IDEOLOGIILE POLITICE

IDEOLOGIILE POLITICE

1. Ambiguitatile semantice ale conceptului de ideologie

Spre deosebire de polisemantismul unor concepte-cheie din campul stiintelor social-politice (precum democratia sau libertatea, de exemplu) care au o vechime milenara, termenul ideologie are o varsta de mai putin de doua sute de ani. Aparitia si apoi consacrarea lui definitiva reprezinta incununarea fireasca a maturizarii unui curent de gandire - iluminismul care prin laicizarea valorilor si fetisizarea ratiunii la rang de lege universala credea ca poate crea o lume in care pasiunile si dorintele umane sa-si gaseasca o implinire in conformitate cu dreptul omului la fericire. Aceasta omnipotenta a ratiunii de a crea o lume noua prin descoperirea legilor care actioneaza in natura si in cadrul societatilor umane pe baza facultatii de a gandi a dus la increderea omului in fortele sale proprii, la credinta ca progresul social era implacabil, prin dezvoltarea cunoasterii, ceea ce a constituit prima configuratie semantica a conceptului: transformarea ideilor in credinte, in repere esentiale ale actiunii umane.

Termenul "ideologie" a fost creat in 1789 de Antoine Destutt de Tracy, unul din filosofii pe care Conventia revolutionara ii insarcinasera cu conducerea nou creatului Institut Francez, special pentru a raspandi ideile iluminismului. Institutul s-a bucurat pentru putin timp de patronajul lui Napoleon, care a devenit membru de onoare inaintea Concordatului sau cu Biserica si a cezarismului crescand care au cauzat o rupere a relatiilor.

In "Elements d'ideologie", scrisa intre 1801 si 1805, de Tracy propunea o noua stiinta a ideilor, o ideologie, care ar fi baza tuturor celorlalte stiinte. Respingand conceptul de idei innascute, de Tracy explica modul in care ideile noastre sunt bazate pe senzatii fizice. O explicatie rationala a originii ideilor, eliberata de prejudecatile religioase sau metafizice, ar constitui fundamentul pentru o societate dreapta si fericita. Aceasta deoarece investigarea ideilor individuale ar demonstra originea lor comuna in trebuintele si dorintele umane, acel cadru legal reglator al societatii pe baze naturale.

Desi la originea sa conceptul de ideologie era considerat progresist, in conceptia lui Napoleon el a capatat sensuri peiorative. Pe masura ce guvernarea sa evolua catre un imperiu sustinut de catre o religie stabilita, critica ideologilor liberali si republicani era inevitabila. Acestia din urma constituiau o parte din cei pe care i-a invinuit Napoleon dupa retragerea de la Moscova.

"Ideologia, aceasta metafizica nebuloasa, este cea care, prin cercetarea subtila a primelor cauze, doreste sa stabileasca pe aceasta baza o legislatie a popoarelor, in loc de a-si obtine legile din stiinta inimii umane si a lectiilor istoriei, pe care trebuie sa le atribuim nenorocului dreptei noastre Frante."¹

Oscilatiile intre conotatiile pozitive si negative vor fi caracteristice pentru intreaga istorie a conceptului de ideologie. Astfel, "in epoca lui Na-poleon, ideologia ajunge sa insemne virtual orice credinta de tip repu-blican sau revolutionar, adica orice credinta ostila lui Napoleon insusi." ²

Ideologiile sunt, in general, credinte de grup pe care indivizii le asimileaza prin procesele de socializare; multi oameni primesc o ideologie prin identificarea cu un grup social sau prin distantarea fata de acesta.

Ele se transforma in argumente: ele sunt menite sa convinga si sa contracareze conceptiile rivale.

Ele afecteaza in totalitate unele din valorile majore ale vietii.

Ele cuprind programe pentru schimbarea sau conservarea ordinii politice; pentru apararea, reformarea sau abolirea unor institutii social-politice.

5. Ele sunt, in parte, rationalizari ale intereselor de grup - dar nu in mod necesar interesele tuturor grupurilor care le imbratiseaza.

6. Ele sunt normative, etice, moralizatoare in ton si in continut.

7. Ele sunt, inevitabil, parti ale unui sistem de credinte mai vast si impartasesc proprietatile structurale si stilistice ale acestui sistem.

8. Ele au un corp de documente sacre (Constitutii; Declaratii ale Drepturilor; manifeste; programe) si eroi (parinti fondatori; unifi- catori; salvatori; profeti si intelepti; mari interpreti si autori).

9. Toate ideologiile, ca toate celelalte credinte, implica o teorie a cauzei si a efectului in lume, precum si o teorie despre natura umana (buna sau rea; perfectibila sau nu).

In ce priveste raportul ideologiilor cu sistemele de credinte pozitive sau normative, prezente in orice societate, ideologiile ar fi o variabila a acestora. In raport cu viziunile despre lume, ideologiile se caracterizeaza prin caracterul explicit al formularii lor. Dar ele sunt mai inchise, mai rezistente la inovatie. ³ Ele sunt promulgate si incarcate cu accente afective, cerand o adeziune completa din partea celor care adera la ele.

Ideologiile impartasesc cu "sistemele si curentele de gandire" (existentialismul, pragmatismul sau idealismul hegelian, de exemplu) caracterul de a fi fundamentate pe constructii intelectuale explicite sau sistematice, insa curentele de gandire nu se bucura de adeziune totala tocmai datorita deschiderilor mai largi fata de inovatie. Sintetizand, ideologiile se disting de alte tipuri de credinte prin pozitia pe care o ocupa in raport cu opt criterii:

caracterul explicit al formularii;

vointa de a se concentra asupra unei credinte pozitive sau normative particulara;

distinctia fata de alte sisteme de credinte trecute sau contemporane;

- inchiderea sau respingerea inovatiei;

caracterul intolerant al prescriptiilor;

caracterul pasional al promulgarii lor;

exigenta lor privind adeziunea;

asocierea lor cu institutiile menite sa intareasca si realizeze cre- dintele respective.

"Ideologiile politice amesteca intotdeauna, intr-un mod mai mult sau mai putin fericit, propozitii de fapt si judecati de valoare. Ele exprima o perspectiva asupra lumii si o vointa orientata spre viitor. Ele nu cad in mod direct sub alternativa adevarului si falsului, nici nu apartin gustului sau culorilor." ⁴

Este interesant de remarcat faptul ca Talcott Parsons, cu care Edward Shils a colaborat la nenumarate lucrari, propune o definitie a ideologiei apropiata de cea a lui Marx:

"Criteriul esential al ideologiei este deviatia sa in raport cu obiectivitatea stiintifica Problema ideologiei apare atunci cand exista o contradictie intre ceea ce credem si ceea ce poate fi stabilit in mod stiintific ca fiind corect." ⁵

"Politica ar trebui sa fie realista; politica ar trebui sa fie idealista; doua principii care sunt adevarate atunci cand se completeaza unul pe celalalt si sunt eronate cand sunt separate." (M. Bluntschli)

Raymond Boudon distinge "doua tipuri fundamentale de definitie a ideologiei: cea traditionala, care defineste ideologia plecand de la criteriul adevarului si falsului si cea moderna, care o defineste mai curand plecand de la ideea de sens. Astfel, o norma poate avea un sens, poate fi adaptata la o anumita stare a societatii, fara sa fie, din aceasta cauza nici adevarata nici falsa. Este cazul valorii pozitive a imprumutului fara dobanda din economiile de reciprocitate. ()

Pe de alta parte, se pot distinge doua tipuri principale de explicatie a fenomenelor ideologice: explicatia irationala si explicatia rationala. Primul tip reia intr-o mare masura filosofia clasica a erorii; ca eroare, ideologia ar fi produsul fortelor care scapa controlului subiectului ().

In explicatiile de tip rational adeziunea la ideologii poate, dimpotriva, sa fie analizata ca un comportament comprehensibil, in sensul lui Max Weber. Aceasta nu inseamna, evident, ca acest comportament este produsul deliberarii si al calculului"⁶ ().

Din incrucisarea celor doua tipuri de definitii si a celor doua tipuri de explicatie, Raymond Boudon obtine patru combinatii posibile:

1. Definitie traditionala (ideologia este o eroare) si explicatie iratio- nala (adeziunea la ideologie este rezultatul fortelor care scapa controlului subiectului;

Definitie traditionala (ideologia este o eroare) si explicatie rationala (adeziunea la ideologie este comprehensibila);

Definitie moderna (ideologia nu releva criteriul adevarului si falsu- lui) si explicatie irationala (adeziunea la ideologie este rezultatul fortelor care scapa controlului subiectului);

Definitie moderna (ideologia nu releva criteriul adevarului si falsului) si explicatie rationala (adeziunea la ideologie este comprehensibila). ⁷

* Apud Raymond Boudon, op. cit., p. 83.

Tipuri de explicatie a ideologiei

* Apud Raymond Boudon, op. cit., p. 79.

In aceasta ordine de idei ideologiile ar fi sisteme de credinta mai mult sau mai putin institutionalizate si care contin, pe langa acestea, credinte preideologice foarte personalizate. ⁸ Mai mult, ele sunt "combinatii de sisteme proiective, in interesul carora este mobilizata (ideologia) si, de aceea, au aceeasi structura ca si rationalizarile." ⁹ Datorita acestui cadru specific al gandirii, ideologiile permit agentilor politici sa se orienteze in complexitatea lumii sociale. Dupa Clifford Geertz, "prin constructia ideologiilor, aceste imagini schematice ale ordinii sociale, omul poate deveni cel mai bun sau cel mai rau animal politic."¹⁰ Cu alte cuvinte, functia ideologiei este de a face politica posibila, oferindu-i concepte dotate cu autoritate si capabile sa-i dea un sens, ca si imaginile evocatoare cu ajutorul carora realitatea politica poate fi perceputa intr-un mod sensibil.¹¹ Ideologiile cuprind, deci, notiuni si propozitii in acelasi timp descriptive si normative. Dar aceste propozitii descriptive intretin o relatie cu realitatea sociala analoga aceleia pe care hartile rutiere o intretin cu realitatea geografica, adica o relatie de tip simbolic.¹² Mai concret, Daniel Bell vede in ideologii "transformarea ideilor in leviere sociale Pentru ideolog, adevarul deriva in actiune si semnificatia este data experientei prin transformarea momentului."¹³

Transformarea ideilor in credinta presupune, in domeniul politicului, notiunea de credinta intr-o cauza nobila, intr-un scop suprem, intr-un ideal. Cu cat acest scop este mai vag si mai general, cu atat fervoarea credintei este mai mistuitoare si cu atat se apropie      mai mult de fanatismul religios care incalzeste mai nobil spiritele, cu cat o cauza politica dreapta este invesmantata in justificari religioase. Credinta religioasa a servit adeseori de mobil razboaielor de cucerire, indiferent de sistemul religios. Cruciadele, Inchizitia, Noaptea Sfantului Bartolomeu, crestinarea Lumii Noi, Razboiul de 30 de ani, Jihadul etc. sunt acoperite de un voal ideologic care imunizeaza sistemele de credinta impotriva realitatii care pangareste: "Iuda", "Marele Satan", "Necredinciosii", "Goimii", "Ghiaurii", "Anti-hristul", "Paganii". Actiunea de masacrare sau de crestinare fortata, de supunere a populatiilor bastinase s-a dus pe teren religios si cultural, in numele lui Hristos, Domnul iubirii si al milei.

