NEO - LIBERALISMUL

NEO - LIBERALISMUL

1 Aparitia si trasaturile neo-liberalismului universal

2 Formele neo-liberalismului

3 Neo-liberalismul in Romania

1 Aparitia si trasaturile neo-liberalismului universal

La sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul celui urmator societatea capitalista dezvoltata cel putin din punct de vedere economic va trece la un nou stadiu de dezvoltare, acela monocapitalist. Doctrinele politice clasice, conservatorismul si liberalismul, care fusesera create in cursul secolelor XVII si XVIII, nu erau in masura sa gestioneze, sa orienteze si sa directioneze evolutia noului stadiu al dezvoltarii intrucat ele nu fusesera create pentru acesta ci pentru epoca premonopolista.

In consecinta incep sa se inmulteasca fenomenele de disfunctionalitati, de criza, de conflicte. Declansarea Primului Razboi Mondial va amana insa problema doctrinelor politice clasice. Aceasta va fi repusa odata cu sfarsitul Primului Razboi Mondial si a perioadei de refacere economica.

Masurile intreprinse dupa Primul Razboi Mondial de refacere si dezvoltare economica dar si cele sociale cum ar fi votul universal, reforme agrare, nationalizari, etatizari, au lovit cu prioritate in fundamentul social al liberalismului si conservatorismului, in locul si rolul acestora in societate.

Necesitatea refacerii economice, disfunctionalitatile si convulsiile din viata sociala si politica, interventia tot mai masiva a statului in viata sociala au pus in fata liberalismului doua probleme: fie a adaptarii acestuia fata de noua dezvoltare, de nevoile si legitatile sale, fenomen care in mare masura a esuat; fie elaborarea unei noi doctrine de esenta liberala dar care sa corespunda noilor procese si fenomene sociale, noului tip de dezvoltare. Doctrina, elaboratul care a raspuns si corespuns noului tip de dezvoltare, legitatilor si cerintelor acestuia a fost fara discutie neo-liberalismul.

Acutizarea crizei doctrinelor politice clasice va conduce la falimentul acestora, proces ce se va incheia in linii mari odata cu Marea Criza din 1921-1933.

Neo-liberalismul face parte din asa-numitele doctrine neo-clasice. El a raspuns cel mai mult noului tip de dezvoltare sociala, economica si politica al capitalismului, monopolismul. Neo-liberalismul face parte din cadrul doctrinelor politice si economice democratice, fiind caracterizat de urmatoarele aspecte:

respectarea cerintelor si intereselor cetateanului;

fundamentarea pe valori si principii democratice, ca separatia puterilor in stat, principiul responsabilitatii, drepturi si libertati cetatenesti, statul de drept. Aceste elemente se regasesc in toate doctrinele democratice, inclusiv in cele clasice, el ar constitui elementul de continuitate.

Ceea ce individualizeaza doctrinele politice neo-clasice si cu precadere neo-liberalismul sunt elementele de discontinuitate sau noi. Acestea sunt:

1. conferirea puterii etatice a unui nou loc si rol in societate, de la statutul minimal sau de neutralitate pe care il conferea vechiul liberalismul, la cel de maxima implicare, integrare in dezvoltarea sociala.
2. o noua viziune asupra locului si rolului proprietatii in societate in noua dezvoltare sociala, de la caracterul strict individualist la acceptarea statutului si functiile publice. Acest fapt va permite reforme si legiuiri democratice, inclusiv a redistribuirii conceptiei privind drepturile si libertatile cetatenesti, mult mai deschisa, mai activa formand democratismul social-politic si economic.

2 Formele neo-liberalismului

Daca vechiul liberalism in structura si continutul sau a fost unitar, in schimb neo-liberalismul se caracterizeaza printr-o mare eterogenitate. El va cuprinde cel putin trei forme si anume:

1. neo-liberalismul in tranzitie sau liberalismul nostalgic;
2. liberalismul propriu-zis;
3. neo-liberalismul social.

