Evolutiile economice din Uniune si primii pasi ai unei constructii federale structurate

Evolutiile economice din Uniune si primii pasi ai unei constructii federale structurate

Piata Economica Comuna

Bazele integrarii economice, ce urma sa capete forma unei piete comune, au fost puse de Tratatul de la Roma (1957). Prin Tratat au fost stabilite cele doua politici ale pietei. Una, vizand spatiul intern al pietei comune, privea eliminarea tuturor barierelor vamale intre statele membre, cealalta CE dimensiunea externa CE viza sistemul de protectie fata de bunurile din afara 17 . In 1979, UE a stabilit un regim al ratelor de schimb, facand astfel operational Sistemul Monetar European. Adaugarea obiectivului unei monede unice prin Tratatul de la Maastricht a definit Comunitatea Europeana drept o unitate economica si monetara. In 1995, Consiliul European a decis ca moneda comuna sa se numeasca euro si a stabilit ca schimbarea monedelor nationale in moneda europeana sa se finalizeze pana in 200 Banca Centrala Europeana, ca institutie necesara completarii Uniunii Economice sI Monetare, reprezinta cel de-al treilea stadiu al proiectului.

Realizarea unitatii economice si monetare constituie, indiscutabil, cel mai mare succes al proiectului european. Unitatea economica si monetara realizata pana la sfarsitul anului 2000 de catre tarile membre ale UE reprezinta o realitate care va determina CE iar in acest sens va trebui incorporata in CE viitoarea evolutie politico-institutionala a Europei. Totusi, felul in care sistemul economic si monetar este integrat in ansamblul institutiilor Uniunii CE ca si dependenta functiei economico-financiare de celelalte functii ale Uniunii CE pune acestui sistem o limita de netrecut. Relatia dintre economic si social, dintre moneda si politica, dintre economie si democratie are mai multe consecinte.

a)     Definirea modelului economic de urmat pentru a stabili natura UE si a integrarii europene implica optiunea intre o zona de liber schimb, o uniune vamala sau o concertare institutionalizata a dezvoltarii economice. Doar formula din urma este, evident, cea care poate oferi Europei capacitatea de a fi putere economicala, apta pentru a concura, intr-o lume globalizata, alte puteri economice din Atlantic si Pacific. Asemenea acestor puteri economice, ea trebuie sa-si extraga eficienta decizionala din statutul de putere politica.

b)     Avantajele comparative realizate pana acum de catre UE, gratie cooperarii specifice orchestrate de ea, nu vor putea fi mentinute daca nu se va imbunatati radical flexibilitatea pietei muncii, daca nu se va pune la punct o politica bugetara integra apta sa sustina politici armonizate de protectie si asistenta sociala si daca nu se vor mobiliza resursele financiare cerute de nevoia unor investitii masive in cercetare sI dezvoltarea tehnologica. Este dificil de prevazut cum se vor putea garanta linistea, stabilitatea si prosperitatea unei Europe sociale fara concentrarea deciziei politice la nivel continental.

c)     Pentru ca virtutile unificatoare ale monedei euro sa fie fructificate este necesara o economie europeana puternica. O astfel de economie nu poate fi realizata CE mai cu seama in contextul cresterii presiunilor si exigentelor sociale CE decat prin asigurarea unei conduceri politice coerente.

d)     Accentul pus pe liberalizarea economica in cadrul pietei unice interne europene, in conditiile retragerii tot mai accentuate a statelor-natiune din economie si in contextul globalizarii, a creat un tot mai suparator si periculos deficit democratic, constand in trecerea deciziilor socio-politice de sub controlul institutiilor legitimate popular, sub cel al cercurilor de afaceri. Cum rezolvarea problemelor economico-sociale interne ale statelor nationale, devenite tot mai mari, mai complexe si mai conditionate de interdependentele mondiale, nu poate avea loc decat la nivel regional si prin gandire/ abordare regionala (statele-natiune fiind prea mici pentru a rezolva problemele mari si prea mari pentru a rezolva problemele mici), solutia la existenta deficitului de democratie este reabilitarea rolului statului prin transferul (partial) al puterii catre structuri politice suprastatale (singurele capabile sa tina in frau structurile economice suprastatale).

