Institutionalizarea puterii politice

Institutionalizarea puterii politice

Statul este un cadru privilegiat al puterii politice. Ceea ce implica automat ca nu este singurul. Nu orice societate politic organizata, adica in care, potrivit unei teorii devenite clasice, exista distinctie intre guvernanti si guvernati, este stat. Exista o disociere a celor doua notiuni, cum exista si o complementaritate necesara. Ceea ce revela existenta ierarhiei guvernati-guvemanti este existenta Puterii. "Or, daca fundamentul puterii este universal, exista multe forme de manifestare a lui care nu sunt etatice', iar "in stat Puterea are caractere pe care nu le gasim in alta parte' (G. Burdeau, 1970, p. 21). Si primul dintre acestea este institutionalizarea, nu oricarei puteri, ci a celei politice. Devine astfel necesar, inainte de toate, sa vedem ce inseamna aceasta politizare a puterii.

"Fiind dat faptul ca exista putere - scrie G. Burdeau - in orice fenomen unde se revela capacitatea unui individ de a obtine de la un altul un comportament pe care nu l-ar fi adoptat in mod spontan, faptele de putere sunt nenumarate. Pentru ca ele sa imbrace un caracter politic, este necesar ca finalitatea lor sa fie socializata' (p. 22). Aceasta finalitate socializata presupune ca scopul relatiilor nu se epuizeaza in cadrul raportului interindividual, ci este apreciat prin raportare la grup. "Dar alaturi sau dincolo de grupurile formate in vederea unui scop limitat si specific, societatea globala constituie o realitate de natura foarte diferita. Ea nu se explica printr-un scop situat dincolo de ea; ii este suficient sa existe pentru a-si indeplini menirea. Ea este propria sa finalitate, caci ea este, ea insasi, fundamentul valorilor prin referire la care relatiile de Putere se produc in sanul sau. Ele nu sunt determinate printr-un criteriu exterior (religios, economic, cultural sau altul); ea rezulta din necesitatea lor insele ca o conditie de existenta a fiintei colective. Atunci exista o societate politica. Legatura politica inceteaza sa aiba o valoare instrumentala; ea devine un concept existential. Este important sa intelegem, intr-adevar, ca doar in masura in care colectivitatea globala se compune din corpuri partiale de esente diferite este necesar sa se afirme, dincolo de scopurile fiecaruia dintre ele, o valoare care sa le fie comuna tuturor. Aceasta valoare nu poate fi decat existenta insasi a societatii. Si societatea politica apare doar cand ea este inteleasa de catre grup, pentru ca Puterea care-si exteriorizeaza realitatea este aferenta unui scop social care transcende finalitatea proprie fiecarui grup secundar' (Ibidem, p. 23).

Suntem deci in prezenta unei societati politice atunci cand puterea personala se transforma in autoritate institutionala, cand controlul rolurilor sociale ia locul arbitrarului, cand scopul social transcende rolurile individuale. Statul este cadrul privilegiat in care aceste lucruri se petrec. Institutionalizarea puterii are tocmai acest rol. Ea face trecerea de la sef, deci de la puterea individualizata, incarnata intr-un om care concentreaza in sine nu doar toate instrumentele puterii, dar si justificarea autoritatii, Ia o putere care disociaza autoritatea de individul care o exercita. "Dar cum Puterea, incetand sa fie incorporata in persoana sefului, nu poate sa subziste in stare de ectoplasma, ii trebuie un titular. Acest suport va fi institutia statala privita ca sediu exclusiv al puterii publice. in stat, Puterea este institutionalizata in sensul ca ea este transferata de la persoana guvernantilor care nu mai au decat exercitiul ei, la Stat care devine prin aceasta, de acum inainte, singurul ei proprietar' (Ibidem, p. 31). Asadar, existenta statului nu trebuie legata de existenta distinctiei guvernati-guvernanti, prezenta in oricare societate politica, ci de existenta unei separatii intre functia, rolul, institutia guvernamantului si persoanele celor care le exercita.

Cauzele acestei institutionalizari a puterii sunt foarte complexe si greu de generalizat pentru toate spatiile culturale, mai ales daca tinem cont de faptul ca acest proces nu este inca desavarsit peste tot, dar vom schita cateva dintre ele, valabile pentru societatea occidentala, urmand consideratiile lui G. Burdeau.

