PARTENERIATUL PENTRU PACE PENTRU TARILE EUROPEI CENTRALE SI DE EST SI DIALOGUL MEDITERANEAN PENTRU TARILE DIN REGIUNEA MARII MEDITERANE

PARTENERIATUL PENTRU PACE PENTRU TARILE EUROPEI CENTRALE SI DE EST SI DIALOGUL MEDITERANEAN PENTRU TARILE DIN REGIUNEA MARII MEDITERANE

Cu zece ani in urma, NATO lansa doua programe deschizatoare de noi orizonturi:

Parteneriatul pentru Pace pentru tarile Europei Centrale si de Est;

Dialogul Mediteranean pentru tarile din regiunea Marii Mediterane.

In prezent, ambele programe trebuie regandite pentru a putea lua in considerare schimbarile petrecute in cadrul securitatii euro-atlantice, cum ar fi extinderea NATO si noile amenintari carora Alianta trebuie sa le faca fata astazi. In incercarea de reformare a Dialogului Mediteranean si a celei vizand potentiala extindere a acestuia pentru a acoperi o arie mai mare a Orientului Mijlociu Extins.

Spre deosebire de Parteneriatul pentru Pace, Dialogul Mediteranean nu a constituit un succes. Acesta nu a jucat un rol semnificativ in stabilizarea regiunii sau in sprijinirea evolutiilor din tarile participante. Exista cateva motive pentru acest fapt. Acestea includ lipsa acordarii timpului, personalului si a fondurilor financiare necesare, profunda suspiciune fata de NATO si ignorarea acestuia manifestate de multe tari din regiune, lipsa acelor mecanisme de dialog si cooperare pe care se bazeaza succesul NATO si al Parteneriatului pentru Pace, precum si inabilitatea de a decupla aspectele generale ale securitati regionale de conflictul israeliano-palestinian.

Daca in urma cu un deceniu stabilizarea si transformarea Europei Centrale si de Est reprezenta principala preocupare in domeniul securitatii a Aliantei, astazi, aceasta preocupare este aceea de a aborda problemele ce tranziteaza sau isi au originea in tarile 'Orientului Mijlociu Extins'. Pentru asigurarea securitatii statelor membre, NATO va trebui sa-si reorienteze atentia de la Europa Centrala la aceasta regiune in urmatoarele luni si urmatorii ani , iar Dialogul Mediteranean va trebui sa evolueze in acest sens. In cazul in care comunitatea internationala va pune la dispozitie resursele
adecvate pentru stabilizarea Irak-ului , atunci rolul NATO in cadrul Fortei Internationale de Asistenta de Securitate ar putea oferi un model aplicabil in Irak si, in timp, chiar pentru a ajuta la rezolvarea conflictului israeliano - palestinian.

Dilema Israelului o constituie faptul ca pe masura ce aceasta tara
devine mai puternica din punct de vedere militar, populatia israeliana se simte
din ce in ce mai putin in siguranta. Este nevoie de un 'honest broker', care sa
fie acceptat de ambele parti si sa poata facilita negocierea si apoi pune in
aplicare un pachet sofisticat de masuri de securitate. Nici SUA si nici Europa nu
pot face acest lucru, intrucat nici unul dintre acesti actori nu este privit ca fiind
impartial. in schimb, indiferent cat de putin atractiva ar parea aceasta alternativa
in prezent, NATO reprezinta probabil singura institutie care ar putea sa
abordeze aceasta problema in urmatorii ani.

Desigur, aceste evolutii ulterioare sunt de tip 'daca'. Dar in ultimii cinci ani, ca
sa nu vorbim de ultimii 15 ani, ritmul evolutiei NATO a depasit de departe
previziunile initiale. Ritmul evolutiilor la nivel mondial se accelereaza, iar
NATO, in ciuda neajunsurilor sale, este institutia internationala care s-a dovedit
cea mai flexibila si capabila de a evolua pentru a face fata cerintelor noului
mediu de securitate. Este de asteptat sa fie asa si in continuare, iar evolutia
NATO rezerva probabil mai multe surprize.

Pe masura ce Alianta se indeparteaza de rolul de organizatie defensiva pasiva, pe care 1-a jucat in timpul Razboiului Rece, devenind organizatia de securitate pro-activa ceruta in prezent de 'Pacea Fierbinte' pentru aliati, devine din ce in ce mai mult evident ca securitatea lor poate fi asigurata numai in mod colectiv.