e)     Exista un real pericol ca, pe termen mediu si lung, dinamica proceselor economice in interiorul UE sa scada, economia europeana stagnand din cauza: birocratizarii institutiilor UE; insuficientei flexibilitati pe piata muncii; cresterii presiunilor si incoerentelor sociale; nivelului relativ redus al fondurilor investite in cercetare si dezvoltarea tehnologica; mentinerii pietei europene la dimensiuni relativ mici; efectului destabilizator al migratiei (plecarea creierelorlo, corelata cu intrarile ilicite purtatoare de tensiuni culturale, coruptie si criminalitate).

f)       Dezbinarea membrilor UE in ceea ce priveste euro si pierderea continua de putere a monedei comune in concursul cu dolarul american vor duce inevitabil la cresterea euroscepticismului. Euroscepticismul este greu de combatut fara proiectea unor institutii politice europene solide.

g)     E posibil ca disparitatile economico-identitare sa determine o reducere a puterii economice europene, indiferent daca UE va primi noi membri a caror asimilare va mai consuma energii sau daca se va amana inceputul extinderii reale. Cheltuielile necesare pentru edificarea unei stabilitati din punct de vedere politic, economic sI social a Europei Rasaritene, inclusiv pentru imbunatatirea convietuirii interetnice sI interconfesionale, reprezinta o alta provocare economica. Cheltuielile vor fi diminuate numai daca procesul unificarii europene se produce mai repede. Chiar si atunci, aceste cheltuieli vor fi o povara pentru economia europeana; insa va exista, cel putin, perspectiva unei reluari a cresterii sanatoase in urmatorii 10-15 ani.

h)     Adoptarea scenariului extinderii amanate CE fiecare candidat este admis la o data diferita, cand va indeplini o serie de criterii, in primul rand legislative si economice CE va conduce la provincializarea economica si, in consecinta, politica a Europei, ceea ce va putea genera, in timp, chiar o fracturare interna a Uniunii. (Printre candidatii la o miscare centrifuga se afla Germania.) Alternativa, un scenariu al extinderii rapide , care vizeaza o integrare economica structurata 18 (ceea ce ar putea insemna atat candidati primiti in structurile economice mai repede decat altii, cat sI membri inclusi doar in anumite proiecte, potrivit gradului lor de performanta in atingerea standardelor economice), presupune insa o integrare politica aprofundata cu toti membrii.

Bugetul Uniunii

Bugetul Uniunii Europene se formeaza anual si se supune principiilor clasice ale bugetelor nationale: principiul echilibrarii bugetului, principiul universalitatii bugetare, principiul neafectarii bugetului, principiul specializarii bugetare, principiul publicitatii bugetare. Adoptarea sa urmeaza procedura: (a) estimarea cheltuielilor facute de fiecare institutie comunitara; (b) intocmirea de catre Comisia Europeana, pe baza acestor estimari, a proiectului preliminar de buget; (c) deliberarea proiectului preliminar de catre Consiliul de Ministri si adoptarea, de catre acesta, a unui proiect de buget; (d) transmiterea bugetului catre Parlamentul European, care Il negociaza cu Consiliul de Ministri CE prin amendamente acceptate sau nu de catre Consiliu. Executia bugetara se face de catre Comisia Europeana, prin decizia Consiliului de Ministri, cu consultarea prealabila a Parlamentului European, a parlamentarilor si cu avizul Curtii de Conturi. Este de notat ca nu acesta a fost sistemul de la inceput, ci el este rezultatul unei evolutii interne. Situatia de astazi reflecta logica unui sistem care s-a impus institutiilor Uniunii, nevoia adaptarii acestora la necesitatile inerente unui mecanism bugetar. Este un exemplu convingator in privinta existentei unor factori ce actioneaza obiectiv asupra evolutiei Uniunii Europene.