Activitatea ideologica trebuie deosebita cu grija de activitatea si creatia intelectuala. Aceasta din urma se caracterizeaza printr-un ansamblu de propozitii logice a caror finalitate este descoperirea adevarului, ca valoare centrala a demersului cognitiv. Obiectivitatea cunoasterii nu presupune intentionalitatea actiunii, nici utilizarea valorii de fals pentru popularizarea ideilor sau descoperirilor stiintifice. Dimpotriva, discursul ideologic, desi este un sistem coerent de reprezentari si de atitudini, urmareste sa puna in forma starile afective difuze ale unui grup, sub presiunea persuasiva a mesajului, indiferent de valoarea de adevar a acestuia, sau uneori chiar impotriva acestei valori.

Ideologul refuza sa considere ideologia un simplu sistem de gandire: pentru el separatia dintre idee si actiune este intolerabila, convingerea trebuie sa se manifeste, proiectul trebuie sa se realizeze si el se defineste printr-o succesiune de practici consecvente vizand difuzarea, propaganda, persuasiunea activa, manifestarea semnificatiilor.

Fiecare ideologie isi alege grupuri tinta ai caror membri sunt considerati ca cei mai apti sa preia mesajele difuze in functie de situatia, interesele si apartenenta lor de clasa.

Ideologia nationalista pretinde sa se adreseze tuturor cetatenilor unei tari; ideologia socialista isi desemneaza sustinatorii printre muncitori. Identificarea unui public potential este o preocupare constanta pentru managerii politici de vreme ce el este un rezervor inepuizabil de resurse de sustinere si de promisiuni de extindere a audientei.

La nivelul acestui plan vertical va opera intalnirea dintre ideologiile sistematizate si reprezentarile spontane ale grupurilor si claselor.

O clasa sociala nu vehiculeaza, in cultura sa politica, o ideologie comuna sistematic formulata, ci norme si valori proprii, tipuri de actiune si reactiune, un anumit ethos specific.

Acest ethos se traduce printr-o sensibilitate particulara fata de anumite fenomene si o indiferenta fata de altele, printr-un sistem specific spontan de valorizare si revalorizare, printr-o anumita imagine de sine si a frontierelor grupului.

Discursul ideologic vizeaza gasirea unui ecou in aceste reactii spontane, fie actualizandu-se fara scrupule (demagogia), fie incercand organizarea lor. In ambele cazuri, discursul isi poate atinge obiectivul persuasiv numai daca va comporta el insusi un sistem de atitudini pozitive si negative in care polarizarile afective si aspiratiile colective isi pot afla expresia. Prin aceasta proprietate esentiala, discursul ideologic poate fi in raport direct cu atitudinile spontane ale publicului, cautand sa dea forma si sa conceptualizeze ceea ce am putea numi ideologii difuze, necoordonate, inerente unui etos colectiv.

Munca ideologului se situeaza in aceasta tensiune dintre spontan si sistematic, ea vizeaza sa produca un discurs capabil sa traduca si sa glorifice efectele difuze pentru a obtine coordonarea si, de aici, o eventuala tutela asupra aspiratiilor. Se va incerca o unificare a efectelor sub controlul persuasiv al mesajelor politice.

In sens larg, putem include in ideologie nu numai conceptiile poli-tice sau economice, dar si valorile morale, religioase, familiale, estetice, juridice, sportive. Daca ideologia ar contine numai minciuni si iluzii, cum poate sa fie totusi eficienta? Oricat am dori, in numele anumitor trasaturi, sa clarificam ideologia ca rationala, recunoastem ca multi ideologi pretind - si nu totdeauna abuziv - ca se sprijina pe o argumentatie stiintifica. Ei refuza, desigur, sa ia in considerare argumentele si faptele care le displac. Iar asa ceva reprezinta o negatie a spiritului stiintific.

Cu toate ca ideologia este lipsita de eficacitate, in sensul ca nu poate rezolva problemele reale, fiindca nu provine dintr-o analiza adecvata a faptelor, ea transforma realitatea mai mult decat ar putea-o face cunoasterea cea mai exacta. Ideologia este ineficienta in sensul in care ea nu aduce in practica nici una dintre solutiile pe care, teoretic, programul sau le-a etalat. Putem aminti, ca exemplu sugestiv, colectivizarea agriculturii care nu a adus, asa cum propunea, abundenta, ci saracia.

Dar ea nu are, prin aceasta, o mai putin prestigioasa capacitate de actiune asupra realului, de vreme ce a putut impune sutelor de milioane de oameni o aberatie fatala in ceea ce priveste agricultura.

Daca Uniunii Sovietice ii vom adauga tarile din sud-estul Europei si numeroase tari din lumea a treia, unde experienta industrializarii fortate, a cooperativelor agricole de stat a ruinat agricultura traditionala, fara posibilitatea redresarii, ne dam seama ca, in epoca noastra, delirul a fost cel putin la fel de puternic ca orice alt act de credinta.

Ideologia este sau poate fi considerata exemplul clar al uneia dintre acele notiuni familiare a caror aparenta transparenta devine opacitate atunci cand incercam sa le definim cu precizie.

Sociologul Raymond Boudon ofera o serie de exemple foarte relevante: el se intreaba cum ar fi posibila explicarea "rationalitatii" unei ideologii sinucigase, punerea in practica a teoriilor lisenkiste fiind una din cauzele prabusirii agriculturii sovietice, si deci un exemplu clar pentru indiferenta ideologiilor la dezmintirile oferite de realitatea insasi.

In conceptia lui Jean-Franois Revel¹⁴ ideologia este o "intreita dispensa: dispensa intelectuala, dispensa practica si dispensa morala".

Dispensa      intelectuala consta in a retine din realitate numai elementele favorabile tezei pe care o sustii, ba chiar a inventa aceasta realitate, negandu-le pe altele, omitandu-le cu vederea, ori impiedicand accesul la ele.

Dispensa practica suprima criteriul eficacitatii, elimina valoarea oricarui contraargument, una din functiile ideologiei fiind fabricarea explicatiilor care absolva. Cateodata, explicatia se reduce la o simpla afirmatie, un act de credinta: "Nu socialismului trebuie sa i se impute dificultatile intalnite de tarile socialiste in dezvoltarea lor", scria Mihail Gorbaciov in "Perestroika", volumul sau publicat in 1987. Redusa la armatura ei logica, fraza vrea sa spuna ceva de genul "nu apa este vinovata de problema umiditatii cu care se confrunta tarile inundate".

Dispensa morala anuleaza notiunile de bine si de rau, in ce-i priveste pe protagonistii ideologici; sau, mai degraba, in cazul lor, ideologia tine loc de morala. Ceea ce pentru omul de rand reprezinta o crima sau un viciu pentru ei este cu totul altceva. Absolvirea ideologica a omuciderii si genocidului a fost un subiect amplu tratat de catre istorici. Se spune, insa, mai rar, ca tot ea a sanctificat delapidarea, nepotismul, coruptia. De exemplu, unii politicieni romani au o inalta idee despre propria valoare si moralitate incat, ascultandu-i, rezulta ca prin simplul fapt ca ei practica asiduu coruptia, aceasta se innobileaza, devine cinstita, ajunge chiar o virtute. Dat fiind ca te dispenseaza de adevar, de onestitate si de eficacitate, oferind atatea conforturi, ideologia, fie si sub alte denumiri, a fost intotdeauna la mare cinste. E greu sa traiesti fara ideologie, pentru ca, in lipsa ei, realitatea iti prezinta numai cazuri particulare, care necesita fie o cunoastere adecvata, cu multe riscuri de esec sau eroare in fiecare actiune, cu eventuale consecinte grave pentru tine, ca si cu pericole, suferinte si nedreptati pentru ceilalti, inclusiv o probabilitate de remuscari in cazul celui care le produce. Nimic din toate acestea insa in cazul ideologului care planeaza deasupra binelui si raului, dat fiind ca el insusi este sursa acestora. Abuzul despotic de putere, in slujba interesului personal anterior criticat aspru de candidati si partide nu e numai un banal mecanism psihologic al autoconcesiei; gestul facut nu mai este rusinos de vreme ce ajunge el insusi sa il practice.

Acest tip de om "nu este singur, el este insotit si sprijinit de substanta sacra a ideologiei care-i capitoneaza constiinta, facandu-l sa creada ca el este insusi virtutea, cea care nu poate emana decat actiuni benefice"¹⁵.

2. Stiinta si ideologie

Ideologiile gasesc in adevarurile descoperite de stiinte un mijloc ideal pentru a-si legitima sistemul lor de credinte, iar in caracterul sistematic si coerent al teoriilor stiintifice un teren fertil de rationalizare.

Prin esenta ei, o ideologie se fereste sa descopere adevarul prin supunerea propozitiilor ei verificarii empirice sau logice. Ea trebuie sa convinga ca sistemul sau de valori este cel mai bun si sa impinga partizanii la actiune pentru impunerea lor. Adevarul ei este prestabilit: el consta in cateva scheme logice care sa puna in miscare fundalul emotional al credintei in cauza.

Descoperirea adevarului ar oferi surprize neplacute, relevand nonsensurile, contradictiile, ceea ce ar echivala cu revizuirea nucleului sau. De aceea, ideologiile imprumuta elemente conceptuale din filosofia populara sau din operele de vulgarizare stiintifica.

