MECANISMUL NATIUNILOR UNITE

MECANISMUL NATIUNILOR UNITE

Organizatia Natiunilor Unite grupeaza doua categorii de membrii: membrii originali (51) si membri admisi. Este o distinctive pur formala si cronologica, fara consecinte asupra statutului lor juridic. Admiterea de noi membri are loc prin Hotararea Adunarii Generale, cu o majoritate de 2/3 la recomandarea Consiliului de Securitate. O asemenea recomandare are valoare unei decizii - in sensul ca trebuie luata in unanimitate. Peste un eventual vot negativ, Adunarea Generala nu poate trece.

Structura interna a Organizatiei Natiunilor Unite este mult mai complexa decat cea existenta in cadrul Societatii Natiunilor (precizata in art. 2 din Pact), iar puterile sale mult ma intinse. Astfel, Adunarea Generala ONU corespunde Adunarii din Societatea Natiunilor, Consiliul de Securitate corespunde Consiliului Societatii Natiunilor, Secretariatul ONU - Secretariatului Permanent, Consiliul Economic si Social ar corespunde mai multor comitete cu character ethnic sau consultative, precum Comitetul Financiar, Comitetul Economic, Comitetul Fiscal. Curtea Internationala de Justitie corespunde Curtii Permanente de Justitie Internationala, Consiliul de Tutela - Comisiei de Mandate, toate asmanatoare in linii mari, dar diferite in structura, cu atributii si obiective mult mai ample.

1. Adunarea Generala

Adunarea Generala este principalul organ reprezentativ al Natiunilor Unite[1] care reflecta universalitatea Organizatiei, fiind forumul in care se armonizeaza eforturile spre realizarea scopurilor si principiilor acestota. Este formata din toate toate statele member (art. 9, al. 1 Carta), fiecare dintre aceste state dispunand doar de un singur vot (art. 18, al. 1).

Principalele atributii[2] ale Adunarii Generale sunt:

dreptul de a dezbate orice problema care este prevazuta in cadrul Cartei;

sa formuleze in aceasta privinta recomandarile necesare;

dreptul de a dezbate orice problema care se refera la mentinerea pacii si securitatii internationale si a faca recomandarile necesare in materie;

dreptul de a atrage atentia Cosiliului de Securitate asupra situatiilor susceptibile de a periclita pacea si securitatea international.

Sunt atributii pe care le exercita exclusiv si altele in comun cu Consiliul de Securitate. Din prima categorie de atributii fac parte: aprobarea acordurilor de tutela, votarea bugetului ONU, alegerea membrilor nepermaneti ai Consiliului de Securitate, coordonarea institutiilor specializate, alegerea membrilor Consiliului Economic si Social s.a.

Printre atributiile exerciate in comun cu Consiliul de Securitate sunt: admiterea de noi membrii, suspendarea unor drepturi si privilegii uui anumit stat, excluderea unui stat membru, alegerea Secretarului General s.a.

Adunarea Generala se intruneste anual in sesiune ordinara si poate, atnci cand circumstantele o cer, sa se reuneasca in sesiuni extraordinare convocate la cererea Consiliului de Securitate sau a majoritatii statelor membre.

Competentele Adunarii Generale in materia drepturilor omului decurg nu numai din mandatul foarte general pe care-l are, ci si din dispozitiile art. 13 si 15 din Carta. In acest fel, protectia drepturilor omului isi face intrarea oficiala in preocuparile comunitatii internationale. Potrivit art. 13 par. 1a si b din Carta Natiunilor Unite, Adunarii Generale ii revine ca functie principal sa initieze studii si sa faca recomandari in scopul de a dezvolta cooperarea internationala in toate domeniile, politic, economic, social, cultural, al educatiei si sanatatii publice si sa urmareasca satisfacerea drepturilor omului si libertatilor fundamentale pentru toti oamenii, fara nici o deosebire de religie, rasa, sex sau limba.

Studiile sunt cerute, dupa caz, fie Consiliului Economic si Social si organelor sale subsidiare, fie Secretariatului, institutiilor specializate sau altor organisme, fie propriilor sale organe subsidiare si, daca situatia o cere, chiar statelor membre. Adunarea Generala poate solicita ca studiile sa fie intreprinse concomitant de mai multe organe. Recomandarile pe care Adunarea Generala le adreseaza tarilor membre nu sunt toate obligatorii din punct de vedere juridic.

Tinand insa seama de autoritatea acestui inalt for si de faptul ca toate statele membre s-au angajat sa coopereze cu organizatia mondiala pentru a favoriza respectarea universala si efectiva a drepturilor omului si libertatilor fundamentale, recomandarea are o puternica valoare politica si morala.

