LIBERA CIRCULATIE A CAPITALURILOR

Argumentele in favoarea limitarii mobilitatii capitalurilor erau extrem de raspandite in perioada elaborarii Tratatului de la Roma si vizau toate directiile fluxurilor:

a) iesiri de capital, pentru ca: se intaresc economiile altor tari, se reduce volumul rezervelor internationale, relativa raritate de capital indusa pe piata interna majoreaza rata dobanzii, este incurajata deprecierea moendei nationale

b) intrari de capital, pentru ca: sporesc dependenta economiei nationale de straini; apreciaza moneda nationala, erodand competitivitatea

c)      intrari si iesiri de capital, pentru ca, daca au loc in succesiune rapida, creeaza mari fluctuatii potential destablizatoare, iar operatiunile speculative nu duc la o alocare optima a resurselor.

Problema esentiala de rezolvat este atragerea de capital fara efectele destabilizatoare create de fluxuri speculative masive. In consecinta,       necesitatea restrictiilor ("controalelor") se refera indeosebi la fluxurile speculative.

Nu exista unanimitate unanimitate in letratura de specilaitate cu privire la dezirabilitatea liberalizarii fluxurilor de cpaital, dar trebuie mentionat ca exista semnificativ mai multe rezerve fata de virtutile liberalizarii circulatiei capitalurilor decat fata de cele ale liberalizarii comertului cu bunuri.

Partizanii restrictiilor considera ca, utilizate temporar, ele ar putea oferi un foarte util "respiro" in perioade caracterizate printr-o mare volatilitate.

Adeversarii restrictiilor considera ca ele tind sa tina la distanta nu doae fluxurile speculative, ci si pe cele dezirabile, de tipul investitiilor externe directe, din cauza circumspectiei pe care o induc pietelor financiare internationale.

In forma lor initiala, din Tratatul de la Roma, prevederile referitoare la libera circulatie a capitalurilor nu aveau in vedere acest aspect in sine, ci vizau exclusiv facilitarea materializarii celorlalte libertati de circulatie. Cu alte cuvinte, libera circulatie a capitalurlor a fost privitaa, la origine, ca un adjuvant al celorlalte libertati. In consecinta, prevederile referitoare la libera circulatie a capitalurilor (Art.67-73 din versiunea initiala a Tratatului CEE, in prezent abrogate) nu erau aplicabile decat in masura in care un transfer de capitaluri nu reprezenta o plata legata de o tranzactie cu bunuri si servicii, ci o investire a fondurilor in cauza.

Si practica CEJ a fost, multa vreme, de a judeca doar aspectele referitoare la libera circulatie a celorlalte elemente, atunci cand acestea se gaseau impletite cu libera circulatie a capitalurilor. Singura situatie in care alta libertate de circulatie a fost considerata un accesoriu al liberei circulatii a capitalurilor este legata de un tip particular de servicii, serviciile financiare, a caror liberalizare nu putea decat sa ii succeada celei a circulatiei capitalurilor. De asemenea, in cazul Bordessa, Curtea a considerat ca problema in dezbatere - regulile privind exportul de monede si bancnote - tine de regimul circulatiei capitalurilor, nu de cel al bunurilor si/sau serviciilor.

Exista mai multe tipuri de restrictii aplicabile circulatiei capitalurilor, al caror mecanism este analog cu cel al barierelor aplicate comertului cu bunuri:

1. Instrumente administrative si legale

In mod tipic, acestea iau forma supunerii transferurilor anumitor tipuri de transferuri internationale de fonduri unei autorizatii prealabile de la autoritatea monetara. Aceste instrumente fac parte din categoria restrictiilor cantitative directe, fiind analoage licentelor neautomate in cazul comertului cu bunuri.

Alteori:

nivelul maxim al fondurilor care pot fi transferat in cadrul anumitor tipuri de tranzactii este anuntat public, in care caz masura este analoga contingentelor de export-import

functioneaza restrictii asupra nivelului maxim de dobanda pe care il poate plati un debitor intern pentru un credit luat din strainatate

2. Masuri care maresc costurile legate de circulatia trans-frontiera a capitalurilor, prin aplicarea unor taxe suplimentare, tipic asupra miscarilor de capital pe termer scurt (cu scop reputat speculativ). Ele sunt analoge taxelor vamale in cazul comertului cu bunuri.

