ISTORIA UNIUNII EUROPENE

ISTORIA UNIUNII EUROPENE

Contextul international

Atunci cand se vorbeste despre Uniunea Europeana, se vorbeste de fapt, despre un concept care implica termeni ca: libertatea de miscare a persoanelor, bunurilor si capitalurilor, politici comune, dezvoltare economica si sociala, piata comuna, cooperare regionala, descentralizare, spatiu al securitatii, justitiei si libertatii, politica externa si de aparare comuna, respectarea drepturilor omului, cetatenie europeana, etc.

Este greu de definit Uniunea Europeana, cuprinzand intreaga complexitate a dimensiunilor si conotatiilor pe care le implica. Ad-literam, Uniunea Europeana a fost creata prin Tratatul de la Maastricht, semnat in februarie 1992 si intrat in vigoare la 1 noiembrie 1993. Cele 12 state semnatare sunt: Franta, Germania, Belgia, Olanda, Luxemburg, Italia, Marea Britanie, Irlanda, Danemarca, Grecia, Spania si Portugalia. Se stie insa, ca la baza Uniunii Europene stau cele trei Comunitati (Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului, Comunitatea Economica Europeana si Comunitatea Europeana a Energiei Atomice), create dupa al doilea Razboi Mondial, care conform Tratatului de la Maastricht reprezinta unul dintre cei trei piloni ai Uniunii Europene, alaturi de Politica Externa si de Securitate Comuna (PESC) si Cooperarea in materie de Justitie si Afaceri Interne (JAI).

Totusi, cat de multe se mai stiu astazi, la aproape cinci decenii de la crearea celor trei Comunitati, despre contextul in care ele au aparut si mai ales, despre scopul care a stat la baza realizarii lor? Este nevoie sa intelegem motivul pentru care au fost fondate aceste organizatii, ca sa putem intelege care este "sufletul" Uniunii, flacara calauzitoare.

Pe tot parcursul epocii moderne, continentul european a fost locul unde in care se luau deciziile cu privire la configuratia lumii, punctul central al vietii economice, politice si sociale a planetei. Marile puteri europene nu aveau rival si erau preocupate doar de echilibrarea propriilor lor puteri pentru a stavili eventualele tendinte de hegemonie.

Secolul XX marcheaza insa, o schimbare radicala a situatiei geopolitice a lumii, punand fostele puteri europene din pozitia de actori, in aceea de spectatori ai arenei relatiilor internationale. Zbingniew Brzezinski remarca in acest sens, ca primul Razboi Mondial este "de fapt, ultimul razboi european purtat de puteri europene de insemnatate mondiala" , in vreme ce al doile Razboi Mondial "a desavarsit sinuciderea istorica a Europei. In timpul acestui razboi, Europa a incetat sa mai fie centrul real al politicii mondiale, devenind, in schimb, locul efectiv de desfasurare a unei competitii globale, purtate de doua puternice state extraeuropene" (.) "Din subiect al intrecerii globale, Europa a devenit acum obiectul acesteia".

La numai 20 de ani de la primul Razboi Mondial, Europa a fost martora unui razboi si mai dezastruos, cu aproximativ saizeci de milioane de victime. In acest context a prins forma ideea cooperarii intre statele Europei de Vest, pentru a evita ca experienta celor doua Razboaie Mondiale sa se mai repete. La baza acestei cooperari statea credinta ca razboaiele pot fi evitate doar daca tarile Europei vor colabora pentru atingerea scopurilor comune.

La aceea data, Europa numai reprezenta o forta, ci un spatiu de negociere. Slabite dupa Razboaiele Mondiale, tarile Europei incercau sa-si redobandeasca locul in cadrul politicii mondiale si sa isi refaca economiile distruse. Se dorea construirea unei noi Europe care sa respecte drepturile omului si ale natiunilor, prevazute in tratate ce sa garanteze statul de drept si egalitatea tuturor tarilor.

La inceput, parintii fondatori ai constructiei europei: Jean Monnet, Robert Schumann, Konrad Adenauer, Alcide de Gasperi, au vizat crearea unei cooperari la nivel politic intre statele Europei de Vest, dar pentru ca nu s-a ajuns la nici un consens cu privire la forma "Europei politice", punctul de plecare al viitoarei Uniuni Europene l-a constituit cooperarea economica.

2. Fundamentele Uniunii Europene

Prima forma de cooperare, desi economica, a avut ca scop mentinerea pacii intre Franta si Germania. Domeniul vizat era cel al carbunelui si otelului.