1. Liberalismul nostalgic sau neo-liberalismul in tranzitie este considerat o incercare de adaptare, de perpetuare a vechiilor principii si valori, teze ale liberalismului clasic la noile cerinte si legitati ale dezvoltarii sociale. De fapt se va realiza translatia de la liberalismul clasic aflat in criza, in incapacitatea de a se reforma, restructurat la neo-liberalismul propriu-zis.

Sustinatorii si promotorii acestei orientari: John Riuf, Walter Lippman, Bernard de Juvenil vor considera ca tezele, principiile si valorile de baza ale liberalismului clasic sunt inca corecte, valabile, corespunzatoare. Dezechilibrele, disfunctionalitatile, crizele s-ar datora modului defectuos in care acesta s-ar aplica. Speriati de cresterea si intervenitia tot mai mare a statului in viata sociala, ei vor continua sa promoveze teza statului nul sau minimal.

John Riuf publica in 1934 lucrarea "De ce raman totusi liberal" si care sustine ca "sursa tuturor marsaviilor regimului nostru, le-am gasit in interventia statului". La randul sau, un alt sustinator al acestei orientari, Bernard de Juvenil vede si el in cresterea rolului statului principala sursa de generare a coruptiei, "orice putere corupe", spune el, "puterea absoluta corupe absolutul".

Principalul ganditor economist al acestei perioade, Walter Lippman va convoca in 1938 la Paris un colocviu unde urma a se analiza stadiul, situatia liberalismului, a renovarii acestuia sau dimpotriva a necesitatii elaborarii unei noi doctrine liberale dar corespunzatoare noului stadiu de dezvoltare monopolist. La colocviu iau parte distinsi ganditori economisti ai vremii de orientare liberala dar si altii ca Federick Hart, Louis Boden, John Riff. Colocviul s-a desfasurat sub influenta ideilor lui Lippman publicate in lucrarea "Societatea cea buna sau cetatea libera".

Colocviul si-a propus doua mari probleme:

1. sa analizeze modul de evolutie a vietii economice si situatia liberalismului din aceasta perspectiva. Toti ganditorii au fost de acord ca viata economica nu evolueaza, nu se misca in mod normal, ca ea este supusa unor puternice convulsii, perturbatii, disfunctionalitati; ca liberalismul prin mecanismul sau clasic al reglarii dintre cerere si oferta nu este in masura sa mai orienteze evolutia societatii si din aceasta cauza are loc o tot mai sustinuta si activa interventie a statului in viata sociala.
2. luarea unei anumite atitudini fata de curentele economice si politice ce se va manifesta in acea perioada cum ar fi dirijismul, care era un curent economic si politic anti-liberal, socialismul - curent anti-capitalist lui adaugandu-i-se marxismul si planismul.

Curentele de gandire economica si politica anti-capitalista au fost respinse considerandu-se ca ele nu sunt in masura sa asigure o economie de piata, bunastarea, drepturi si libertati cetatenesti necesare democratismului social-politic.

In schimb au adoptat o atitudine mai concesiva fata de dirijism care este mult mai apropiat de noua realitate si de cerintele sociale, opunandu-se in schimb, unei interventii masive a statului.

Concluzia la care s-a ajuns a fost aceea ca este nevoie de reformarea liberalismului, fenomen care insa s-a indreptat spre ideea crearii unei noi paradigme de esenta liberala.

Concluzionand, putem aprecia ca repezentantii liberalismului nostalgic sau a neo-liberalismului in tranzitie considerau:

