Libera circulatie a fortei de munca

.Libera circulatie a fortei de munca

Libera circulatie a fortei de munca trebuie sa permita tarilor care se confrunta cu un anumit nivel al somajului sa exporte din surplusul sau catre tarile în care se înregistreaza o penurie a fortei de munca

Libera circulatie a lucratorilor se defineste prin dreptul de a raspunde la oferte privind locuri de munca, de a se deplasa în acest scop pe teritoriul statelor membre, de a ramâne pe teritoriul statelor membre pentru a desfasura o activitate, precum si de a ramâne pe teritoriul unuia din acestea dupa ce o persoana a desfasurat o activitate.1

Libera circulatie a lucratorilor este reglementata în Tratatul de la Roma,ce a instituit Comunitatea Economica Europeana, în articolele 48‑49, dupa dispozitiile referitoare la libera circulatie a marfurilor si în corelatie cu libera circulatie a serviciilor si capitalurilor. În esenta, libera circulatie a lucratorilor face parte din conceptul mai larg al libertatii de circulatie a persoanelor si este un drept fundamental al cetatenilor UE.

Ca un corolar al acestei libertati, statelor membre li se cere sa elimine orice discriminare între lucratori bazata pe nationalitate, cu privire la angajare, remunerare si celelalte conditii de munca si angajare.

Totusi, o restrictie importanta este adusa de paragraful 3 al art. 48, prin care statele membre pot limita acest drept pentru ratiuni de ordine publica, securitate publica, ca si pentru ratiuni de sanatate publica.

Libera circulatie a lucratorilor reprezinta în fapt o concretizare în domeniul fortei de munca a principiului general cuprins în articolului 6 al Tratatului CEE conform caruia „în domeniul aplicarii prezentului tratat, si fara a aduce prejudicii dispozitiilor particulare pe care acesta le prevede, este interzisa orice discriminare pe baza nationalitatii.”

Libera circulatie a fortei de munca implica si masuri de securitate sociala, instituirea unui sistem de coordonare a sistemelor nationale de securitate sociala. În genere, se aplica tratamentul national lucratorilor straini apartinând altor state membre, ceea ce conduce la dreptul lucratorului respectiv de a putea obtine beneficiile sociale, indiferent de teritoriul unde îsi are domiciliul. Sunt excluse doar, pâna la ora actuala, asistenta sociala si medicala, ca si regimurile de indemnizare proprii victimelor de razboi.

1. Legislatia muncii

Înca de de la începutul crearii pietei interne comunitare s-a resimtit importanta dimensiunii sociale a acesteia.Ea nu consta doar în liberatea de miscare a oamenilor,bunurilor,serviciilor si capitalului,ci si în orice alt element care ajuta la cresterea bunastarii cetatenilor Uniunii Europene,si, în special,a persoanelor ce muncesc în interiorul ei.Constructia unei Europe puternice si dinamice se bazeaza tot atat de mult pe recunoasterea unui,,fundament’’al drepturilor sociale.În acest sens,normele comunitare reglementeaza în mod amanuntit aspectele referitoare la conditiile de munca,cum sunt securitatea lucratorilor,salariile si durata de lucru,relatiile de munca,etc.

Îmbunatatirea conditiilor de lucru si a respectarii drepturilor muncitorilor sunt unele din cele mai importante obiective ale Uniunii, prin care aceasta urmareste ca dezvoltarea pietei unice sa nu fie însotita de scaderea standardelor de lucru si de distorsiuni. Prioritatile Comunitatii în domeniul legislatiei muncii se îndreapta spre definirea cerintelor minime de lucru si nu spre armonizarea legislatiei.

Intr-o prima etapa Comisia a împuternicit un grup de experti sa redacteze, pe baza analizei si evaluarii unor rapoarte (studii de tara) realizate de specialisti din cele pe atunci 15 state membre ale Uniunii Europene, un Raport general privind evolutia legislatiei muncii în Uniunea Europeana în perioada 1992-2003 si, pe aceasta baza, sa stabileasca unele orientari pentru intervalul 2006-20101.