Disputele abunda cu privire la capacitatea acestei masuri de a preintampina efectele negative ale fluxurilor speculative. In general, opiniile nu sunt favorabile recurgerii la acest tip de instrument in scopul aratat.

distinctia fluxuri destabilizatoare - fluxuri "bune" este arbitrara si nu exista nici o modalitate de a taxa acele tranzactii care tind sa amplifice fluctuatiile pietei fara a le taxa si pe cele care au efecte de contrabalansare

reducerea fluxurilor restrange "adancimea" pietei, facand-o mai susceptibila de volatilitate; o prelevare asupra valorii tranzactiilor cu scop speculativ) nu este de natura sa reduca volatilitatea cursurilor de schimb, ci este mai degraba susceptibila sa o mareasca deoarece reduce gradul de lichiditate a pietelor valutare internationale

aceste masuri se dovedesc ineficace in cazurile unor atacuri speculative majore (cele mai periculoase), deoarece stimulentele asociate acestora sunt atat de puternice incat depasesc cu mult capacitatea de descurajare a oricarei taxe stabilite la un nivel rezonabil (neprohibitiv)

eforturile de "reglaj fin" al fluxurilor de capital genereaza o birocratie administrativa "grea", care poate genera coruptie si "activitati de cautare a rentei"

3. Masuri care distorsioneaza cererea de capital din anumite surse Spre deosebire de situatia din cazul circulatiei bunurilor, unde asemenea masuri (tipic, achizitiile publice) sunt interzise cu desavarsire, in cazul circulatiei capitalurilor unele asemenea masuri sunt justificate: e.g., restrictii decurgand din supravegherea prudentiala a investitorilor institutionali (acestia trebuie sa aiba o structura pe valute a activelor similara cu cea a pasivelor, precum si o larga dispersare a expunerilor, pentru minimizarea riscurilor, deci nu pot investi nelimitat in orice instrumente, denominate in orice valuta)

Justificarea altor tipuri de restrictii este mai greu de inteles:

restrictii privind investitiile externe directe (interzicerea accesului in unele sectoare, interdictia participatiunilor straine depasind un anumit procent, obligativitatea utilizarii de input-uri local in anumite proportii etc)

restrictii privind admiterea la tranzactionare pe piata interna a valorilor mobiliare straine si, respectiv, pe piata externa a valorilor mobiliare interne

restrictii privind exercitarea de catre investitori straini a controlului asupra unor companii locale (problema "actiunii de aur")

aplicarea unor niveluri mai inalte de taxare pentru dividendele repatriate de catre investitori straini decat pentru dividendele distribuite investitorilor autohtoni

Conceptul de "restrictie" a liberei circulatii a capitalurilor este interpretat de CEJ de o maniera foarte larga: potrivit deciziei din cazul Trummel si Mayer, chiar si simpla "reducere a atractivitatii" unei miscari de capital din cauza unei masuri impuse de autoritati este considerata o restrictie, fapt explicabil prin aceea ca miscarile de capital sunt cele mai volatile si susceptibile de largi variatii, ceea ce se reflecta intr-o mai mare sensibitate la stimulii exteriori.

Restrictiile din primele doua categorii sunt bine acoperite de legislatia comunitara primara (Tratatele) si secundara (Directive), dar caracterul foarte eterogen si specific al restrictiilor din a treia categorie face ca ele sa fie adesea obiectul unor actiuni in justitie. Deosebit de cntroversata este, in particular, problema Tacsiunii de aur", cu rivire la care pozitia extrem de critica a Comisiei nu pare sa fie urmata si de CEJ.

Dupa cum s-a mentionat mai sus, obligatiile din Tratatul de la Roma legate de circulatia capitalurilor erau limitate la platile tranzactiilor cu bunuri si servicii (eventual forta de munca), adica la tranzactiile curente.

Posibilitatea liberalizarii, fie si doar incomplete, a tranzactiilor de capital propriu-zise era evocata doar in termeni vagi in textul Tratatului, conditionat de situatia economica (si, in particular, cea a balantelor de plati) din tarile membre.

Liberalizarea tranzactiilor de capital a facut obiectul unor directive succesive:

1. In perioada 1960-1962 au fost adoptate directive care au marit substantial gradul de liberalizare a tranzactiilor de capital; acestea au fost impartite in trei categorii:

complet liberalizate: credite comerciale pe termen scurt si mediu; repatrierea profiturilor si a investitiilor externe etc. Si aceste categorii de tranzactii sunt legate de alte libertati de cirulatie (circulatia bunurilor, dreptul de stabilire etc)

partial liberalizate, cu privire la care nu mai puteau fi introduse masuri mai restrictive dectt cele aflate in vigoare in acel moment: credite comerciale pe termen lung; emiterea de actiuni pe alte piete decat cea nationala; achizitionarea de participatiuni in fonduri straine de nvestitii

neliberalizate: operatiuni speculative pe termen scurt, cu un mare potential destabilizator (deschiderea de depozite denominate in moneda nationala de catre nerezidenti)

O lunga perioada ulterioara nu au mai avut loc initiative de liberalizare a circulatiei capitalurilor la nivelul Comunitatii. Incepand cu a doua jumatate a anilor '70, tot mai multe tari dezvoltate au inceput sa liberalizeze unilateral transferurile de capital, printre ele aflandu-se si unele state membre ale CEE: Germania, Olanda, Marea Britanie. O trasatura importanta este ca aceste liberalizari se produceau erga omnes, adica fata de toate celelalte tari, nu doar cele din CEE.

