Formularea discursului politic

Formularea discursului politic

Obiectivul oricarui orator este sa pastreze atentia publicului sau printr-o disimulare a propriului interes pentru bunastarea generala sau printr-o tactica adoptata pe moment, in functie de diferitele reactii ale ascultatorilor. De aceea, discursurile cele mai complicate si de aceea supuse celor mai multe studii sunt 'cele fara public', unde avantajul relaxarii aparente este devansat de absenta feed-back-ului trimis de auditoriu. Exista si in acest sens unele posibilitati de manipulare evidente, precum si altele subliminale. De exemplu, pentru discursul radiofonic, intrebarile, invocatiile si exclamatiile retorice sunt redundante, pentru ca sunt adresate 'nimanui', atata timp cat la un moment dat nu poate fi determinat un adversar evident, iar aceste procedee au fost concepute cu precadere pentru confruntarile directe.

O tactica utila, mai ales in situatiile limita este aceea a 'gentlmanului' - anume, a oferi ascendentul moral unui inamic potential, eventual celui care a invins deja, mai intai cu scopul de a te mentine in lupta, prin realinierea argumentelor in asa fel incat sa accepti pierderea unei batalii, dar nu a razboiului, apoi, pentru a schimba in mod subtil pozitia fata de admiratorii adversarului, in asa fel incat acesta sa piarda mult din sprijinul lor daca ataca imediat pe acelasi subiect in fata caruia i se pare ca a castigat.

In campaniile electorale, limbajul ia forma discursurilor politice si a sloganurilor, fiecare din acestea vizand castigarea unei parti cat mai mari a electoratului; astfel, un procent destul de mare din voturi se datoreste calitatilor oratorice ale candidatului si modalitatii de realizare a discursului.

In cartea 'L`os à moille', Pierre Dac afirma urmatoarele: 'un discurs politic bun nu trebuie sa vorbeasca despre nimic, dar sa lase impresia ca vorbeste despre toate'. Ceea ce intereseaza la un discurs politic nu este doar continutul sau, ci intr-o mare masura si forma care imbraca ideile.

Jean-Michel Adam schiteaza efectele naratiunii astfel: enuntarea unui punct de vedere (actorul politic prezinta o serie de fapte, de pe pozitia celui ce detine cunoasterea si legitimitatea necesara pentru a se exprima asupra evenimentelor ce se desfasoara), enuntarea unui punct de vedere corect (actorul politic construieste o cauzalitate a evenimentelor, imprimand discursului sau coerenta si totalitate), enuntarea unui punct de vedere legitim (actorul politic opereaza cu argumente accesibile, pe care interlocutorii, fie le recunosc, fie le pot considera verosimile pentru situatia data), enuntarea unui punct de vedere transparent (actorul politic comunica sensul univoc al punctului sau de vedere si respinge orice alternativa; astfel, discursul politic trece drept singura interpretare care poate fi acceptata in acea situatie).

In urma rostirii unui discurs, auditoriul este susceptibil a prezenta doua categorii de efecte: cel de obisnuinta si cel de fronda, dupa cun aprecia Ruxandra Rascanu[2]. Primul efect se manifesta evident mai ales la publicul in varsta, insa regula nu are nimic de-a face cu acest criteriu. Cu cat unei persoane i se supun atentiei mai multe argumente intr-un anumit domeniu - inevitabil ele se vor repeta - aceasta tinde sa le acorde mai putina atentie si sa pastreze in mod rigid drept corecta ultima secventa care, la un moment dat, i-a atras atentia in mod pozitiv. Este clara, aici, importanta pe care o are originalitatea intr-un discurs cu unele sanse. Efectul de fronda are in mod fatal o pondere mai mare in randul tinerilor si, cu toate ca de regula nu are consecinte negative (se traduce in refuzul de a vota), uneori se indreapta in proportii mari impotriva a tot ceea ce pastreaza un parfum invechit; totusi el nu va fi prea des un curent pozitiv 'pentru' ceva - prin definitie, este un curent 'contra'.