În esenta sa, studiul constata ca în intervalul respectiv (1992-2003), legislatia muncii din cele 15 state membre a evoluat spre modernizare, spre schimbare, infirmând unele teze ce constatau rezistenta la inovare în aceasta materie sau mentinerea a status quo-ului în sistemele nationale de drept. Desi traditiile constitutionale continuau sa fie solide în sistemele nationale de drept, acestea au putut fi, mai mult sau mai putin influentate de conceptia europeana, promovata în principal de Uniunea Europeana si Consiliul Europei, privind extinderea drepturilor fundamentale ale omului astfel încât acestea sa includa si majoritatea drepturilor sociale, recunoscute pe plan european îndeosebi prin Carta sociala europeana din 1981 si prin cea revizuita în 1997. Totodata, legislatia comunitara antidiscriminare a pilotat fie introducerea, fie mai buna definire, în legislatiile nationale a unui asemenea drept fundamental cum este cel de a nu fi discriminat, sub nici un temei.

Mai mult sau mai putin evident, legiuitorul national, deosebit de activ în acest interval, a fost influentat - pozitiv - de liniile directoare comunitare (supranationale) referitoare la politicile macroeconomice si politicile de ocupare a fortei de munca, politici în care s-a aplicat Metoda Deschisa de Coordonare.

În sfârsit, în privinta impactului legislatiei comunitare se anticipa, în continuare, deschiderea - pentru prima data - a unor sisteme de drept national spre inovare si implementarea, în continuare, a unor idei constitutionale importante, îndeosebi în domeniul legislatiei antidiscriminare.

In cea de a doua etapa, Comisia Europeana a dat publi­citatii în 2006 o Carte Verde asupra evolutiei dreptului muncii; în urma dezbaterilor, UE intentiona sa procedeze la adoptarea cadrului juridic comunitar existent la exigentele muncii din lumea de astazi. Documentul trece în revista legislatia comunitara  si sa avanseaza o serie de sugestii în vederea adaptarii acestora la realitatile lumii muncii. Legislatia comu­nitara a muncii trebuie sa sustina statele membre în confruntarile pe care acestea le duc într‑o econo­mie mondializata, si sa formuleze solutii adecvate nevoii de realizare a unui mediu favorabil tranzitiei efieciente pe piata muncii. UE este decisa sa asigure un echilibru între flexibilitate si securitate, deopotriva pentru lucra­tori si între­prinderi, indiferent de tipul de contract de munca, inclusiv pentru cele considerate de UE atipice.

2.Conditiile de munca

În cea mai mare masura, îmbunatatirea conditiilor de munca este de competenta statelor membre, prin intermediul legislatiilor nationale. Comisia Europeana considera ca este util sa defineasca cerintele minime la nivel european sau cel putin sa examineze principalele probleme în domeniu.

La protejarea angajatilor au contribuit cele trei directive adoptate referitoare la concedierile colective de personal (Directiva nr. 98/59/CE), transferul întreprinderilor (Directiva nr. 2001/23/CEE) si insolvabilitatea angajatorilor (Directiva nr. 80/987/CEE). Mai mult, Consiliul a adoptat si Directiva nr. 91/533/CEE, prin care angajatorii au obligatia de a-si informa angajatii asupra conditiilor aplicabile contractului de munca, ca si Directiva nr. 91/383/CEE referitoare la contractele de munca pe durata fixa sau nedeterminata.

Alte directive adoptate au fost cele privind protectia femeilor însarcinate (Directiva nr. 92/85/CEE), a protectiei tinerilor angajati (Directiva nr. 94/33/CEE), Directiva nr. 96/71/CE referitoare la conditiile de lucru aplicabile angajatilor detasati pentru a presta servicii temporare într-un alt stat. În ceea ce priveste organizarea timpului de lucru au fost adoptate decizii care sa protejeze sanatatea si siguranta angajatilor din diferite sectoare (transport rutier, naval), cum ar fi directivele nr. 93/104/CE, 99/63/CE si 99/95/CE.