Astfel. Istoria constructiei europene incepe cu data de 9 mai 1950, sarbatorita astazi, in mod simbolic, ca si "Ziua Europei". In aceasta zi, Ministrul de Externe francez, Robert Schumann, a facut public proiectul de creare a Comunitatii Europene a Carbunelui si Otelului, realizat impreuna cu colegul sau, Jean Monnet. In discursul sau, Schumann afirma credinta ca: "Solidaritatea creata intre cele doua tari prin productia comuna va arata ca un razboi intre Franta si Germania devine nu numai de neconceput, ci, imposibil sub aspect material."

Ideea de baza consta in crearea unui organism care sa incurajeze atat schimburile, cat si investitiile intre cele doua state, astfel incat sa elimine posibilitatea ca una dintre parti sa o atace pe cealalta . Prin realizarea Comunitatii Europene a Carbunelui si Otelului, industriile cheie care furnizau resurse pentru un eventual razboi erau plasate sub controlul unei Autoritati Comune, independente in raport cu statele membre. Carbunele si otelul urma sa circule liber intre cele doua tari, regland implicit nivelul productiei in zona Ruhr-ului.

Tratatul de creare a Comunitatii Europene a Carbunelui si Otelului a fost semnat la 18 aprilie 1951, de catre sase state: Franta, Republica Federala Germania, Italia, Belgia, Olanda si Luxemburg si a intrat in vigoare la 23 iulie 1952. tratatul a expirat la 23 iulie 2002.

Pasul urmator in cadrul procesului de constructie europeana a fost facut in cadrul Conferintei de la Messina, din 2 iunie 1955, unde Ministrul Afacerilor Externe al Belgiei, Paul Henry Spaak, a fost insarcinat cu realizarea unui raport referitor la posibilitatea de extindere a integrarii in domeniul economic. Ca urmarea a acestui raport, acela sase state fondatoare ale Comunitatii Europene a Carbunelui si Otelului, vor semna in martie 1957, Tratatele de la Roma care instituiau Comunitatea Economica Europeana si Comunitatea Europeana a Energiei Atomice. Tratatele au intrat in vigoare la 1 ianuarie 1958.

Tratatul de creare a Comunitatii Economice Europene stabilea o serie de obiective. Astfel, statele membre trebuiau sa puna bazele unei uniuni vamale (prin eliminarea taxelor vamale dintre ele, desfiintarea contingentelor cantitative si stabilirea unui tarif vamal comun aplicabil tarilor nemembre), a unei politici agricole comune, a unei politici comerciale si a unei politici concurentiale comune.

Incepand cu 1 iulie 1967, cele trei comunitati vor fuziona si vor fi cunoscute sub numele de Comunitatea Europeana., iar la 1 iulie 1968, se va reusi eliminarea completa a tarifelor vamale la produsele industriale si introducerea unui tarif vamal extern comun.

Un important moment in cadrul procesului de integrare europeana l-a reprezentat semnarea Actului Unic European in 1986, care va intra in vigoare incepand cu 1 iulie 1987. principalul obiectiv sustinut de Actul Unic European era implementarea progresiva a Pietei Unice Europene pana la 31 decembrie 1992. realizarea acestui deziderat urma sa fie indeplinita prin eliminarea tuturor barierelor nevamale: fizice, tehnice si fiscale. Prin articolul 30 , Actul Unic European regulariza Cooperarea Politica Europeana in materie de politica externa si afirma obligativitatea statelor membre de a lucra impreuna in vederea formularii unei singure politici externe in sectoarele de interes comun. De asemenea, Actul Unic European atribuia noi competente Comunitatii, in materie de cercetare si dezvoltare tehnologica si mediu.

Noul context european de dupa 1990, creat de caderea Cortinei de Fier si de disparitie bipolaritatii in planul relatiilor internationale au accelerat nevoia de schimbare si in cadrul Comunitatii Europene. Pe de o parte, unificarea Germaniei devenea iminenta odata cu destramarea Blocului Comunist, iar Comunitatea Europeana trebuia sa se pregateasca sa faca fata unei asemenea schimbari. Germania Democrata urma sa fie prima tara ex-comunista care sa se integreze in Comunitate, iar refacerea ei economica nu reprezenta doar o problema a Germaniei Federale, ci a intregii Comunitati Europene.