Adunarea Generala, pe baza recomandarilor Consiliului Economic si Social si altor organe ale Natiunilor Unite, sau chiar din proprie initiative, pe parcursul anilor, a adoptat si deschis spre semnare si ratificare un mare numar de conventii referitoare la drepturile omului, dupa cum tot ea a proclamat solemn, prin intermediul unor rezolutii importante, declaratii precum Declaratia Universala a Drepturilor Omului, Declaratia asupra eliminarii tuturor formelor de discriminare rasiala, sau Declaratia asupra azilului teritorial, Declaratia privind progresul si dezvoltatea in domeniul social s.a.m.d.

Adunarea Generala si-a stabilit regulamentul interior potrivit art. 21 Carta, Regulament care a intrat in vigoare de la 1 ian 1948, si care, pe parcursul timpului a fost amendat de cateva ori.

Regulamentul fixeaza principalele reguli de procedura si metode de lucru si este format actualmente din 163 articole si 7 anexe.

In general, problemele inscrise pe ordinea de lucru a sesiunilor[3] sunt preluate prin rapoartele - anuale sau pe diverse problem - ale Consiliului Economic si Social. Uneori, pe ordinea de zi sunt incluse problem de aceasta natura din sesiunile anterioare ale Adunarii Generale, probleme care au necesitat examinari special sau sunt inscrise propuneri si din partea altor organe ale Natiunilor Unite sau ale unui stat membru. Adunarea Generala si alege presedintele si vicepresedintii (17 la numar) pentru fiecare sesiune. Biroul Adunarii este compus in afara acestora si de presedintii celor 7 comisii - in total 25 membrii.

Problemele inscrise pe ordinea de lucru a Adunarii Generale sunt examinate fie direct, fie in sedinte plenare, fie sunt trimise unei comisii care le examineaza, intocmeste rapoarte, iar Adunarea Generala ia deciziile corespunzatoare. Adunarea este asistata de cele 2 comitete permanente, unul consultative, pentru probleme administrative si financiare, iar celalalt pentru contributii; aceste comitete sunt alese pentru o perioada de 3 ani.

Portivit art. 98 si 100 Carta, in cadrul Adunarii Generale functioneaza 6 mari comisii, care trebuie considerate nu organe subsidiare, ci parti integrante ale acesteia. In 1998 aceste comisii erau:

Prima Comisie, de dezarmare si securitate internationala;

A doua -Comisia economica si Financiara;

A treia -Comisia problemelor sociale, umanitare si culturale;

A patra -Comisia de politica speciala si decolonizare;

A cincea - Comisia problemelor administrative si bugetare;

A sasea - Comisia juridica.

Mai exista o comisie de verificare a imputernicirilor. Fiecare stat membru poate fi reprezentat de o persoana din fiecare din marile comisii, iar membrii dispun de cate un singur vot; deciziile sunt luate cu majoritatea membrilor prezenti si votanti. Cea mai mare parte privitaore la drepturile omului si libertatile fundamentale este repartizata celei de-a treia Comisii; cele legate de colonialism - Comisiei a patra; anumite problem sunt trimise si altor comisii sau sunt examinate direct de catre Adunarea Generala.

Rapoartele intocmite de marile comisii supra fiecarei problem contin in mod obisnuit textul amendamentelor si propunerilor perzentate in comisii; rezultatele voturilor, precum si un proiect de rezolutie supus aprobarii Adunarii Generale sunt examinate in sedinta plecara unde pot fi adoptate, amendate sau respinse.

Pentru problemele calificate ca fiind importante, deciziile Adunarii Generale trebuie adoptate cu o majoritate de 2/3 din membrii prezenti si votanti. Sunt considerate ca fiind probleme importante acelea care privesc recomandarile referitoare la mentinerea pacii si securitatii internationale, alegerea membrilor nepermaneti ai Consiliului de Securitate, a membrilor Consiliului Economic si Social, ai Consiliului de Tutela etc. Toate acestea apar intr-o lista nelimitativa din art. 18 par. 2 Carta. Pentru deciziile care privesc drepturile omului, Adunarea Generala poate decide in unele cazuri prin majoritate simpla.

2. Consiliul de Securitate

Structura, atributiile, modul de organizare si functionare, procedurile, intinderea puterilor Consiliului de Securitate sunt prevazute in capitolele V-VIII, articolele 25-54 si in alte dispozitii din Carta in care se fac referiri la diferite aspecte legate de mentinerea pacii si solutionarea crizelor.

Articolul 23 din Carta Natiunilor confera Consiliului de Securitate prima responsabilitate in mentinerea pacii si a securitatii internationale.

Pentru mentinerea pacii Consiliul are doua posibilitati: fie reglarea diferendelor prin procedee pacifiste, fie prin luarea de masuri cu caracter coercitiv, acestea din urma puse in aplicare prin intermediul unor forte armate internationale. in prima posibilitate, rolul Consiliului de Securitate consta in examinarea litigiului in cauza si in efectuarea de anchete, in ceea ce priveste masurile coercitive, in afara utilizarii de forte armate, se poate initia suspendarea (embargo) completa sau partiala a relatiilor economice, a comunicatiilor feroviare, maritime, aeriene, postale etc, sau chiar ruperea relatiilor diplomatice.

