MODALITATI DE RESTRICTIONARE A IMPORTURILOR

Exista patru forme de discriminare impotriva furnizorilor externi. In ordinea descrescatoare a efectelor lor negative, acestea sunt:

I.           Masuri care reduc numarul furnizorilor potentiali

Cea mai drastica asemenea masura: excluderea furnizorilor externi de la participarea in cadrul procedurilor de achizitii. In UE, aceasta este imposibila pentru furnizorii din alte tari membre, cat si pentru cei care provin din tari cu care sunt semnate acorduri de asociere prevazand acordarea regimului tratamentului national in acest domeniu. In mare masura, dar nu pentru absolut toate tipurle de achizitii, si furnizarii din tari cosemnatare ale Acordului OMC prinvind Achizitiile Publice se bucura de acelasi tratament.

Acest tip de restrictii au, in mod neambiguu, efecte negative: ele reduc concurenta cu care se confrunta furnizorii interni, determinandu-i sa isi majoreze preturile.

O varietate, larg raspandita, a acestei restrictii: rezervarea achizitiilor pentru anumite categorii de furnizori (set-asides). In UE, aceasta forma de preferinta nu este agreata nici in favoarea intreprinderilor mici si mijlocii nici in favoarea furnizorilor din regiuni defavorizate. Ea este aplicabila doar in favoarea intreprinderilor care utilizeaza persoane cu handicap.

II.        Masuri care sporesc costurile furnizorilor externi

cerinte tehnice a caror indeplinire este mai costisitoare pentru furnizorii externi:

solicitarea conformarii cu standarde nationale ale tarii achizitoare

solicitarea explicita a anumitor marci sau desene

alte cerinte mai dificil de indeplinit de catre furnizorii interni: e.g., respectarea anumitor norme sanitare si de securitate la locul de munca pentru munictori. Costurile suplimentare nu decurg doar din eventuala adaptare la regulile din alte tari, ci si din certificarea indeplinirii acestor alte cerinte.

conditii de preselectie si calificare mai oneroase pentru furnizorii externi

- experienta derularii unor operatiuni similare pe piata tarii achizitoare

- capacitatea de a executa contractul, indicata de volumul activitatii pe piata tarii achizitoare

Costurile sporite impuse furnizorilor externi se reflecta nu doar in preturi mai mari licitate de acestia, ci si in preturi mai mari licitate de ceilalti participanti, care iau in considerare costurile sporite ale primilor.

In UE, directivele privind achizitiile publice interzic asemenea practici, iar o vasta jurisprudenta a CEJ s-a constituit in timp, continand cazuri in care aceste interdictii au fost aplicate efectiv.

III.     Masuri care manipuleaza criteriile de atribuire in favoarea furnizorilor autohtoni

informarea timpurie a ofertantilor locali despre desfasurarea procedurii

termene "stranse" pentru fiecare pas procedural (mai usor de indeplinit de catre furnizorii cu o prezenta permanenta pe plan local)

ajustarea cantitatilor solicitate in functie de capacitatea de productie a furnizorilor interni

Si aceste masuri sunt interzise, dar urmarirea punerii in aplicare a acestei prohibitii este mai anevoioasa.

In parte, combaterea acestor practici se realizeaza prin aplicarea unor reguli de transparenta foarte evoluate. Obligatiile de publicitate in UE sunt foarte exigente. Trebuie facuta o dubla publicare: una indicativa, de natura juridica (in Suplimentul JOCE) si alta cu scop practic, de suscitare a unui numar cat mai mare de oferte. In 1986, se estima ca mai putin de 20% din totalul achizitiilor publice effectuate in CE erau precedate de o "punere in competitie" a furnizorilor potentiali. Dupa intrarea in vigoare a Pietei Interne, s-a inregistrat o sporire masiva a numarului anunturilor publicate in JOCE: de la 120000 in 1987, la 95000 in 1995.

IV.     Masuri care reduc concurenta de pret facuta furnizorilor autohtoni, majorand preturile la care sunt evaluate ofertele furnizorilor externi (dar nu si preturile pe care le obtin acestia daca li se atribuie contractele)

Asemenea masuri sunt complet interzise, si nici nu sunt aplicate, in UE, cu exceptia unei marje preferentiale de 3% pe care furnizorii de utilizati publice vizati de directive trebuie sa o acorde furnizorilor din Statele Membre.

AJUSTARI FISCALE LA FRONTIERA.

