Monopolul constrangerii

Monopolul constrangerii

Ceea ce caracterizeaza statul din punct de vedere juridic este ceea ce se numeste, in termeni weberieni, monopolul constrangerii organizate. Doar statul poate sa aplice constrangerea, adica poate uza de forta in mod legitim. Nimeni nu isi poate face dreptate singur; orice satisfacere a unui interes legitim trebuie sa treaca prin intermedierea statala. Pentru a fi in prezenta unui stat trebuie ca puterea politica instituita sa poata exercita efectiv acest monopol. Adica statul nu trebuie sa aiba niciun concurent in interior: colectivitati locale, guverne insurectionale, grupuri private puternic si eventual militar organizate (grupuri mafiote, partide-militii, grupuri de interese, firme multinationale) etc.

Acest monopol al constrangerii organizate are ca o prima consecinta faptul ca doar in numele statului sunt reglementate conduitele, adica el este singura sau primordiala sursa a ordinii juridice. Este intelesul principiului indivizibilitatii suveranitatii, potrivit caruia niciun grup si nicio persoana nu poate exercita suveranitatea in nume propriu. Exista surse nestatale ale dreptului - cutuma, dreptul corporatist etc. - dar aceste surse sunt recunoscute ca atare doar pentru ca statul o permite. Doar pentru ca legea recunoaste, de exemplu, patronatului si sindicatelor dreptul de a incheia contracte colective de munca acestea pot fi efectiv incheiate; doar pentru ca legea le confera un caracter obligatoriu pentru incheierea contractelor individuale de munca acestea au calitatea de izvor de drept; doar legea determina sanctiunile nerespectarii lor. Astfel, "traducerea monopolului constrangerii organizate care apartine statului este ideea suveranitatii. Orice regula devine o regula juridica doar daca ea este sanctionata de catre stat, pentru ca acesta din urma poseda o putere superioara oricarui alt grup social, pentru ca el singur poseda suveranitatea' (C/z. Debbasch, 2001, p. 23).

A doua consecinta a monopolului amintit este faptul ca doar statul poate pune in miscare actiunea publica, doar el putand uza de violenta in mod legitim impotriva celor care incalca prescriptiile normative. Daca aplicarea dreptului poate fi facuta si de alte persoane publice sau private, doar statul poate face o aplicare coercitiva a acestuia. De aceea fortele care pot fi folosite in represiunea interna - politie, jandarmerie - pot fi intretinute doar de stat si sunt subordonate corpului politic, ministrul afacerilor interne fiind un civil. Statul nu elimina violenta, ci centralizeaza si insti-tutionalizeaza mijloacele de constrangere (J. Chevallier, 1999, p. 19), luandu-le din mainile particularilor si transferandu-le catre sine, monopolizandu-le. Daca orice grup politic tinde sa-si asigure dominatia si sa-si aproprie uzajul violentei, statul este singurul care reuseste sa-si asigure monopolul acestora.