Impartirea in ''aliati' si 'parteneri' trebuie sa dispara curand. Securitatea
aliatilor poate fi asigurata numai in stransa colaborare cu partenerii din Europa
Centrala si de Est si Orientul Mijlociu si prin stransa colaborare dintre acestia. Aceasta este evolutia care, mai mult decat oricare alta, orienteaza in prezent
evolutia NATO si ofera cel mai mare stimulent pentru a face programele de
parteneriat mai substantiale si mai bine integrate in cursul general al activitatii
Aliantei. Daca mecanismele de parteneriat ale NATO urmeaza sa evolueze
pentru a face fata noilor provocari la adresa securitatii, ar fi logic ca aceasta
evolutie sa se bazeze pe acele caracteristici ale Aliantei care i-au asigurat
succesul.

Wags glumea uneori spunand ca initialele NATO inseamna 'Nici o
actiune, numai discutii' (in limba engleza 'No Action, Talk Only' n.t). Totusi,
aceasta este exact acea abilitate a Aliantei care a stat la baza succesului sau,
prin faptul ca a oferit membrilor sai un forum pentru dezbaterea problemelor,
evitand astfel disputele. Este lucrul pe care Parteneriatul pentru Pace 1-a facut
pentru acele natiuni care au dorit sa se alature clubului NATO, dar pe care, pana
in prezent, Dialogul Mediteranean nu a reusit sa-1 faca, in ciuda numelui pe care
il poarta.

Dezvoltarea acestor mecanisme pentru diversele situatii cu care se
confrunta acum Europa Centrala si de Est si Orientul Mijlociu Extins reprezinta
principala provocare careia trebuie sa-i raspunda atat Parteneriatul pentru Pace,
cat si Dialogul Mediteranean.

Atat mecanismele formale, cat si cele informale ale NATO pentru crearea unei culturi comune de aparare si securitate nu numai ca reprezinta baza pentru traditionalul sau raison d'etre - asigurarea apararii colective - ci, atunci cand sunt exportate in Europa Centrala si de Est, acestea au dovedit ca pot avea o influenta semnificativa asupra procesului de democratizare in ansamblu. Controlul democratic asupra fortelor armate si a celor de securitate, relatiile civili - militari si reforma apararii sunt acum cunoscute ca elemente extrem de importante ale transformarii democratice si economice a unei tari.

Aceste aspecte reprezinta inca o mare provocare pentru multe dintre tarile din Europa de Est si Balcani si constituie o mare preocupare pentru multe tari din Orientul
Mijlociu Extins. Dezvoltarea acestor mecanisme si extinderea lor in alte parti
ale globului vor reprezenta un element esential al noului mecanism de
parteneriat al NATO. Pentru a construi un parteneriat de securitate in regiunea
mai larga a Marii Mediterane si a Orientului Mijlociu Extins, NATO trebuie sa
dezvolte o mai mare expertiza in aceasta parte a lumii si sa sporeasca
mecanismele institutionale de angajament. Asa cum, la sfarsitul anilor 80 si
inceputul anilor 90 ai secolului trecut, NATO a trebuit sa dezvolte o mai mare
expertiza institutionala in Uniunea Sovietica si apoi in statele succesoare,
Alianta are in prezent nevoie sa faca acelasi lucru pentru tarile din Africa de
Nord si Orientul Mijlociu Extins. Parteneriatul pentru Pace ofera un model al
cadrului necesar pentru angajament, in primul rand pentru ca a reprezentat un
mecanism de o mare flexibilitate.

Un program analog pentru regiunea mediteraneana si Orientul Mijlociu Extins trebuie sa tina cont de anumite caracteristici regionale specifice, dintre care unele sunt la fel cu cele ce puteau fi intalnite in Europa Centrala si de Est la inceputul anilor ' 90 ai secolului trecut , iar altele sunt foarte diferite.