In cadrul UE, armonizarea fiscala este considerata necesara pentru rezolvarea unor probleme generice precum

distorsionarea alocarii resurselor, cu consecinte negative pentru anumite state inclusiv din punctul de vedere al repartitiei internationale a veniturilor din impozite

stabilizarea incasarilor bugetare, prin minimizarea pierderilor de venituri asociate concurentei fiscale

intarirea suveranitatii fiscale, inclusiv prin limitarea posibilitatilor de eludare/ evaziune fiscala

Nu exista unanimitate cu privire la oportunitatea armonizarii fiscale. Principalele obiectii se refera la:

eliminarea concurentei fiscale, cu corolarul nevalorificarii valentelor sale pozitive

posibilitatea ca diferentele intre ratele de impunere sa fie pe deplin justificate de alte consideratii: e.g., rate mai scazute reflecta intentia compensarii unor dezavantaje locationale, pe cand rate mai inalte reflecta posibilitatea de a exploata rente locationale

concurenta intre sistemele nationale de reglementare nu se reduce la sistemul fiscal: "nu este evident de ce politicile fiscale necesita armonizare internationala cand importante diferentieri exista sub aspectul multor altor atribute ale guvernelor"

eficienta sistemelor fiscale nu se judeca in abstract, ci in legatura directa cu factorii materiali si culturali: ea presupune ca fiecare guvern sa ofere combinatia de bunuri publice care corespunde preferintelor cetatenilor sai si care este finantata prin sistemul de taxe si impozite considerat cel mai putin distorsionant de catre contribuabili

Termenul de "armonizare fiscala" nu are o acceptiune precis delimitata. El acopera un continuum de situatii, de la unificarea ratelor, bazelor si regulilor de impunere, la simpla coordonare a politicilor de impozitare, astfel incat sistemele fiscale sa urmareasca aceleasi obiective, iar autoritatile fiscale nationale sa coopereze pentru a evita "externalitati negative".

Din punct de vedere strict teoretic, "doza" potrivita de armonizare fiscala este aceea care elimina disparitatilor dintre sistemele fiscale nationale pana la punctul in care acestea nu mai distorsioneaza alocarea resurselor intre state, fara a fi anulate stimulentele care decurg dinconcurenta fiscala. Atingerea in practica a acestui deziderat este mai degraba utopica.

In cadrul CE (UE), preferintele pentru diferitele tipuri de armonizare fiscala posibile au evoluat sinuos in decursul timpului. Unor prime initiative foarte radicale de armonizare, inregistrate in anii '60 si prima jumatate a anilor '70, le-au succedat o perioada de relativa acalmie, urmata de o "politica a pasilor marunti" promovata de Comisia Europeana in anii '90. In prezent exista o serie de initiative ambitioase, atat din partea Comisiei, cat si din cea a unor state membre, dar perspectiva lor de finalizare este incerta.

Gradul de armonizare realizat pana in prezent in UE variaza in functie de tipul de impozit vizat si de parametrii impozitelor respective.

Din punctul de vedere al tipului de impozit vizat, stringenta armonizarii este apreciata diferit, si anume :

I. Cel mai inalt grad de armonizare este necesar in domeniul impozitelor indirecte; diferentele intre acestea determina preturi diferite la consumator, deci segmenteaza pietele nationale, un rezultat incompatibil cu obiectivul Pietei Interne Unice.

II. Impozitele directe, in general, necesita o armonizare foarte limitata, care vizeaza evitarea discriminarii, a dublei impuneri sau a neimpunerii neintentionate.

III. Exista o anumita sub-categorie a impozitelor directe, cele aplicate bazelor mobile de impozitare, in legatura cu care se apreciaza ca este necesara o coordonare mai stransa, in scopul contracararii distorsiunilor induse in alocarea resurselor in cadrul Pietei Interne Unice

IV. Impozitarea veniturilor personale nu reclama nici un fel de armonizare, cu exceptia convenirii de reguli care sa inlature eventuale efecte restrictive asupra liberei circulatii a persoanelor, sa evite dubla neimpozitare neintentionata sau sa impiedice efectele nedorite (e.g. dubla impozitare) ale masurilor introduse la nivel national pentru a preveni  evitarea fiscala . 

