodeaza, ce iese rapid din uz inainte ca obiectul sa-si fi epuizat potentialul lucrativ. Aceasta se refera si la imbracaminte, si la televizor sau automobil. Exacerbarea modei este luxul, acea parte din ce posedam care ne desparte de ceilalti. Luxul are o valoare doar in raport cu ceilalti, nu una intrinseca. Un produs considerat lux care devine de uz comun, accesibil oricui, nu mai este un lux si isi pierde valoarea pe care i-o confera acest titlu. Este insa luxul necesar? Dintr-un punct de vedere da, deoarece incurajeaza cercetarea, tehnologia si productia noua. Luxul face diferente in societate, caci egalizarea ei este un concept comunist, inacceptabil, fiind impotriva firii omului. Dar luxul reprezinta si un mare consum de materiale, de munca si energie, ce ar putea avea alta destinatie in momentul de fata, cind peste tot in lume exista crize economice determinate in parte de precaritatea surselor primare.

Un corolar al nevoii de a produce si a vinde este reclama, caci se stie ca .reclama este sufletul comertului.. Dar ea a dus la forme excesive, explozive, si ajunge sa ne uitam la tigarile sau detergentii oferiti la televizor ca sa ne dam seama ca a aparut o industrie a reclamei, ca exista institute in care se invata cum trebuie facuta ea cit mai agresiv. Ea a dus si la o alta notiune, cea de design, de prezentare cit mai atragatoare a produsului ce trebuie impus pe piata, design care incepe de la punga de chipsuri si pina la automobil si locuinta.

Acest cerc vicios, de a produce pentru a se vinde si de a vinde pentru a se putea produce, este denumit productivism. El reprezinta in cadrul doctrinei ecologiste ansamblul structurilor socio-economice si de mentalitate care imping productia fara sa se tina seama de nevoile reale ale populatiei si de durabilitatea produselor.

Productivismul este motorul societatii de consum si, daca ar fi sa o carac-terizam, ea este cea in care se produce enorm, se consuma putin si se arunca mult. Si acestea pentru ca am devenit sclavii unui sistem de obiecte ce sint un fetis. S-a produs o schisma intre nevoi si dorinta de a avea, iar dorintele sint mulate de oferta de produse. Dupa cum arata Baudrillard (1968), obiectele au ajuns sa constituie un adevarat sistem coerent de semne culturale care structu-reaza acum relatiile oamenilor cu obiectele. Si, adauga el, .cumparam si consu-mam obiecte/semne in speranta iluzorie, si infinit repetata, de a satisface nevoile noastre de participare la noua mitologie a timpurilor moderne, la marele ritual colectiv al Consumului..

S-a afirmat de catre denigratorii ideologiei ecologiste ca aceasta este de esenta socialista si ca atacind productivismul, ea ataca si capitalismul. Lucrurile nu sint chiar asa, desi unii autori, chiar din grupul verzilor, o afirma. Este drept, ceea ce este capitalismul pentru .rosii., este productivismul pentru .verzi.. Dar sa nu se uite ca productia pentru productie era aproape endemica si in regimurile socialist-etatiste, cind rezultatele muncii erau apreciate dupa cantitatea fizica realizata (productia pe stoc) si nu dupa vandabilitate. In aceasta privinta, capitalismul are avantajul ca productia este reglata de piata, de cerere si consum, nu de planuri de productie. Or, daca in socialism stoparea producti-vismului putea fi reglata de stat, dar nu a fost niciodata din motive economice, dar si social-politice (cresterea continua a productiei era lozinca mobilizatoare a clasei muncitoare), in societatea libera productivismul nu poate fi stopat decit prin actiuni dinauntrul ei. Este o chestiune de mentalitate a cumparatorului, actiunea ecologistilor indreptindu-se tocmai in aceasta directie.

Este incontestabil ca progresul omenirii este asigurat de cresterea nevoilor si de satisfacerea acestora. Dar in ce limite? Care este acea linie, destul de imprecisa, care separa nevoile reale (vitale si de viata sociala decenta) de cele impuse de moda si de parvenitism? Pe buna dreptate se intreaba ecologistii: .Avem noi intr-adevar nevoie de toate nevoile noastre? Nu ne-am inventat nevoi factice, artificiale, care sint tot atitea privilegii de care ne simtim in acelasi timp mindri, nelinistiti, culpabili si prizonieri? Cu ce pret facem sa plateasca pe altii satisfactiile pe care noi le numim nevoile noastre, si pe care le calificam drept esentiale, dar care ar putea fi superflue?. (Alphandery et al., 1992).

Daca trecem de limita nevoilor reale, cresc pericolele pentru natura, pentru semenii nostrii si chiar pentru noi insine. Evident, este greu a stabili aceasta limita si poate aici este una din marile drame ale societatii moderne. Pentru un american, nevoie inseamna cel putin al doilea automobil in familie, pentru sudanez inseamna apa si faina, amindoi pretinzind ca de aceasta depinde dezvol-tarea lor personala si a societatii in care traiesc!

In fata unei astfel de situatii, ecologistii propun un concept etic si umanist nou. Astfel, ei cer sa nu se mai produca lucruri ce niciodata nu vor fi accesibile tuturor si care solicita o mare investitie de materii si munca. Trebuie produs doar ceea ce nu privilegiaza pe nimeni si nu afecteaza in rau pe nimeni. Apoi, sa nu se mai produca in cantitati ce niciodata nu vor fi epuizate (chestiune reglata de fapt de economia de piata), dar mai ales sa nu se mai produca lucruri care pot determina deteriorari de mediu, mai costisitoare decit avantajele pe care le aduc, mai ales daca sint utilizate de majoritate.

S-a vorbit mult in cadrul conceptului de dezvoltare durabila de cresterea zero. Aceasta este imposibila si nu va putea fi aplicata niciodata tocmai din dorinta omenirii de mai bine. Si apoi, pe cine priveste acest zero, pe cei ce sint in dezvoltare, pe cei ce sint in tranzitie sau pe cei dezvoltati? De fapt, problema care se pune nu e de a ingradi dezvoltarea, ci de a o dirija acolo unde este necesara si echitabila. Pentru rezolvarea ei, ecologistii propun diverse solutii, intre care pot fi enumerate:

o       Din punct de vedere etic, fiecare societate trebuie sa aprecieze, la nivelul ei de dezvoltare, care sint limitele nevoii, autoeliminind si refuzind surplusul.

o       In ce priveste cantitatea de produse, nu se pune problema de a nu mai produce, ci de a produce cu mai putin, mai bine, aceasta fiind o chestiune de progres tehnic.

o       Progresul tehnic nu trebuie utilizat pentru a produce mai mult, ci pentru a munci mai putin in vederea realizarii aceluiasi produs.

o       Dezvoltarea nu trebuie frinata pentru a lovi in capitalism si in productia de lux, ci pentru a proteja resursele si mediul.

o       Dictionarele fac o distinctie intre a creste si a se dezvolta, fapt relevat pregnant de Georgescu Roegen in 1975. A creste inseamna adaugare de material, marirea dimensiunii; a dezvolta inseamna o extindere a potentialitatii, a aduce ceva la o stare mai deplina sau mai buna. Cind ceva creste, este cantitativ mai mult, cind se dezvolta, este calitativ mai bun sau, cel putin, altfel. Ecologistii sint singurii care militeaza pentru dezvoltare si care cer o limitare drastica a cresterii. De fapt, ei preconizeaza recladirea societatii conform nevoilor reale ale omului si unor precepte etice riguroase.