De exemplu, exista o necunoastere aproape totala in randul populatiei si chiar la nivelul anumitor guverne din regiune in ceea ce priveste adevarata natura a NATO. Drept urmare, pe termen lung, este nevoie de un program de informare si comunicare in masa. Acest lucru presupune un angajament activ nu numai al guvernelor ci si al ONG - urilor, asa cum s-a intamplat in tarile din Europa Centrala si de Est, cu un deceniu sau mai mult in urma. Dar, pe cand tarile din Europa Centrala si de Est au vazut in Parteneriatul pentru Pace o posibilitate de a obtine informatii si angajament din partea NATO, astfel incat NATO sa-si exercite influenta in Europa Centrala si de Est, tarile din Africa de Nord si Orientul Mijlociu Extins doresc in primul rand sa obtina un instrument prin care sa-si faca auzita vocea si sa influenteze procesul decizional al Aliantei. Acesta este un lucru bun intrucat avem nevoie sa ascultam si sa intelegem inainte de a putea da un raspuns si a elabora politici. Influenta noastra in regiune va fi direct proportionala cu deschiderea noastra pentru a asculta si intelege. n intreaga regiune, societatea civila este mai putin dezvoltata decat este in cea mai mare parte a Europei, asa cum era cazul Europei Centrale cu 15 ani in urma. Acest fapt subliniaza importanta angajarii ONG-urilor si universitatilor atat ca un mijloc prin care se poate transmite Aliantei un mesaj, cat si pentru a sprijini dezvoltarea democratiei. In unele cazuri, de exemplu in Algeria, exista o nevoie imediata pentru accesul la experienta si expertiza in stabilirea unor noi relatii civili-militari si a controlului democratic asupra fortelor armate, in timp ce, inca de la inceput, multe dintre tarile centrale si est europene au dorit sa adere la NATO, iar Parteneriatul pentru Pace le-a oferit o cale pentru atingerea acestui obiectiv, acest lucru nu mai este in aceeasi masura adevarat in cazul tarilor Africii de Nord si al celor din Orientul Mijlociu Extins. Daca opinia publica din aceste tari va considera ca o noua initiativa vizeaza de fapt intarirea unei aliante militare, ca mijloc al Occidentului de presiune si control, sau, si mai grav, ca un mijloc prin care se ofera Israelului o perspectiva apropiata de aderare la NATO, atunci este imposibil sa se mai realizeze vreun progres. Pentru acest motiv, un nou mecanism care sa inlocuiasca Dialogul Mediteranean ar trebui sa nu presupuna semnarea unor documente formale, in special de felul celor care contin o lista de principii si valori de impartasit. Tot ce este necesar intr-o prima instanta este o serie de forumuri pentru realizarea unui dialog politic regulat pe teme politice si de aparare/securitate, cuplat cu o retea de oferte de cooperare la diverse nivele, pe baza principiului auto diferentierii demonstrat de PfP. Aceste oferte si invitatii trebuiesc privite drept complementare si nu rivale fata de cele ale Uniunii Europene si trebuie sa reflecte dorintele si nevoile tarilor insesi. Aceste propuneri vor fi refuzate in mod politicos daca vor fi percepute ca venind 'de sus in jos'. In paralel cu un program de informare si angajare diplomatica, exista un interes crescand pentru realizarea unor masuri de sporire a increderii. In acest sens, relatiile bilaterale dintre tarile membre NATO si partenerii din Europa Centrala si de Est, pe de o parte, si cele dintre aliati si tarile din zona mediteraneana si Orientul Mijlociu Extins, pe de alta parte, pot fi reciproc avantajoase pentru dezvoltarea relatiilor multilaterale. Dar experienta in acest domeniu demonstreaza ca Alianta trebuie sa-si sporeasca sensibilitatea fata de preocuparile din regiune. Gruparile de forte NATO care opereaza in zona mediteraneana, desi alcatuite din alte ratiuni, ar putea in mod involuntar parea amenintatoare pentru tarile nord africane. In plus fata de masurile militare si de securitate vizand sporirea increderii, vor fi la fel de valoroase in regiunea mediteraneana si Orientul Mijlociu Extins, pe cat au fost in Europa Centrala si de Est, existand mult mai mult interes pentru crearea unui mecanism formal de schimb de informatii. Este necesar ca un nou proces de Parteneriat si Cooperare sa devina centrul unei retele unde fiecare poate afla ce se intampla in regiune. Acest lucru ar putea fi probabil facut cel mai bine cu ajutorul unui sistem electronic. Acesta nu poate substitui intalnirile in cadrul unui dialog regulat dintre oameni, dar desigur ca folosirea pe scara extinsa a conferintelor video ar putea spori, cu un cost mic, comunicarea, intrucat in cele mai multe tari din Africa de Nord si Orientul Mijlociu, aspectele 'moi' ale securitatii sunt mai putin sensibile decat cele militare 'tari', cele din prima categorie vor reprezenta cea mai favorabila arie in care NATO poate sa se angajeze initial.