Mesajul candidatului poate fi acceptat chiar si in lipsa unei motivatii logice daca individul capata credibilitate si prezinta atractivitate. Prin increderea acordata de alegatori si totodata competenta acestora, candidatul este investit cu credibilitate. Eficienta mesajului este mai mare cu cat nivelul de educatie, statutul social, inteligenta si competenta profesionala atribuie candidatului vor creste. Si, ca urmare a aprecierii acordate acestuia, mesajul va fi considerat ca detine informatii pertinente, adevarate.

Discursul politic, pentru afi convingator, trebuie sa fie mai intai credibil. Credibilitatea este conditia necesara actiunii, nu insa si conditia suficienta a ei. Exista insa anumite constrangeri, limite ale credibilitatii, care pot diminua efectul discursului, ducand pana la anularea acestuia: factori de ordinul rationalitatii (afirmatii contradictorii sau anuntarea unei teze la inceputul discursului, pentru ca mai apoi sa se argumenteze un alt fapt), directia factitatii (un discurs este lipsit de credibilitate daca faptele pe care le aduce in discutie sunt total neverosimile, daca se sfideza realitatea) si individualitatea si subiectivitatea receptorului.

Herbert Paul Grice introduce notiunea de maxime conversationale. Maxima de cantitate are in vedere cantitatea de informatie care trebuie furnizata, ce trebuie sa respecte urmatoarele reguli: contributia locutorului sa contina atata informatie cat este necesara pentru a mentine intentiile conjuncturale ale schimbului; iar excesul de informatie trebuie sa fie inexistent, deoarece ar devia schimbul spre elemente de detaliu. Maxima de calitate se realizeaza printr-o "contributie veridica" si cu ajutorul a doua reguli: a nu se afrima ceva fals si a nu se afirma ceva despre care nu exista dovezi. Maxima de relatie este realizabila prin regula relevantei("vorbeste numai la momentul potrivit!"). Maxima de modalitate priveste cum trebuie spus ceea ce se spune(claritate, concizie, metodicitate.

O alta competenta necesara este sinceritatea care se poate pune in evidenta deoarece: comunica ceea ce stie; este dezinteresat fata de rezultatele demersului comunicativ; lipseste intentia de persuasiune; apara o pozitie opusa propriului interes.

In functie de informatiile pe care le detine despre candidat, inainte de a asculta mesajul persuasiv (opiniile exprimate anterior, competenta, trasaturile de caracter) asociate cu situatia din momentul discursului (lipsa de sinceritate) alegatorul isi va construi o reprezentare a candidatului de la care va astepta un anume un anume comportament politic. Eficacitatea mesajului politic depinde de confirmarea sau nu a acestor asteptari.

Cand candidatul este atractiv (aspect fizic, personalitate, charisma, conduita) schimbarea atitudinala a alegatorului este determinata de procesele de identificare cu sursa, pe baza sentimentelor admirative pe care le incearca, deoarece opinia este determinata de sentimente.

Schimbarea comportamentului politic daca nu este integrata in sistemul de valori si credinte al alegatorului, fiind dependenta de durata legaturii afective stabilite intre candidat si alegator, va putea fi oricand revocata. Contactele directe sau prin mass-media fac sa creasca atractivitatea si durabilitatea relatiei.

Oamenii se lasa influentati de cei asemanatori lor, avand atitudini si comportamente similare lor. Dar, se lasa influentati si de cei cu trasaturi si comportamente diferite de ale lor, in masura in care sunt cele pe care nu le au si ar dori sa le aiba (complementaritatea generand atractivitate).

Ceea ce convinge alegatorul de bunele intentii este chiar imaginea pe care o proiecteaza, cu cat este mai dinamic cu atat este mai convingator. Comunica energie, entuziasm, autoritate prin aspectul sau propriu-zis, cat si prin stilul si viteza mai mare a discursului. Dinamismul discursului va determina auditoriul sa-l accepte ca fiind credibil.

Mesajul devine mai persuasiv daca se asociaza la receptor cu emotii pozitive. Este posibil sa devina eficient daca se asociaza cu emotii negative, prin inducerea fricii. Daca la informatiile despre experiente concrete si strategiile de evitare se adauga argumente emotionale asociate cu instructiuni exacte, complete despre evitarea situatiei dificile se va obtine drept efect modificarea comportamentelor indivizilor in sensul dorit, prin inducerea fricii.

