PARLAMENTUL EUROPEAN

Este o institutie prevazuta de tratate, dar care si-a schimbat foarte mult caracteristicile in decursul timpului:

a) de la o componenta reprezentata de membri ai parlamentelor nationale, la una rezultata din alegeri directe pentru Parlamentul European, desfasurate cu incepere din 1979.

Legatura cu parlamentele nationale a fost slabita si mai mult prin reforme ulterioare:

- interzicerea "mandatelor duble" (incepand din 2004, un membru al legislativului national nu mai poate fi membru al Parlamentului European)

- uniformizarea sistemului de vot in toate tarile membre, in sensul aplicarii principiului reprezentarii proportionale (cu incepere din 1999, toate alegerile pentru Parlamentul European au respectat aceasta cerinta)

b) de la un rol limitat si mai mult decorativ in procesul de luare a deciziilor (prin procedura de consultare), s-a trecut:

- intr-o prima faza (SEA), la posibilitatea de a introduce amendamente actelor legislative, care nu puteau fi respinse decat fie prin votul unanim al Consiliului, fie implicit, prin retragerea actului respectiv din procesul de legiferare (procedura de cooperare)

- intr-o a doua faza (Maastricht), la o pozitie egala cu cea a Consiliului in procesul de legiferare (procedura de codecizie)

In paralel, numarul domeniilor in care Parlamentul isi poate exercita prerogativele de legiferare a crescut in permanenta.

Parlamentul este ales pentru legislaturi de cinci ani si este condus de un Presedinte ales pentru un mandat de 2.5 ani. Multa vreme, a existat un acord intre cele doua grupuri parlamentare principale (PPE si PSE) pentru a isi imparti exercitarea acestei functii. Incepand cu legislatura trecuta, acest aranjament nu a mai fost continuat, fapt interpretat indeobste ca un semn al evolutiei catre trasaturi mai similare parlamentelor nationale, unde clivajele pe considerente de apartenenta la familii politice diferite sunt de esenta, pe cand in Parlamentul European au fost multa vreme estompate de o atitudine de cultivare a consensului, mai ales in problema extinderii prerogativelor si influentei Parlamentului European.

Parlamentul European exercita urmatoarele functii principale:

1. Legiferare

Parlamentul are rolul sau bine stabilit in adoptarea actelor legislative comunitare. Se estimeaza ca, in prezent, este implicat in adoptarea a circa 95% din deciziile de natura legislativa. Foarte putine domenii au ramas in afara sferei de competenta legislativa a Parlamentului (in principal, cele mai vechi domenii de competenta comunitara: politica comerciala, politica de concurenta).

In majoritatea cazurilor, aceasta functie se exercita prin procedura codeciziei, dar au mai ramas domenii unde functioneaza cooperarea (e.g., UEM) sau consultarea (e.g., aprobarea acordurilor de comert si cooperare economica incheiate de Comunitate).

2. Initiativa legislativa

Desi aceasta prerogativa este considerata un monopol al Comisiei, Parlamentul a capatat anumite puteri in acest sens, gratie prevederilor, introduse prin Tratatul de la Maastricht, potrivit carora Parlamentul poate invita Comisia sa propuna orice act considerat necesar pentru punerea in aplicare a Tratatelor.

3. Prerogative in materie bugetara

Sunt puteri primite prin revizuiri ale Tratatului CEE in 1970 si 1975, care ii dau dreptul Parlamentului sa:

respinga bugetul comunitar,

sa opereze anumite modificari in buget in cadrul unor limite predeterminate,

ca si prerogativa de a acorda Comisiei descarcarea, pe baza unui raport favorabil al Curtii de Conturi.

In trecutul mai indepartat, Parlamentul a utilizat aceste puteri destul de frecvent, votand impotriva adoptarii bugetului in 1979 si 1984 si neacordand descarcarea in 1984 (Comisia se afla insa in ultimele luni ale mandatului sau, astfel incat acest refuz nu a determinat demisia acesteia). Aceasta atitudine se explica si prin faptul ca, in acea perioada, cea mai mare influenta a Parlamentului exista tocmai in domeniul bugetar, de unde dorinta sa de a folosi acest mijloc pentru a-si intari pozitia in randurile institutiilor comunitare.

4. Prerogative legate de numirea si demiterea Comisiei, ca si de supravegherea activitatii Consiliului

Functiile Parlamentului legate de functionarea Comisiei au fost mentionate anterior. Procedural, decizia Parlamentului de a cenzura Comisia necesita o majoritate de doua treimi din voturile exprimate, care, in acelasi timp, trebuie sa reprezinte o majoritate absoluta a numarului de parlamentari.

In ceea ce priveste supravegherea activitatii Consiliului, Parlamentul a primit, prin Tratatul de la Nisa, dreptul de a solicita Curtii Europene de Justitie opinia cu privire la dreptul Consiliului de a incheia acorduri continand prevederi care ar "excede competentele interne ale Comunitatii".