Pe de alta parte, destramarea blocului comunist scotea la lumina haosul economic si politic care domnea in fostele state membre. Acestea aveau nevoie de sprijin economic si doreau sa poata accede in structurile europene.

De asemenea, disparitia bipolaritatii aducea cu sine necesitatea crearii unei voci comune europene in politica externa, a unei identitati politice. In acest moment nu se mai punea problema unei rivalitati intre blocul comunist si cel democratic, nu mai exista o Europa buna si una rea, Statele Unite ale Americii nu mai era puterea la a carei politica externa Comunitatea Europeana trebuia sa se asocieze pentru a stavili expansiunea comunista. Din acest moment, era nevoie de o redimensionare a ideii de integrare europeana si de o reforma puternica in cadrul Comunitatii. Organizatia trebuia sa tina pasul cu evenimentele ca sa poata raspunde eficient la necesitatile impuse de realitate.

In 1991, Presedintia luxemburgheza va propune un proiect de redefinire a Comunitatii Europene, conform caruia, viitoarea organizatie europeana urma sa aiba trei piloni: cele trei Comunitati Europene, o Politica Externa si de Securitate Comuna si o politica comuna in domeniul Justitiei si Afacerilor Interne. Noua organizatie, care va purta numele de Uniunea Europeana, viza si integrarea politica a statelor membre. In februarie 1992, sefii de stat si de guvern ai statelor membre ale Comunitatii Europene vor semna Tratatul de la Maastricht care avea rolul de a conferi o forma institutionala noii viziuni.

Uniunea Europeana, despre care se poate vorbi incepand cu 1 noiembrie 1993, data intrarii in vigoare a Tratatului de la Maastricht, isi propunea promovarea unei politici externe si de aparare comune, coordonarea politicii sociale, concretizarea conceptului de cetatean european si nu in ultimul rand, realizarea unei Uniuni Economice si Monetare. Aceasta din urma a fost pusa in practica incepand cu 1 ianuarie 1999, moment in care politica monetara a fost transferata la nivel decizional al bancilor centrale nationale, de catre Banca Centrala Europeana. Realizarea Uniunii Monetare s-a incheiat in 2002, cind au fost emise monedele si bancnotele euro.

In domeniul concretizarii conceptului de cetatean european, tratatul de la Maastricht prevede: dreptul cetatenilor Uniunii Europene de a alege si de a fi alesi in cadrul proceselor electorale desfasurate la nivel local si european, in orice stat membru al Uniunii Europene, altul decat cel de cetatenie, precum si dreptul la protectie diplomatica si consulara din partea reprezentantilor oricarui stat membru al Uniunii .

Tratatul de la Amsterdam, semnat in 1997, vine sa aprofundeze integrarea in domeniile prevazute de Tratatul de la Maastricht si sa clarifice problemele aduse doar in discutie de acesta.

Tratatul de la Nisa, semnat pe 26 februarie 2001 si intrat in vigoare la 1 februarie 2003, aduce imbunatatiri tratatelor semnate pana in acel moment si pregateste Uniunea europeana pentru extinderea din 2004.

Noi prevederi cu privire la reformele pe care Uniunea Europeana trebuie sa le aplice in vederea extinderii la 25 si respectiv 27 de state, sunt prevazute in Tratatul de Constitutie al Uniunii Europene , semnat cu ocazia Consiliului European de la Bruxelles din iunie 2004. Scrierea Tratatului a durat mai bine de doi ani si a facut loc unor intense dezbateri. Conventia pentru viitorul Europei s-a intrunit pentru prima data pe 28 februarie 2002 si si-a incheiat lucrarile la 18 iunie 2004. Obiectivul Constitutiei Europene il constituie sporirea transparentei si eficientei Uniunii, precum si dezvoltarea flexibilitatii necesare pentru adoptarea noilor reforme. In acest sens, Tratatul descrie valorile Uniunii Europene, obiectivele si competentele.

3. Istoria extinderilor in Uniunea Europeana

Comunitatea Europeana, mai tarziu Uniunea Europeana, s-a dovedit a fi o organizatie dinamica, doritoare sa se innoiasca si sa se reformeze pentru a putea raspunde noilor necesitati si pentru a putea face fata noilor provocari. S-a dovedit astfel atat in plan organizatoric, cat si din perspectiva extinderii sale spre noi state membre.

Primul val al extinderii Comunitatii Europene a avut loc in 1973, cuprinzand trei state: Marea Britanie, Irlanda si Danemarca.