Ecologie si economie

Discursul ecologist trebuie sa cuprinda in mod dezvoltat solutii economice pentru marile probleme ale lumii de astazi, aflata in criza peste tot, atit in tarile dezvoltate, unde se vorbeste de recesiune, in tarile cu economie in tranzitie in cautarea unei noi identitati post-comuniste, cit si in tarile in dezvoltare unde se cauta solutii pentru iesirea dintr-o criza cronica ce merge de la foamete la moarte prin inanitie. Ecologia politica a pus inca de la inceput in discutie raportul dintre mediu si politica economica, iar multe din ideile emise de clasici au fost incorporate in solutiile dezvoltarii durabile fara ca ele sa fie incluse insa si in programele partidelor politice traditionale.

Pentru a asigura o dezvoltare durabila este de luat in seama eficienta economica si echitatea, ambele in cadrul unei generatii si intre generatii. Pentru aceasta este necesar ca generatiile viitoare sa posede cel putin acelasi potential productiv cu cel actual. Inseamna ca generatia actuala trebuie sa lase generatiei viitoare un stoc de bunuri nu mai mic decit cel mostenit de ea insasi.

Tipurile de capital

Prin bunuri trebuie sa intelegem toate formele de capital, cel creat de om, ceea ce se face indeobste, dar si cel de mediu, in general ignorat. Prin capital de mediu nu trebuie intelese numai rezervele de petrol, gaze, carbuni, minereuri, la fel functiile aerului, apei, solului, padurii, ale zonelor umede, oceanelor, precum si intreaga diversitate biologica. Teoretic, pentru asigurarea unei dezvoltari durabile este necesara mentinerea intregului capital initial, atit cel de mediu, cit si cel antropic. In evolutia societatii se constata insa tendinta ca din stocul total sa fie diminuat stocul bunurilor de mediu in favoarea cresterii stocului creat de om, adica infrastructuri (masini, cladiri, unelte), dar si pricepere si cunoastere.

Economistii conservatori au lansat ideea ca pentru asigurarea durabilitatii este suficient ca economiile financiare anuale sa fie mai mari decit deprecierea capitalului investit, fie el natural, uman sau creat de om. Ecologistii au aratat insa ca ideea este fundamental falsa deoarece exista factori de mediu pe care nici un instrument financiar nu poate sa-i inlocuiasca, cum ar fi de pilda incalzirea planetei ca urmare a efectului de sera.

Pentru asigurarea unei dezvoltari economice in sensul clasic de pina acum, fie capitalul de mediu era ignorat, fie exista tendinta de a lua din el pentru a-l mari pe cel antropic. O astfel de actionare este inacceptabila deoarece ea poate induce dereglari ireversibile.

In general, se consuma din capitalul de mediu, care este ignorat, fara a se compensa cu o crestere a altui tip de capital, ceea ce duce la diminuarea capitalului initial.

Exista bunuri de mediu care nu pot fi compensate cu alte tipuri de capital. De exemplu, stocul de biodiversitate sau stratul protector de ozon sint nereconvertibile. Pentru astfel de tipuri de capital este necesara stabilirea unor limite sub care nu este permis sa se coboare.

Daca sintem obligati intr-un caz dat sa schimbam tipul de capital, adica sa avem in acelasi timp si dezvoltare si mediu, este necesara evaluarea foarte corecta a bunurilor de mediu puse in joc.

Desigur, este greu a concepe o dezvoltare fara a afecta deloc mediul. Vor fi necesare in continuare defrisari, constructii de baraje, exploatari miniere, secari de mlastini, extinderi urbane in detrimentul naturii. Dar este imperios necesar ca echilibrul dintre elementele antropice si cele naturale sa se conserve in totalitate, ceea ce este atacat intr-o parte trebuind sa fie compensat in alta parte.

Evaluarea bunurilor de mediu este extrem de importanta deoarece in majori-tatea cazurilor acestea nu intra in calcul, existind de aceea tendinta ca ele sa fie supraevaluate. De exemplu, oceanul este folosit ca o lada de gunoi atotcuprinza-toare, anual fiind aruncate in el 6,5 milioane tone de deseuri si 15 milioane tone de lichide poluante. Pe viitor, pentru a feri oceanele de poluare, legislatia mondiala prevede unele masuri, de exemplu, petrolierele sa nu aiba voie sa-si curete bazinele decit in instalatii portuare special amenajate a caror constructie si utilizare vor trebui de aici inainte cuprinse in calculele companiilor de transport petrolifer. Este un prim fapt care arata ca in stabilirea preturilor trebuie luate in calcul si deteriorarile factorilor de mediu.

Este clar ca neincluderea costurilor de mediu in formarea preturilor duce la grave distorsionari pe plan economic general, si in aceasta privinta Romania este un posibil caz edificator. In tarile Comunitatii Europene, reglementarile privind protectia mediului sint foarte stricte si eforturile pentru apararea lui sint considerabile, ceea ce face ca in preturile produselor sa fie incluse si costurile ecologice (filtre pentru aer, statii de purificare a apei, tratarea deseurilor etc.). La noi in tara, dat fiind ca nu se actioneaza in nici un fel pentru protectia mediului, astfel de costuri nu apar, ceea ce face ca produsele sa fie mai ieftine decit similarele lor din strainatate. Ele sint competitive si pot face fata pietei straine, dar pe baza unei concurente neloiale, ceea ce va actiona nefast in momentul in care dorim sa intram in rindul tarilor comunitare si cind vom fi obligati prin legi sa respectam normele ecologice ale acestora. S-ar putea ca atunci marfurile noastre sa nu mai fie competitive si sa iesim din circulatie. Este, de aceea, necesar sa ne obisnuim de pe acum cu productii ecologice, nu numai pentru a proteja mediul si pe consumator, ci si pentru a face fata unor viitoare imperative economice.

PIB-ul si mediul

Exista si un alt motiv pentru care este necesar ca intr-o economie de piata preturile sa reflecte si contributia factorilor de mediu care au dus la aparitia acelor bunuri si servicii. Progresul economic este evaluat astazi in produsul intern brut (PIB), fara ca in el sa se faca referinta la impactul asupra mediului. Aceasta duce la distorsionari grave pe care le vom exemplifica cu citeva cazuri.