Programul Stiintific al NATO este un mecanism ideal pentru a 'sparge gheata'. Folosind programul sau stiintific precum si alte mijloace ale diplomatiei publice, NATO poate genera in regiune interesul pentru dezbaterea noilor aspecte de securitate care reprezinta o amenintare comuna. Sub auspiciile programelor stiintifice si de informare, oficialii NATO vor putea sa viziteze mai multe regiuni si sa-si imbunatateasca propria expertiza. Asa cum s-a intamplat in ultimul deceniu al secolului trecut in Europa Centrala si de Est, ne putem astepta ca initiativele NATO privind aceste programe sa stimuleze angajamentul bilateral al institutiilor academice din tarile aliate. Un asemenea angajament va conduce rapid la dezvoltarea mult necesara a think tank-unov din regiune cu care pot fi desfasurate programe de colaborare. In actualele conditii, organizatiile neguvernamentale si universitatile din tarile aliate sunt constiente de nevoia de a-si reorienta atentia asupra acestei regiuni, neglijata de multi. O caracteristica importanta a unei astfel de concentrari a atentiei, care este deseori subestimata, o reprezinta activitatea pe care o poate realiza Adunarea Parlamentara a NATO (NPA) cu acesti participanti regionali. Desi NPA este un forum separat de NATO, programele sale sunt utile pentru a sprijini scopurile Aliantei si pentru a complementa activitatea militara si diplomatica. Deseori NPA poate avea acces acolo unde birocratia NATO considera ca este dificil de ajuns, iar parlamentele pot deseori sa vorbeasca mai usor intre ele decat guvernele. Un exemplu bun in acest sens poate fi observat in Caucaz, in ciuda tensiunilor din regiune. Un dialog similar ar putea imbunatati relatiile dintre unele tari nord africane. Cea mai importanta consideratie pentru a transforma intr-un succes cooperarea si parteneriatul in aceasta zona este aceea de a putea imparti zona, in mod formal si informal, astfel incat sa putem lucra pe diviziuni sub-regionale. In primul rand, aspectul problemei israeliano-palestiniene trebuie separat de aspectele referitoare la relatiile NATO cu tarile din Africa de Nord. Totodata, exista
tensiuni serioase intre multe state ale regiunii si vecinii acestora. Pentru aceste
motive, colaborarea cu NATO va dezvolta, probabil la inceput, linii de
colaborare bilaterala si de abia apoi un forum sub-regional colectiv.

O alta consideratie este aceea ca noile probleme de securitate, inclusiv cele
privind aspectul cheie al terorismului, preocupa in prezent state care nu sunt
membre ale PfP sau ale Dialogului Mediteranean, cum ar fi Pakistanul sau
Indonezia. Noile mecanisme trebuie sa fie capabile sa deschida cel putin calea
dialogului cu alte tari cu probleme similare. In definitiv, rolul NATO in
Afganistan necesita contacte politice cu state care s-au distantat de evolutiile
din aceasta tara. Un mecanism usor de construit imediat ar putea fi, de exemplu,
deschiderea unui Atelier Stiintific NATO pentru participantii din aceste tari. In
prezent, numai tarile incluse in PfP si Dialogul Mediteranean pot fi invitate la
astfel de activitati.

Este deosebit de important ca intr-un anumit domeniu sa tragem corect invatamintele rezultate din desfasurarea Parteneriatului pentru Pace. Calitatea de membru al PfP a fost initial acordata in mod neconditionat tuturor tarilor Europei Centrale si de Est si celor din fosta Uniune Sovietica. Ulterior, in cazul unor tari precum Serbia si Muntenegru, care aspira sa fie incluse in Parteneriatul pentru Pace, considerat drept o cale pentru revenirea lor la comunitatea occidentala, a fost impusa conditia democratizarii si bunei guvernari a acestora.

In timp ce valoarea acestei conditii poate fi discutata, un lucru este cert, este esential ca un nou program de parteneriat si cooperare cu Africa de Nord si Orientul Mijlociu Extins sa nu includa nici o astfel de conditie. Tarile regiunii vor alege cai diferite spre democratie si modernizare, pe care le vor realiza cu 'viteze' diferite. Aceste tari vor respinge tot ceea ce vor considera ca le lezeaza demnitatea sau ca este de natura culturala de tip imperialist.   