Importanta este analogia formal-exterioara, care permite receptarea si interiorizarea mesajelor ideologice fara un efort intelectual deosebit, in special pe canalele sensibilitatii si contagiunii in grup. Ideologia si stiintele sociale interfereaza "pe planul fenomenelor umane, istorice, juridice, politice, economice, care sunt revendicate ca obiect de studiu de stiintele umane si sunt, in acelasi timp, arena pentru luptele ideologice. Dar daca exista o interferenta a domeniilor stiintifice si ideologice, aici se contureaza o opozitie de scopuri"¹⁶.

Gandirea stiintifica este abstracta, atemporala, obiectiva si univer-sala. Scopul ei este cunoasterea realitatii, a structurilor si functiilor aces-teia, sub forma unor legi si propozitii logice. O ideologie nu-si propune sa cunoasca realul, ci sa-l justifice sub aparenta posibilului. Ea ne va spune cum ar trebui sa arate, daca-i vom atribui un sens. Sensul este dat de judecatile de valoare care implica o dimensiune normativa asupra realitatii.

Pe masura dezvoltarii cunoasterii stiintifice, ideologia asimileaza noile descoperiri si le integreaza in structura logica a discursului sau, sub aspectul formei sau al stilului dominant al descoperirilor. Caracterul scientist pseudorational al ideologiilor devine si mai evident odata cu demonstrarea existentei unei ideologii a stiintei, care genereaza o tensiune esentiala intre cunoastere si imaginatie la nivelul fiecarei epoci.

Dupa cum orice act de cunoastere presupune o analiza critica prealabila a teoriilor anterioare si respingerea unora dintre ele ca false sau depasite, tot astfel sistemul de credinte al omului de stiinta va pune asupra descoperirilor sale o pecete ideologica.

Tendinta de a vedea in structurile realului relatii matematice, scumpa lui Descartes si lui Leibniz, sau o imagine eterna a lumii, in mecanica clasica a lui Newton, tineau de stilul clasicismului, caracterizat prin "forta centripeta" a ideilor "intr-un sistem de cunostinte universale si eterne". Inversunarea cu care a fost aparata geometria euclidiana sau dogmele religioase in Evul Mediu tradeaza reziduurile ideologice din cunoasterea stiintifica. Oricat de paradoxal ar putea parea la prima vedere raportul dintre stiinta si ideologie, la un nivel mai adanc, ideologia este un suport negativ, un excitant pentru interogatia filosofica a omului de stiinta asupra celor mai intime premise stiintifice ale sale. Aceasta si explica de ce ideologiile insotesc ca o umbra curentele stiintifice, filosofice si culturale.

In fond, stiinta nu este amorala: in finalitatea ei ultima, ea se bazeaza pe judecatile de valoare, presupune un scop. A deforma realul in functie de anumite valori, sub aparenta unei coerente logice a faptelor, reprezinta o particularitate a discursului ideologic.

"Barajul ridicat impotriva unei noi teorii stiintifice este, adeseori, opera unei rezistente strict umane, a unei generatii de savanti, a unui grup anume, ale caror cariere, pozitii si prestigii depind de vechea teorie, care e pe punctul de a fi detronata. Insusi Albert Einstein a zis-o: o descoperire se impune mai putin prin forta argumentelor prezentate comunitatii stiintifice, cit, mai degraba, prin disparitia progresiva a sustinatorilor vechii teze si inlocuirea lor in posturi cu noua generatie de cercetatori"¹⁷.

Insa, oricata pondere ar avea slabiciunile umane, vanitatea, dusmaniile, rivalitatile, deosebirile de interese, insasi cecitatea intelectuala, in luptele care ii divid pe savanti, si oricat de puternica ar fi rezistenta lor fata de raspandirea si acceptarea noilor cunostinte, nu mai putin adevarat este ca, pe acest teren cel putin criteriile obiective si autenticitatea informatiei raman elementele decisive, care transeaza, in final dezbaterea.

Nu la fel stau lucrurile insa cu imensa familie a doctrinelor ce amesteca stiinta si ideologia, sau, mai precis, care nu sunt decat ideologie sub pretext stiintific, construita pe elemente imprumutate din diverse discipline si limbaje stiintifice.

Dupa cum sustine Jean Franois Revel in lucrarea sa "Cunoasterea inutila", omul are o profunda nevoie ideologica. "Omul normal nu cauta adevarul decat dupa ce a epuizat toate celelalte posibilitati." ¹⁸

Pentru Foucault nu exista cunoastere adevarata, ci doar diverse puncte de vedere, caci intre ideologie si stiinta a fost stearsa orice granita. Publicul, pe toata perioada in care stiinta sau ideologie sunt la moda nu este niciodata miscat de contestarile acestuia, oricat de bine fondate ar fi ele, pentru ca el insusi solicita aceasta "formatie discursiva", in locul cunostintelor exacte, preferandu-i gratificatia afectiva.

Critica psihanalitica a rationalismului stiintific facuta de Gaston Bachelard evidentiaza geneza unei ideologii a stiintei, plecand de la un moment de criza interna a acesteia.

"Ea nu are sursa sa la suprafata, pe terenul insusi al observatiei, ea izvoraste din reactii mai intime (). Aceste forte centripete decurg din doua surse, psihologice si sociologice, amestecate in mod indisociabil. Pe de o parte, imaginatia si afectivitatea, tendinte subconstiente si inconstiente, stimuleaza structurari imaginare, onirice si psihanalitice; pe de alta parte, traditiile, miturile si, poate, inconstientul colectiv furnizeaza acestor forte centripete cadre, categorii, modele." ¹⁹

Scopul cunoasterii este obiectiv, universal, fara echivoc: el pretinde sa explice realul, in structurile si functiile sale, asa cum este el. Scopul ideologiei exprima un real asa cum ar dori ea sa fie.O ideologie este expresia unui scop normativ care se pretinde obiectiv, de unde aspectul unei sau in esenta echivoc. Este o "viziune" semnificativa, concomitent, asupra unei anumite realitati, unei stari de fapt si, totodata, a unei intentii valorizante si deformante.

Daca stiinta s-ar stradui sa explice realul si sa-l cuantifice pein legi, ideologia l-ar deforma in functie de anumite valori pe care ar dori sa le gaseasca inscrise in el.

Intre gandirea stiintifica si gandirea ideologica se instituie o lupta pentru suprematie, probabil imposibil de obtinut si de mentinut. Se pune intrebarea in ce sens sunt ideologiile obstacole epistemologice in calea aparitiei unei gandiri stiintifice?

Goston Bachelard raspundea la aceasta intrebare in 1938, publicand in acelasi an, "La formation de l'spirit scientifique" si "Psychanalise du feu". Constituindu-se ca stiinta, gandirea stiintifica dezvaluie cunostiintele anterioare ca false si nu ca ideologice. Este o filosofie a stiintelor care demasca aceste erori ca ideologice - "metafizice" la Comte, "ideologice" la Marx, "psihanaliste" la Bachelard, "neopozitiviste" la Althusser.

"Gandirea stiintifica se constituie revenind asupra unui trecut de erori ideologice. Se cunoaste impotiva unei cunoasteri anterioare, distrugandu-se cunostinte gresit alcatuite." ²⁰

In acelasi timp in care se constituiau, in secolul al XVII-lea si al XVIII-lea, o astronomie si o fizica matematica, aparea o ideologie stiintifica, visul unei naturi integral matematizabile pusa in scena de un zeu matematician, geometru si mecanic pentru Descartes, algebrist si calculator pentru Leibnitz. Daca ideologia renaste astfel din cenusa sa stiintifica, aceasta se explica prin faptul ca functia ideologica nu este distrusa prin aparitia gandirii stiintifice, ci ca ele coexista.

In "Noul spirit stiintific", Bachelard scria ca "un concept are cel mai mult sens in momentul in care isi schimba sensul". Prin prisma acestor schimbari de sens se manifesta concomitent fecunditatea conceptului si progresului stiintific. Pentru a restitui unui concept stiintific sclerozat supletea sa, puterea sa transformatoare, viata sa stiintifica, va fi necesar sa i se integreze conditiile experimentale ale folosirii lui, evitandu-se astfel ca el sa poata dobandi o existenta autonoma ideatica desprinsa de real.

Gandirea stiintifica pare deci sa-si secreteze propria ideologie, ea sclerozand in virtutea inertiei si obisnuintei concepte care, pana atunci, apareau ca idei metafizice mai mult ca instrumente operatorii.

E dificil de conceput o contaminare a gandirii stiintifice prin ideologii politice, religioase, sociale sau economice. Acestea pot inrauri instructia viitorului om de stiinta, precum si conditiile in care isi exercita practica stiintifica, dar, mai precis, nici o inchizitie nu l-a putut impiedica pe Galilei sa progreseze in descoperirea legilor mecanicii ceresti si, mai aproape de noi, descoperirile microfizice au aceeasi valoare stiintifica, indiferent daca ele izvorasc din laboratoare americane, chineze sau ruse. Se poate afirma chiar ca ele nu au o valoare stiintifica decat in masura in care ele scapa de ideologiile politice ale societatilor unde au fost produse.

Ar exista, deci, o inraurire directa a ideologiilor asupra cercetarii stiintifice prin scopuri tehnologice impuse omului de stiinta si prin mijloacele puse la dispozitia sa, si o autonomie a procesului cercetarii care ar contine intr-insul propria sa valoare, independenta de orice ideologie.

Gandirea stiintifica, prin obiectele, metodele si rezultatele sale, isi afirma specificitatea fata de domeniul ideologic si ea se constituie si se dezvolta in opozitie cu influentele ideologice renascande din cadrul sau din afara ei. Dar specificitate nu inseamna nici independenta, nici autonomie absoluta. Cercetarile stiintifice se dezvolta intr-o istorie in care ar fi un procedeu ideologic sa se faca abstractie de la ele. Cu atat mai mult cu cat ideologiile infrante de stiinte nu au liniste pana ce nu recupereaza din punct de vedere ideologic stiinte.

Daca unitatea stiintei nu exista in fapt si, totusi, se vorbeste in continuu despre ea, aceasta se explica prin aceea ca ea exprima o dorinta, un scop normativ care tinde sa disimuleze realitatea; ca ea tine de o ideologie sau chiar o intemeiaza. Pentru Auguste Comte ea a fost o ideologie de reorganizare sociala la scara mondiala. A stabiliza definitiv un mod de gandire pozitiv sau stiintific aparea a fi mijlocul si garantia unei reorganizari sociabile stabile si definitive.

Stiinta trebuia sa fie una singura pentru ordinea bazata pe ea sa fie ea una singura. Optativul ideologic are proprietate fata de indicativul stiintific sau pozitiv.