O sursa foarte credibila determina schimbarea opiniilor alegatorilor chiar daca prezinta pozitii diferite de ale receptorului.

Receptorul implicat emotional intr-un anume tip de mesaj nu va putea fi schimbat in comportamentul sau chiar si de sursa credibila.

Aducand numai argumente pro, autorul isi apara discursul prin sustinere, eliminand situatiile de contrazicere.

Aducand atat argumente pro si contra discursul se va apara prin respingere.

Discursul in care se aduc numai argumente pro-atitudini alegatorului intareste atitudinea receptorului doar aparent, pentru ca nu-l protejeaza pe individ de a face fata unui discurs-atac ulterior cu argumente contra, pe care prima sursa le-a evitat si, evident, la care receptorul isi va schimba atitudinea.

Este foarte importanta si calitatea mesajului, generata de noutate si validitatea opiniilor sursei (elementele noi ale discursului sa nu fie repetate prea des pentru a evita in acest fel saturarea receptorului si a da un caracter plauzibil mesajului).

Mesajul ce sustine atitudinile receptorului determina raspunsuri cognitive in favoarea ideilor candidatului. Cand auditoriul este supus unui mesaj contra-atitudinal si i se sugereaza pozitia pe care trebuie sa o sustina atrage cresterea rezistentei la persuasiune si tendinta de pastrare a comportamentului initial.

Auditoriul informat, prin mesaj, ca atitudinile candidatului atractiv si credibil sunt altele decat ale lui, va dezvolta un dezechilibru cognitiv care genereaza presiuni psihice ce intra in contradictie cu credintele sale.

Cu cat calitatea argumentelor continute de mesaj genereaza mai multe idei favorabile (pozitive) la auditoriu, cu atat efectul persuasiunii creste si schimbarile atitudinale si comportamentale vor fi mai mari.

Mirela Arsith este de parere ca cele trei conditii ale bunei formari a discursului sunt: conexitatea, coerenta si coeziunea . Constituirea discursului este tributara unei conexitati intre elementele care il compun si il conditioneaza, dar si unei reguli combinatorii precise, ce se manifesta prin prezenta implicita sau explicita a unor elemente de legatura sau a unor marci de coeziune, ce ganateaza coerenta minimala a discursului.

Marcile de coeziune au ca functii: desemnarea realului ("in acelasi timp", "in fine", "inainte sa", "pana sa", "conform", "pentru ca sa", etc.); exprimarea coerentei logice ("or", "nu","sau "," in primul (in al doilea) rand","de aceea", "daca.atunci", "deci", "pentru ca" ); exprimarea unei atitudini sau a unei stari ("poate", "foarte", "daca", "in cazul in care", "cu conditia sa", "absolut").

Aceste marci reprezinta o conditie necesara a coerentei discursului, dar nu si una suficienta. Discursul este un produs al gandirii, pe care nu o poate ignora, dar nici nu se poate suprapune total pe schemele acesteia. Relatia dintre cele doua este una complexa , iar asa cum spunea Constantin Salavastru , intre ele intervine o oarecare discordanta prin intermediul limbajului - "gandirea discursiva" si "gandirea pura".

Configurarea informationala a discursului urmareste realizarea sensului discursiv prin mentinerea unui raport optim intre ceea ce este cunoscut si ceea ce este nou, dandu-se nastere unui dinamism comunicativ. Discursului politic ii este accesibila intreaga problematica a domeniului pe care il descrie, explica sau evalueaza, deoarece se adreseaza unui auditoriu larg si eterogen care poate cuprinde orice domeniu social: economic, juridic, cultural sau chiar intreaga societate. Interesele oamenilor, de orice natura, trebuie satisfacute, iar discursul trebuie sa prezinte oferte teoretice de indeplinire a acestora.