Constatarile facute precum si recomandarile considerate necesare pot lua si forma unor rapoarte periodice (anuale sau ocazionale) adresate Adunarii Generale.

Consiliul de Securitate, in desfasurarea activitatii sale, poate crea organe subsidiare care, evident, ii sunt direct subordonate. In cele mai multe cazuri, sunt organe ad-hoc formate din reprezentanti ai unor state, personalitati independente, experti, organe individuale sau colective[4]. Acestia pot face recomandari, efectua anchete, misiuni de bune oficii, de mediere, de observatie etc. Consiliul de Securitate era compus din cinci membri permanenti si sase nepermanenti.

Printr-un amendament la art. 23 al. 1 din Carta - Rezolutia 1991(XVIII) din 17 decembrie 1963 - numarul membrilor nepermanenti a fost ridicat la zece, fiecare membru al Consiliului de Securitate dispunand de un vot. Membrii permanenti sunt: China, Franta, Regatul Unit al Marii Britanii si al Irlandei de Nord, Rusia si Statele Unite ale Americii. Ceilalti membri nepermanenti, sunt alesi - cu o majoritate de doua treimi - de Adunarea Generala din doi in doi ani (art. 23 al. in functie de o repartitie geografica echitabila si de contributia tarilor membre la mentinerea pacii si securitatii internationale, precum si la alte scopuri ale Organizatiei mondiale.

Mentinerea acestei structuri dualiste: membrii permanenti si membrii nepermanenti a fost si este criticata pe considerentul ca perpetueaza privilegiile marilor puteri si ca atare ar apartine mentalitatii secolului al XlX-lea.

Consiliul de Securitate isi exercita functiile in permanenta, presedintia fiind asigurata prin rotatie. Art. 27 din Carta reglementeaza conditiile de vot.

Regula este aceea a majoritatii, dar unanimitatea membrilor permanenti este necesara in anumite situatii. Astfel, pentru deciziile privind problemele de procedura sunt necesare 9 voturi afirmative. Altele, care nu sunt simple probleme de procedura, au nevoie tot de 9 voturi in care trebuie sa fie cuprinse si cele 5 voturi ale membrilor permanenti. Votul impotriva sau o abtinere a unui membru permanent este cunoscut sub numele de drept de veto, iar rezolutia obtinuta in acest fel nu are valoare pozitiva deoarece expresia folosita in Carta cere "vot afirmativ'.

De-a lungul anilor, pe baza unor plangeri referitoare la violari ale drepturilor omului Consiliul de Securitate a desfasurat anchete asupra unor diferende sau a unor situatii ce puteau determina dezacorduri, uneori grave, intre state.

Consiliul Economic si Social (ECOSOC)

In termenii capitolului X - art. 61-72 din Carta Natiunilor Unite, Consiliul, organ principal al ONU, este insarcinat cu probleme de cooperare economica si sociala internationala. Consiliul are ca obiectiv favorizarea respectarii universale si efective a drepturilor omului. Art. 62 din Carta stipuleaza ca el poate sa faca sau sa provoace studii si rapoarte, sa faca recomandari asupra unor probleme internationale din domeniul economic si social, al culturii si educatiei, sanatatii publice si alte domenii conexe, precum si in domeniul respectarii efective a drepturilor omului si libertatilor fundamentale pentru toti oamenii.

Consiliul Economic si Social are deci misiunea sa traduca in realitate principiile pe care Carta le inscrie in domeniul economic si social. In linii mari, aceste principii privesc ridicarea nivelului de viata al oamenilor, precum si dezvoltarea pe plan economic si social. in realizarea acestor obiective, Consiliul si-a creat si instrumentele necesare. Este un proces care isi urmeaza cursul, cu toate dificultatile pe care le intampina. ECOSOC poate sa pregateasca proiecte de conventii pentru a le supune Adunarii Generale, sa convoace conferinte internationale consacrate problemelor referitoare la drepturile omului.

Tot in competentele Consiliului intra si instituirea de comisii si comitete pentru probleme economice si sociale si pentru progresul general al drepturilor omului. Facultatea de a institui asemenea comisii si comitete a fost recunoscuta prin articolele 68 si 69 prin care s-au creat doua tipuri de comisii: unele cu caracter tehnic insarcinate cu probleme speciale, iar altele cu caracter economic regional.

Din prima categorie fac parte Comisia de statistica, Comisia pentru populatie, Comisia pentru dezvoltare sociala, Comisia pentru stupefiante si altele.