Functia ideologica generala a stiintei este definita de Auguste Comte drept "pretentia de a conferi un credit dobandit pe drept in numele generic de stiinta unor afirmatii al caror adevar nu poate fi dovedit de nici una din stiintele constituite. Acest proces de transfer al creditului, din domeniul stiintific la un domeniu extrastiintific, prin intermediul etichetei stiintific, ne pare a fi resortul fundamental al acestei functii ideologice a stiintei." (A. Comte: "Cours de philosophie positive").

Astfel, tot ce este stiintific este adevarat si tot ce este adevarat este stiintific. Acest sistem este experimentat zi de zi prin intermediul publicitatii si propagandei: eticheta = stiintific = este necesara si suficienta pentru a obtine vanzarea produselor, a impune teorii, a garanta succesul tehnicii, a impune linia politica. A crede in stiinta inseamna a instaura o ordine stiintifica. In felul acesta, ideologia, care parea invinsa de constituirea si dezvoltarea stiintelor, recupereaza si anexeaza gandirea stiintifica sub denumirea de "stiinta". Stimulandu-se si glorificandu-se stiinta, se stimuleaza si se glorifica functia ideologica insasi.

Ideologia stiintei este, intr-un anumit sens, ideologia dominanta a lumii contemporane, deoarece, dincolo de antagonismele politice, sociale si economice, ea pare sa domneasca in tarile industrializate ca si in tarile in curs de dezvoltare sau subdezvoltate care aspira sa-si solutioneze problemele cresterii economice si ale nivelului de trai. Ea s-a transformat intr-un fetis, intr-o forta magica, intr-un panaceu spre care se indreapta toate aspiratiile ultragiate de durerea inselata a Sperantei.

Limita de dezvoltare a acestei ideologii stiintifice aparea inca din 1937, in "Cea mai buna dintre lumi" de Aldous Huxley: stiinta constituia acolo obiectul unui cult generalizat dar, in mod corelativ, stiintele, cercetarea fundamentala, disparusera intru totul. Acesta era pretul de platit pentru instaurarea increderii oarbe in puterea taumaturgica a stiintei. La limita, ideologia stiintei omorase stiintele. Daca, intr-o prima faza de opo-zitie, stiintele pareau invingatoarele ideologiilor, in cea de-a doua ideolo-gia pare sa repurteze o victorie definitiva. Intr-adevar, tentatia fructului oprit, voluptatea autoamagirii, iluzia ca nu pacatuiesti pentru ca slujesti Binele - joaca, in geneza erorii, un rol indiscutabil, mai puternic decat slabiciunile propriu-zis intelectuale, indiferent ca filosofii sustin contrariul.

Pana la Marx si Engels, carora le revine meritul de a fi dat o expresie teoretica precisa si globala ideii conform careia greselile noastre - in masura in care ele provin din cauze exterioare gandirii - nu pot fi corijate de simplul efect al reflectiei critice, al argumentatiei, al informatiei exacte, toate incercarile filosofice asupra greselii vedeau originea acesteia in erori tehnice, in vicii de rationament, in insuficientele metodei si ale procedurilor de verificare.

Eroarea nu poate fi contracarata decat de rezistenta elementelor care o contrazic, ori de rapiditatea cu care acceptam sa ne schimbam punctul de vedere, insa nu datorita informatiilor noi, ci din simpla necesitate de a raspunde unor noi exigente, fie practice, fie pasionale. Cu teoria lor despre ideologie, Marx si Engels nu se intorceau pur si simplu la pragmatism, adica la ideea dupa care conceptiile noastre, fie ele lipsite de obiectivitate teoretica, poseda o obiectivitate practica, sunt unelte forjate pentru si prin actiunea directa. In teoria marxista a ideologiei, acestea nu au un alt statut decat cel de justificari mincinoase, amagitoare si fara eficacitate ale actelor noastre. In opera lui Marx, alienarea desemneaza procesul de instrainare a propriei noastre identitati prin care noi adoptam adesea ideologia clasei care ne domina; acest paradox, bazat pe o societate inca rationala, admite ca ea, clasa dominanta, dispune de mijloace de comunicare, de cultura, invatamant, difuzare a informatiei, de indoctrinare religioasa, politica si morala      ce-i permit sa modeleze mentalitatile si credintele claselor dominate. Clasele dominate adera la o ideologie contrara propriilor interese, ba chiar unor societati intregi, care ajung sa asimileze o conceptie despre lume, straina de propria lor conditie.

Travestind vulgar raporturile sociale si exprimand foarte inabil resorturile acestora, ideologia, care nu se sfiieste sa adopte formele ipocriziei banale, ori de cate ori este cazul, pare sa satisfaca in secret necesitatea inalt-spirituala a minciunii.

Tocmai din aceasta necesitate, lipsa de orice ingredient materialist decurge si deformarea stiintei de catre ideologie.

Politica poate sa-si exercite aici influenta, dar mai degraba ca o pasiune a spiritului decat ca reflectare a luptei de clasa, si mai mult, prin teroarea intelectuala a corolarilor sai naturali: frica si conformismul.

De asemenea, istoria a demonstrat cum ideologia dusa pana la delir ajunge sa orbeasca si mintile cele mai savante, a caror sacra misiune ar trebui sa fie nu anularea surselor cunoasterii, ci dimpotriva.

De o cu totul alta natura este patrunderea ideologiei in lumea stiintei unde ea falsifica, mutileaza, deturneaza faptele precise, in beneficiul tezei ideologice. Fara indoiala ca inselaciunea devine tot mai dificila, pe masura ce domeniile sunt tot mai riguroase, rezistente, prin insasi natura lor, la intruziuni.

Numai ca disciplinele cu larg marje de incertitudine se preteaza la manevrari, cu atat mai mult cu cat acestea nu vizeaza neaparat influentarea mediului stiintific, cat mai ales deturnarea publicului, care-i lipsit de control e dispus sa-i creada pe cuvant pe ideologi.

Lupta impotiva falsificarii datelor obiective este grea poate tocmai pentru ca sursele falsitatii se afla chiar in noi insine. Orbirea voluntara sau semiconstienta provin din faptul ca dorinta noastra este considerata adeseori realitate exterioara si, deci, un element-cheie al bataliei ieologice pe care o sustinem in arena politica "de acasa", de cele mai multe ori triviala si efemera. In loc ca imbogatirea informatiei prin experienta sa serveasca la calcularea cat mai corecta a actiunii, se intampla invers, ca actiunea sa programeze a priori prezentarea informatiei.

Asa au stat lucrurile in secolul al XVIII-lea, cand credinta in bunatatea nativa a salbaticilor (gratie faptului ca au scapat de forta corupatoare a civilizatiei, despotismului si "superstitiilor") reprezenta piesa suprema din arsenalul ideologic al Luminilor.

Daca asupra spiritului stiintific nu se exercita o constrangere ratio-nala, poate si el sa devina o prada a ideologiei mai ales cand este vorba de stiinte sociale. Nu de putine ori savantul se agata de propria-i grila inter-pretativa si respinge faptele rebele fata de teoria pe care o slujeste, fapte ce rezida din tot felul de prejudecati morale, religioase, politice sau culturale, fara nici un raport anume cu tema cercetarii de baza. Ideea ca omul este bun de la natura, dar ca societatea il corupe      a servit de paravan ideal vana-torii de sclavi sau atrocitatilor comise de conchistadori. Persistenta acestei teze a servit in cercetarile ulterioare din antropologia culturala, de exem-plu, drept fundal inconstient pentru idealizarea identitatilor culturale a so-cietatilor primitive. Recurenta ideologica ce a stat la baza evitarii in descrierea stiintifica a cruzimii si violentei omului primitiv a fost tocmai persistenta acestui postulat filosofic al Luminilor reactualizat de presiunea mediului contemporan; unii cercetatori au confundat studiul realitatii obiective cu propriile lor aspiratii sau angoase provocate de criza civilizatiei din societatile omului alb.

Uzura arsenalului de argumente stiintifice ale unei ideologii este preludiul nasterii unei ideologii a stiintei. Pe scurt, pe plan stiintific, ideologiile renasc mereu.

Unii critici ai pozitivismului doresc sa mearga mai departe, sugerand ca, pe langa inexistenta unei diferente evidente intre stiinta si ideologie, mare parte din stiinta naturala este ea insasi ideologica. Dezbaterile privind statutul stiintei naturale sunt stimulate de esecul progresului stiintific in a oferi conditii de viata mai bune sperate de multi oameni in secolul trecut; aparitia miscarilor ecologice si antinucleare sunt doar exemplele cele mai evidente ale acestei framantari. Sustinatorii acestei opinii care si-au manifestat neancrederea fata de stiinta naturala si tehnologia inerenta au fost Herbert Marcuse, Max Horkheimer si Theodor Adorno, membrii cei mai proeminenti ai Scolii de la Frankfurt.

Ei considerau ca marxismul a fost substantial influentat de increderea iluminismului in ratiunea stiintifica si in conceptia derivata a progresului socio-uman ca posibilitate de stapanire a naturii prin acumulare de cunostinte. Conform lui Horkheimer, o data cu progresul stiintei, folosirea ratiunii devenise exclusiv "instrumentala".

"In marile sisteme filosofice ale trecutului, oricat de supuse erorii ar fi fost, cel putin se dezbateau scopurile vietii Omului. In ziua de azi, ratiunea a fost redusa la jargon tehnic despre mijloace, discutiile despre scopuri fiind domeniul propagandei. Dezbaterea obiectivelor societatii a fost ocultata de industrializarea ratiunii, de faptul ca aceasta a devenit slujitoarea dominarii tehnice". Metoda stiintifica a fost etalata ca un criteriu dar, conform lui Horkheimer: "stiinta nu detine o patrundere realista a acelei relatii multilaterale de care depind propria existenta si directia activitatii, mai exact a societatii Aceasta deoarece si stiinta este determinata in privinta telului si directiei sale nu doar de propriile tendinte, ci, in cele din urma, si de viata sociala." ("Dialectic of the Enlightenment")

Atacul impotriva presupusei neutralitati a stiintei si ascensiunii ei ca model al gandirii rationale a atins apogeul in operele lui Herbert Albert Marcuse, in special in Omul unidimensional, a carui teza centrala era ca: "universul operational inchis al civilizatiei industriale dezvoltate cu terifianta ei armonie intre libertate si oprimare, productivitate si distrugere, crestere si regresie este preprogramat in aceasta idee a Ratiunii ca proiect istoric specific. Etapele tehnologica si pretehnologica impart anumite concepte fundamentale ale omului si naturii ce exprima continuitatea traditiei occidentale. In interiorul acestei continuitati, diferitele moduri de gandire se ciocnesc reciproc; ele apartin unor modalitati diferite de intelegere, organizare si modificare a societatii si naturii."