Heinrich F. Plett sustine faptul ca un discurs poate, in principiu, "sa fie marit la infinit prin adaugarea, la inceputul sau sfarsitul lui , a unui numar nelimitat de semne [] Atata vreme cat o fraza este bine construita, expansiunea ei nu cunoaste margini." Insa, o schema prea complicata poate distorsiona atat emisia cat si perceptia discursului. Pentru o buna receptare a mesajului, trebuie sa se tina cont de restrictia legata de "permanenta tematica" (abordarea unei singure teme ce va fi prezentata).

Ideile propagate se pot insirui de la un discurs la altul sau pot fi cuprinse int-un singur discurs, cu scopul de a persuada. Acest lucru face ca discursul sa se dezvolte, prin semne sau structuri semnice, extensiuni cu functii discursive sau in relatie cu alte entitati de aceeasi natura.

Discursul politic argumentativ este o forma de rostire politica prin care sunt identificate situatiile politice si apoi sunt formulate, sub forma criticilor, a recomandarilor, a apologiilor, raspunsuri la anumite situatii. In vederea atingerii unui grad maxim de adeziune, acesta utilizeaza diferite tipuri de strategii argumentative: interogatia, negatia polemica, respingerea cauzei, metafora, ipoteza, justificarea s.a. discursul politic, avand mai tot timpul caracter polemic, apeleaza la interogatie ca la o arma prin care se urmareste determinarea locutorului sa consimta la ideea avansata de locutor. Negatia polemica se diferentiaza de cea descriptiva prin faptul ca respinge un continut pozitiv exprimat anterior de interlocutor, iar metafora, pe langa capacitatea de a creste expresivitatea, participa la inlantuirea ideilor in argument.

Din dorinta de manifestare a intentionalitatii si nu in ultimul rand, de atingere a scopului final, persuadarea, discursul devine susceptibil de transformari care il afecteaza in intregime; este vorba despre operatiile de conservare, complicare, simplificare si reordonare si despre relatiile dintre constituientele sale: aditia, rearanjarea, substitutia si subtractia. Complicarea - aditia se realizeaza prin incorporarea altor propozitii, efectul fiind restructurarea discursului; complicarea - substitutia este operatia prin care deviatia sintactica urmareste obtinerea cresterii expectantei receptorului si persuadarea acestuia; simplificarea - subtractia este operatia prin care se elimina una sau mai multe componente necesare din punct de vedere sintactic, pentru a alerta alocutorul. Toate aceste operatii de transformare a discursului contribuie la expresivitatea discursului politic si la influentarea perceptiei auditoriului.

Raportarea temporala este o modalitate prin care, in cadrul confruntarii discursive, candidatul realizeaza o mai buna valorificare a prezentului prin raportarea la trecut, dar si o argumentare pentru un viitor mai bun. Receptorul asista la o suita de contestari, contraziceri, sustineri sau obiectii si se angajeaza ca parte pasiva la conflictul discursiv, dar si ca parte activa, prin votul prin care se decide castigatorul. Astfel, neimplinirile prezentului sunt puse pe seama "mostenirii lasate de guvernarea anterioara", iar succesele sunt accentuate si asumate. Discursul celor aflati la putere va incerca sa reduca distanta dintre promisiune si realizare, devenind deseori defensiv, in timp ce opozitia va dobandi dinamica unei promisiuni cu impact de ordin major. Pe de alta parte, reprezentantul opozitiei vor insista asupra orientarii catre viitor si a alternantei la putere.

Campania electorala este un cadru privilegiat de manifestare a discursurilor politice, la care contribuie toti actorii politici, fiecare actionand in propriul beneficiu, raportandu-se unii la altii de pe pozitii concurentiale. Candidatii interpreteaza cererile si asteptarile populatiei, oferta electorala a contracandidatilor, pe care le insereaza in propriile discursuri, pentru a impresiona auditoriul si a capata cat mai multa credibilitate.

Schimburile de cuvinte sunt, pana la un anumit punct, rezultatul eforturilor de cooperare. Fiecare personaj politic recunoaste un scop sau o directie acceptata de toti ceilalti. Acest scop sau aceasta directie poate fi stabilita din momentul initial al conversatiei sau poate surveni pe parcurs si pot fi bine difinite sau vagi, lasand libertate de apreciere participantilor.