1. ca tezele, valorile, principiile de baza ale vechiului liberalism ar fi inca valabile, ca ele nu ar fi vinovate de disfunctionalitatile existente ci acestea s-ar datora unei proaste gestionari, aplicari in practica.
2. marea lor majoritate continua sa promoveze ideea statului nul, minimal. Pusi totusi in fata realitatii, a nevoilor de gestionare si orientare a vietii sociale, accepta ideea unui rol limitat. O asemenea atitudine era determinata si de faptul ca in acea perioada interbelica in Europa se instaurasera dictaturi care incalcasera principiile democratiei parlamentare intr-o serie de tari ca Italia, Germania si se pregatea declansarea celui de-Al Doilea Razboi Mondial.
3. fata de proprietate raman in continuare adeptii principiului individualismului desi ca urmare a unirii fortelor monopolului cu cea a statului aparuse capitalismul monopolului de stat si proprietatea de stat, se infaptuisera reforme de nationalizare, totusi se remarca o pozitie mai relevanta, mai acceptabila fata de ideea utilitatii proprietatii. Aceasta nu-i opreste insa sa fie impotriva protectiei sociale.

2. Neo-liberalismul organizat sau propriu-zis va marca o ruptura radicala fata de liberalismul clasic aflat in criza dar si de neo-liberalismul in tranzitie. Acesta noua forma si atitudine s-a manifestat dupa cel de-Al Doilea Razboi Mondial cand pentru inlaturarea consecintelor acestuia, a revenirii la o viata normala, are loc o importanta crestere a rolului statului, a implicarii acestuia in viata sociala. Acum se va constitui in cele mai multe tari din Eurpoa Occidentala dezvoltata capitalismul monopolist de stat.

Concentrarea capitalului, a muncii si a productiei, crizele tot mai dese si cu caracter universal au facut ca autoreglarea promovata de vechiul liberalism clasic prin mecanismele pietii, al cererii si ofertei sa nu mai functioneze. In aceasta situatie s-a impus interventia unei forte straine functionalitatii economice, aceasta fiind gasita in persoana statului.

Neo-liberalismul concretizat in esenta sa in interventia statului in viata sociala, in impunerea puterii etatice drept cel mai important factor al dezvoltarii, a fost determinat si de mutatiile ce au avut loc in planul vietii internationale si anume scindarea politica a lumii prin aparitia socialismului de esenta comunist intr-o serie de tari din Europa Rasariteana, Asia, Africa; aparitia unor noi state independente prin disparitia sistemului colonial, de radicalizarea vietii social-politice si de cerintele democratizarii ei.

Vechiul liberalism care nu fusese conceput pentru procese de asemenea continut, nu era in masura sa corespunda de aceea se impuneau abordari noi de rezolvare a problemelor sociale, atat in plan intern cat si extern cu care se confrunta lumea.

Neo-liberalismul este doctrina care a asigurat refacerea economica, prosperitatea societatilor in Europa Occidentala, el reprezinta totodata si o alternativa fata de socialismul totalitar comunist dar si neo-conservator.

Detasarea neo-liberalismului propriu-zis de liberalismul clasic dar si de celalalte elaborate neo-clasice se va realize cu precadere in domeniul politicului.

In primul rand neo-liberalismul a adoptat o noua viziune fata de democratie contribuind la dezvoltarea si aprofundarea acesteia. Au fost extinse drepturile si libertatile cetatenesti nu numai la domeniul social-politic ci si economic, s-a extins pluralismul si pluripartidismul, a fost extinsa cultivarea dialogului, a fost acceptata si pusa in practica autonomia locala, ceea ce inseamna multiplicarea puterii si centrelor de decizie.

In plan extern a fost adoptata o noua atitudine privind necesitatea promovarii pacii, apararii, a dialogului si cooperarii cu fortele politice, inclusiv socialiste si comuniste.

Unul dintre principalii partizani ai liberalismului postbelic a fost Federick Hart, a studiat diverse domenii ale stiintelor sociale, economice, politologice, sociologia, psihologia, fapt ce i-a permis sa aiba o viziune de ansamblu a dezvoltarii sociale, a cerintelor acesteia, a trait in patru mari tari: S.U.A., Anglia, Austria, Germania, fapt ce i-a permis sa cunoasca realitatea sociala, economica si politica.