Decizia, realizarea si cheltuirea bugetului Uniunii Europene indica o tendinta federativa. In primul rand, adoptarea bugetului da Parlamentului European o putere reala CE prin necesitatea votului sau CE, putere pe care nu o are in alte domenii ale vietii Uniunii. Apoi, tot in domeniul bugetului, a fost impus un mecanism de prelevare directa a taxelor. Acesta poarta in logica sa sensul unei constructii federale legata de cedarea unor atribute ale suveranitatii nationale, asa cum este si cazul suveranitatii fiscale pe care statele membre ale UE inteleg sa o imparta cu institutiile de mai sus. In acest domeniu, modelul comunitar se aseamana cu cel federal, unde suveranitatea fiscala se imparte pe mai multe paliere, ajungand pana la comunitati mai restranse din punct de vedere

geografic si numeric.

3. Politica externa, de securitate si de aparare

Tendintele anterioare, de natura politica sau economica, au fost invocate pentru a arata existenta unor determinatii oarecum obiective in evolutia Uniunii Europene spre o structura de tip federal. Totusi, competentele tipice delegate institutiilor la nivel federal de catre statele membre au in vedere domenii cum sunt politica externa, strategia de securitate, apararea. Tratarea pana in prezent a acestor functii de catre Uniunea Europeana este relevanta pentru tensiunea dintre curentul care proiecteaza o Uniune de state europene aflate intr-o cooperare aprofundata (si consolidata) si cel orientat spre o Uniune federalizata.

Istoria crearii unei politici externe si de aparare comune este lunga si putin glorioasa. Ea ar putea incepe cu esecul planului francez de a crea o armata europeana integrata, initiat In 1950 si respins chiar de catre Adunarea Nationala a Frantei, In 1954. Tot francezii au fost initiatorii planului de creare a unui grup politico-militar distinct de Statele Unite, la inceputul anilor T60 (planul Fouchet, dupa numele consilierului In materie al lui Charles de Gaulle). Initiativa a cazut datorita opozitiei daneze si olandeze. Prima reusita in privinta unei Cooperari politice europeneli dateaza din 1970, ca urmare a deciziei luate in acest sens la Summit-ul de la Haga, In 1969. Constructia revenea unei retele de ministri de Externe, directori politici si diplomati, care se intalneau regulat pentru a schimba informatii si a-si coordona politica externa. In 1987, Comisiei Europene i s-au conferit, prin Actul Unic European, competente in domeniul aspectelor politice si economice ale securitatii (Art. 30.1). Dar si dupa aceasta data, politica externa si de securitate a Uniunii Europene s-a redus mai mult la declaratii, marele ei esec fiind incapacitatea de a defini o pozitie comuna Uniunii in privinta razboiului din Golf si a crizei iugoslave.

Un nou cadru de discutare a acestor teme s-a produs prin adoptarea Tratatului de la Maastricht si prin stabilirea celor trei piloni de rezistenta ai UE. Am amintit ca, dintre acestia, numai Comunitatea Europeana s-a bucurat de institutii integrate, celelalte doua ramanand procese interguvernamentale. Limitele acestei situatii au fost rapid resimtite. Pactul Balladur, devenit ulterior Pactul de Stabilitate, a aratat limitele in aceasta materie ale unor politici negociate de reprezentanti nationali, comparativ cu formula unei politici institutionale. Dar situatia din fosta Iugoslavie a ramas mai departe modelul esecului pentru limitele structurale ale unei Uniuni chiar aprofundate in urma momentului Maastricht Π199

Conferinta interguvernamentala care a dus la adoptarea Tratatului de la Amsterdam (iunie 1997) a introdus o serie de noutati institutionale pentru realizarea cooperarii In domeniul politicii externe. Au fost create grupurile de analiza si planificare a politicii externe din cadrul Consiliului de Ministri al UE si a fost numit un Comisar pentru politica externa. Rezolutia politica de la Kln a cerut ca Uniunea Europeana sa fie dotata cu mijloacele si capacitatile necesare pentru a asigura asumarea responsabilitatilor sale in ceea ce priveste politica europeana in domeniul securitatii si al apararii. Un pas relevant a fost decizia Summit-ului de la Kln, din iunie 1999, de a crea institutia Inaltului Reprezentant pentru politica externa si de securitate si numirea in aceasta pozitie a lui Javier Solana. Ansamblul atributiilor Inaltului Reprezentant intra uneori in competitie cu atributiile Comisarului European pentru Politica Externa, cu prerogativele in materie de politica externa ale Consiliului Ministrilor de Externe, ale Comisiei Europene si ale presedintiei UE.