Daca o tara in dezvoltare taie intr-un an 10.000 ha de padure tropicala, actiunea va figura in PIB-ul ei in mod pozitiv prin pretul de vinzare al lemnului, prin constructia de sosele, investitiile pentru exploatare, camioane de transport etc., dar nicaieri nu apare in PIB-ul acelei tari disparitia unei mari paduri cu efecte cit se poate de grave asupra mediului. Si cum bancile internationale ajuta tarile in dezvoltare acordind credite pe baza performantelor economice reflectate in PIB, ele pur si simplu incurajeaza distrugerea padurilor.

Un alt exemplu. Orice ameliorare a productiei duce la o crestere a bunurilor produse, ceea ce se reflecta pozitiv in PIB. Dar o data cu cresterea productiei creste si necesitatea actiunilor de combatere a poluarii suplimentare, care vor figura si ele in PIB la rubrica venituri. De unde rezulta absurditatea ca, de fapt, cu cit vom polua mai mult, cu atit va creste bunastarea tarii!

In PIB nu apar nici actiunile de remediere indirecta a conditiilor de mediu. De exemplu, productia de biciclete duce la o crestere mai redusa in PIB decit productia de automobile, dar din punct de vedere al mediului bicicleta este mai benefica decit automobilul. Si, sa nu se uite ca in PIB intra pozitiv si productia de tigari, de armament, de droguri (daca sint oficial fabricate sau comercializate), bauturile alcoolice, adica tot atitea lucruri nocive omului si a caror producere nu concorda cu un mediu ecologic.

Cind totusi actiunile de mediu sint contabilizate, ele intra in PIB cu un procent extrem de scazut, chiar in tarile dezvoltate (in Marea Britanie cu 1,25-1,65), raminind insa in general sub un procent.

Toate consideratiile facute pina acum se refera insa la o entitate abstracta, la productia poluanta si la PIB. Dar omul, unde se afla el in cadrul lor? Eficacitatea planurilor de dezvoltare si evaluarea rezultatului in PIB este doar expresia fluxului monetar, dar nu ne da nici o informatie asupra gradului in care sint satisfacute aspiratiile oamenilor. Astfel, accidentele rutiere dau de lucru atelierelor de reparat automobile reflectindu-se pozitiv in PIB. Sau, o masina in plus pentru o familie este un fapt pozitiv, dar ne face ea mai fericiti pe noi ca societate, cind stim ca prin aceasta creste poluarea, cresc riscurile de trafic si scade linistea caminelor noastre? Din aceasta cauza ecologistii cer o alta apreciere a starii unei natiuni, pe alte criterii care trebuie sa integreze alti parametri: starea sanitara, speranta de viata, calitatea alimentatiei, a caminului, nivelul cultural atins, accesul la cunoastere, starea mediului si a patrimoniului natural si cultural, precum si semnalele negative, alcoolismul, drogurile si sinuciderile. Din exemplele prezentate reiese clar ca sistemul actual de apreciere a performantelor economice este gresit si ca in teoria economica trebuie neaparat incorporate si elementele tinind de mediu.

Instrumentele financiare

In afara problemelor ridicate de aprecierea capitalului de mediu si a includerii lui in PIB, exista o alta grupa de probleme ridicate de ecologia politica. Este aceea a instrumentelor financiare utilizate pentru ameliorarea deteriorarilor mediului. In general, pentru deteriorarile de mediu, respectiv poluarea aerului, a apei si a incarcarii solului cu deseuri, exista standarde care stabilesc cantitatile maximale admise si a caror depasire aduce penalizari. Este sistemul rigid, clasic, aplicat acum in aproape toate tarile, prevazind legi mai mult sau mai putin dure. Ecologistii au propus corective care sint in curs de aplicare in unele tari si care prevad diferite comportamente fiscale si nefiscale, cum ar fi:

Pe linga standardele maximale se instituie prime de reducere a poluarii care actioneaza prin reducerea impozitelor proportional cu scaderea poluarii sub standard.

Instituirea unui sistem de premise si credite prin care se negociaza cu statul o anumita cantitate de poluare permisa pentru un agent producator. Daca el, prin imbunatatirea tehnologiei, reuseste sa scada sub valoarea negociata, diferenta o poate vinde altui producator care nu avea cota adjudecata. In felul acesta creste productia in cadrul aceleiasi cantitati de poluant si este incurajata cercetarea.

Redeventele de utilizare platite pentru utilizarea factorilor de mediu in functie de cantitatea utilizata.

Taxele de consignatie incluse intr-un produs cu factor poluant si care sint restituite pe masura diminuarii acestuia. De exemplu, in costul unei sticle de bautura racoritoare este inclus si pretul necesar distrugerii ambalajului, care este un deseu, pret care este restituit producatorului o data cu predarea sticlei. In felul acesta este incurajata reciclarea materialelor si eliminarea deseurilor.

Astfel de instrumente economice, cuprinse in programele partidelor ecologice, au fost preluate si de alte partide si sint pe cale sa fie implementate in diferite tari.

Desigur, actiunile cu caracter economic ridica adesea probleme dificile in ce priveste dreptul de proprietate. Atit la nivelul practic, al rezolvarii unor cazuri concrete, dar si la nivel de principii. Problema care se pune este cit de departe se poate merge cu impuneri, taxe, limitari si chiar interdictii, in numele protectiei mediului? Cine da girul unor actiuni corecte si cit se poate impieta asupra proprietatii private in numele mediului, al naturii sau al societatii? Raspunsul este foarte diferentiat si de cele mai multe ori este de natura politica, socialistii avind o alta viziune, mai limitativa a dreptului personal in favoarea colectivitatii, dupa cum liberalii au tendinta sa diminueze importanta mediului.

In concluzie, politica ecologista in domeniul economic ofera o viziune diferita de a tuturor partidelor traditionale prin modul in care cuprinde factorul de mediu in toate sectoarele economiei, oferind si solutii practice.

Civitatea intr-o societate ecologista

Obiectul specific al ecologiei politice este stabilizarea raportului foarte complex dintre natura, individ si comunitate. In Antichitate, dar mai ales in Evul Mediu, raportul individ-comunitate era direct, vizibil, caci intr-o societate foarte ierarhi-zata, familiala, traditionala, fiecare isi cunostea locul, ii cunostea pe ceilalti, avea o identitate individuala si colectiva. Societatea moderna lucreaza cu entitati abstracte, cu indivizi egali, neierarhizati, prin intermediul schimbului comercial, al salarizarii pe un stat de plata, al exprimarii vointei pe baza de vot secret etc.