Din cea de a doua categorie fac parte Comisia economica pentru Europa, o alta pentru Asia si Extremul Orient, una pentru America Latina, alta pentru Africa si un Birou de afaceri economice si sociale pentru Orientul Mijlociu. Consiliul are competenta de a intocmi sau a cere (de la statele membre ale ONU si institutii specializate) studii, rapoarte si recomandari in domeniile cele mai variate ale drepturilor omului, cum sunt cele economice, sociale, culturale, educationale, de sanatate publica si alte domenii conexe. Consiliul (art. 63) coordoneaza activitatea institutiilor specializate, incheie acorduri cu acestea, adreseaza recomandari nu numai Adunarii Generale si celorlalte organisme si institutii ONU, ci si statelor membre. Potrivit dispozitiilor art. 71 din Carta, Consiliul poate consulta organizatiile neguvernamentale, pastreaza si dezvolta relatii cu acestea.

In virtutea Rezolutiilor 1156(XLI) din 1966 si 1623(LI) din 1971, Consiliul Economic si Social indeplineste functia de organ de conducere al Natiunilor Unite in domeniul economic si social si al drepturilor omului; asigura coordonarea activitatilor institutiilor ONU din aceste domenii, este un centru de discutare a problemelor internationale din sfera sa de preocupari, formuleaza recomandari diferitelor organe si institutii ONU[5].

Consiliul este format din 54 de membri, fiecare dispunand de cate un vot; prin Rezolutia 2847(XXVI), Adunarea Generala a hotarat ca la alegerea lor sa se tina seama si de criterivil geografic de reprezentare in Consiliu. Consiliul si-a adoptat regulamentul sau interior si lucreaza in sesiuni ordinare si, eventual, extraordinare.

Deciziile sunt adoptate cu majoritatea membrilor prezenti si votanti.

Activitatea Consiliului este sprijinita de 3 comitete principale, si anume: Comitetul economic, Comitetul social si Comitetul de coordonare.

Problemele referitoare la drepturile omului sunt trimise in mod obisnuit la cel de-al doilea Comitet, Comitetul social, care examineaza si intocmeste rapoarte ce contin proiecte de rezolutii si de hotarari.

Consiliul, in baza art. 69, a creat organe care sa-1 ajute in activitatea sa privitoare la drepturile omului, cum sunt: Comisia drepturilor omului si Comisia pentru conditia femeii, Comisia pentru prevenirea crimei si de lupta impotriva delincventei. Comisia drepturilor omului si-a creat, la randul ei, Subcomisia de lupta impotriva masurilor discriminatorii si pentru protectia minoritatilor, in anumite situatii si pentru anumite probleme,

Consiliul creeaza comitete speciale compuse din reprezentanti ai statelor membre, din experti numiti de guverne sau din personalitati remarcabile, acestia din urma fiind prezenti cu titlu individual. Toate aceste organe au indeplinit activitati de foarte mare importanta in domeniul drepturilor omului.

Pe parcursul timpului au fost create si alte organe sociale carora li s-au incredintat atributii diferite, cum ar fi comitete speciale pentru redactarea unor proiecte de conventii, de pilda privitoare la genocid, la apatridie, la refugiati, sclavie, munca fortata s.a.

Organele subsidiare ale Consiliului Economic si Social sunt:

Comisia drepturilor omului

Subcomisia de lupta impotriva masurilor discriminatorii si pentru protectia minoritatilor

Subcomisia pentru libertatea informatiei si a presei

Comisia pentru conditia femeii

Comitetul pentru prevenirea crimei si de lupta impotriva delincventei

4. Consiliul de Tutela

Consiliul de Tutela este unul din organele principale ale Natiunilor Unite, iar rolul sau a fost sa grabeasca procesul de decolonizare. Carta Natiunilor Unite a dat o mare importanta acestui deziderat, fixand obiectivele, directivele si procedurile de urmat. Pentru aceasta, Adunarea Generala a adoptat mai multe rezolutii care vizau definirea naturii, intinderii, responsabilitatilor si determinarea procedurilor de urmat.

Consiliul de Tutela este un organ care ar corespunde cu vechea Comisie a mandatelor din cadrul SocietatiiNatiunilor, de care insa se diferentiaza prin structura, avand si competente mai largi.

Regimul international de tutela a fost stabilit prin dispozitiile Capitolului XII si XIII, articolele 75-85 si 86-91, iar Consiliul de Tutela a fost creat in virtutea articolului 7 din Carta Natiunilor Unite care prevede instituirea unui regim international de tutela pentru administrarea si supravegherea teritoriilor care sunt sau vor putea fi plasate sub acest regim, in virtutea unor acorduri ulterioare. Articolul 86 din Carta stipuleaza ca membrii Natiunilor Unite care fac parte din Consiliul de Tutela sunt:

membrii insarcinati sa administreze teritoriile de sub tutela;

membrii permanenti ai Consiliului de Securitate care nu administreaza teritorii sub tutela;

alti membri alesi de Adunarea Generala pe o perioada de trei ani al caror numar trebuie sa echilibreze pe cel al tarilor care administreaza teritoriile de sub tutela.