Aceasta tendinta de liberalizare spontana, singura observata in cadrul edificarii Pietei Interne Unice, a permis:

intr-o prima etapa, modificarea Directivelor din anii '60 in sensul introducerii de noi tipuri de operatiuni pe lista celor complet liberalizate si reducerii numarului de operatiuni nesupuse vreunei obligatii de liberalizare

intr-o a doua etapa, adoptarea unei noi Directive (88/361/EEC) prevazand obligativivitatea asigurarii deplinei mobilitati a capitalurilor pana la mijlocul anului 1990 si fata de toate tarile, inclusiv cele terte (unii membri - Spania, Portugalia, Irlanda si Grecia - au beneficiat de perioada mai indelungata de tranzitie: pana la sfarsitului anului 1992).

Tratatul de la Maastricht a intarit aceasta obligatie, introducand-o in textul Tratatului (initial, ca articole numerotate 73B-73G, actualmente renumeroate 56-60) si eliminand clauzele de salvgardare relativ extinse care figurau in Directiva din 1988.

Aceasta nu inseamna ca nu mai pot fi invocate exceptii de la obligatia asigurarii deplinei mobilitati a capitalurilor, ci doar ca acestea sunt acum mai strict circumscrise.

In prezent, Tratatul prevede trei categorii de derogari posibile:

a)     clauza de anterioritate (Art.57)

Se refera la posibilitatea aplicarii fata de tari terte, de restrictii aflate in vigoare la 31 decembrie 1993 si ramase in vigoare din motive de reciprocitate; Consiliul poate decide eliminarea acestor restrictii prin vot cu majoritate calificata. Acealsi articol permite si introducerea de restrictii fata de tarile terte, pentru aceasta fiind insa necesar votul unanim al Consiliului.     

b)     clauza privind exceptiile (Art.58)

Permite introducerea de controale asupra transferurilor de capital daca ele sunt necesare pentru:

prevenirea sau combaterea evaziunii fiscale

supravegherii prudentiale a institutiilor financiare

obtinerea de informatii statistice

c)      clauza de salvgardare (Art.59)

Permite adoptarea de catre Consiliu de restrictii, in circumstante exceptionale, pentru a contracara miscari de capital susceptible sa creeze grave dificultati functionarii UEM. Asemenea restrictii nu pot fi insa mentinute in vigoare pentru o perioada mai indelungata de 6 luni.

Un aspect mai putin dezbatut al liberei circulatii a capitalurilor tine si de evitarea distorsiunilor in alocarea capitalului disponibil pentru investitii. In vederea minimizarii acestor distorsiuni, programul legislativ al pietei interne unice cuprinde prevederi referitoare la doua domenii:

a)      legislatia societatilor comerciale

b)      impozitarea directa

Relevanta legislatiei societatilor comerciale tine, in primul rand, de faptul ca investitorii trebuie sa aiba posibilitatea de a judeca solvabilitatea si profitabilitatea intreprinderilor in care intentioneaza sa investeasca. O serie de directive emise in acest domeniu cuprind, asadar, obligatii legate de frecventa raportarilor de date financiare de catre compani, formatul raportarilor, calificarea persoanelor autorizate sa certifice datele      etc.

In al doilea rand, tot sub "umbrela" legislatiei societatilor comerciale a fost adoptata recent (2004) o Directiva referitoare la preluarile de companii (takeovers), care stableste cateva reguli general aplicabile.

Problema impozitarii directe a corporatiilor este una mult dezbatuta, care are reverberatii si in numeroase alte domenii ale acquis-ului comunitar (concurenta, impozitare etc).

Masurile adoptate pana in prezent urmaresc sa evite, in masura posibilului, ca impozitele directe sa distorsioneze alocarea capitalului in cadrul pietei comunitare, chiar daca este unanim acceptat faptul ca ele nu pot sa nu orienteze deciziile de investire.

Doar putine Directive destinate acestui scop au putut sa fie adoptate, la intervale mari de timp, dupa ce au fost blocate vreme indelungata (e.g., directivele adoptata in 1990 fusesera inaintate de Comisie cu circa 20 de ani inainte), iar multe propuneri au trebuit sa fie retrase.