Atacurile la adresa infailibilitatii stiintei a venit din partea a doi filosofi anglosaxoni ai stiintei. In influenta lui carte "Structura revolutiilor stiintifice", Thomas Kuhn a contestat imaginea traditionala, empirica si rationala a stiintei ca acumulare continua de fapte acceptate ce releveaza progresiv natura reala a lumii. Dimpotriva, conform lui T. Kuhn, stiinta a procedat prin salturi de la o paradigma la alta. O paradigma era stabilita de "realizari stiintifice universal recunoscute, care pentru o vreme ofera probleme si solutii model unei comunitati de practicanti." ("Structura revolutiilor stiintifice").

Cu timpul, fiecare paradigma se dovedea insuficienta pentru punerea de acord a discrepantelor si anomaliilor, moment in care se propuneau una sau mai multe paradigme noi.

Paradigma contine caracterele si proprietatile unui model general, predeterminand activitatea cercetatorului. Toata cercetarea stiintifica se inscrie in cadrul trasat de stilul epocii sale, in "paradigma" timpului. Opera lui Newton, Lavoisier, Kant, Descartes, Adam Smith au fixat posteritatii pentru mult timp termenii in care se vor pune problemele intr-un anumit domeniu de cercetare. In acest sens, orice gandire este conditionata de un fundal ideologic. De aici si pana la a nega orice diferenta intre cunoastere si ideologie, asa cum o fac Michel Foucault sau Louis Althusser, e o distanta mare, caci nu se poate sustine orice realitate intelectuala este, de fapt, o ideologie.

O atare pozitie conduce la scepticism, facand din cunoastere o simpla succesiune de interpretari ideologice, ideologia fiind considerata drept singura cunoastere adevarata.

In cazul paradigmei, este vorba de o reprezentare stiintifica, interioara si strict obiectiva, nu de o ideologie, ci mai degraba de o teorie, de protectia coerenta a unui anume moment de cunoastere. In cadrul acestei teorii, desigur, se afla inscris cercetatorul, numai ca, inca o data, criticile sale raman stiintifice, nu ideologice.

Negarea sau justificarea absurda a faptelor nu au decat un singur scop: salvarea paradigmei. Desi Thomas Kuhn nu a sustinut niciodata ca nu existau motive intemeiate pentru a decide intre paradigmele concurente, el a accentuat ca aceasta nu reprezinta o simpla chestiune de experimentare si apel la argumente.

Un partizan mai radical al irationalitatii metodei stiintifice este Paul Feyerabend, care afirma ca ideea potrivit careia stiinta naturala contine cunostinte independente de ideologie, prejudecati sociale este pur si simplu un "basm" - neexistand o diferenta esentiala intre stiinta naturala si revendicarile misticismului sau religiei. ("Against Method")

Desi ideile lui Feyerabend ating intr-adevar granitele mai extravagante ale relativismului, in ultimele doua decenii s-a inregistrat un val de critici atat la adresa ideii ca stiinta naturala este neindoios obiectiva, cat si cu privire la aplicabilitatea metodelor stiintelor naturale in stiintele sociale.

3. Religie, ideologie si utopic in gandirea politica^*

Ideologia isi propune sa dese[1]mneze, in linii mari, adevaratul sens al actiunilor colective, sa contureze modelul societatii legitime si superioritatea sistemului sau de valori, sa indice care sunt detinatorii legitimi ai autoritatii, finalitatile pe care comunitatea trebuie sa le propuna si mijloacele de a ajunge la ele.

Ideologia politica procura o explicatie sintetica unde faptul particular capata sens, unde evenimentele se coordoneaza intr-o unitate in mod plenar semnificativa. Liberalismul, socialismul, nationalismul, conservatorismul etc. nu vizeaza nimic altceva decat afirmarea principiilor esentiale, a evidentelor incontestabile din care actiunile specifice isi trag sensul si justificarea.

Frontierele influentei ideologice sunt imposibil de fixat, caci ideologia ofera semnificatii generale intr-o lume in care numeroase practici sociale ii refuza jurisdictia: activitatile stiintifice, tehnice, de productie tind sa-si creeze fara incetare propriile instante de legitimare si propriile norme de activitate.

Ideologiile trebuie sa depuna eforturi sustinute pentru integrarea unitara a diversitatii si pentru a-si readapta permanent interpretarile exigentelor cotidiene. Si cum aceasta constructie este legata de experienta fiecarei culturi sau clase sociale, campul este deschis reinventarii conflictuale a timpului pentru fiecare grup social sau miscare politica; ideologia isi legitimeaza actiunile prezente prin raportare la un viitor prezentat intr-o maniera, intr-o lumina dezirabila. Acolo unde religia nu putea oferi decat raspunsuri evazive, ce graviteaza mereu in jurul preacunoscutei mantuiri individuale, ideologia va trebui sa ofere raspunsuri plauzibile chiar si atunci cand nu pot fi avansate argumente infailibile de tipul dogmei religioase.

Ideologii indraznesc adeseori sa puna problema fericirii colective, insa nu se simt in masura sa propuna criterii absolute sau solutii radicale pentru obtinerea (atingerea) acesteia. Astfel, chiar in centrul preocuparii lor se inscrie conflictul, nu de factura conjuncturala, ci esentiala.

In ceea ce priveste actiunea si scopurile sale legitime, ideologia desemneaza valori si le decide ierarhia. Ea reinnoieste valorizarea diferentiata pe care o realiza, dupa propria-i logica, religia, desemnand grade de puritate si perfectiune, ierarhii ale pacatelor si nivele de sanctificare. De aceea exista puncte comune in constructiile alternative ale religiei (calea binelui si calea pacatului) si dihotomii ale asertiunilor politice (linia neagra si linia rosie, extrema stanga, extrema dreapta) de vreme ce in ambele cazuri de a face cu discursuri practice ce se conformeaza exigentelor impuse de cuplul legitimare/invalidare. Dar daca religia este in masura sa-si fundamenteze valorile pe un principiu cu atat mai putin contestabil cu cat el este imposibil de verificat, ideologia este privata de aceasta garantie absoluta, fiind pusa in situatia de a crea si recrea argumentele necesare impunerii propriilor valori, fara a putea apela la instanta unei autoritati incontestabile.

In plus religia poate eluda violenta discutiilor aprinse pe seama valorilor, transferand interesul pe importanta valorilor spirituale si pe mantuirea individuala indispensabila, oferind in acelasi timp fiecaruia refugiul unui dialog cu divinitatea. Ideologia nu dispune de acest recurs si trebuie sa propuna valori sociale legate de actiunea colectiva, sa incite pe fiecare la contributii concrete in cadrul colectivitatii, chiar si atunci cand obiectivele sale risca in orice moment sa-si dezvaluie relativitatea.

Ideologia politica reia demersul mitic si religios de identificare a indivizilor. Apeland la un grup sau actiune particulara (partid, clasa, natiune), ea le desemneaza limitele si creeaza instrumentele de marire a unitatii vizate. Pentru ca actiunea sa fie posibila, va trebui ca limbajul sa participe la intretinerea loialitatilor individuale fata de colectivitate si a jocului de identificare a eu-lui in grup.

Ideologia va putea astfel reconstrui o violenta simbolica nu mai putin radicala ca aceea din unele religii: inamicul intereselor si valorilor grupului legitim nu este mai putin condamnabil decat cei lipsiti de credinta.

Religiile camufleaza violenta sociala, exaltand valorile spirituale si incurajand adeseori o oarecare detasare fata de probleme lumesti (budhismul, taoismul, jansenismul); ideologia politica impiedica accesul la aceste evaziuni. Ea poate, de asemenea, refuza adversarului ideologic ceea ce religia acorda adeseori celui (celor) de alta credinta in vederea iertarii greselilor sale.

Acest lucru trimite cu gandul la fanatismul pe care il poate dezvolta gandirea ideologica, fanatism pe care rationalistii il atribuiau in mod exclusiv religiei.

Ideologia politica reactiveaza functia traditionala a miturilor si religiilor, aceea de a asigura consensul social in jurul unui model construit de ea, o paradigma care sa justifice valorile propuse de ea.

Aceasta generalizare ideala pe care o realizeaza ideologia nu este o pura imagerie fara contur si continut: este vorba despre o generalizare explicita numind marile roluri sociale si afirmand in mod patetic, chiar brutal, necesitatea acestor roluri. Discursul feudal, de exemplu, sustine ca toti oamenii sunt egali, dar este vorba despre o egalitate in fata lui Dumnezeu si a mortii; pentru organizarea sociala el afirma si repeta ca societatea este si trebuie divizata in trei caste: nobilimea, clerul si starea a treia si cauta, nu intunecand, ci clarificand, sa regandeasca acest sistem de inegalitate.

Ideologul crede si reuseste sa-i faca si pe altii sa creada ca el detine un Adevar global, fondat pe probe obiective. Desi ideologia nu releva distinctia dintre adevar si fals, ea fiind un amestec indisociabil de emotii puternice si idei, selectionate in numele unei cauze, manifestari de fanatism si nu de cunoastere lucida. Pentru Shils, credinta ideologului se invecineaza cu cea a profetului sau a reformatorului religios, si nu cu cea a savantului, fie acesta si un credincios devotat. Distinctia dintre ideologie si religie este uneori delicata deoarece exista reformatori religiosi, precum Savonarola (Italia), care in numele unei etici universale a insangerat Florenta, sau Komeini (Iran), "care-si prelungesc religia ca ideologie politica si sociala, slujita de un exercitiu totalitar menit sa-i legitimeze absolutismul puterii. La fel, putem considera revocarea edictului de la Nantes si persecutarea protestantilor de catre Ludovic al XIV-lea drept un act deopotriva religios si ideologic, dat fiind ca notiunea de monarhie de drept divin conferea catolicismului rolul de a legitima absolutismul. Cand profetii se avanta in ideologie ei devin oameni de actiune si lideri poli-tici"²¹. Pe de alta parte, fanatismul, ca explicatie, nu este suficient pentru a explica un sistem ideologic si nici capacitatea sa de incitare la actiune. Ideologia contine intotdeauna un element, daca nu rational, in orice caz, "comprehensibil", cum spunea Max Weber, ca si o doza de eficacitate. Aceasta este cu atat mai necesara, cu cat si aici rezida una din com-ponentele sale esentiale - ea actioneaza asupra maselor, activandu-le.