Relatiile Comunitatii Europene cu Marea Britanie au fost destul de agitate, datorita opozitiei manifestate de Franta, mai precis de presedintele francez Cherles de Gaulle, fata de o astfel de aderare. Generalul de Gaulle vedea in Marea Britanie un avanpost al politicii americane si se temea ca primirea ei in "echipa europeana" va dauna scopului Comunitatii de a realiza o integrare mai profunda, la toate nivelele si o va transforma intr-o simpla zona de liber schimb. Marea Britanie nu a dorit sa faca parte dintre tarile fondatoare ale Comunitatii Europene de teama sa nu i se pericliteze relatiile comerciale cu Commonwealth-ul. In consecinta, in 1960 a pus bazele Asociatiei Europene a Liberului Schimb. In timp, insa, schimburile comerciale cu Commonwealth-ul si-au pierdut din importanta si Marea Britanie si-a intors atentia catre Comunitatea Europeana. Dupa doua incercari nereusite, in 1961 si 1967, cererea de aderarea a Marii Britanii a fost acceptata in 1969. In 1973, Marea Britanie adera la Comunitatea Europeana impreuna cu alte doua tari: Irlanda si Danemarca.

Alaturi de cele trei state doritoare sa devina membre ale Comunitatii Europene s-a aflat si Norvegia. In 1972 au fost organizate referendum-uri in Irlanda, Danemarca si Norvegia cu privire la aderare. Rezultatele au fost pozitive in primele doua state, respectiv 83,1% in Irlanda si 63,3% in Danemarca, dar au fost negative in Norvegia care a respins aderarea cu 53,5% , fapt care a determinat Norvegia sa nu se afle printre tarile care au aderat in 1973. acest vsal al extinderii este cunoscut sub numele de "extinderea spre nord". Realizarea extinderii spre nord este dictata mai mult de ratiuni de ordin economic, in sensul in care Cominitatea castiga membri cu puternic potential economic.

In deceniul urmator, in anii 80, Comunitatea Europeana va derula un alt proces de extindere si anume, "extinderea spre sud", care va include Grecia in 1981 si Spania si Portugalia in 1986.

Grecia a fost asociata Comunitatilor Europene inca din 1962. intre 1967 si 1974, in timpul "perioadei coloneilor", a urmat o perioada de stagnare a relatiilor cu Comunitatea Europeana, astfel ca cererea de aderare a fort depusa abia in 1975, iar Tratatul a fost semnat in 1979, intrand in vigoare la 1 ianuarie 198 aderarea Greciei la Comunitatea Europeana trebuie inteleasa mai mult ca o rasplata pentru noua sa politica democratica. Totusi, Grecia era net inferioara celorlalte state din Comunitate. In ciuda faptului ca a reprezentat o beneficiara importanta a bugetului comunitar, totusi problemele sale economice au facut din ea "lanterna rosie" a Comunitatii Europene, cu o rata a inflatiei de aproximativ 20%, un sector privat dezorganizat si un sector public neproductiv.

In acelasi capitol, al incurajarii sistemelor politice democratice si a sustinerii stabilitatii pe continentul European, se incadreaza si acceptarea cererii de aderare a Spaniei, iesita in 1975 de sub dictatura generalului Franco si a Portugaliei, care suferise din punct de vedere politic si diplomatic sub conducerea generalului Salazar, pana la "revolutia garoafelor", din 1974.

Aderarea acestor tari mai sarace la Comunitatea Europeana a adus probleme vechilor state membre, mai ales in domeniul pietei muncii, unde au trebuit sa faca fata unui puternic val de emigranti. Realizarea extinderii spre sud tine cont de considerente de ordin geopolitic, avand ca scop diminuarea tensiunilor dintre Spania si Marea Britanie si intarirea flancului sudic al NATO.

Extinderea din 1995, aduce in cadrul Uniunii Europene tari dezvoltate din punct de vedere economic si stabile politic. Toate cele patru state care au candidat la Uniunea Europeana dupa 1990, Austria, Finlanda, Suedia si Norvegia, erau membre ale Asociatiei Europene ale Liberului Schimb si cooperau cu Uniunea Europeana in cadrul spatiului economic european creat in 1992. prin urmare, aderarea lor reprezinta aprofundarea unei integrari deja incepute.