Aceasta libertate a dus la egalizarea formala a indivizilor, cu pierderea identitatii personale si a grupului social din care fac parte.

O democratie corecta, sociala, trebuie sa mizeze pe valorile individuale, pe constiinta fiecaruia, confruntat cu semenii si cu structurile statului. Este vorba de pastrarea identitatii in ciuda convietuirii cu semeni diferiti, dar aceasta nu este posibil decit prin respectul acestora, oferind celorlalti posibilitatea de a te cunoaste pe tine. Este ceea ce se numeste .dreptul la diferenta.. Baza oricarei democratii veritabile este acceptarea faptului ca acei ce traiesc intr-un teritoriu, pe care si-l impart, trebuie sa se ofere spre cunoastere celorlalti, facind efortul de a se cunoaste unii pe altii. Pentru a ramine tu insuti trebuie sa accepti ca altii sint altfel si ca atare sa existe posibilitatea materiala ca toti sa-si pastreze diferenta in cadrul unei structuri egalitare.

Sa adaugam la cele de mai sus si ideea, scumpa ecologistilor, ca ei sint cetateni ai planetei, ca ei recunosc unitatea omului cu natura si drepturile oricarei fiinte la viata si libertate.

Politica fata de etnii

Conceptele de mai sus stabilesc si politica ecologistilor in domeniul acceptarii etniilor de tot felul a caror identitate trebuie cunoscuta, recunoscuta si acceptata, daca vrem ca noi insine sa ne pastram identitatea. Fara a mai vorbi de actiunea benefica pe care o are cunoasterea si acceptarea diferentelor in plan cultural, in plan social si uman. O societate democratica nu se poate constitui decit pe baza respectarii valorilor de autonomie, solidaritate, responsabilitate, respect reciproc si libertate pentru toti.

Desigur, cele de mai sus sint de o deosebita importanta pentru tarile bogate ale Europei comunitare, supuse unei mari presiuni imigrationiste careia ecolo-gistii ii ofera un concept umanitar si solutii conform cu normele deduse din Carta drepturilor omului si cu toate normele internationale. La noi in tara, problemele se pun diferit si, in mod ciudat, chiar invers. Avem si noi imigrantii nostrii, invadatori de afaceri, dar nimeni nu se ridica impotriva comertului turco-arab care infloreste sub ochii nostrii, incepind cu mica bisnita, extin-zindu-se si la afacerile mai mari.

Problema noastra nu este a veneticilor, ci a etniilor autohtone, de veche traditie (ungurii din secolul X, sasii din secolul XII, tiganii din secolul XIII). Cu atit mai mult nu putem sa ne ridicam impotriva lor, caci si-au cistigat un drept secular de existenta pe acest pamint care este in aceeasi masura al lor, ca si al populatiei majoritare.

Discriminarile nu trebuie facute nicaieri in lume si fata de nici o minoritate. De aceea, ecologistii militeaza pentru protejarea tuturor apartinatorilor altor etnii, fie ei refugiati, imigranti, stramutati, dar si a minoritatilor intraetnice, fie ca este vorba de copii, handicapati, bolnavi mintal, homosexuali si femei.

Am lasat la urma femeile deoarece acesta este un capitol caruia i se acorda o deosebita importanta in cadrul politicii ecologiste. Nu este vorba de o miscare feminista de tipul sufragetelor din secolul XIX, ci ea merge mult mai departe, cerind abolirea oricarei diferentieri intre sexe, inclusiv cele naturale si sociale. Se cere eliminarea patriarhatului, libertatea totala de a se dispune de propriul corp (dreptul la avort) si crearea omului androgin, cu perpetuarea speciei pe cale artificiala, pentru a scapa pe femei de servitutea umilitoare de lahuza. Toate acestea vizeaza modificarea structurii traditionale a familiei. "Feminismul recent respinge in intregime societatea actuala, considerata a fi exprimarea oprimarii patriarhale a femeilor si copiilor". Sint desigur idei extremiste si radicalizarea in acest fel a feminismului nu este unanim acceptata de toate partidele ecologiste.

Lupta dintre Nord si Sud

Exista in schimb o alta fateta a luptei impotriva discriminarilor care ocupa un loc important in ecologia politica. Este vorba de lupta dintre Nord si Sud, dintre bogati si saraci. Ceea ce se numeste acum omenire este de fapt o abstractiune, reunind in mod factice doua segmente total diferite ale omenirii, profund separate de o falie de netrecut. Cei bogati, nordicii, care reprezinta 20% din populatia globului (lumea dezvoltata) si cei saraci, sudicii (lumea in dezvoltare), care reprezinta 80%. Coexistenta a doua lumi diferite ca nivel de trai, ca beneficiari ai civilizatiei si ca speranta de viata este inacceptabila si trebuie depuse toate eforturile pentru nivelarea lor. Dar cum?

O solutie ar fi ridicarea nivelului de trai al celor saraci, ceea ce ar insemna o extraordinara dezvoltare industriala a lumii sudice, care sa satisfaca nevoile populatiei respective. A aduce tarile aflate in curs de dezvoltare la nivelul celor bogate presupune un efort extraordinar de crestere a productiei, incepind cu exploatarea materiilor prime, cu zeci de mii de uzine si fabrici, care toate ar crea grave perturbari ale mediului. S-a calculat ca pentru a aduce lumea in dezvoltare la nivelul celei dezvoltate ar trebui ca pina in 2010 productia de petrol sa creasca de patru ori, cea de metale de trei ori, ceea ce ar duce la o epuizare rapida a rezervelor mondiale, dupa cum poluarea ar lua proportii imense. Astazi, tarile dezvoltate reprezinta 20% din populatia globului, dar il polueaza in proportie de 80%, in timp ce tarile dezvoltate reprezinta 80%, dar polueaza numai cu 20%. Cum globul reprezinta o lume finita, unitara, este clar ca bogatii sint direct interesati sa rezolve problema global, dar rezolvarile echitabile sint greu de gasit.

O solutie ar fi reducerea productiei globale din PIB, ceea ce ar putea fi acceptabil pentru tarile bogate care ar scadea dintr-un exces de bunuri, dar inaplicabil pentru cele sarace, care lupta pentru hrana, adapost si haine.

Exista si alternativa transferului de tehnologie si bunuri din tarile bogate spre cele sarace, pentru ca acestea din urma sa nu mai fie obligate sa realizeze o productie proprie poluanta, dar sa atinga totusi standarde ridicate de viata. Este o propunere facuta in repetate rinduri de statele bogate, dar neacceptata de cele sarace care nu doresc sa ramina dependente, cantitativ, calitativ si ca pret, de ce ofera cei bogati.