Comisia a introdus procedura de consultare si informare a angajatilor [COM (95) 547] prin care se doreste ca un numar de propuneri ce contin prevederi referitoare la participarea angajatilor sa-si gaseasca rezolvare.

În acest sens, în 2002 a fost adoptata Directiva nr. 2002/14/CE a Parlamentului European si a Consiliului ce stabileste cadrul general de informare si consultare a angajatilor în Comunitatea Europeana ca si Directiva nr. 2001/86/CE si Regulamentul nr. 2001/2157 privind statutul societatii comerciale europene.

Prioritatile Comunitatii se îndreapta spre un acord privind standardele sociale minime în care sa fie luate în considerare atât schimbarile rapide din domeniul muncii cât si de diferentele dintre statele membre.

3. Sanatatea si protectia muncii

Obiectivele specifice stabilite în diferitele programe de actiune referitoare la sanatatea si protectia muncii sunt:

- îmbunatatirea conditiilor de lucru prin cresterea sigurantei si protectia sanatatii angajatilor;

- cunoasterea cauzelor accidentelor de munca si a bolilor profesionale, identificarea si evaluarea riscurilor si implementarea de metode eficiente de urmarire si prevenire a acestora;

- promovarea si dezvoltarea unei culturi privind sanatatea si siguranta în munca.

Transpunerea în practica a acestor obiective a fost facuta prin adoptarea unui program comunitar privind siguranta, igiena si protectia sanatatii la locul de munca, prevazut a se desfasura pe perioada 1996-2000 [COM (95) 282]. În prezent, legislatia privind sanatatea si protectia muncii are trei componente:

a) asigurarea generala a sanatatii si protectiei muncii, ce cuprinde masuri luate ca urmare a directivei-cadru 89/391/CEE referitoare la drepturile si responsabilitatile angajatilor si angajatorilor;

b) protectia împotriva riscurilor, ce cuprinde masuri luate ca urmare a directivei-cadru 89/1107/CEE referitoare la riscurile expunerii la agenti chimici, fizici sau biologici.

c) prevederi exhaustive, ce acopera anumite grupuri vulnerabile sau ocupatii.

Directivele-cadru sunt completate cu directive privind grupuri specifice de angajati, locul de munca sau substante, respectiv agenti specifici.

Reteaua Europeana de Organizarea Muncii (EWON) are ca scop dezvoltarea unor noi forme de organizare a muncii si întreprinde o serie de actiuni bazate pe schimbul de experienta între Statele Membre. Pentru culegerea si diseminarea informatiilor tehnice, economice si stiintifice privind sanatatea si siguranta în munca ca si pentru promovarea schimburilor de informatii si experiente între statele membre, a fost înfiintata Agentia Europeana de Siguranta si Sanatate în Munca, cu sediul la Bilbao (Regulamentul nr. 2062/94/CE).

În 2002 a fost adoptata noua „Strategie a Comunitatii privind sanatatea si siguranta în munca”, ce acopera perioada 2002-2006 [COM/2002/118].

Prin aceasta strategie este abordata o noua cultura a muncii care tine seama de calitatea muncii, prevenirea riscurilor si construirea de parteneriate.

Concluzia esentiala, fundamentala este aceea ca se impune, în continuare, aplicarea legislatiei muncii din statele membre ale Uniunii Europene. Fara a se pune în discutie sau contesta rolul normelor comunitare în armonizarea legislatiilor nationale, legislatia nationala este cea aplicabila, confirmându-se astfel, înca o data, caracterul acestora (a normelor comunitare, respectiv a directivelor) stabilit prin tratate, de a complini si de a orienta legislatiile nationale în domeniile în care Uniunea Europeana are competente partajate cu statele membre.