Ca urmare a rezultatelor referendum-ului din 1994, la Uniunea Europena au aderat numai trei state: Austria (66,6% din voturi au fost favorabile), Finlanda (56,9% din voturi au fost favorabile) si Suedia (52,8% din voturi au fost favorabile). Norvegia a respins pentru a doua oara aderarea, cu 52,2% din voturi impotriva. .

Prin integrarea celor trei state, Uniunea Europeana isi mareste considerabil zona geografica, numarul persoanelor care traiesc in interiorul ei creste la 380 milioane de locuitori, fapt care transforma Uniune in una dintre cele mai puternice piete ale lumii si ii sporeste influenta politica.

Procesele de extindere prin care a trecut Uniunea europeana pana in 2004, in pofida numeroaselor sale particularitati, prezinta, totusi, o serie de elemete comune, care nu se aplica si ultimului val de largire, cel spre est

• Toate cele noua tari aveau sisteme politice si economice bazate pe democratie, respectarea drepturilor omului si pe economii de piata functionale, capabile sa faca fata concurentei de pe piata internationala;
• Cadrul legislativ national din tarile candidate nu ridica probleme deosebite in preluarea acquis-ului comunitar;
• Cu exceptia unor perioade de dictatura militara, pentru toate cele noua tari care au aderat la Comunitatea Europeana, respectiv Uniunea Europeana, respectarea dreptatii si a libertatii reprezentau valori traditionale;
• Aveau experienta in domeniul cooperarea intre state, facand parte din diferite organisme internationale: AELS, NATO, OMC.[11]

Cea de-a cincea extindere a cuprins nu mai putin de 10 state: Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, Republica Ceha, Ungaria, Slovacia, Slovenia, Malta.

Semnarea tratatului de aderare: 16 aprilie 2003 (la Atena).

Data intrarii in vigoare a tratatului de aderare: 1 mai 2004.

Extinderea istorica a UE de la 15 la 25 de membri reprezinta punctul culminant al unui lung proces de aderare, al carui principal scop a fost reunificarea Europei, divizata pentru mai bine de o jumatate de secol de Cortina de Fier si de Razboiul Rece.

Este vorba de cel mai mare val de extindere (10 tari) din istoria procesului de constructie europeana.

- Populatia reunita a celor 10 tari este de 75 de milioane de locuitori, astfel ca populatia Uniunii Europene (cu 25 de state) a crescut la 450 milioane de cetateni.

Observatii:

Cresterea numarului de state membre cu situatii economice diferite, marimea populatiei UE, precum si numarul mare de limbi vorbite in cadrul Uniunii, au determinat o crestere a eforturilor statelor membre, in special pe plan financiar.

Ca parte a procesului de pre-aderare, UE a pus la dispozitia statelor candidate o serie de instrumente financiare (Phare, Ipsa si Sapard), care sa le ajute sa indeplineasca cerintele impuse pentru a deveni membre cu drepturi depline.

In perioada 2000-2003, Comisia Europeana a alocat 13,2 miliarde de euro pentru cheltuielile de pre-aderare. In perioada 2004-2006 au fost alocate nu mai putin de 41 de miliarde de euro (40,8 miliarde pentru noile state membre: subventii in agricultura, asistenta regionala si infrastrcutura, siguranta nucleara, administratie publica si protectia frontierelor; 540 milioane de euro pentru toate statele membre: cercetare, cultura si educatie).

In momentul in care cele 10 noi state membre au aderat la UE, la 1 mai 2004, nu au mai beneficiat de strategia de pre-aderare, dar ele beneficiaza in continuare de instrumentele financiare din perioada de pre-aderare pentru proiectele prezentate inainte de anul 2005 si care au devenit eligibile pentru Fondurile Structurale si de Coeziune.

Cu toate acestea, pe langa costurile inevitabile ale acestei extinderi masive, exista si numeroase avantaje. In primul rand, aceasta crestere a numarului de membri de la 15 la 25 a facut posibila extinderea zonei de stabilitate si pace la nivelul intregului continent european, evitandu-se astfel reaparitia unor conflicte, precum cel din fosta Iugoslavie. In al doilea rand, a fost stimulata cresterea economica si schimburile comerciale prin extinderea pietei unice de la 378 de milioane de consumatori la 453 de milioane de consumatori in anul 2004 si mai mult de 480 de milioane in 2007. Nu in ultimul rand, extinderea din anul 2004 a permis Europei sa joace un rol mult mai important pe scena internationala, mai ales in negocierile comerciale.