Nu se poate vorbi despre o ideologie decat in prezenta unor credinte colective, ideologul solitar, relativ, inofensiv. Ideologia "este mult mai activa decat prejudecata, iluzia consolatoare, eroarea banala, scuza, mania inofensiva sai ideea primita, desi le include pe toate acestea. Ideea primita poate fi pasiva, in vreme ce ideologia este invariabil activa, colectiva fiind"²².

Procesul cristalizarii ideologice demonstreaza ca ideologia nu este neutra sub raport afectiv, vom putea intelege acest lucru citindu-l pe Cioran: in "Genealogia fanatismului" din "Tratat de descompunere", ca si in "Istorie si utopie": "In sine orice idee este neutra, sau ar trebui sa fie; dar omul o insufleteste, proiectandu-si in ea flacara si nebunia; impura, preschimbata in credinta, ea se insereaza in timp, capatat chip de eveniment: are loc astfel trecerea de la logica la epilepsie Asa se nasc ideologiile, doctrinele si farsele insangerate.

Idolatri din instinct, convertim in absolut obiectele viselor si intereselor noastre. Istoria nu este decat o defilare de false Absoluturi, o succesiune de temple inaltate unor pretexte, o injosire a spiritului in fata Improbabilului.

Puterea [omului] de a adora este raspunzatoare de toate crimele sale, cel care iubeste peste masura un zeu ii constrange si pe ceilalti sa-l iubeasca si ii extermina daca refuza. Orice intoleranta, orice intransigenta ideologica sau prozelitism dezvaluie fondul bestial al entuziasmului. Cand omul isi pierde facultatea de a fi indiferent, el devine un asasin virtual Adevaratii criminali sunt cei care stabilesc o ortodoxie in planul religios sau politic cei care disting intre credincios si schismatic. Cand refuzi sa admiti ca ideile pot fi schimbate intre ele, sangele curge Sub hotararile ferme se inalta un pumnal; ochii inflacarati prevestesc crima. Niciodata spiritul sovaitor, atins de hamletism, nu a fost primejdios: principiul raului rezida in tensiunea vointei, in inaptitudinea pentru pacea desavarsita, in megalomania prometeiana a unei rase imbuibate de ideal care explodeaza sub presiunea convingerilor care, pentru ca a batjocorit indoiala si lenea - vicii mai nobile decat toate virtutile sale - a apucat-o pe calea pierzarii, a istoriei, amestec indecent de banalitate si apocalips Certitudinile sunt aici nenumarate: inlaturati-le, inlaturati mai ales consecintele lor: veti reconstitui astfel paradisul. Ce altceva este Caderea, decat urmarirea unui adevar si siguranta de a-l fi gasit, pasiunea pentru dogma, statornicirea intr-o dogma? De aici rezulta fanatismul - tara capitala, care ii da omului gustul eficacitatii, al profetiei, al terorii - lepra lirica prin care molipseste sufletele, le supune, le sfarama sau le exalta

Intr-un spirit arzator regasesti un animal de prada deghizat; niciodata nu te poti feri indeajuns de ghearele unui profet Departati-va de el cand inalta vocea, chiar in numele cerului, al cetatii sau al altor pretexte: satir al singuratatii voastre, el nu va iarta ca traiti dincoace de adevarurile si mainile sale; isteria sa, bunul sau el vrea sa vi-l impartaseasca, sa vi-l impuna si sa va desfigureze." ²³

Caci ideologia este, in egala masura, intoleranta si contradictorie. Intoleranta, pentru ca este incapabila sa conceapa ca mai exista si altceva in afara ei, contradictorie, fiindca este dotata ci strania facultat de a actiona intr-un mod opus propriilor ei principii, fara a avea vreo clipa sentimentul ca si le tradeaza. Esecul repetat nu o face sa se puna sub semnul intrebarii, ci dimpotriva, o stimuleaza sa-si radicalizeze demersul.

Utopia, termen inventat de Thomas More (ca simpla transliteratie a formei grecesti a cuvantului) semnifica o fictiune care nu avea "un loc al ei", adica o lume inexistenta. De vreme ce More se gandise la o finalitate critica si constructiva cand a descris insula imaginara, nonexistentul sau a fost declarat nonposibil. Cu toate acestea, cuvantul a deschis calea unui mod de gandire bazat pe forta, pe puterea semantica a prefixului sau, pe "non-". Utopicii, care nici nu se numesc si nici nu se autopercep astfel - de la Platon la Campanella - spera in lumea lor perfecta. Utopicii, care se considera astfel, pot dori o lume perfecta, dar nu cred in realizarea ei.

Astfel, ceea ce distinge utopia fata de mit, pe de o parte, si ideologie, pe de alta parte, este tocmai faptul ca o stare de lucruri utopica nu numai ca nu este niciunde, ci nu se gaseste nicicand, in nici un viitor. Pe scurt, utopia este un nonexistent prin faptul ca este un nonposibil.

Karl Mannheim a fost poate autorul cel mai influent in procesul de distrugere a semnificatiilor care l-au facut pe More sa inventeze termenul "utopia". Pentru Mannheim, utopia este doar un mod de gandire care "transcende" realitatea existenta intr-o directie revolutionara. Dar a vorbi despre un mod de gandire care transcende ceea ce exista intr-un timp oarecare nu inseamna prea mult, pentru ca, intr-un fel sau altul, gandirea intotdeauna transcende existentul. Daca recurgem la o comparatie, specifi-cul utopiei lui Mannheim se gaseste in functiunile sale revolutionare. Lucru confirmat si de faptul ca acele moduri de gandire ce transcend situa-tia imediata intr-un sens conservator sunt denumite de Mannheim "ideolo-gii". Pe scurt, pentru Mannheim utopia nu este nimic altceva decat un complement al ideologiei, plasand ideologiile revolutionare pe un talger al balantei (si rebotezandu-le utopii), iar ideologiile conservatoare (ideolo-giile pur si simplu) pe celalalt.

Daca termenul de utopie, aceasta fictiune mentala ce nu este localizata niciunde, este privat de functia-semnificatie originara se poate spune, o data cu Oscar Wilde ca "progresul inseamna realizarea utopiilor" ("The Soul of Man under Socialism", 1950) sau cu Lamartine, ca este "posibil ca utopiile de astazi sa devina realitatile de maine", cu Marcuse ca "drumul spre socialism poate trece numai de la stiinta spre utopie si nu de la utopie la stiinta".

Prin manipularea sensurilor si a definitiilor putem dovedi orice. Insa asa cum utopia de multe ori nu mai inseamna utopie, mitul nu mai inseamna mit (in sensul in care termenul a fost utilizat pana acum) pentru autori ca MacIver ori Lasswell sau Kaplan. Pentru MacIver, mitul este un termen neutru care "se dezice de toate referintele la adevar si fals" si cuprinde toate "credintele valorice si notiunile pe care oamenii le detin", prin urmare totul este mit, cu exceptia tehnicilor.

Ambivalenta ideologiei care, in acelasi timp, poate fi o utopie revolutionara si o ideologie vizand conservarea unei ordini sociale stabilite, nu poate fi inteleasa fara o analiza atenta a legaturilor dintre ideologia propriu-zisa (discursul sau) si organizatie (partidul, birocratia politica). Aceasta ambivalenta ne obliga sa nuantam distinctia pe care o face Mannheim intre ideologie si utopie. Pe de o parte, intr-adevar, utopia este intotdeauna candidata la statutul de ideologie conservatoare in societatea la a carei dezvoltare concura si in care, odata instalata, isi va gasi forme de legitimare si o constiinta sociala noua; pe de alta parte, si este un fenomen interesant, utopia, in masura in care este inseparabila structurilor organizationale ale unei miscari ideologice (a carei element ea a devenit deja), indeplineste o functie ideologica prin raportare la aceasta contra-societate care este organizatia, partidul.

Asezand in prim planul finalitatilor sale apararea unei institutii, ea insasi membra a societatii reale la ale carei activitati participa in mod politic cultural, utopia se poate afla in situatia de a fi in acelasi timp revolutionara si revendicativa, conservatoare si integratoare.

Invers, ideologiile nu-si pot refuza dimensiunile utopice, dublandu-si apararea ordinii sociale stabilite cu referiri la un trecut mitic, dotat cu toate calitatile de puritate si rigoare, prezentat drept ideal justificator al conduitelor conservatoare contra dinamicii revolutionare.

Nu exista discurs ideologic care sa fie o simpla redundanta a fiintei sociale, o redublare simbolica, in lipsa caruia putem observa modul in care afectivitatea si imaginarul agentilor sociali ar fi investite si focalizate. Dintre aceasta opozitie intre un prezent respins si un viitor glorificat (al carui triumf este prezentat ca fiind ineluctabil, proprie oricarei utopii, decurge o dialectica totalitara, opozitia absoluta obligand la construirea unei viziuni asupra lumii ce-si asuma totalitatea intrebarilor si raspunsurilor privind problemele esentiale.

"In mentalitatea utopica inconstientul colectiv calauzit de reprezentarea a ceea ce este dezirabil si de vointa actionala ascunde privirii anumite aspecte ale realitatii. El intoarce spatele la tot ce ar putea zdruncina credinta sa sau paraliza dorinta sa de schimbare." (Karl Mannheim, Ideologie si utopie)

O utopie propriu-zisa este o opera de critica sociala in care autorul isi inchipuie o societate cu totul diferita de cea in care traieste si care nu exista nicaieri. Este in acelasi timp un jos al inteligentei si o "eliberare in imaginar" (expresia apartinand lui Grard Athabe), pe cand o ideologie revolutionara este apararea si ilustrarea unei actiuni politice si sociale care urmareste sa transforme realul.

"Potrivnica anomaliei, diformului, asimetriei, ea tinde spre consolidarea omogenului, a tipului, a repetitiei si dogmatismului izgonind irationalul si ireparabilul, utopia se opune de asemeni tragediei, paroxism si chintesenta a istoriei. Utopia este un amestec de rationalism pueril si de angelism secularizat."²⁴

4. Functiile discursului ideologic

In subcapitolul "Stiinta si ideologie" din cartea "Langage et idologie", Olivir Reboul enunta, sub forma a trei propozitii, diferentele de structura dintre discursul stiintific si discursul ideologic, in special la nivelul obiectivitatii si neutralitatii demersului cognitiv:

1. Ceea ce este stiintific nu este din aceasta cauza si ideologic. Exista un discurs rational, cel al dreptului, al moralei, al filosofiei care se situeaza in domeniul stiintei, deoarece el nu este falsificabil si care nu este ideologic, cel putin in masura in care el nu are drept de funcsie sa justifice o putere.