MASURI DE ARMONIZARE A IMPOZITELOR INDIRECTE

Tarile UE recurg in mai mare masura decat alte tari dezvoltate la acest tip de impozite: taxele pe consum reprezinta circa 30% din veniturile bugetare in UE, fata de mai putin de 20% in SUA si Japonia.

tendinta este de crestere a ponderii impozitelor indirecte (e.g., ponderea TVA in total venituri a sporit de la 13.3% in 1965, la 17.9% in 1998)

persista diferente importante intre Statele Membre; 'extremele' in 1997: Danemarca (19.2% din PIB) Û Spania (11.1% din PIB)

circa 60% din veniturile din impozite indirecte se colecteaza pe seama TVA

Intrucat impozitele indirecte sunt incorporate nemijlocit in pretul final al produselor (bunuri si servicii), riscul de distorsionare a tranzactiilor intra-comunitare este mai mare Þ existenta in Tratatul CE a unor prevederi mai ferme si mai concrete privind armonizarea politicii fiscale in acest domeniu

Art.90 interzice orice fel de discriminare (directa sau indirecta)

Art.93 autorizeaza Comisia sa formuleze propuneri in vederea armonizarii impozitelor indirecte

Distorsiunile existente in domeniul impozitelor indirecte provin in principal din:

diferentele intre tipurile de impozite (inainte de 1967, tarile membre CE aplicau mai multe tipuri de impozite indirecte)

diferente intre ratele aplicabile

diferentele dintre bazele de impunere (inclusiv in ceea ce priveste extensiunea exceptiilor si regimurilor privilegiate);

formalitatile administrative care trebuie indeplinite potrivit cerintelor fiecarei jurisdictii fiscale

Taxa pe Valoarea Adaugata

Inainte de 1967, tarile membre CE aplicau sisteme diferite de impozite indirecte. Doar Franta aplica TVA, in vreme ce restul membrilor aplicau diferite forme de impozite in cascada. Unul din marile neajunsuri ale acestor impozite din perspectiva necesitatii liberalizarii comertului intre tarile membre era acela ca era imposibil sa se determine corectitudinea ajustarilor fiscale la frontiera (restituirea impozitului indirect incorporat in produsul exportat si aplicarea impozitului indirect din tara de destinatie produslui importat): deoarece povara fiscala a unei taxe in cascada nu poate fi cunoscuta cu precizie (ea depinzand de numarul de verigi de intermediere), nici suma care trebuie restituita la export nu este certa. Aceasta incertitudine oferea largi posibilitati de manipulare in acop protectionist a ajustarilor fiscale la frontiera.

In afara de faptul ca TVA, fiind neutra din punctul de vedere al gradului de integrare veticala a producatorilor, permite rezolvarea acestei probleme, acest tip de impozit indirect mai prezinta si alte importante avantaje:

este un tip impozit care stimuleaza conformarea: deoarece dreptul de deducere trebuie justificat, fiecare firma are interesul sa obtina de la furnizori facturi certificand plata TVA pana la stadiul respectiv

este o sursa de venit foarte robusta si stabila, ceea ce explica si utilizarea TVA drept una din sursele de finantare a bugetului comunitar

TVA este cea mai 'eficienta' taxa din punctul de vedere al raportului dintre colectare si cheltuielile de administrare. Fiecare punct procentual de majorare a TVA genereaza venituri suplimentare echivalente cu 0.4% din PIB

Propunerea trecerii tuturor tarilor membre CEE la TVA a fost formulata in reportul Neumark (1963). Pe aceasta baza, Comisia a intocmit doua proiecte de Directive ('prima' si 'a doua' Directiva TVA). Acestea au fost aprobate de Consiliul in 1967 si au intrat in vigoare din 1970.

Coordonatele principale ale regimului TVA, stabilite de Directive:

aplicarea separat pe fiecare stadiu de comercializare, evitandu-se efectul in cascada (adica dubla/tripla/etc impozitare)

restituirea (regularizarea) TVA platit in stadiile anterioare, care permite consumului final sa suporte povara dorita de TVA, indiferent de taxele platite in stadiile intermediare

aplicarea 'ratei zero' (scutire cu drept de deducere) in cazul exporturilor, pentru a nu le eroda competitivitatea de pret pe piata internationala

Eforturile de armonizare a sistemului au vizat doua aspecte principale:

uniformizarea bazei de impunere (categorii de bunuri si servicii supuse impunerii), care a fost incheiata in linii mari odata cu adoptarea celei de-a 6-a Directive TVA (nr.77/388/CEE)

armonizarea ratelor de impunere a fost considerata necesara pentru a contracara distorsiunile pe care diferente mari de rate le pot induce in structra comertului intra-comunitar

Urmand sugestiile facute in Cartea Alba a lordului Cockfield (1985), Comisia a propus in 1987 un sistem bazat pe doua rate de impunere, ale caror niveluri sa fie stabilite in interiorul cate unei 'benzi' ("taxa redusa" de 4-9%, respectiv "taxa standard" de 16-20%). In cele din urma (1992), Consiliul nu a fost de acord decat cu adoptarea unor niveluri minime de impozitare prin TVA: de 15% pentru rata standard si de nu mai putin de 5% pentru ratele reduse, care pot fi doua la numar.