In acest fel se realizeaza un echilibru intre statele care administreaza teritorii sub tutela si statele care nu administreaza asemenea teritorii. Fiecare membru al Consiliului de Tutela dispune de un vot iar deciziile sunt luate cu majoritatea membrilor prezenti si votanti.

Actiunea Consiliului se poate exercita prin trei metode: examinarea rapoartelor anuale furnizate de autoritatile insarcinate cu administrarea lor, examinarea petitiilor, vizite periodice in teritoriile administrate. Trebuie mentionat ca pe parcursul anilor diferitele tutele s-au incheiat.

Adunarea Generala asistata de Consiliul de Tutela exercita un control asupra statului tutelar care in virtutea art. 73 din Carta sa angajat ca in teritoriul pe care il tuteleaza sa recunoasca principiul prioritatii intereselor locuitorilor si sa accepte "ca o misiune sacra' obligatia de a favoriza cat mai mult posibil prosperitatea lor.

Organizatia Natiunilor Unite are competenta de a aproba acordurile de tutela, de a desemna statele administrante, teritoriile administrate, competentele exercitate prin intermediul Consiliului de Tutela.

Printre scopurile de baza ale acestui Consiliu figureaza si incurajarea respectarii "drepturilor omului si libertatilor fundamentale pentru toti, fara deosebire de rasa, sex, limba sau religie si dezvoltarii sentimentului de interdependenta al popoarelor lumii' precum si favorizarea progresului politic, economic si social, a dezvoltarii invatamantului populatiei din aceste teritorii, a evolutiei lor spre dobandirea capacitatii de a se autoadministra sau de a-si obtine independenta, (art. 76, a-d). Rezulta astfel ca drepturile omului sunt incluse printre functiile si atributiile principale ale Consiliului de Tutela.

5. Secretariatul

Este de asemenea unul din organele principale ale Organizatiei Natiunilor Unite (art. 7 din Carta). Secretariatul este compus din functionari recrutati pe plan international care lucreaza la sediul din New York si in lumea intreaga; el se achita de diversele sarcini curente ale organizatiei si este in serviciul celorlalte organe principale ale ONU carora le administreaza politicile si programele.

Secretariatul prezinta astfel doua caracteristici: in ceea ce priveste compunerea lui, este un personal international; din punctul de vedere al functiilor sale, este un personal administrativ. Secretariatul este condus de Secretarul General ales de catre Adunarea Generala la recomandarea Consiliului de Securitate, pentru o durata de cinci ani care poate fi reinnoita .

Sarcinile Secretariatului sunt la fel de diverse ca si problemele de care se ocupa Organizatia Natiunilor Unite si care merg de la administrarea operatiunilor de mentinere a pacii la medierea in diferendele internationale. Secretariatul observa tendintele si problemele economice si sociale, intocmeste studii asupra unor subiecte precum drepturile omului, dezvoltarea durabila si altele, organizeaza conferinte internationale asupra problemelor care intereseaza intreaga lume, supravegheaza aplicarea deciziilor adoptate de organele ONU, traduce discursurile si traduce documentele in limbile oficiale ale organizatiei, realizeaza programe de informare pentru a populariza in intreaga lume activitatile ONU.

Secretariatul numara in randurile sale peste 14.000 de persoane provenite din aproximativ 170 de state. Functionarii internationali ai Secretariatului, ca si Secretarul General, nu dau socoteala de activitatile lor decat in fata ONU si depun juramant sa nu solicite si nici sa primeasca instructiuni de la nici un guvern si de la nici o autoritate exterioara. in termenii art. 100 din Carta, fiecare stat membru se angajeaza sa respecte caracterul exclusiv international al functiilor

Secretarului General si ale personalului si sa nu incerce sa influenteze modul in care ei isi indeplinesc sarcinile.

Secretarul General este asistat in problemele referitoare la drepturile omului de inaltul Comisar ONU pentru Drepturile Omului, care are rangul de Secretar General adjunct; in probleme de diplomatie preventiva si restabilire a pacii este asistat de un Secretar General adjunct cu sarcini speciale in acest domeniu, iar de la 12 ianuarie 1998 a fost creat si un post de Vicesecretar General.

Secretarul General este cel mai inalt functionar al Natiunilor Unite (art. 97), care este prezent la toate reuniunile Adunarii Generale, Consiliului de Securitate, Consiliului Economic si Social si Consiliului de Tutela.