Astazi, decalajul cultural dintre Europa si America de Nord, pe de o
parte, si Africa de Nord si Orientul Mijlociu Extins, pe de alta, este mai mare
decat cel care exista intre Vest si Est la sfarsitul razboiului rece. Eforturile
pentru eliminarea acestui decalaj vor fi mult mai eficiente in cazul in care
colaborarea va fi oferita cu finete si sensibilitate. Desi terorismul reprezinta o amenintare la fel de mare atat pentru tarile
Orientului Mijlociu, cat si pentru Europa si America de Nord, iar colaborarea in
acest domeniu este de prima importanta, reprezentantii acestor tari s-au saturat
sa participe la intalniri in care toate conversatiile incep prin a face o legatura
intre lumea araba si amenintarea terorismului.

Trasatura Parteneriatului pentru Pace cu cel mai mare impact a fost neindoielnic reprezentata de infiintarea unor misiuni oficiale de reprezentare la Comandamentele NATO. Oferirea de spatii pentru reprezentantii tarilor PfP si incurajarea acestor tari pentru trimiterea unor contingente serioase care sa lucreze in comandamentele NATO au creat un moment pentru schimbare, cu impact profund si imediat asupra acelor tari care au beneficiat de aceasta oportunitate. Aceasta masura va fi cea care, inaintea tuturor altor masuri, va contribui la realizarea unui dialog real si a unei cooperari reale cu tarile mediteraneene si cele din Orientul Mijlociu Extins. Odata realizata o asemenea reprezentare, pentru aceste regiuni poate fi dezvoltata o multitudine de activitati variate in cadrul Parteneriatului pentru Pace.

Cresterea unei echipe de reprezentanti nationali, care inteleg NATO si care sa inceapa sa transmita aceasta intelegere catre capitalele de unde provin, face posibil un angajament ce nu poate fi realizat pe nici o alta cale. Toate aceste programe deschise tarilor PfP devin imediat accesibile. Angajamentele diplomatice devin mai eficiente. Dar cel mai important este faptul ca prezenta unei reprezentari decent proportionate deschide canale de comunicare informale. Mare parte din activitatea reala a NATO in eliminarea conflictelor si frictiunilor se realizeaza prin contactul direct dintre diplomatii si militarii cu grade de nivel mediu atunci cand acestia se intalnesc in barul, restaurantul sau pe coridoarele sediului central al NATO. Intr-adevar, plasarea delegatiilor si reprezentantelor nationale sub acelasi acoperis face NATO unic. Aceasta atmosfera permite desfasurarea unei adevarate activitati diplomatice. Trebuie sa extindem acest privilegiu si asupra colegilor nostri din Orientul Mijlociu si zona mediteraneana.

Intrucat Parteneriatul pentru Pace este fundamental redefinit, realizarea unui grad mai mare de colaborare intre acesta si noile mecanisme pentru dialog si cooperare cu Africa de Nord si Orientul Mijlociu este aproape inevitabila. Probabil, de aceea, cea mai buna solutie ar putea fi un program care sa asigure 'umbrela' tuturor aspectelor de parteneriat atat pentru Parteneriatul pentru Pace, cat si pentru Dialogul Mediteranean, sub care ar putea fi realizata o mai mare distinctie intre regiuni si partile aceluiasi intreg: un 'Parteneriat pentru Cooperare', care sa cuprinda Europa Centrala si de Est, regiunea larga a Marii Mediterane si Orientul Mijlociu Extins.

Extinderile gemene ale NATO si Uniunii Europene din martie, respectiv mai 2004 pot fi considerate pe buna dreptate doua evenimente de o importanta deosebita. Cele mai vizibile manifestari ale acesteia le constituie orientarea spre mai multa autonomie a SUA si o disputa intensa privind circumstantele in care forta trebuie folosita pentru a combate noile amenintari. Pandind ascunsa pe acest fundal, ramane insa intrebarea, posibil mai actuala acum decat oricand in ultima perioada, privind rolul Rusiei in securitatea europeana si mondiala. Extinderea va influenta toate cele trei chestiuni intr-un mod care nu este pe deplin clara inca, dar care a inceput deja sa prinda contur. La randul ei, forma finala a arhitecturii de securitate a Uniunii Europene si strategia adoptata de aceasta vor determina viitorul rol al NATO pe continent.