Pe de alta parte, pentru a supravietui, saracii planetei sint obligati sa-si epuizeze resursele proprii. In primul rind cele neregenerabile, minerale, pe care le furnizeaza celor bogati si fara de care acestia nu ar putea sa-si mai mentina standardul actual de viata, cu atit mai putin sa-l si ridice. In al doilea rind, cei saraci, in special cei din tarile intertropicale, exploateaza masiv resursele regenerabile, padurile, exploatare facuta de fapt de companiile nordice. In Africa Centrala, din stocul initial forestier nu a mai ramas decit 20%, in Asia de SE doar 30%, iar in America de Sud, 75%. Padurile dispar, doar in zona intertropicala, cu viteza de 17 milioane ha pe an. Aceasta defrisare masiva are un efect catastrofal asupra aerului si se considera ca astazi cresterea cu 26-33% din dioxidul de carbon si ca 38-42% din oxizii de azot din atmosfera se datoreaza diminuarii padurilor care sa absoarba. In sfirsit, tarile sarace produc, putinul cit produc, cu tehnologii invechite, foarte poluante. Cum poluarea nu are granite, si tarile bogate sint afectate in aceeasi masura de ea, ca si de obtinerea de materii prime, existind deci un interes crescind pentru soarta celor saraci din lume.

Eradicarea saraciei este astfel problema majora a lumii moderne, nu din simpla compasiune, ci din considerente strict ecologice si de supravietuire a omenirii in ansamblu. Ea nu poate fi conceputa insa dincolo de o profunda restructurare a economiei mondiale. Desigur, s-a vorbit mult despre noua ordine economica a lumii, un slogan mult vinturat de marxist-comunisti doar pentru a lovi in capitalistii in fata carora pierdusera definitiv intrecerea. Ideea prinde acum tot mai mult consistenta si este semnificativ ca la conferinta de la Rio a fost avansata cu multa convingere de sefii de state si guverne precum Bush, Mitterand, Kohl, Major si toti ceilalti, ceea ce ii confera o dimensiune grava si universala. Dar, cind sa se semneze conventiile pentru protectia padurilor sau a diversitatii vietii, presedintele Bush a declarat ca .nu intra in discutie nivelul de viata american.. Aceasta inseamna ca unii lupta pentru un stil de vietuire, iar altii pentru supravietuire.

Fata de aceasta grava problema, ecologistii nu pot avea decit o atitudine: sprijinirea celor saraci pentru a-i ridica, poate nu la nivelul lumii nordice, dar cel putin la al unui trai decent, compatibil cu sfirsitul de secol pe care il traim. Cum ridicarea lor implica in mod indiscutabil o deteriorare globala a mediului, aceste deteriorari trebuie compensate de tarile bogate, care vor trebui sa-si reduca cresterea sub necesitatile actuale, operind mai mult in sfera dezvoltarii, chiar daca aceasta ar perturba .nivelul de viata american. cum spunea Bush.

Toti locuitorii planetei trebuie sa inteleaga faptul esential ca daca nu se opereaza o schimbare, chiar cu sacrificii pentru unii, civilizatia noastra este condamnata. Dezvoltarea durabila, ca aceea preconizata pentru secolul urmator, este conditionata de rezolvarea antagonismului lume bogata-lume saraca, dar si de echitatea intre toate grupele social-politice ale societatii actuale. Cu alte cuvinte, trebuie aratat respect si grija pentru intreaga comunitate caci, in definitiv, dezvoltarea are un singur scop, imbunatatirea calitatii vietii pe planeta, in mod egal, pentru toti, pentru cei de acum si pentru cei ce vor veni.

Responsabilitatea pentru natura

Este o tema legata direct de scopul de la care au plecat, de fapt, miscarile ecologiste. Se stie ca strigatul de lupta al societatii iesite din revolutia industriala a fost .sa cucerim natura., in sensul ca trebuie sa o supunem in favoarea noastra, a oamenilor, singura ei menire fiind de a servi omenirii. Omul cuceritor al naturii, omul triumfator, omul dominator asupra ei era lozinca comunismului si cu el in frunte au avut loc cele mai demente actiuni de distrugere a echilibrului natural ce s-au soldat cu schimbarea climatului, distrugerea padurilor, deserti-ficarea, disparitia nenumaratelor specii de plante si animale.

Tehnica creata pentru a-l servi pe om duce de fapt la distrugerea conditiei lui ecologice si nu exista alta solutie decit de a remodela exigentele oamenilor si deci cresterea industriala pe masura a ceea ce ofera si suporta globul.

De la protectia naturii la ocrotirea animalelor este numai un pas si doar in aparenta aceasta este o tema minora. De fapt, ea este fundamentala in discursul ecologistilor si duce departe, in chiar fundamentarea unei filosofii ecologiste.

Anticii respectau animalele, le pretuiau si le venerau. Zeii egiptenilor aveau capete de animale, ei le imbalsamau si le figurau in sculpturi sacre. In India chiar si acum vacile sint sfinte, iar lumea homerica este populata de animale binevoitoare, credincioase omului sau sacre. Pe baza preceptelor Vechiului Testament, omul, creat dupa imaginea lui Dumnezeu, are putere absoluta asupra naturii, dar raporturile om-animal s-au deteriorat, animalele fiind separate printr-o falie de netrecut de om. Este drept ca Evul Mediu a cunoscut si alte atitudini: Sf. Francisc de Assisi admitea la comuniune pe .fratele animal., iar Sf. Anton de Padova tinea predici pestilor.

Mai semnificative sint nenumaratele procese purtate animalelor (gargarite, lacuste, sobolani), in secolele XIV-XVIII, de catre locuitorii asezarilor carora le erau atacate recoltele sau invadate locuintele. Asemenea demersuri confereau animalelor statutul de subiect juridic, fapt esential pentru filosofia juridica si etica a acelor vremuri. Antropocentrismul a intrat cu forta in mentalitatea Epocii luminilor prin Descartes, demn urmas al lui Platon, prin separarea fundamentala intre spirit si materie si care, in domeniul care ne intereseaza, declarind ca animalul nu este decit o masina, a dat mina libera la excese si cruzimi de neinchipuit. Au trebuit ani buni si talentul romantic ca sa se acopere prapastia deschisa de antropocentristi prin demonstrarea trecerii graduale de la animal la om, anatomic, dar si ca inteligenta si afectivitate.

In secolul XIX s-au nascut societatile pentru protectia animalelor, a aparut prima lege in aceasta privinta, dar cu scop limitat: sa protejeze animalele domestice, care nu trebuie chinuite in fata oamenilor. Era un punct de vedere tot antropocentrist, de favorizare a sensibilitatii oamenilor, nu de aparare directa a animalelor. O seama de autori (Bentham, Salt, Singer, Regan) au pledat insa pentru eliberarea totala a animalelor de prejudecati separatiste, de ceea ce s-a numit .sovinismul uman.. S-a elaborat chiar o Declaratie a drepturilor animalelor, iar un pas mai departe a fost facut in 1978, cind a fost proclamata la Paris in mod solemn Declaratia universala a dreptului animalelor in care se spune ca animalele si toate fiintele vii au o origine comuna, ca au drepturi naturale si ca nerecunoas-terea acestora provoaca grave prejudicii naturii.