Inaltul Comisariat ONU pentru Drepturile Omului

Organul Secretariatului ONU caruia ii reveneau in principal problemele drepturilor omului era Centrul pentru drepturile omului (de la Geneva). Centrul era condus de Secretarul General Adjunct cu drepturile omului, care era in acelasi timp si Directorul general al Oficiului Natiunilor Unite de la Geneva. Centrul pentru drepturile omului avea ca sarcina principala sa sprijine Adunarea Generala, Consiliul Economic si Social, Comisia drepturilor omului si alte organe ale Natiunilor Unite in promovarea si protejarea drepturilor omului si libertatilor fundamentale in conformitate cu prevederile Cartei Natiunilor Unite, Declaratiei Universale a Drepturilor Omului, pactelor si conventiilor internationale referitoare la drepturile omului incheiate sub auspiciile Natiunilor Unite.

La 15 septembrie 1997, Centrul pentru Drepturile Omului a fuzionat cu Biroul inaltului Comisar pentru Drepturile Omului intr-un singur organism: Inaltul Comisariat ONU pentru Drepturile Omului, care isi are sediul la Geneva.

Mandatul acestui organism isi are temeiul juridic in art. 1, 15, 55 din Carta Natiunilor Unite, in Declaratia si Programul de actiune de la Viena precum si in Rezolutia Adunarii Generale 48/141 din 20 decembrie 1993, prin care Adunarea Generala a infiintat functia de Inalt Comisar ONU pentru Drepturile Omului[7].

Misiunea inaltului Comisariat este de a promova respectarea universala a tuturor drepturilor omului, urmarind traducerea in fapte concrete a vointei si a hotararii comunitatii internationale, asa cum acestea se exprima prin intermediul Natiunilor Unite.

Pentru indeplinirea acestei misiuni, Inaltului Comisariat ONU pentru drepturile Omului ii revin numeroase atributii:

promoveaza pe plan international exercitarea tuturor drepturilor omului si libertatilor fundamentale;

indeplineste un rol esential in problemele drepturilor omului si evidentiaza importanta acestora pe plan national si international;

promoveaza cooperarea internationala in acest domeniu;

stimuleaza si coordoneaza actiunile din domeniul drepturilor omului in intreg sistemul ONU;

impulsioneaza ratificarea si implementarea universala a standardelor internationale in materie;

participa la elaborarea de noi instrumente juridice privitoare la drepturile omului si libertatile fundamentale;

acorda sprijin organismelor cu preocupari in domeniu precum si organelor de monitorizare create in baza acordurilor internationale;

actioneaza in situatia unor violari grave ale drepturilor omului;

promoveaza infiintarea de infrastructuri nationale in aceasta materie;

desfasoara actiuni si operatiuni in teren;

asigura educatia, informarea, servicii consultative si asistenta tehnica in probleme de drepturi ale omului.

Inaltul Comisariat ONU pentru Drepturile Omului este condus de un Inalt Comisar al Natiunilor Unite cu rang de Secretar General adjunct. El raspunde direct in fata Secretarului General pentru intreaga activitate a inaltului Comisariat si indeplineste functiile ce iau fost atribuite in mod special de catre Adunarea Generala in rezolutia mai sus citata si in cele ulterioare, consiliaza pe Secretarul General asupra politicilor ONU in domeniul drepturilor omului, se ingrijeste de acordarea unui sprijin material si administrativ pentru actiunile desfasurate in cadrul programului ONU pentru drepturile omului, il reprezinta pe Secretarul General la reuniunile organismelor de drepturile omului si alte manifestari din domeniu si duce la indeplinire sarcinile speciale pe care i le stabileste Secretarul General.

Inaltul Comisar este asistat de un Inalt Comisar adjunct ONU pentru drepturile Omului care il si inlocuieste in lipsa. Acesta mai indeplineste si sarcini specifice in domeniu cat si pe cele de natura administrativa, fiind raspunzator in fata Inaltului Comisar.

Personalul Inaltului Comisariat ONU pentru Drepturile Omului are, intre altele, urmatoarele atributii:

sprijina pe Inaltul Comisar in conducerea si supravegherea generala a activitatilor prevazute in programele de drepturile omului;

sprijina pe Inaltul Comisar in elaborarea, comunicarea, aplicarea si evaluarea politicilor, practicilor si activitatilor de promovare si protectie a drepturilor omului;

il sprijina in mentinerea relatiilor cu guvernele, organismele si structurile Natiunilor Unite, cu organizatii internationale, institutii regionale si nationale, cu organizatii neguvernamentale, sectorul privat si mediile universitare;

il sprijina in asigurarea legaturilor cu Cabinetul Secretarului General si alte servicii interesate precum si cu purtatorii de cuvant ai Secretarului General la New York si Geneva si cu mijloacele de informare;

conduce activitatile de strangere de fonduri s.a.

In organizarea inaltului Comisariat ONU pentru Drepturile Omului mai functioneaza Biroul de la New York, condus de un director, ca reprezentant al Inaltului Comisar, in fata caruia raspunde.