Directiva 69/335 ("Capital Duty Directive"): prevede abolirea oricaror taxe aplicate operatiunilor de fuziune sau de transfer al afacerilor

Directiva 90/434 ("Mergers Directive") urmareste facilitarea fuziunilor si altor forme de reorganizare (divizari, schimburi de actiuni, transferuri de active ) permitand amanarea platii impozitelor pana la aparitia ulterioara a unui eveniment impozabil. E.g., castigul de capital din cesiunea unui activ nu nu este impozitat in momentul transferului sau in cadrul operatiei de restructurare corporativa, ci doar cand este vandul ulterior Directiva urmareste sa evite aparitia de obligatii fiscale exclusiv de pe urma unor restructurari corporative trans-frontiera.

Directiva 90/435 ("Parent-Subsidiary Directive") urmareste evitarea dublei impuneri a dividendelor distribuite intre societatile-mama si filialele/sucursalele lor din alte State Membre.

Obliga Statele membre sa opteze explicit pentru unul din cele doua sisteme de impozitare a veniturilor resortisantilor lor (global, bazat pe credite fiscale pentru impozitele platite in strainatate sau teritorial, bazat pe exceptarea de la impunere a veniturilor realizate in strainatate).

Directiva 2003/49 ("Interest-Royalty Directive") elimina impozitarea la sursa a dobanzilor si redeventelor platite intre companii asociate aflate in state membre ale UE diferite

Astfel sunt depasite mai multe neajunsuri posibile:

riscul dublei impozitari a dobanzilor si redeventelor

formalitatile administrative consumatoare de timp si resurse necesare pentru a evita dubla impunere

problemele de flux de numerar cauzate de timpul scurs intre plata impozitului si regularizarea sa pentru evitarea dublei impuneri

Directiva contine si prevederi menite sa impiedice utilizarea sa abuziva, cu scopul de a eluda obligatii fiscale:

compania platitoare de dobanzi si redevente trebuie sa aiba o "legatura continua si efectiva" cu economia tarii in care isi are sediul;

compania platitoare de dobanzi si redevente trebuie sa fie platitoare de impozit pe venitul corporatiilor la o rata care sa nu fie mai mica decat rata normal aplicabila (deci, sa nu beneficieze de un regim fiscal privilegiat);

suma platita cu titlu de dobanda sau redeventa nu trebuie sa depaseaca un nivel rezonabil, comparabil cu cel care s-ar plati intr-o tranzactie dintre entitati neinrudite.

Pentru a limita concurenta fiscala pentru atragerea de investitii, un document politic a fost adoptat de Consiliu si reprezentantii Statelor Membre la 1 decembrie 1997: CODUL DE CONDUITA PRIVIND IMPOZITAREA AFACERILOR

Codul consacra urmatoarele angajamente ale semnatarilor

'standstill' (neintroducerea de noi masuri daunatoare)

'rollback': eliminarea masurilor daunatoare sau adaptarea lor astfel incat elementele daunatoare sa fie inlaturate

informare reciproca permanenta asupra masurilor adoptate sau care se intentioneaza sa fie adoptate

constituirea unui grup de lucru care sa evalueze din punctul de vedere al impactului lor masurile fiscale utilizate in Statele Membre cu privire la veniturile corporatiilor

El se refera la anumite regimuri fiscale, repectiv cele care sunt cel mai susceptibile sa distorsioneze decizia de investire, si anume:

i)            tratamentul favorabil este acordat doar nerezidentilor sau in legatura cu tranzactii desfasurate de nerezidenti si/sau iar avantajele fiscale sunt 'izolate' de piata interna, astfel incat sa nu afecteze baza de impunere nationala (ring-fencing)

Economia nationala este "imprejmuita" pentru a nu scapa vreo baza de impunere, iar pentru a atrage alte baze de impunere se recurge la un soi de "dumping fiscal".

ii)          concesiile fiscale se acorda si in absenta unei activitati economice reale si a unei prezente economice substantiale pe teritoriul statului care le acorda

iii)        existenta unor practici care incurajeaza nerespectarea legislatiei fiscale a altor tari:

regulile de determinare a profitului impozabil pentru grupurile multinationale se indeparteaza de principiile general acceptate (in sensul lipsei de exigenta)

absenta unui schimb efectiv de informatii cu autoritatile fiscale din tara de origine a investitorului / acordarea de conditii speciale de confidentialitate investitorului

iv)       concesii fiscale acordate in mod discretionar

decizii fiscale administrative favorabile fara suport legal

rate sau baze de impunere determinate prin negociere cu investitorul