Federick Hart este primul care incearca sa legitimize rolul statului, interventia acestuia in viata sociala. "In niciun sistem", spune el, "si cu atat mai mult in cel de astazi statul nu poate sa nu faca nimic, ci el trebuie sa fie activ in cadrul acestuia, sa creeze un cadru concurential, egal si corect pentru toti competitorii, stat, agenti economici. Acest stat insa nu trebuie sa incalce democratia, libertatile umane care sa duca la o noua forma de robie. Statul trebuie sa preia cu precadere din societate acele activitati pe care agentii economici individuali sau colectivi nu le pot realiza, fie ca nu au o forta necesara, fie nu exista profit cum ar fi apararea nationala, impunerea ordini interne."

Teama de totalitarism il limiteaza si pe Federick Hart sa fie adeptul unui stat cu o interventie masiva, ci el este adeptul unui stat de drept care sa actioneze in baza legii.

Fiind o doctrina cu caracter universal, neo-liberalismul si-a gasit aplicarea in practica in cele mai diverse societati creand in unele adevarate modele sau chiar variante ale sale. Una dintre acestea este neo-liberalismul din S.U.A.; el a fost impus de presedintele Roosevelt sub presiunea Marii Crize din 1929-1933. Progresul economic si politic elaborate de Roosevelt a purtat numele de "New Deal" sau "Noul curs". El se fundamenteaza pe interventia masiva a statului in viata sociala.

Paralel cu procesul de stimulare a actiunii monopolurilor si presedintele Kenedy (1961-1963) a aplicat in politica interna si externa neo-liberalismul in baza programului "Noua frontiera". Neo-liberalismul lui Roosevelt prin programul economic si politic era unul de dreapta, in schimb al lui Kenedy era de centru-dreapta.

Si in Germania de Vest neo-liberalismul si-a gasit aplicarea. El a fost teoretizat de Walter Erchen si Walter Rathke iar in practica a fost pus de cancelarul Ludwig Erdhart. Erchen si Rathke au respins economia centralizata, promovata in special de fascism si au sustinut economia de piata fundamentata pe interventia statului. Erdhart a mers si mai departe promovand asa-numita economie de piata in sensul ca la economia de piata el va implementa si necesitatea securitatii.

Si in Franta a existat o scoala filosofica dar si politologica a neo-liberalismului. In practica ideile neo-liberalismului au fost promovate de presedintele Valry Giscard d'Estaing. El s-a remarcat in domeniul politic al neo-liberalismului in sensul ca a introdus ideea autonomiei locale ca un mijloc eficient de dezcentralizare a puterii, de crestere a atributiilor organelor locale, in esenta de crestere a democratiei.

Neo-liberalismul a fost si continua singur sau impreuna cu alte ideologii sa fie aplicat, sa orienteze si sa directioneze activitatea sociala a numeroase comunitati umane.

3. Neo-liberalismul social nu este o componenta a neo-liberalismului. Ea a aparut in perioada interbelica, aparitia acestei componente a neo-liberalismului a fost determinat de faptul ca unele doctrine neo-clasice din perioada interbelica, asa cum au fost doctrinele social-crestine sau social-democrate care au inclus in continutul lor protectia sociala.

Includerea protectiei sociale in cadrul paradigmelor neo-clasice a fost determinata de noua realitate sociala de dupa cel de-Al Doilea Razboi Mondial cum ar fi:

prevenirea unor tensiuni si convulsii sociale generate de extinderea saraciei si a marginalizarii sociale;

mentinerea pacii si armoniei sociale;

propaganda ideologiei comuniste care incearca sa se prezinte ca unicul aparator al celor saraci si marginalizati;

crearea in societatile capitaliste dezolvotate a unor importante resurse economice si financiare ca urmare a dezvoltarii, capabile sa sustina protectia sociala;

modificarea conceptiei privind protectia sociala care este vazuta ca un mijloc necesar si echitabil in redistribuirea unei parti a avutiei sociale.