Atributiile Biroului sunt de asemenea importante:

il reprezinta pe Inaltul Comisar in fata Natiunilor Unite la reuniunile organelor de decizie, pe langa misiunile permanente ale statelor membre, la reuniunile interdepartamentale    si dintre agentii, pe langa organizatiile neguvernamentale, mijloace de informare;

consiliaza si face recomandari in privinta politicilor de urmat precum si a altor probleme de importanta deosebita;

informeaza pe Secretarul General ONU in legatura cu problemele de drepturi ale omului;

informeaza Adunarea Generala, Consiliul Economic si Social precum si alte organisme cu sediul la New York in legatura cu problemele de drepturi ale omului;

indeplineste orice alte sarcini stabilite de catre Inaltul Comisar.

Mai intra in structura acestui organism, pe langa Inaltul Comisar ONU pentru Drepturile Omului, Inaltul Comisar adjunct pentru Drepturile Omului, Cabinetul Inaltului Comisar ONU pentru Drepturile Omului, si Biroul de la New York al Inaltului Comisariat ONU pentru Drepturile Omului, toate cu servicii specializate.

5.2. Secretarul General adjunct pentru probleme umanitare

Functia de Secretar General adjunct pentru probleme umanitare a fost creata ca urmare a unor repetate solicitari ale Adunarii Generale, pusa de foarte multe ori in fata unor situatii de urgenta cum ar fi: dezastre naturale sau de origine umana si alte calamitati, situatii exceptionale de urgenta, exoduri de populatie, deplasari ale acesteia din pricina unor conflicte armate interne sau internationale.

Rolul acestuia este de a supraveghea si coordona interventia Natiunilor Unite in operatiunile umanitare de urgenta, de a fi un element de destindere in situatii incordate dintre guverne si factorii insarcinati sa intreprinda operatiuni umanitare la fata locului, de a preveni si media in aceasta privinta.

In 1992, Secretarul General ONU a decis infiintarea unui Departament pentru probleme umanitare - prin transformarea Biroului pentru probleme umanitare, potrivit Rezolutiei Adunarii Generale 46/182 din 19 decembrie 1991 - care sa coordoneze si sa conduca actiunile de asistenta umanitara ONU in situatii de urgenta[8]. S-a mai creat si un Comitet permanent de legatura intre organismele implicate, cu participarea acelor operationale si cu invitarea permanenta a Comitetului International al Crucii Rosii, a Ligii Societatilor de Cruce Rosie, A organizatiilor internationale pentru migratii si a organizatiilor neguvernamentale cu activitate relevanta in domeniu.

Secretarul General adjunct cu probleme umanitare indeplineste si functia de coordonator al Natiunilor Unite pentru ajutoare de urgenta, este principalul interlocutor al sistemului in aceste probleme, acorda sfaturi privitoare la politica umanitara, asigura coordonarea actiunilor si atrage atentia asupra urgentelor umanitare. Colaboreaza cu sefii organismelor operationale ale sistemului, cu marile organizatii neguvernamentale, cu organizatiile umanitare interguvernamentale, cu guvernele si consiliaza pe Secretarul General asupra urgentelor, recomandandu-i totodata si masurile de luat. in calitate de coordonator al ajutoarelor de urgenta, prezideaza Comitetul permanent interinstitutii compus din sefii organismelor operationale ONU care se ocupa de ajutoare umanitare: PNUD, UNICEF, ICR, FAO, OMS s.a.

Din acest Comitet mai fac parte Organizatia Internationala pentru Migrari, Comitetul International de Cruce Rosie si sunt, de asemenea, invitate sa participe si societatile nationale de Cruce Rosie si Semiluna Rosie, organizate intr-o Federatie Internationala, precum si alte organizatii neguvernamentale. Comitetul defineste interventia sistemului fata de fiecare situatie de urgenta, fixeaza prioritati si sustine activitati destinate sa sprijine mijloacele nationale in materie de ajutoare.

Departamentul pentru Afaceri Umanitare coordoneaza misiunile de evaluare a nevoilor de pe teren, lanseaza apeluri destinate finantarii ajutoarelor umanitare, organizeaza reuniuni de donatori, redacteaza rapoarte in acest sens s.a. Ajutoarele umanitare sunt aproape in intregime finantate prin contributii voluntare.

Cand o criza se produce intr-o tara aflata in curs de dezvoltare, reprezentantul rezident al PNUD-ului, care este aproape intotdeauna coordonatorul actiunii respective sau un coordonator umanitar, numit special, coopereaza cu guvernul, O.N.G.-urile si alte organizatii umanitare, solicita echipe ale Natiunilor Unite pentru gestiunea operatiunilor, echipe compuse din reprezentanti ai organismelor ONU. in asemenea situatii, echipele depun o activitate de 24 de ore din 24 ore pe zi pentru a actiona fara intarziere si fara pauze si pentru a difuza informatii asupra catastrofelor.