2. Daca un discurs este ideologic, aceasta nu din cauza ca el este nonstiintific, ci pentru ca el isi neaga caracterul stiintific si isi aroga un grad de evidenta pe care el nu o poate pretinde.

3. Aceasta negare provine tocmai din faptul ca discursul ideologic este in serviciul unei puteri. El nu poate, deci, sa fie stiintific, deoarece lui ii lipseste libertatea de a se expune la falsificare, de a se enunta sub forma lui "daca atunci" si, in consecinta, de a se revizui. Nici o putere nu poate sa accepte acest risc, riscul de a vedea dezmintite de catre fapte formulele care o legitimeaza.

Deci, discursul ideologic este constrans, dar el este la fel de obligat sa denunte aceasta constrangere, sa se mandreasca cu o libertate de exprimare si crez.

In sens sociologic, ideologia este orice reprezentare colectiva care se poate studia din afara. In conceptia sociologilor cunoasterii, functia unei ideologii este de a servi de cod implicit unei societati, un cod care sa-i permita sa exprime experientele sale, sa justifice actiunile si incercarile sale (precum razboiul) si care sa-i ofere un proiect comun. Desi putin polemica si mai obiectiva, aceasta conceptie are un sens peiorativ, deoarece:

"A face dintr-o idee un obiect social, inseamna a face din ea un obiect si a o descalifica ca idee. Redusa la functia ei in societate, de exemplu la aceea de a justifica sau transforma ordinea stabilita, ideologia nu poate fi decat tendentioasa si isi pierde intreaga credibilitate."²⁵

In lucrarea mai sus amintita, Olivir Reboul face o ampla si reusita descriere a relatiei dintre limbaj si ideologie; autorul sustine, printre altele, ca o definitie atat operativa, cat si posibila, trebuie sa tina cont de urmatoarele cinci trasaturi ale ideologiei:

1. Datorita faptului ca apartine unei comunitati si este polemica fata de altele, o ideologie este prin definitie partizana. Orice ideologie ar veni inerent in conflict cu alte ideologii. Spre deosebire de stiinta, "care lupta pentru adevar si care trebuie sa se incline in fata faptelor sau in fata teoriilor mai conforme cu faptele, o ideologie lupta pentru a invinge. Aceasta inseamna ca ea se impune nu numai prin ratiune si probe, dar si printr-o anumita constrangere, de la seductie pana la violenta, trecand prin cenzura si disimularea faptelor"²⁶.

2. O ideologie este intotdeauna colectiva. De altfel, aceasta o deosebeste de opinie sau de credinta, care pot fi individuale. Ea este o gandire anonima, un discurs fara autor, ceea ce toata lumea crede fara ca nimeni sa o gandeasca²⁷.

3. "O ideologie este in mod necesar disimulatoare. Nu numai ca ea trebuie sa mascheze faptele care o contrazic sau motivele intemeiate ale adversarilor ei, dar mai ales ea trebuie sa-si ascunda propria ei natura. Daca ea ar recunoaste esenta sa de ideologie, ea s-ar distruge, asa cum lumina distruge intunericul."²⁸

4. Orice ideologie se pretinde rationala. Ea trebuie sa ia in serios aceasta pretentie caci tocmai aceasta deosebeste ideologia de mit, de dogma, de credintele religioase sau traditionale.

5. Ideologia este o gandire in serviciul puterii. Olivier Reboul pleaca de la raportul stabilit de Marx dintre "idee" si "dominatie" care este specific oricarei ideologii. "Ceea ce o deosebeste de stiinta, de arta, ceea ce face ca ea sa fie orice altceva decat o simpla viziune asupra lumii este ca ideologia se afla intotdeauna in slujva unei puteri, in care ea are ca functie sa-i justifice exercitarea si sa-i legitimeze existenta."²⁹

Puterea pe care o exercita un grup social asupra altuia este o putere colectiva, iar aceasta trasatura i se pare esentiala autorului: "Ea comanda pe toate celelalte si evoca, mai mult sau mai putin explicit, o gandire care pretinde sa ne invete in timp ce ea ne indoctrineaza, care cauta sa ne convinga in unicul scop de a ne inregimenta."³⁰

Intrucat, ideologia este tocmai ceea ce transforma dominatia de fapt in autoritate de drept, care asigura supunerea permanenta fara a recurge la constrangerea fizica, legitimarea puterii poate sa fie de diferite tipuri care nu sunt toate ideologice. Astfel, ar exista o legitimare prin sacru, caracte-ristica Ancien Regim-ului (regele este de "drept divin", "reprezentant al lui Dumnezeu in regatul sau") si o legitimare ideologica a puterii dupa care discursul care legitimeaza puterea este de ordin rational. El se justifica fie prin consensul cetatenilor, fie prin functia pe care o asuma.

Orice societate (globala sau particulara) produce si reproduce un sistem simbolic prin intermediul caruia ea isi asigura coerenta interna, scopurile si isi elaboreaza formele specifice de exprimare.

Acest camp simbolic este in acelasi timp o unitate, dar si o diversita-te a organismelor. Fiecare ideologie se creeaza prin respingerea sau re-modelarea celor anterioare, raspunzand in mod contradictoriu discursurilor impuse si definindu-se prin distanta si opozitia fata de sistemele existente.

Tocmai in acest camp structurat al semnificatiilor antagoniste se realizeaza munca ideologica sau dubla sa forma, de reproducere si de creatie. Prin munca de reproducere, valorile si alegerile sunt confirmate si reactualizate in functie de modurile de constructie proprii ideologiilor respective, insa reproducerea nu devine o simpla repetitie.

In societatile in care aparitia evenimentelor si semnificantilor noi este foarte rapida, ideologia trebuie sa-si manifeste simtul imprevizibilului si sa evite proliferarea acelor semnificanti pe care nu-i poate stapani.

Amenintarea permanenta a lansarii unor ideologii concurente constrange la apararea si reactualizarea sensurilor ideologiilor actuale.

Activitatea ideologica se va concentra asupra aprofundarii simbolice a deosebirilor dintre discursurile vechi si asertiunile noi, asupra operatiei de invalidare a semnificantilor rivali; in acelasi timp, orice creatie se realizeaza printr-un proces de sinteza a elementelor deja existente.

Obiectivul ideologului este acela de a dovedi, in acelasi timp, originalitatea discursului sau si superioritatea acestuia fata de propozitiile adverse, demonstrand ca elementele valabile recunoscute in asertiunile rivale nu-si pot afla logica deplina decat in coerenta pe care el o propune.

Acest camp de semnificatii antagoniste este, simultan, un camp de pozitii sociale, in care orice expresie corespunde unei distributii stricte intr-o retea definita de relatii sociale. Fiecare luare de pozitie in plan simbolic va corespunde unei pozitii in reteaua rivalitatilor, aliantelor si jurarmintelor, a promisiunilor de credinta si supunere.

Indivizii isi preiau rolul in functie de pozitia pe care o ocupa in campul teoretic. Ca orice camp diversificat de productie, campul ideologic functioneaza intr-o maniera concurentiala. Pluralitatea pozitiilor nu este juxtapunere, ci opozitie esentiala, concurenta, lupta si, in momente de conflict aprins, competitie. Orice creatie ideologica, orice inovatie se face in cadrul unei miscari de revolta, contra discursurilor instituite.

Mizele directe si indirecte ale discursurilor corespund unor bunuri rare: recunostinta, creditul, puterea simbolica. Miza imediata ce anima manipularea bunurilor ideologice este posibilitatea comunicarii si stapanirea ei de catre subiectul producator. Prin discurs, ideologul se vrea recunoscut drept detinatorul legitim si posesorul adevarului suprem. In aceasta comunicare, recunoasterea legitimitatii discursului este sinonima cu recunoasterea locutorului drept producator al acelui discurs. Astfel, comunicarea instituita va fi ea insasi o confirmare a acestei recunoasteri, o atribuire de credit producatorului ideologic de catre o masa de receptori.

Miza directa a productiilor ideologice confera detinatorului si propagatorului bunurilor de factura ideologica un drept particular la a se exprima si a fi ascultat. Confirmarea acestui status cucerit este asigurata de inducerea unor asteptari colective convergente orientate spre locutor si care ii confera dreptul privilegiat de a fi ascultat.

Prin expresia ideologica, subiectul emitator urmareste sa stabileasca cu acesta un fel de comunicare simbolica.

Discursul vrea sa persuadeze, sa determine auditoriul la aderare, sa-l faca sa impartaseasca punctele de vedere exprimate si sa respinga mesajele rivale. Lupta ideologica este o lupta de influentare si pentru influenta, miza fiind aici achizitionarea puterii de influenta si legitimitatea acestui drept. Ea tinde sa desemneze detinatorul legitim al puterii simbolice, sa fixeze campul recunoasterii respectului si prestigiului, care permite exercitarea autoritatii ideologice. Miza nu este separabila de cucerirea puterii simbolice ca scop imediat.

Inainte de a fi un mijloc pentru cucerirea puterii efective, lupta ideologica vizeaza sa cucereasca, prin producerea bunurilor simbolice, influenta si dreptul la influenta, puterea de a convinge si legitimitatea acestui drept. Aceasta putere si prestigiile ce-i sunt aferente sunt bunuri rare si cu atat mai dezirabile cu cat ele sunt mediatorii altor achizitii sociale; lupta ale carei mize sunt ele este in mod necesar violenta.

Fara indoiala, o tipologie nu ar putea sa confunde situatiile ideologice de teroare si cele de confruntari ritualizate; totusi, nici o situatie nu poate in mod integral sa absoarba violenta proprie expresiei ideologice.

Este vorba de o cucerire, prin cuvant, a unui loc in forta, de putere si, la limita (niciodata atinsa), de a obtine asentimentul tuturor receptorilor potentiali fata de mesajele produse. Trebuie obtinuta resemnarea sau taierea opozantilor reducandu-le audienta, influenta, puterea simbolica.

Violenta nu este, asa cum pretinde ideologul insusi, un mijloc impur de a ajunge la atingerea propriilor finalitati legitime, ea nu poate fi resorbita in campul ideologic de vreme ce este vorba tot despre achizitionarea, prin cuvant, a unei puteri specifice, in mod necesar nedefinita, vulnerabila si subiect de contestare,

In campul ideologic, succesul unui mesaj marcheaza o promovare provizorie, pe cand indiferenta marcheaza un recul; succesiunea performantelor asigura cresterea creditului acordat discursului dupa cum o tacere prea prelungita risca sa antreneze uitarea.