Noile state membre au contribuit, de asemenea, cu 15 miliarde de euro la bugetul Uniunii Europene. Avand in vedere ca nu toate fondurile disponibile au fost cheltuite, Comisia Europeana a estimat ca, costurile bugetare nete ale celei de-a cincea extinderi nu au depasit 10 miliarde de euro pana in anul 2006.

Cea de-a sasea extindere: Romania si Bulgaria (Europa celor 27)

Semnarea tratatului de aderare: 25 aprilie 2005 (la Luxemburg).

Data intrarii in vigoare a tratatului de aderare: 1 ianuarie 2007.

Romania si-a depus cererea de aderare pe 22 iunie 1995, iar Bulgaria pe 14 decembrie 1995.

Ambele tari au inceput negocierile de aderare la 15 februarie 2000.

Odata cu integrarea Romaniei si Bulgariei in Uniunea Europeana, procesul de extindere va fi stopat pentru o perioada de timp, pentru a permite Uniunii sa rezolve o serie de aspecte fundamentale, precum cel legat de adoptarea proiectului de Constitutie Europeana.

Negocierile de aderare continua totusi cu Turcia, care si-a depus cererea de aderare pe 14 aprilie 1987 si a obtinut statutul de tara candidata in cadrul Consiliului European de la Helsinki din decembrie 1999.

- In ceea ce priveste Croatia, ea si-a depus cererea de aderare pe 21 februarie 2003, a fost recunoscuta ca tara candidata in noiembrie 2004, dar pe 16 martie 2005 Consiliul de Ministri a decis sa amane pe termen nelimitat inceperea negocierilor datorita necooperarii Croatiei cu Tribunalul International de la Haga.

4. Misiunea Uniunii Europene

Misiunea declarata a Uniunii Europene este aceea de a organiza in mod coerent relatiile dintre statele membre si intre popoarele acestora. Principiul calauzitor al indeplinirii cu succes a acestei misiuni este solidaritatea.

Ca si organizatie internationala, Uniunea Europeana tinde la indeplinirea a cinci obiective majore:

• Primul obiectiv il constituie promovarea progresului economic si social. In acest sens, in 1993 a fost instituita piata unica, iar in 1999 a fost lansata moneda unica europeana, EURO.
• Cel de al doilea obiectiv il reprezinta afirmarea identitatii Uniunii Europene pe scena relatiilor internationale. Acest obiectiv tinde sa fie indeplinit printr-o serie de masuri, cum ar fi: acordarea de ajutor umanitar tarilor nemembre, incercarea de promovare a unei politici externe si de securitate comuna, implicarea in rezolvarea crizelor internationale, luarea de pozitii comune in cadrul organizatiilor internationale.
• Instituirea unei cetatenii europene se numara, de asemenea, printre obiectivele principale ale Uniunii. Cetatenia europeana nu are scopul de a inlocui cetatenia nationala. Rolul este acela de a completa, conferind astfel o serie de drepturi civile si politice comune tuturor cetatenilor europeni.
• Un alt obiectiv al Uniunii Europene este dezvoltarea unei zone de libertate, securitate si justitie. Acest deziderat se afla in stransa legatura cu buna functionare a pietei interne si mai ales, cu o corecta implementare a liberei circulatii a persoanelor.
• Tot astfel, implementarea si consolidarea dreptului comunitar reprezinta unul dintre cele cinci obiective majore pe care Uniunea Europeana doreste sa le indeplineasca. Prin drept comunitar se intelege intreaga legislatie adoptata de catre institutiile europene, precum si prevederile cuprinse in tratatele fondatoare.

Elementul de unicitate al Uniunii Europene, in comparatie cu alte organizatii internationale, consta in cele doua dimensiuni ale sale: dimensiunea interguvernamentala, realizata in special prin Consiliul de Ministrii si dimensiunea supranationala, reprezentata de Comisia Europeana. Statele membre ale Uniunii Europene au acceptat sa renunte la o parte din competentele lor, pe care sa le transfere la nivel comunitar. Astfel, Uniunea Europeana nu este o federatie de state, dar nu este nici o simpla organizatie internationala. Ea ocupa un loc nou, din punct de vedere istoric, in planul actorilor relatiilor internationale, construind pe parcursul existentei sale un model fara precedent.