6. Curtea Internationala de Justitie (CIJ)

Curtea Internationala de Justitie a fost creata in 1946 in locul Curtii Permanente de Justitie Internationala a Societatii Natiunilor, cu atributii aproape identice, ca fiind "organul judiciar principal al Natiunilor Unite' (art. 92 din Carta ONU).

CIJ functioneaza in conformitate cu Statutul sau, care face parte integranta din Carta ONU (cap. XIV, art. 92-96). Toate statele membre ale Natiunilor Unite sunt si parti ale Curtii Internationale de Justitie, dar potrivit art. 93, pot deveni parti la Statut si state din afara ONU. Curtea este formata din 15 membri pentru un mandat de 9 ani, ei pot fi reeligibili, sunt alesi separat de catre Consiliul de Securitate si Adunarea Generala[9]. Potrivit art. 2 din statut, Curtea este un corp de magistrati independenti, selectionati, fara a se tine seama de nationalitatea lor, dintre persoanele care se bucura de o foarte inalta consideratie morala, care reunesc conditiile cerute pentru exercitarea in tarile lor a celor mai inalte functii judiciare sau care sunt jurisconsulti cu o competenta notorie in materie de drept international.

Membrii Curtii Internationale de Justitie se bucura de aceleasi imunitati ca cele acordate agentilor diplomatici, sunt inamovibili, nu pot exercita nici o alta activitate profesionala si trebuie sa reprezinte "marile forme de civilizatie si principalele sisteme juridice din lume'.

Art. 34 al. 1 din Statut precizeaza ca numai statele se pot prezenta inaintea Curtii. Curtea are doua competente esentiale: contencioasa si consultativa.

Pe plan contencios, competenta Curtii este facultativa. Ea poate fi sesizata pe o cale asemanatoare cu cea de arbitraj sau pe cale unilaterala emanata de unul din state dar numai atunci cand partile in litigiu au recunoscut jurisdictia Curtii, acceptand clauza facultativa a competentei obligatorii prevazuta de art. 36 din Statut. Este o clauza facultativa pentru ca nici un stat nu este obligat sa o accepte, dar, odata acceptata, jurisdictia Curtii devine obligatorie. O competenta obligatorie, asa cum initial ea era avuta in vedere, nu a putut fi acceptata din cauza pozitiei fostelor state socialiste aflate in zona de dominatie sovietica, pozitie la care s-au raliat statele arabe si unele state latino-americane.

Pe plan consultativ, Adunarea Generala sau Consiliul de Securitate, precum si orice alt organ ONU, institutiile specializate care au o autorizatie din partea Adunarii Generale pot cere Curtii avize consultative asupra oricaror probleme juridice care se ridica in cadrul activitatilor lor.

Au fost situatii cand Curtea a trebuit sa interpreteze unele probleme referitoare la drepturile omului sau sa-si exprime opinia in astfel de chestiuni cu prilejul unor spete aflate in contencios sau in cadrul unor proceduri consultative. Avizele consultative si deciziile Curtii care s-au referit la probleme de drepturi ale omului nu au fost urmare a sesizarilor primite din partea unor persoane sau organizatii neguvernamentale, ci pe calea unor afaceri contencioase sau proceduri consultative cerute numai de state. Au mai fost emise avize consultative privitoare la interpretarea unor tratate de pace sau a unor tratate care priveau direct si probleme de drepturi ale omului.

De pilda, s-au cerut de catre Adunarea Generala avize consultative asupra unor tratate de pace, initiate din preocuparile Natiunilor Unite pentru acuzatiile aduse privind violarile grave ale drepturilor omului in tari din Europa rasariteana precum Bulgaria, Romania, Ungaria.

O serie de conventii incheiate sub auspiciile Natiunilor Unite sau ale institutiilor specializate au prevazut ca eventualele diferende intre statele parti privind interpretarea unor texte sau aplicarea lor, si care nu au putut fi rezolvate prin alte mijloace, vor fi aduse in fata Curtii la cererea uneia sau alteia din parti. Asemenea conventii sunt cele referitoare la prevenirea si reprimarea crimei de genocid (1948), la statutul refugiatilor (1951), la drepturile politice ale femeii (1952), la statutul apatrizilor (1954), la nationalitatea femeii casatorite (1957), la eliminarea tuturor formelor de discriminare rasiala (1965).

Curtea Internationala de Justitie a facut in mai multe randuri declaratii importante asupra unor probleme referitoare la drepturile omului, cu ocazia adoptarii de avize consultative sau hotarari.

Curtea Internationala de Justitie, spre deosebire de Curtea Europeana a Drepturilor Omului, nu judeca decat in mod exceptional in camere, neexistand in acest sens o obligatie.