Dupa atacurile din 11 septembrie si 11 martie, toti membrii NATO si UE sunt
mai hotarati sa actioneze impotriva noilor amenintari, dar nu toti sunt neaparat
de acord asupra momentelor in care trebuie folosita forta, impotriva cui si in ce
conditii. Exista un consens general asupra faptului ca folosirea timpurie a unei
forte "robuste' poate fi uneori necesara, dar acesta coexista, in mod curios, cu o
preferinta puternica pentru o societate guvernata de dreptul international, in care
folosirea fortei devine inutila datorita disciplinei impuse de institutiile
internationale. Toti aliatii sunt de acord ca, in mod ideal, actiunea militara
trebuie sa fie atat eficace, cat si multilaterala, dar accentul relativ pe care tarile
il pun asupra "eficacitatii' in contrast cu "multilateralismul' difera, dupa cum s-a putut observa din atitudinile divergente privind atat campania din Afganistan, cat si cea din Irak.

Diferendele s-au extins de asemenea si in alte zone ale activitatii NATO. Forta de Raspuns a NATO (NRF) a fost creata pentru a oferi Aliantei abilitatea de a intrebuinta rapid forta atunci cand este necesar. Totusi, crearea acesteia nu a fost lipsita de controverse. Acordul de principiu de a desfasura actiuni militare de natura expeditionara sporita nu trebuie confundat cu consensul asupra a ceea ce trebuie intreprins in cazul in care, de exemplu, Iranul devine o forta nucleara, sau in cazul in care se dovedeste ca Siria adaposteste teroristi. Numai atunci cand se va solicita interventia NRF vom afla mai multe asupra limitelor cooperarii dintre aliati.

Unde se incadreaza noii membri in acest context?

Afirmatiile si actiunile lor par a fi in favoarea unei pozitii mai ferme care insa nu a fost mereu acceptata in Europa. Acestia par a inclina mai mult spre "eficacitate' decat spre "multilateralism'. Totodata, armatele noilor membri se reinzestreaza rapid pentru a putea indeplini noile misiuni. Intr-adevar, din anumite puncte de vedere, noii veniti sunt mai avansati decat ceilalti membri ai Aliantei in ceea ce priveste pregatirea necesara pentru a renunta la o aparare statica. Acest lucru se intampla atat datorita necesitatii obiective, cat si datorita optiunii proprii in acest sens. Necesitatea de a restrange armatele costisitoare din era Pactului de la Varsovia a coincis cu nevoia unor forte suple si mai expeditionare.

In mod cert, angajamentul noilor aliati de a participa la noile misiuni nu este lipsit de unele rezerve. Reversul medaliei de a fi state care se bucura recent de libertate si care sunt relativ sarace este reprezentat de tendinta acestora de a avea o viziune ingusta asupra intereselor celorlalti. Razboaiele si reconstructia necesita costuri majore, iar ideea de a aloca resurse si asa limitate, precum si capitalul uman necesar imbunatatirii situatiei altor state capata cu greu substanta in tari in care venitul mediu atinge de abia 50% din media europeana.

Dupa cum tarile care adera stiu foarte bine, noua lor libertate de a alege, include libertatea de a nu participa in razboaiele "altora'. "Necesitatea de a actiona global nu este nici pe departe universal acceptata in Republica Ceha' scrie analistul ceh in domeniul securitatii Zdenek Kfiz intr-o carte despre extinderea UE si securitate ce urmeaza sa fie publicata. Tot el mai spune ca "Un numar de partide si de personalitati de marca prefera strategia de a lasa aceasta responsabilitate in sarcina altor tari mai mari si mai influente.'

Chiar si asa, noii aliati inclina spre o viziune mai ferma asupra securitatii, propusa de Londra si Washington. in general, guvernele acestor tari par sa aiba un punct de vedere mai transant, mai darwinian, asupra relatiilor internationale decat vecinii lor occidentali. De asemenea, calcule strategice pledeaza in favoarea unei pozitii apropiate de Washington.

Puterea miliara conteaza, iar Statele Unite detin cea mai mare parte din aceasta la nivel mondial. Asa cum considera cercetatorul maghiar Tamas Meszerics, "Se poate ca retorica geopolitica realista [a noilor aliati] sa nu fie sincronizata cu limbajul discursului european actualdar ea explica in mare parte dorinta multor puteri europene medii si mici de a provoca viziunile franceza si germana asupra politicii externe europene.' Cu alte cuvinte, acest liant care conecteaza noii aliati si Washingtonul se bazeaza pe ceva mai mult decat simpla gratitudine si obligatie morala.