In orice ocazie, ideologul profita de circumstante pentru a-si afirma prezenta si pentru a veghea in permanenta la restaurarea bunurilor achizitionate. La orizontul acestei lupte se profileaza ambitia fiecaruia de a parveni la detinerea monopolului legitimitatii.

Ideologul conservator tinde sa privilegieze, printre mijloacele simbolice de legitimare, pe cele pe care traditia le-a validat deja; ideologul radical face apel, eventual, la o instanta populara si traditionala, dar pentru a arata ca aceasta autoritate (poporul, de exemplu) nu a fost niciodata ascultata si trebuie sa primeasca o noua recunoastere.

In aceasta lupta, inventia de noi expresii este o regula ce se impune tuturor, chiar daca ele imbraca continuturi vechi. Se stie prea bine ca noul si noutatea seduc. Forma inedita in care este prezentat discursul ideologului induce in mintea receptorului capacitatea primului de a face fata si de a oferi solutii valide problemelor noi.

Orice ideologie politica trebuie, pentru a-si pastra statutul dominant, sa demonstreze ca aduce raspunsul legitim la noile probleme si ca vechile strategii trebuie readaptate.

Ideologul are in mod necesar o identitate politica ce controleaza si defineste identitatea sa personala. In cazul concurentei dintre partide, functia sa este in mod clar definita inainte ca titularul ei sa fie desemnat; continutul expresiilor este programat in linii mari de congresele si intalnirile de partid.

"Ideologia justifica puterea intr-un mod rational, prin consens sau necesitate, disimuland ceea ce puterea are esential: faptul ca ea ramane sacra pentru cei care o exercita, ca ea trebuie sa fie astfel pentru cei care o suporta si ca presupune o amenintare de violenta pentru cei care o refuza."³¹

Definind sacrul ca ceva de care omul nu poate sa dispuna, de care nu poate sa se bucure, ceva ce el nu poate distruge, nici numi, nici atinge, nici cunoaste, autorul considera ca puterea, sub forma sa cea mai moderna, ramane sacra deoarece perpetueaza, amplificandu-le, cele doua trasaturi in care recunoaste sacrul: sacrilegiul si sacrificiul. Ideologia ar avea, asadar, "puterea specifica de a califica drept sacrilegiu tot ceea ce atenteaza la putere si sa legitimeze ca sacrificiu supunerea in fata puterii, aceasta trebuind sa mearga pana la moarte. Ideologia mentine sacrul, disimulandu-l³²".

Irationale adeseori si imune la argumentul empiric sau la probe, ideologiile, in contrast cu filosofia si teoria care sunt preocupate de cunoastere si intelegere, sunt legate de comportamentul social si politic si de actiune.

In sanul unui grup, candidatul la recunoastere si recunostinta trebuie sa se afirme ca lider si nu o poate face decat demonstrandu-si aptitudinea de a manipula si stapani expresiile simbolice.

Proliferarea conflictelor inter si intragrupale, frecventa sciziunilor corespunzatoare acestor conflicte ii determina pe candidatii la influenta sa recurga la un mod privilegiat de inflatie verbala si la diferentierea expresiilor.

Liderul trebuie sa dovedeasca capacitatea de a produce un discurs favorabil mentinerii coeziunii grupului, depasirii conflictelor interne si stabilirii de aliante cu grupari rivale. Este important sa poata produce un discurs agresiv si conciliant; de agresiune contra puterii stabilite si de persuasiune fata de potentialii simpatizanti.

Problema campului simbolic este functie de producerea bunurilor simbolice, insa nu se reduce exclusiv la aceasta; avem de-a face cu un camp de producere si unul vertical, de difuzare.

Numim camp vertical acele locuri de difuzare, retele de propagare, mijloace de inculcare si institutiile interesate in mod direct de ideologii, de a caror functionare va depinde reinnoirea si apararea discursurilor instituite.

O situatie ideologica concreta se va caracteriza, in particular, prin relatiile de sustinere, indiferenta sau conflict intre ideologi si organismele de retransmisie, conflicte ce vor participa influentarea publicului si la formarea opiniilor.

In acest camp vertical este necesara desemnarea acelor locuri in care ideologia politica este in mod necesar implicata; este cazul, in primul rand, al institutiilor politice. Institutiile (sistemul judiciar, armata, politia, siste-mele educative) care au drept finalitate aceea de a raspunde exigentelor generale ale colectivitatii (estimarea si aplicarea sanctiunilor, asigurarea securitatii, alegerea si difuzarea bunurilor culturale) nu-si pot realiza obiectivele decat in functie de o reprezentare automata a finalitatilor. Finalitatea institutiei trebuie exprimata, proclamata si asta nu este posibil decat facandu-se referire la o conceptie globala a vietii colective.

Institutia care gestioneaza raporturile umane nu poate functiona      intr-un mod satisfacator decat obtinand din partea membrilor si administratilor sai un minimum de consimtamant si reproducerea atitdinilor conforme. Institutia e un loc al discursurilor si un loc al conflictelor intre discursuri. Membrii sai primesc apelul ideologiilor exterioare. Puterea politica stabilita trebuie in mod necesar sa-si supuna institutiile cheie ale vietii colective sau, cel putin, sa stabileasca legaturi de compatibilitate cu acestea.

In cadrul functionarii institutionale se infrunta, intr-o maniera mai mult sau mai putin inchisa, ideologii rivale si diferite critici la adresa ideologiei dominante. In mod simultan insa, institutia, in calitate de corp social cu preocupari si interese specifice, dezvolta o ideologie proprie axata pe propria aparare si legitimare.

In perioadele de lupta sociala intensa, una din preocuparile esentiale va fi aceea de a obtine integrarea acestor ideologii institutionale in ideologia dominanta, cuceritoare. Institutia nu inceteaza sa constituie o miza decisiva in luptele ideologice.

In conditiile unui regim totalitar avem de-a face cu un camp simbolic omogen, un camp fara tensiune si fara diversitate in care ideologia dominanta va ajunge sa se reproduca in mod identic prin toate canalele de difuzare si prin toate aparatele de transformare media instrumentala parvenind fara traducere fiecarui membru al colectivitatii.

In societati se observa apelul la retele mult mai complexe respectand specificitatea surselor de transmisie, a independentei lor relative, a complicitatii sau a tensiunilor fata de ideologia promovata de puterea politica. Dialogurile actuale dintre grupurile de interes si partide, intre ideologiile grupurilor economice si respectiv, cele politice, nu inceteaza sa se reconstituie, asigurand in permanenta compozitia si diversitatea spatiului ideologic.

Diversificarea nu inceteaza sa fie intretinuta pe aceasta piata de concurenta dintre jurnale, de conflictele care opun proprietarii mijloacelor de difuzare in masa si jurnalistii, in cautarea lor asidua de a-si descoperi clientela.

Cercetarea unui public, detectarea noilor aspiratii, vor duce la favo-rizarea constituirii de publicuri diferentiate care vor fi sensibilizate prin mesaje politice, fie prin mesaje sistematic anticonformiste, fie prin mesaje politice. Mijloacele de comunicare in masa lanseaza un sistem auto-intre-tinut de diversificare a publicurilor si, de aici, de plurizare a ideologiilor.

Ansamblul acestui sistem complex tinde sa constituie nu o masa omogena ce-si primeste cu docilitate mesajele politice si nici o multime atomizata si conditionata, ci grupuri particulare pe care le putem distinge in functie de criteriul aderarii mai mult sau mai putin militante la ideologiile politice.

Intr-un partid in care liderii singuri detin dreptul manipularii bunurilor simbolice, militantul se poate consacra sarcinilor practice de propaganda si tinde sa vada in partidul sau mai mult o comunitate sociala decat o comunitate de idei.

NOTE

1. H. Barth, Adevar si ideologie.

Henri D. Alken, The Age of Ideology: The Nineteenth Century Philosophers, New York, Menton, 1956, p. 16-17.

E. Shils, The concept and function of ideology, in: The International Encyclo- pedia of Social Sciences, vol. 7, New York, Macmillan and Free Press, 1968, pp. 66-76.

R. Aron, Opium des intelectuells, Paris, Gallimard, 1968.

5. T. Parsons, An approach to the sociology of knowledge, in: Transactions of the fourth Congress of Sociology, Milano, 1959, pp. 25-49.

6. Raymond Boudon, L'ideologie on l' origine des idees recues, Paris, Fayard, 1986, p. 81.

7. Ibidem, p. 82.

8. Milton Rokeach ed alii, The Open and Closed Mind, p. 35.

9. Abram Kardiner ed alii, The Psychologycal Frontiers of Society, p. 34.

10. Clifford Geertz, Ideology as a cultural system, in: D. Apter (ed.), Ideology and discontent, Glencoe, The Free Press, 1964, pp. 47-96.

11. Ibidem.

12. Ibidem.

13. Daniel Bell, The End of Ideology, New York, Macmillan and Free Press, 1960.

14. Jean-Franois Revel, Cunoasterea inutila, Bucuresti, Humanitas, 1993, pp. 163- 164.

15. Ibidem, p. 164.

16. Gerard Buis, Science et ideologie, in: Les ideologies dans le monde actuel, Desclee de Brower, Paris, 1971.

17. J. F. Revel, op. cit., p. 169.

18. Jean-Franois Revel, Cunoasterea inutila, Bucuresti, Humanitas, 1993, p. 168.

19. Gaston Bachelard, La formation de l'spirit scientifique, Paris, Felix Alcan, 1938, pp. 45-46.

20. Gaston Bachelard, La formation de l'spirit scientifique, p. 14.

21. Jean Franois Revel, op. cit., p. 166.

22. Ibidem, p. 167.

23. Emil Cioran, cap. Genealogia fanatismului, in Tratat de descompunere, Ed. Humanitas, Bucuresti, 1992, pp. 5-6.

24. Emil Cioran, Istorie si utopie, Ed. Humanitas, Bucuresti, 1992, p. 28.

25. Olivier Reboul, Langage et idologie, Paris, PUF, 1980, p. 21.

26. Ibidem, p. 23.

27. Ibidem, p. 22.

28. Ibidem, p. 23.

29. Ibidem, p. 25.

30. Ibidem.

31. O. Reboul, op. cit., p. 30.

32. O. Reboul, op. cit., p. 31.