Neo-liberalismul si-a impus protectia sociala ca o componenta a politicii sale fata de societate. Neo-liberalismul concepe protectia sociala pe doua planuri:

1. ca o politica genrala aplicata la nivelul intregii societati de care trebuie sa beneficieze toti membrii societatii, indiferent de statutul lor, de starea sociala sau economica. Aceasta se concretizeaza in masuri ca finantarea de catre stat a unor servicii sociale ca invatamantul, asistenta medicala, educatia, cultura, sportul.
2. masuri in sprijinul unor categorii si grupuri sociale dezavantajate cum ar fi somerii, tinerii, studentii, pensionarii, femeile. Dintre masuri amintim: sustinerea prin finantarea de catre stat a reconversiei sociale, crearea de locuri de munca, credite in procurarea unor bunuri de larg consum cum ar fi locuinte fara dobanda sau cu dobanda mica, finantarea unor activitati de recreere, tabere, bilete pentru pensionari etc.

in practica sociala nu se poate vorbi de existenta unui model universal privind realizarea protectiei sociale, aceasta imbraca forme specifice in fiecare societate in functie de nivelul de dezvoltare a acestuia, de potentialul economic, de starea de dezvoltare, de climatul international economic etc.

3 Neo-liberalismul in Romania

Elaboratele doctrinare din Romania din perioada interbelica au evoluat sub impulsul a doua mari procese:

1. a crizei pe plan universal a doctrinelor politice clasice, processsub a carei incidenta a intrat conservatorismul si liberalismul romanesc dupa 1918, se pare ca in Romania aceste elaborate doctrinare s-au aflat mult mai devreme in criza. Refacerea tarii dupa efectele Primului Razboi Mondial si procesul Unirii realizata in 1918 au impus puternica interventie a statului in viata sociala, economica si politica concretizata in infaptuirea unor masuri de esenta liberala, cum ar fi votul universal in 1918, reforma agrara in 1921, Constitutia din 1923.

Toate aceste reforme au afectat fundamentele doctrinare, baza sociala, rolul si locul in societate a conservatorismului si liberalismului romanesc care vor disparea din viata sociala si politica a societatii romanesti; primul Partidul Conservator in 1924 cand se desfiinteaza si dupa aceea Partidul Liberal.

Liberalismul a incercat ca si cel din Europa masuri de adaptare, de reformare care in cea mai mare masura au esuat. Dupa aceasta data el a ramas un curent politic si economic minor in viata sociala. Treptat locul lui a fost luat de neo-liberalism. Complexitatea vietii sociale, interferenta masurilor neo-liberale peste cele ale liberalismului clasic, face greu sau chiar imposibil de a preciza momentul cand se poate vorbi de desfiintarea liberalismului clasic si de incepere a actiunii neo-liberalismului.

2. Marea Unire din 1918. Doctrinele politice clasice romanesti, conservatorismul si in special liberalismul, pana la 1918 au avut ca element central probabil unitatea nationala, ele gravitand in jurul acesteia. O data realizata in 1918 practic ele si-au pierdut obiectivul, pe de alta parte in programele de unitate nationala adoptate cu prilejul Unirii la Chisinau, Alba-Iulia, Cernauti, erau inscrise masuri cu un puternic fundament social-democrat pe care liberalismul si cu atat mai putin conservatorismul romanesc, nu erau in masura a le realiza, a le aplica.

Realizarea acestora, punerea lor in miscare, trecerea dintr-o optiune intr-o realitate social-politica, au impus aparitia mult mai devreme a elaboratelor neo-clasice, in speta a neo-liberalismului. Neo-liberalismul a fost doctrina care a raspuns cel mai bine si cel mai eficient noilor cerinte si legitati ale dezvoltarii romanesti.

Dupa 1989, o data cu refacerea democratismului politic romanesc a reaparut si P.N.L. Dupa mai multe framantari, sciziuni el a reusit in jurul anului 2000 sa imbrace o forma constanta. Privit din perspectiva doctrinara, P.N.L. incearca sa imbine unele elemente, principii si valori ale liberalismului clasic romanesc cu cele neo-liberale impuse de actualele cerinte ale economiei de piata si ale democratismului social-politic.