5. Institutiile Uniunii Europene

Uniunea Europeana are zece institutii care conlucreaza in vederea ubei bune functionari economice, sociale si politice si a aprofundarii integrarii. Acestea sunt: Parlamentul European, Consiliul de Ministrii. Comisia Europeana, Curtea de Justitie, Curtea Europeana de Conturi, Consiliul Economic si Social, Comitetul Regiunilor, Mediatorul European, Banca Europeana pentru Investitii si Banca Centrala Europeana. De asemenea, Uniunea Europeana mai beneficiaza de activitatea a treisprezece agentii specializate create pentru a se ocupa de rezolvarea problemelor tehnice, stiintifice si manageriale.

Initial, institutiile Comunitatii Europene a Carbunelui si Otelului erau: Inalta Autoritate, independenta de statele membre, Adunarea Comuna, compusa din reprezentanti ai parlamentelor nationale si Curtea de Justitie, creata pentru a audia apeluri.

Comunitatea Economica Europeana si Comunitatea Europeana a Energiei Atomice aveau fiecare cate o Comisie, in calitate de organ supranational, un Consiliu de Ministrii, ce detinea intreaga putere de luare a deciziilor si un Parlament.

Incepand cu 1 iulie 1967, momentul intrarii in vigoare a Tratatului de Fuziune[12], cele trei comunitati impart institutii comune, Inalta Autoritate din Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului, purtand numele de Comisie Europeana.

Parlamentul European este organul reprezentativ[13] al UE, avand functia de a participa la procesul legislativ si de a controla activitatea Uniunii. Conform Tratatului de la Roma din 1957, aceasta institutie reprezinta "popoarele statelor reunite in cadrul Uniunii Europene" . Incepand cu 1979, membrii sai sunt alesi prin vot direct, universal. Mandatul este de 5 ani, iar numarul lor este impartit intre statele membre in functie de marimea fiecarui stat.

Parlamentul European are trei tipuri de atributii: legislative, bugetare si de control asupra Comisiei si asupra ansamblului institutiilor europene. Atributiile sale au fost sporite prin intermediul tratatelor semnate ulterior celui de la Roma, ducand la transformarea sa dintr-un organism consultativ, intr-un parlament cu puteri legislative similare celor exercitate de parlamentele nationale.

Sediul Parlamentului European este la Strasbourg, iar Secretariatul General se afla la Luxemburg. Membrii parlamentului se reunesc o saptamana pe luna, la Strasbourg, in timp ce cele 20 de comitete specializate isi desfasoara sedintele de lucru la Bruxelles. Sedintele si deliberarile desfasurate in cadrul sau sunt publice, iar dezbaterile, avizele si rezolutiile acestuia sunt publicate in Jurnalul Oficial al Uniunii europene. Cetatenii europeni pot adresa petitii direct Parlamentului, prin intermediul unuia dintre comitetele sale de lucru, si anume, Comitetul Petitiilor. De asemenea, Parlamentul alege Mediatorul European, care are menirea de a investiga plangerile cetatenilor referitoare la organele administrative din Uniunea Europeana.

Consiliul de Ministrii al Uniunii Europene reuneste ministrii statelor membre, constituind principalul organ de luare a deciziilor in Uniunea Europeana. Consiliul Uniunii Europene reprezinta, in principal, interesele statelor membre. Intalniri ale ministrilor, reuniti in consilii de specialitate (Consiliul Ministrilor de Externe, Consiliul Ministrilor Educatiei, Consiliul Ministrilor de Finante, etc) au loc in mod regulat. Consiliul de Ministrii este ajutat in activitatea sa de Comitetul reprezentantilor Permanenti (COREPER).

Consiliul Uniunii europene, impreuna cu Parlamentul stabileste regulile tuturor activitatilor desfasurate de Comunitatea Europeana. De asemenea, este principalul responsabil pentru desfasurarea activitatii in cadrul ultimilor doi piloni ai Uniunii Europene, implementarea unei Politici Externe si de Securitate Comuna si cooperarea in domeniul Justitiei si Afacerilor Interne. Alte atributii importante ale Consiliului Uniunii europene sunt urmatoarele: ia decizii dupa avizul Parlamentului sau impreuna cu acesta, in cadrul procedurii de co-decizie, are rolul de a coordona politicile economice generale ale Uniunii, de a incheia acorduri internationale, de a aproba bugetul comunitar, impreuna cu Parlamentul[15].

De doua ori pe an, in iunie si decembrie, se intruneste Consiliul Sefilor de Stat sau de Guvern, care este cunoscut si sub numele de Consiliul European. Acesta are rolul de a adopta orientarea generala a politicii externe a Uniunii si contribuie la rezolvarea problemelor majore blocate la nivel ministerial.