Exista doua proceduri de luare a deciziilor in Parlamentul European:

majoritati simple ale membrilor prezenti pentru amendamente aduse in cadrul procedurii de consultare sau in cadrul primei lecturi (daca se utilizeaza procedura codeciziei), ca si pentru diverse rezolutii

majoritati absolute (in raport cu numarul total de euro-parlamentari), pentru aprobarea bugetului, a pozitiei comune a Consiliului in cadrul celei de-a doua lecturi (daca se utilizeaza procedura codeciziei) sau pentru acceptarea primirii de noi State Membre, respectiv pentru aprobarea tratatelor internationale care cer aceasta procedura (cazul acordurilor de asociere)

Activitatea Parlamentului European are o serie de neajunsuri care decurg din constrangeri de ordin logistic si procedural

a)    Parlamentul European are in prezent 732 de membri si va ajunge la 785 dupa aderarea Romanei si Bulgariei, ceea ce reprezinta un numar mult prea mare pentru a permite o functionare eficienta.

b)   Din cauza unor intelegeri "bizantine" intre Statele membre, Parlamentul European are trei sedii (Strasbourg - pentru sesiunile plenare lunare, Bruxelles - pentru activitatea in comitete si pentru sesiuni plenare ocazionale, Luxemburg - pentru sustinerea administrativa), iar activitatea trebuie desfasurata in toate aceste sedii.

c)    Comitetele specializate joaca un rol foarte important (numai amendamentele formulate de comitetul competent pot fi luate in considerare la vot), iar presedintia lor este larg diseminata. In plus, raportorii au o foarte mare influenta si libertate de actiune, pe care o folosesc in mod individualist (pentru a-si promova propria imagine, fiind mai putin dispusi sa respecte o anumita conduita decisa in cadrul grupului parlamentar caruia ii apartin).

Desi e considerat a fi instrumentul cel mai important de "democratizare" a mecanismelor decizionale comunitare si de imputernicire a cetatenilor sa participe mai indeaproape la luarea acestor decizii, Parlamentul are o serie de probleme care ridica dubii din perspectiva legitimitatii sale democratice:

contradictia inerenta in primirea unui mandat de legiferare la nivel european de la un mandant (electoratul national) interesat primordial in probleme nationale, si care foloseste prilejul alegerilor europene pentru a da semnale relevante pentru viata politica interna

participarea redusa si in scadere la scrutinurile de desemnare a parlamentarilor europeni: de la un procent cumulat de 63% la primele alegeri directe pentru Parlamentul European, la doar 47.5% in cele mai recente alegeri, cele din 2004.

propensiunea de a vota in sensul maximizarii influentei propriei institutii: sunt numeroase cazurile in care votul Parlamentului a fost folosit in mod deliberat pentru castigarea de puncte in concurenta inter-institutionala cu Comisia si Consiliul

o mai mare loialitate fata de interesele nationale decat fata de familia politica de care apartin parlamentarii europeni, pusa in evidenta de mai multe studii asupra pattern-urilor de vot in Parlament; aceasta situatie nu este compatibila cu ratiunea dihotomiei Parlament - Consiliu, in care ultimul este presupus a promova interesele Statelor Membre, pe cand primul ar fi exponentul intereselor care transcend frontierele nationale.

Toate aceste probleme decurg dintr-o radacina comuna: inexistenta (inca ?) a unui "demos" european, adica a unei populatii cu perceptia puternica a unei identitati comune. Aceasta absenta pune un foarte serios semn de intrebare la adresa justificarii tendintei din ultimii 15 ani de sporire continua a rolului Parlamentului European.

Relatiile Parlamentului cu celelalte institutii comunitare au cunoscut anumite schimbari in timp:

relatia cu Comisia a fost traditional buna, ambele institutii fiind partizane ale extinderii prerogativelor supranationale in detrimentul celor inter-guvernamentale, deci "aliate naturale" in fata statelor membre care se exprima la nivel comunitar prin intermediul Consiliului. De asemenea, Comisia:

acorda din proprie initiativa Parlamentului anumite prerogative pe care acestea nu le are potrivit Tratatelor (e.g., Comisia implica Parlamentul in negocierile comerciale multilaterale - de sub egida OM - prin informarea sa sistematica, inclusiv includerea de membri ai Parlamentului in delegatiile de la Conferintele Ministeriale OMC)

a formulat in cadrul ultimelor Conferinte Interguvernamentale propuneri de extindere a prerogativelor Parlamentului

relatia Parlamentului cu Consiliul a devenit mai constructiva odata cu generalizarea aplicarii procedurii de codecizie, in care cei doi factori institutionali sunt implicati pe picior de egalitate si trebuie sa coopereze pentru a realiza procesul de legiferare

"victima" acestei cooperari imbunatatite este Comisia, care nu mai joaca rolul de intermediar indispensabil Parlamentului pentru a comunica cu Consiliul, asa cum stateau lucrurile atunci cand Consiliul putea ignora fara vreo consecinta grava opinia Parlamentului