Toate demersurile de acest fel pot fi incadrate in ceea ce se numeste .ecologie protectionista., ea acoperind atit lumea animala, cit si . in general . actiunile de aparare a naturii, mai ales in ce priveste ariile protejate, precum si toate demersurile de ocrotire a mediului in sens larg (aer, apa, sol, subsol, biosfera) ce se bucura de o larga legislatie pe plan national si international.

Dincolo de ea exista si o ecologie fundamentalista cunoscuta sub numele de ecologie profunda, care pleaca de la premisa ca obiectele naturii au drepturile lor proprii, fie ele plante, animale, vai, munti, insule sau pesteri, fata de care omenirea este responsabila. Ecosfera este, astfel, o realitate, oamenii fiind doar o particica din ea si, ca atare, nu-si pot aroga dreptul de dominatori. Or, tocmai o astfel de atitudine a dus la distrugerile naturii inregistrate pina acum si care sint in curs de agravare.

Ecologistii apartinind acestui curent (Aldo Leopold, Michel Serrs, Arno Naess, Hans Jonas) vorbesc de aroganta umanista, de specism (un fel de rasism transpus la scara speciei umane). Ei lupta pentru o Carta a drepturilor naturii, similara celei privind drepturile omului si pentru statutarea de crime impotriva naturii, sanctionabile ca acelea impotriva omului. Intr-o conceptie holista a lumii, se considera ca ecosfera este realitatea suprema, natura fiind superioara moralmente indivizilor.

S-ar putea deschide aici o larga paranteza privind suportul filosofic al ecologiei politice si am intilni nume mari implicate in acest demers, precum Habermas, Heidegger, Marcuse. O alta linie de urmarit ar fi cea a teologiei ecologice, izvorita direct din Biblie, din Geneza 1 (versetele 28 si 29), in care Dumnezeu da in primire primului om, Adam, Pamintul, pentru a-l stapini pe deplin. Este inceputul unei gindiri antropocentrice care confera oamenilor nu doar aceasta sarcina, ci si pe cea de a-l reprezenta pe Dumnezeu pe Pamint.

Aceste versete, precum si alte numeroase pasaje biblice (Psalmul 88; Epistolele catre Coloseni si catre Romani), au facut obiectul unei vaste exegeze, con-turindu-se in ultimul timp doua directii: cea antropocentrica de nuanta catolica, care situeaza omul deasupra lumii, de care este amenintat, si cea fiziocentrica, de nuanta protestanta, prin care omul este o parte a naturii, pe care el o ameninta cu deteriorarea si distrugerea. Acest din urma punct de vedere sta la baza teologiei ecologice care incearca sa rezolve antagonismul tot mai accentuat dintre om si lumea inconjuratoare, prin evaluarea corecta a naturii in sine si a dreptului ei la existenta.

Radacinile ecologismului se afla in recunoasterea unei responsabilitati fata de natura, inceput prin apararea naturii si apoi a mediului in ansamblu. Din aceasta vulgul a inteles ca ecologia este doar stradania unor militanti pentru pastrarea curateniei, a unei naturi neintinate, a apararii a tot ce este frumos, moral, etic. De aici si extensia la ecologia umana, care ar trebui sa aiba in vedere actiunile morale, la nivelul individului si al societatii. Evidenta este o viziune reductionista din care nu s-ar fi putut deduce o atitudine politica, ci sociala cel mult. Ecologismul este de fapt mult mai mult, fiind astazi o doctrina mai ales politica, bazata pe principii clare, izvorite dintr-o filosofie proprie.

Ecologismul ca doctrina politica

Criza ecologica in care ne aflam este o criza globala de superproductie, capita-lista dar si comunista si, in subsidiar, de subproductie in tarile in dezvoltare. Aceasta superproductie are ca repercusiune o criza economica ce a dus la recesiune si somaj in tarile capitaliste si la nerezolvarea trecerii de la economia etatista la cea capitalista, in tarile foste comuniste, de asemenea cu somaj. Peste tot in lume societatea se afla intr-o teribila framintare, cu contestatii economice, sociale si politice si in cautarea unor noi identitati. Ecologia politica a oferit si ea solutii, de altfel foarte divergente, in functie de optiunile ideologice adoptate. Si poate ca nicaieri varietatea de opinii intre si in cadrul partidelor ecologiste nu este mai mare decit in domeniul ideologic. De altfel, J.L. Bennahamias si Agnes Roche si-au intitulat cu umor cartea lor despre sociologia si istoria miscarilor ecologiste Les verts de toutes les couleurs.

Critica societatii moderne

Este incontestabil ca ecologismul s-a nascut intr-un mediu .rosu. chiar avant--la-lettre, adica inaintea intemeierii partidelor ecologiste. El a aparut in cadrul Partidului Socialist din Danemarca, al Partidului Socialist-Pacifist si Partidului Radical din Olanda si al Partidului Radical din Italia.

Apoi, in anii .70, au inceput sa apara primele lucrari de doctrina ecologista si este semnificativ ca articolele unuia din pionieri, americanul Murray Bookchin, au aparut in revista extremista de stinga Anarchos (1971, 1972, 1974), dupa cum unul din pionierii francezi, A. Gortz (M. Bosquet), era considerat a fi unul din cei mai buni teoreticieni ai socialismului. Dar si alti .clasici. ai ecolo-gismului au venit dinspre socialism, precum Ren Dumont, Cornelius Castoriadis, Serge Moscovici, Ivan Illich, Alain Lipitz, in Franta, sau Ernst Schumacher in Germania.

Pe linia contestatarilor din 1968 din Franta si Germania, ei si-au inceput discursul politic printr-o acerba critica a societatii de consum, a producti-vismului si modernismului in general, pledind pentru o societate egalitara, nediferentata si moral mai justa. Solutiile au fost uneori stranii, cum ar fi propunerea lui Bookchin de a se crea bucatarii colective, pentru cvartaluri de locuinte, unde populatia sa ia masa in comun, pentru a scapa femeile de tirania bucatariei si pentru a evita poluarea cu mii de fumuri de bucatarie, cind totul se poate reduce la unul singur. Pentru a crea un timp mai lung de odihna muncitorilor se preconizau si altfel de .concentrari. de activitati, de productie si servicii. Fondul ne este bine cunoscut de la alti .clasici. si, in ciuda conotatiei ecologiste, totdeauna prezenta, astfel de solutii sint menite a duce la deperso-nalizarea individului, la anihilarea diferentelor, derivind direct din comunism.