Comisia Europeana este organul executiv al Uniunii Europene. Principalul sau obiectiv este acela de a promova interesele generale ale Uniunii Europene[16]. Membrii sai sunt numiti de statele membre, dupa ce compozitia Comisiei a fost aprobata de Parlamentul European, pentru un mandat de 5 ani.

Comisia Europeana indeplineste trei functii principale: este organ executiv al Uniunii europene, purtand responsabilitate implementarii legislatiei europene, gardian, veghind la respectarea Tratatelor, impreuna cu Curtea de Justitie, are drept de initiativa legislativa, in virtutea caruia prezinta propuneri legislative Parlamentului european si Consiliul de Ministri si reprezinta Uniunea Europeana in plan international.

Curtea de Justitie are competenta de a solutiona litigiile in care se constituie ca parti state membre, institutii comunitare, intreprinderi sau persoane fizice. Scopul acestei institutii este acela de a asigura aplicarea efectiva si interpretarea corecta a legislatiei comunitare. Este compusa din 15 judecatori si 8 avocati generali, numiti de guvernele statelor membre de comun acord, pentru un mandat de sase ani, cu posibilitatea de reinnoire. Presedintele Curtii este ales din randul judecatorilor pentru un mandat de trei ani, care, de asemenea, poate fi reinnoit.

Din 1989 a fost creat la nivelul Comunitatii europene, Tribunalul de Prima Instanta, care are ca responsabilitate solutionarea anumitor tipuri de litigii, inaintate de firma sau de persoane fizice impotriva institutiilor Uniunii Europene, precum si litigiilor dintre instituitii si angajatii lor.[17]

Curtea Europeana de Conturi a fost creata in 1977 si este formata din cate un reprezentant al fiecarui stat membru pentru un mandat de sase ani. Principala sa atributie este verificarea conturilor si a executiei bugetului Uniunii Europene, cu dublu scop: de a imbunatatii gestionarea resurselor financiare si de a informa cetatenii europeni cu privire la utilizarea fondurilor publice de catre autoritatile cu responsabilitati de gestiune[18].

Mediatorul European a fost creat prin tratatul de la Maastricht, cu scopul de a media relatia dintre cetatenii Uniunii si institutiile acesteia. Mediatorul este ales de Parlamentul European pentru un mandat de cinci ani. Atributia sa este de a investiga plangerile cetatenilor Uniunii, a firmelor si a institutiilor care au sediul in Uniune.

Banca Centrala Europeana a fost creata in 1998, cu scopul de a gestiona aparitia si punerea in circulatie a noii monede europene, EURO. Sediul sau este la Frankfurt, in Germania.

Banca este responsabila si pentru coordonarea si implementarea politicii economice monetare a Uniunii. Banca functioneaza prin intermediul unui sistem, Sistemul European de Banci Centrale, compus din toate celelalte banci centrale nationale ale celor 25 de state membre. Banca Centrala Europeana pregateste si implementeaza deciziile luate de organele Sistemului European: Consiliul Guvernatorilor, Consiliul Director si Comitetul Executiv[19].

Banca Europeana de Investitii a fost creata in 1958 si reprezinta institutia financiara a Uniunii Europene, finantand proiecte care contribuie la dezvoltarea Uniunii. Organele sale sunt: Consiliul Guvernatorilor - format din ministrii desemnati de fiecare dintre statele membre, Consiliul Directorilor - compus din 26 de directori si 16 membrii supleanti numiti de catre Consiliul Guvernatorilor si Comitetul de Management - organ executiv colegial. Sediul bancii se afla la Luxembourg[20].

Comitetul Economic si Social este organ consultativ al Uniunii Europene, format din 222 de membrii (reprezentanti ai societatii civile), numiti de Consiliul pe o perioada de patru ani. Rolul sau este de a oferii opinii cu privire la aspecte importante ale initiativelor Uniunii Europene, cu scopul de a implica societatea civila in viata politica a Uniunii.

Comitetul Regiunilor a fost creat cu scopul consultarii autoritatilor locale si regionale cu privire la deciziile Uniunii Europene in domeniul de interes pentru acestea, cum ar fi: sanatate, educatie, transport, etc. este un organism independent de institutiile Uniunii Europene, care face legatura dintre institutiile europene si regiunile Uniunii. (anexa 1 - Evolutia institutiilor Comunitatii si Uniunii Europene).