"Pentru ca statul este o idee, scrie acesta, este evident ca el presupune spirite apte sa-1 gandeasca. Or, mult timp, guvernatii au vazut in omul investit cu atributele puterii seful, adica pe acela care comanda pentru ca nimeni nu indrazneste sa conteste oportunitatea ordinelor sale sau pentru ca forta sa este o justificare suficienta a supunerii in aceste societati tinere pe de-a-ntregul zidite din oameni, potrivit formulei lui H. Bergson (1932, p. 138), ideea nu merge niciodata prea departe fara sa se incarneze intr-o forma concreta: dumnezeu intr-o imagine si Puterea intr-un razboinic victorios' (Ibidem, p. 39). Pentru a trece de la un astfel de sef la un stat trebuie ca puterea, adica posibilitatea de a te face ascultat, sa fie dublata de autoritate, adica de calificarea de a da un ordin. Iar aceasta trecere, care presupune o modificare a psihologiei guvernatilor, dar si a guvernantilor, departe de a se baza pe consideratii metafizice are ca fundament avantaje practice.

Pentru guvernati avantajul il reprezinta depasirea insecuritatii datorate confruntarilor perpetue pentru mentinerea sau cucerirea puterii, dar si a incertitudinii cu privire la succesiunea la putere sau a continutului ordinelor sale. Astfel, guvernatii "nu se preocupa prea mult de problema legitimitatii, dar le este usor sa inteleaga ca atata vreme cat titlul printilor depinde de victoria armatelor lor pacea ramane in pericol' si ca fara aceasta nu putea fi vorba de afaceri prospere sau de campuri infloritoare. Drumurile nesigure, campurile parjolite, comertul paralizat datorate personalizarii puterii ii fac pe supusi sa doreasca o putere legitimata altfel decat prin forta armelor. Pe de alta parte, "o societate nu progreseaza decat prin asigurarea zilei de maine si tocmai aceasta siguranta este compromisa de puterea individualizata. Daca totul va disparea odata cu seful, ce proiect ii va supravietui? Dar, de asemenea, daca totul se bazeaza pe vointa sa, cine garanteaza ca ea nu este arbitrara? Domnia sefului provoaca instabilitatea sociala pentru ca ea implica incertitudinea regulii' (Ibidem, p. 41). Stabilitatea si siguranta nu puteau, practic vorbind, sa fie asigurate decat printr-o legitimare a puterii exterioara persoanei printului. Se ajunge astfel sa se afirme, cum o face Ph. Pot, inca in 1484, ca regalitatea este o functie, nu o mostenire si ca puterea vine de la popor.

Pentru guvernanti avantajul institutionalizarii consta in gasirea unui fundament al puterii lor, al legitimitatii ei, dupa ce slabirea influentei bisericii catolice ca urmare a reformei si renasterii, deposedeaza puterea de caracterul sau sacru. Laicizarea puterii publice este urmata in mod firesc de institutionalizarea ei, caci printul care nu-si mai poate justifica puterea prin divinitate, este obligat, pentru ca ordinele sale sa nu para arbitrare, sa o justifice pe baza unui bine comun exterior propriilor interese, deci pe o transcendenta laica, care este functia, serviciul in folosul comunitatii etc. De altfel, caracterele suveranitatii acestei puteri laice urmeaza pas cu pas caracterele divinitatii: ea este o putere de drept (dreapta), originara, cauza de sine, suprema si abisala. Pe' de alta parte, transmiterea puterii catre mostenitori, nemaiputandu-se justifica prin gratia divina, trebuie sa se justifice prin permanenta institutiei: dinastia, ca institutie independenta de incarnarile ei succesive, este cea care asigura permanenta puterii si transmiterea ei pasnica de la un titular la altul.

Apoi, interesul practic al institutionalizarii provine si din imposibilitatea contactului personal cu supusii datorata largirii geografice a ariei puterii, departarii guvernantilor de guvernati. Calitatile personale ale razboinicului si sefului trebuie inlocuite cu o simbolistica a puterii, cu o idee in numele careia acesta actioneaza, o idee care face supunerea mai tolerabila, caci ea creeaza impresia ca oamenii nu mai sunt supusi oamenilor, ci unei forte dezincarnate. Seful tinde astfel sa-si faca puterea legitima, uzand de o idee de drept ca fundament al ei. Nu simplul fapt ca poate comanda il face sa comande, ci faptul ca acest comandament este necesar supusilor. Cautarea legitimitatii contribuie astfel la geneza statului si aceasta este a doua trasatura a puterii statale: este o forta de drept, pentru ca este legitimata.