Cu astfel de idei este explicabil de ce comunistii sovietici si-au pus sperantele intr-o alianta cu ecologistii, incercind sa faca din miscarile verzilor un cap de pod impotriva dusmanului lor declarat, lumea capitalista vestica. Exista chiar banuiala ca la inceput miscarile protestatare ale verzilor au fost subventionate de Moscova.

Distantarea a venit insa curind. Toti cei ce vroiau sa schimbe ceva si carora marxismul le daduse sperante si iluzii s-au indepartat cind comunistii au inecat intr-o baie de singe Revolutia ungara (1956), cind pe baza doctrinei Brejnev au fost invadate Cehoslovacia si apoi Afganistanul.

Dar nu numai pe plan politic international, ci si pe cel al realizarii aspiratiilor sociale, comunismul s-a dovedit a fi o minciuna. Cum marturiseste Alain Lipitz: .Am venit la ecologie pentru ca stinga m-a deceptionat. A trebuit sa recunosc ca acea mare speranta a oamenilor, adica ideea unei proprietati colective menite sa elimine diferentele sociale a esuat cind si-a luat drapel socialismul.. Distantarea a venit insa mai ales in efortul de a gasi noi solutii pentru tot felul de crize ale lumii moderne, fie ele economice (exacerbarea concurentei, dictatura compa-niilor transnationale, eliminarea micilor producatori, sciziunea crescinda intre Nord si Sud), sau politice si sociale (somaj, emanciparea tinerilor, a femeilor, drepturile taranilor, ale muncitorilor), apoi rasiale (apartheid si prigoana negrilor in SUA) si ecologice (poluari, pericolul centralelor nucleare, catastrofele tehnice tip Seveso si Bhopal, mareele de tip Exxon Valdez sau Amoco Cadiz, desertifi-carea, saracirea biosferei prin exterminarea speciilor de plante si animale).

Majoritatea acestor probleme si pericole se datoreaza, de fapt, expansiunii nelimitate a dorintelor si a ceea ce consideram a fi nevoile noastre. Ele au dus la acumularea de bunuri prin pradarea Terrei, dar si la reziduurile civilizatiei ce primejduiesc insasi viata umanitatii.

Incontestabil, lupta pentru prevenirea distrugerii mediului este de maxima importanta si urgenta, dar aceasta reprezinta doar un tel provizoriu, caci trebuie mers mult mai departe, la identificarea cauzelor profunde ale deteriorarii mediului si ale degradarii conditilor umane. De fapt, ecologia politica a plecat de la contestarea societatii industriale, care duce la distrugerea naturii, dar a evoluat cautind radacinile care au dus la crearea societatii industriale, respectiv la productivism si la cresterea nevoilor dincolo de nevoi.

Se poate spune ca societatea industriala a raspuns unei cerinte intrinseci a omului: necesitatea de diferenta. Diferenta prin tot ce reprezinta in primul rind viata materiala (hrana, imbracaminte, casa, transport), dar si cea sociala si chiar culturala. Diferenta tinde insa sa divizeze societatea intre cei care pot si cei care doresc, primii impingind spre o expansiune nelimitata a dorintelor, fara a tine seama de a doua categorie.

Este evident ca dezvoltarea umana trebuie sa se desfasoare in respectul total al personalitatii, al individului, al posibilitatii lui de dezvoltare, al dreptului nelimitat de proprietate. Intregul concept al democratiei s-a bazat pe drepturile indivizilor fara sa puna oprelisti in numele unui drept colectiv. Pe de alta parte, doctrinele totalitare mizeaza exclusiv pe drepturile statului, in numele unei colectivitati pe care nu a reprezentat-o niciodata si care nu a avut nici un cuvint de spus. Ambele tendinte au dus la ignorarea nevoilor reale si a datoriilor colective fata de comunitate sau, in sens mai larg, fata de natiune sau chiar de umanitate in ansamblu si, in plus, fata de generatiile viitoare.

Se constata astfel tendinta de disparitie a societatii civile din cauza dezvoltarii individualismului si a statului totalitar, a economismului fara limite, comun atit liberalismului, cit si comunismului, si de accentuare a caracterului formal al drepturilor omului in raport cu puterea statului si a lumii financiar-industriale.

Temele ecologiei politice

Demersul ecologistilor este indreptat atit impotriva sistemului capitalist-produc-tivist exacerbat, cit si impotriva celui centralist-etatist, propunind o noua atitudine etica ce pune pe primul loc libertatea individuala, demnitatea pentru toti, dreptul la afirmare plenara a personalitatii intr-o societate conviviala.

Dupa cucerirea drepturilor politice in 1789, a celor economice si sociale in anii 1920-1950, a venit vremea unei a treia generatii de drepturi, cele ale oamenilor, ele trebuind sa asigure renasterea vietii democratice si ameliorarea conditiilor persoanei.

Ecologia politica se constituie astfel ca un ansamblu coerent, capabil sa promoveze un proiect politic global, ce impune o transformare a mentalitatii in vederea construirii, pe baza actualei societati industriale, a uneia ecologice. Aceasta noua viziune este bine ilustrata prin confruntarea temelor de baza ale doctrinelor politice traditionale (liberaliste si totalitariste) cu cele ale ecologiei politice.

Pe baza acestor teme ecologia politica militeaza pentru o dezvoltare acceptabila moral, compatibila cu echilibrele ecologice si durabila in timp, tinind seama de nevoile generatiilor viitoare. Ea ofera suportul deplin pentru doctrina dezvoltarii durabile, acceptata unanim, invocata de toti, dar imposibil de pus in practica fara o schimbare fundamentala a mentalitatii, a sistemului de referinte si fara o ruptura de actuala civilizatie superindustriala. Ecologia politica promoveaza o constiinta noua, care combina respectul naturii cu necesitatile artificiului uman.

Ecologia politica are de luptat in momentul de fata cu numeroase contestatii. Este acuzata de a fi de stinga deoarece se constituie intr-o critica a modernitatii. Sint cunoscute butadele ca ecologia este ca pepenele, verde la exterior, dar rosie in profunzime, sau comparatia cu patlageaua, verde la inceput, trecind apoi in rosu! Are de luptat si cu partidele socialiste care, abdicind de la normele clasicilor, promoveaza o politica concurentiala, a economiei de piata, conservind doar o vaga tenta sociala sub numele de .protectie sociala..