Posibilitatea aplicarii de rate reduse a fost limitata la o lista relativ restransa de bunuri si servicii. In general, existenta acestei exceptii de la regimul standard are consecinte fiscale negative:

pierderi de venituri;

sporirea complexitatii sistemului, care complica evaluarea gradului de conformare fiscala;

risul inducerii de distorsiuni in structura productiei si consumului (e.g., existenta unei rate reduse pentru serviciile de catering dar nu si pentru restaurante)

Este interesant de remarcat ca masurile de armonizare a ratelor TVA nu a avut un efect important de reducere a disparitatii intre Statele Membre. Diferenta intre nivelurile extreme ale ratelor standard din UE s-a micsorat cu doar un punct procentual intre 1985-2000 (de la 11 p.p., la 10 p.p.).

Evolutia ratelor standard de TVA in UE

Sursa: Panos Kanavos: Tax Harmonization: The Single Market Challenge, Dartmouth Publishing, 1997

- Isabelle Joumard: Tax systems in European Union countries, OECD, Economics Department Working Paper no.301, 29 June 2001

- Bernd Genser: Coordinating VATs between EU Member States, CESifo Working Paper 648, January 2002

ACCIZE

Sunt taxe de consumatie aplicate asupra unor produse a caror cerere este mai putin elastica fata de pret si care intrunesc cel putin una din urmatoarele doua caracteristici:

reprezinta o pondere importanta in cererea solvabila manifestata pe piata

consumul lor genereaza si externalitati negative (sanatate, mediu)

Primele masuri de armonizare la nivel comunitar a sistemului accizelor s-au produs relativ tarziu (de la 1 ianuarie 1993).

Aceata intarziere pare sa reflecte importanta lor limitata ca sursa de venit bugetar (de circa 2 ori mai putin "productive" decat TVA), cat si gama relativ limitata de produse la care se aplica, ceea ce semnifica un potential redus de distorsionare a schimburilor intracomunitare. Pe de alta parte, episoadelle de discriminare implicita a importurilor din alte State membre sunt mai frecvente in acest domeniu, mai ales in cazul bauturilor alcoolice, unde adesea erau stabilite accize mai mici la bauturi traditional produse in tara respectiva care erau usor substituibile in cosum de catre bauturi tipic provenite din import (e.g., in Franta - coniac vs. whisky, in Anglia - bere vs. vin etc).

ARMONIZAREA SISTEMULUI DE ACCIZE S-A PRODUS PE TREI PALIERE

I.           Structura

definitia produselor vizate: produse din tutun, bauturi alcoolice, uleiuri minerale si (din 2003 doar) produse energetice: carbune, gaze naturale, electricitate

Statele Membre au dreptul de a aplica accize si altor produse, dar cu conditia ca aceasta impozitare sa nu implice formalitati la frontiera; in acest fel, recurgerea la asemenea accize este mult descurajata, pentru ca posibilitatea colectarii in cazul produselor importate este redusa, ceea ce ar insemna ca produsele autohtone ar fi supuse unei poveri de facto mai mari

definitia bazelor de impunere; e.g.

MRSP (maximum retail selling price) la tigarete

grade Plato la bere

hectolitru alcool pur la bauturile alcoolice (definitie care a facut imposibila discriminarea in favoarea produselor autohtone)

exceptari (e.g., benzina de avion, produsele energetice utilzate ca materie prima)

II.    Ratele de impunere

Desi au fost introduse rate minime comune in 1992, plaja de variatie este inca enorma (e.g., la tigarete incidenta accizelor difera cu un factor de 4:1 intre tara cu cea mai mare acciza si cea cu cea mai mica acciza), ceea ce reflecta si particularitatile culturale ale consumului acestor produse, mult mai marcate decat in alte cazuri.

III.    Aranjamente administrative

evenimentul taxabil este, in principiu, producerea/ importul in UE al bunului supus accizarii

prelevarea efectiva a taxei este insa suspendata pana in momentul punerii efective in consum: in acest scop exista antrepozite fiscale, gestionate de agenti autorizati de autoritatile fiscale nationale si care depun garantii

In acest fel se poate asigura ca acciza este intodeauna platita in (si catre) statul unde bunurile sunt consumate.