In ceea ce priveste dimensiunea pur militara a Uniunii, unii analisti considera ca aici evolutia a fost cea mai slaba, iar perspectivele CE cele mai putin promitatoare. In acest domeniu, divergentele dintre statele membre s-au manifestat cel mai acut. in mod firesc, apararea Uniunii a fost inteleasa in sensul dezvoltarii relatiei cu Uniunea Europei Occidentale CE organizatie gandita ca un cadru de aparare comuna europeana de catre tarile membre care au aderat la tratatul din 1954 ce a dat numele organizatiei. In ceea ce priveste UEO Insasi, ea nu si-a construit vreo comanda militara integrata si nici un cartier, ceea ce a facut ca alianta sa ramana pe hartie.

O incercare de relansare a UEO a avut loc In anii T80, prin largirea competentelor (de principiu) la Roma, in 1985, si Haga, si primele actiuni comune (1988) CE experienta dezvoltata in timpul razboiului din Golf. Tratatului Uniunii Europene (1993) i s-a anexat o declaratie a statelor membre UEO, prin care acestea recunosteau necesitatea de a dezvolta o identitate de securitate si aparare proprie drept componenta de aparare a UEl. In anii urmatori, UEO s-a structurat si extins, in contextul afirmarii de catre NATO (In 1994) a sprijinului sau pentru dezvoltarea unei identitati de securitate si aparare europene. Evolutia in sensul unei structuri si politici de aparare a UE exprima, in aceeasi masura, o neimplinire. In realitate, momentul Maastricht a fost ratat in sensul ca, dincolo de o declaratie formala (UEO este in acelasi timp pilonul european al Aliantei Nord-Atlanticeli si bratul de aparare al UElr), nu s-a realizat nici o legatura substantiala

intre UE si UEO. La Summit-ul de la Amsterdam, Marea Britanie si statele neutre au blocat propunerile Frantei si Germaniei (propuneri sustinute de Italia, Spania, Belgia, Luxemburg si Grecia) de a se institui o agenda a unirii UE si UEO, relatia ramanand la nivelul cooperarii extinse.

Inaltul Reprezentant pentru politica externa si de securitate a stabilit ca obiectiv, In 1999, evaluarea capacitatilor militare ale Europei; crearea unui nou Comitet politic si de securitate si a unui Comitet militar al UE, sprijinit pe un stat-major cu atributii de aviz si consiliere; o noua Unitate de planificare si alerta rapida. Aranjamentele in acest sens au fost stabilite cu ocazia Consiliului european de la Tampere (15-16 octombrie 1999). Aceste detalii arata ca politica externa si de securitate comunala mai are cativa pasi buni de facut pana va deveni o adevarata realitate institutionala a UE, nu doar un aranjament politic al reprezentantilor tarilor membre. Presiunea in directia supra-nationalizarii este insa evidenta. Competitia dintre recunoasterea esecurilor de pana acum, sentimentul ca materia politicii externe si de securitate ramane un domeniu fundamental, pe care statele il pastreaza cu gelozie, si analiza perspectivelor UE intr-o lume globalizata indreapta lucrurile spre o logica federala. Dar ea nu se poate realiza plecand de la vointa tehnocratilor afacerilor externe si militare, ci numai dintr-o reevaluare politica a proiectului Uniunii Europene.

Chiar acestea sunt si concluziile lui Philip Gordon, analist al temelor de securitate: adancirea Uniunii, relatiile continue si lipsa unei identitati europene in masura sa permita delegarea de suveranitate unor institutii centralizate (dupa patruzeci de ani de integrare) arata ca, in materie de politica externa, cooperarea va ramane in continuare limitata, fragmentata si la nivel guvernamental. Eliminarea razboiului si a competitiei pentru securitate intre statele Europei Occidentale este o realizare substantiala; cum se vor elimina distinctiile in materie de politici externe si de securitate nationale ramane insa greu de prevazut