Ecologia are de luptat insa si cu opinia reductionista, care spune ca ecologia ar fi menita doar sa apere florile si sa adune gunoaiele. Ea reprezinta evident mult mai mult decit atit, caci se refera la ansamblul relatiilor omului cu natura. Omul, actionind asupra naturii ca individ constient, dar si social, depaseste relatiile analizate in cadrul a ceea ce se numeste stiinte exacte si se implica profund in cele umane. Facind apel la concepte precum energie, informatie, ordine--dezordine, entropie, autoreglare, feed-back etc., ecologia politica tinde spre o viziune globala care sa sesizeze mecanismele fundamentale ale naturii, omului si societatii. Aceasta pe plan conceptual, dar ecologia politica este in primul rind un demers pragmatic, plecat de la contestatii si participari punctuale pe linga instantele de decizie, pentru prevenirea sau ameliorarea unor actiuni cu grave repercusiuni asupra cadrului de viata al colectivitatilor umane.

Cu o filosofie profund umanista si etica, ecologia politica este greu de plasat pe esichierul politic. De altfel, a vorbi de stinga sau dreapta nu mai spune nimic cind toate partidele se inghesuie spre centru, de parca le-ar fi rusine sa se declare net la extreme. Centru-stinga si centru-dreapta sint singurele declarate fatis si se vorbeste chiar de centru-fix. De fapt, acest centru nu exista ca atare, caci problema esentiala este daca o doctrina admite total proprietatea privata si libera initiativa (dreapta), sau pe cea limitata si cu imixtiuni etatiste (stinga). Ecologia, cel putin la noi in tara, nu poate avea decit o optiune liberala, caci numai in fata unei proprietati private statul poate impune respectarea unor norme ecologice de productie.

In timpul comunismului am cunoscut trista experienta de a avea nenumarate legi protectioniste pentru mediu, dar imposibil de respectat din lipsa fondurilor pe care sa le aloce statul in vederea ameliorarii ecologice a productiei. Chiar si in agricultura, proprietatea de stat nu este favorabila unei agriculturi ecologice, realizabila numai de proprietarii privati. Tendinta liberala a ecologistilor, indis-pensabila pentru tarile in dezvoltare, devine un deziderat si al ecologistilor vestici, de pilda, gruparea Gnration Ecologie a lui Brice Lalonde.

Limitele libertatii ecologice

Dar pina in ce punct poate impune statul o politica de protejare a mediului fara sa impieteze asupra libertatii individuale? In tarile capitaliste tocmai aceasta a fost acuzatia adusa ecologistilor, anume ca in critica lor sustinuta pentru protectia mediului ataca libertatea producatorului, evident particular acolo, de unde concluzia ca sint impotriva acesteia, deci socialisti. S-a constatat insa, dupa prabusirea comunismului si dezvaluirea tuturor faradelegilor savirsite de acesta, ca, de fapt, el a fost cel mai teribil deteriorator al mediului, caci a putut lucra in vederea realizarii unei politici economice impinsa la extrem, fara nici o constringere. De fapt, marile victime ale comunismului au fost omul si mediul. Cum a fost posibila infestarea radioactiva a Marii Albe, deteriorarea totala a apelor lacului Baikal, poluarea unor imense suprafete de teren, distrugerea lacului Aral si multe altele? Explicatia este simpla: lipsa societatii civile. Or, tocmai acesta este punctul esential si atuul politicii ecologice. Totul trebuie realizat prin societatea civila. Este necesara oprirea unei uzine pentru ca este prea poluanta? Decizia trebuie sa o ia societatea civila. Sint necesare expro-prieri de terenuri pentru o hidrocentrala? Societatea locala trebuie sa decida daca isi sacrifica proprietatile sau prefera lipsa de apa si electricitate.

A fi la stinga sau la dreapta nu este o chestiune de doctrina imuabila, ci o decizie punctuala a societatii. Acesta este, de altfel, motivul pentru care un ministru al mediului trebuie, mai ales la noi, unde se construieste acum societatea civila, sa incurajeze, in primul rind, gruparile de tip ONG, menite sa dezvolte sensibi-litatea ecologica la marele public si, in al doilea rind, sa dea acces liber si total la informatia de mediu pentru ca in functie de aceasta societatea sa poata elabora o decizie pertinenta.

Desigur, lucrurile sint extrem de complicate. In primul rind, este nevoie de o constiinta ecologica cit mai avansata, deoarece tendinta oamenilor este de a incerca, mai ales intr-o perioada de criza acuta, sa ia decizii de rezolvare a unor situatii de moment, fara a gindi in perspectiva.

In al doilea rind, trebuie o evaluare exacta si completa a tot ce inseamna interventia omului asupra naturii si a societatii. Societatea civila are de hotarit daca uzinele nocive trebuie lasate in productie, cu toate riscurile privind sanatatea populatiei si a mediului, sau inchise, cu toate riscurile economice si sociale (somaj).

Ecologia politica are raspunsuri si solutii pentru intreaga paleta a vietii economice si sociale a societatii, precum rezolvarea somajului, iesirea din blocajele economice, stimularea productiei, echilibrele economice, atenuarea conflictelor interumane la toate nivelurile etc. Desigur, ele nu pot fi cuprinse in doctrina propriu-zisa, caci fac obiectul strategiei fiecarui partid ecologic in parte. Ele toate trebuie insa sa decurga din principiile schitate mai sus si sa faca posibile o integrare de la local la general si o proiectare din actual in viitor.

In esichierul politic contemporan exista doar citeva doctrine politice impor-tante. Este in primul rind liberalismul, nascut in secolul trecut, care mizeaza pe proprietatea privata totala, libera concurenta si nemixtiunea statului in economie. Dezvoltata mai ales dupa 1945, crestin-democratia a promovat valorile crestine bazindu-si discursul pe ideea de libertate, solidaritate si justitie. Social-demo-cratia derivata din socialismul secolului trecut si neradicalizata in comunism a pus accentul pe justitia sociala ce necesita limitarea libertatii individuale si interventia statului in economie in vederea promovarii unei protectii sociale.

Luind din toate acestea partea buna, libertatea, democratia, morala crestina si protectia sociala, ecologismul a adaugat un factor ignorat de celelalte doctrine, dezvoltarea societatii in limitele impuse de un glob cu dimensiuni si resurse limitate ce trebuie sa adaposteasca o populatie in crestere vertiginoasa. Ecologismul pune in discutie fundamentele societatii de consum (din cauza risipei inutile de materie si energie), pune in discutie fundamentele societatii socializante (din cauza dezumanizarii prin egalitarism), pledeaza pentru o societate bazata nu pe materie, ci pe informatie, pe stoparea cresterii cantitative si promovarea progresului calitativ. El face apel la o veritabila revolutie a spiritului pentru a reconcilia necesitatile culturii si civilizatiei cu necesitatile naturii.

Fata de gravele pericole care ne pindesc, evidentiate si demonstrate de toate studiile globale si de viitorologie, putem afirma, parafrazind o celebra spusa a lui Andr Malraux, ca secolul XXI va fi ecologist sau nu va fi deloc. Ecologia politica este singura doctrina care ofera omenirii sansa de a supravietui secolului care va veni.

Ecologismul este umanismul acestui secol.