Daca extinderea va schimba politica NATO catre Rusia si, daca da, in ce mod, ramane o chestiune deschisa. Ceea ce este sigur este ca acest eveniment a transformat viziunea Rusiei asupra NATO, din moment ce Moscova a raspuns la extindere cu o combinatie de scepticism si ostilitate. Pentru NATO, reactiile Moscovei au sporit costul unei potentiale neintelegeri a politicii Rusiei. Noii membri aduc cu ei o viziune diferita asupra Rusiei, care pana in prezent nu a circulat in mod semnificativ in cadrul NATO. Majoritatea elitelor lor politice au crescut avand o puternica neincredere si antipatie fata de Uniunea Sovietica, atitudini care, in mod corect sau eronat, s-au transferat in general asupra Rusiei. Acum cinci ani, temerile ca aderarea Poloniei la NATO va genera o racire in relatiile Aliantei cu Rusia s-au dovedit neintemeiate. Dar aceste temeri se bazau pe o intelegere superficiala a viziunii politicii externe poloneze. Aceasta, departe de a fi ruso-centrica, s-a concentrat in principal asupra modelarii unui rol respectat al Varsoviei in Europa si a unui rol de lider in regiune, precum si asupra orientarii vecinilor sai estici - Belarus si Ucraina - spre democratie. O confruntare cu Moscova ar fi putut pereclita aceasta politica. Cu toate acestea, prioritatile politicii externe ale noilor aliati sunt diferite, si ca urmare, este posibil sa nu urmeze exemplul Poloniei. Pe de alta parte, NATO poate beneficia de un radar "Rusia' cu reglaj fin, fiind mai informat acum prin accesul la cunostintele si experienta unora din acele tari care cunosc Moscova cat se poate de bine.

Se poate considera, fara teama de a gresi, ca acea cautare continua a propriei
identitati de catre Moscova, va implica imixtiuni atat in politica externa, cat si in
cea interna pe care majoritatea statelor europene nu o vor accepta. In situatii
recente de acest tip, nici Uniunea Europeana, nici NATO nu au reusit sa
avanseze un raspuns de principiu comun care sa poata descuraja un
comportament similar in viitor. Importanta Rusiei in campania impotriva
terorismului, resursele ei minerale si rolul ei dominant in regiune, ii confera prea
multe oportunitati de a descuraja criticile si de a semana discordie intre
oponenti. Aceasta este o problema structurala care afecteaza relatiile U.E. si
NATO cu Rusia.

Noii membri pot ajuta la restaurarea unui echilibru in aceasta relatie. Statele baltice, mai ales, sunt mult mai concentrate asupra Rusiei decat oricare dintre vechii aliati si cel mai putin dispuse spre compromis. Provocarea pentru NATO va fi incercarea de a evita sa cedeze in fata temerilor irationale si sa se conecteze la focalizarea energiei si politicilor noilor membri catre Moscova. Obtinerea unui echilibru va fi importanta in acest proces, cu atat mai mult datorita atentiei acordate extinderii de catre Rusia. Evenimentul definitor al primaverii 2004 poate sa se dovedeasca a avea in mod direct prea putine in comun cu Alianta.

La cateva saptamani dupa extinderea NATO, Uniunea Europeana si-a deschis portile catre zece noi membri, dintre care opt tari foste comuniste. Daca aceste tari reusesc sa isi faca auzita vocea la Bruxelles, atunci ele pot juca un rol important in definirea relatiei Europei cu Washington-ul si a relatiei Uniunii Europene cu NATO. Cel putin in domeniul securitatii, Uniunea Europeana a realizat o schimbare nu mai putin dramatica decat cea a NATO. La asa-numitele politici "comune' externe si de securitate s-a ajuns, pana de curand, la integrarea partilor compatibile din pozitiile individuale ale statelor membre. Aparatul de politica externa si de securitate al UE a exercitat prea putina influenta asupra politicilor statelor membre si nu s-a aflat in pozitia de a-si crea politici proprii.

In prezent, situatia este in schimbare, iar atentia asupra
crearii politicilor se muta gradual spre Bruxelles. Strategia de Securitate a UE
conceputa in decembrie 2003 este un bun exemplu in acest sens. Aceasta a fost
in mare parte creata prin cautarea de pozitii comune in politicile statelor
membre, dar, pentru prima data, intr-o maniera modesta dar importanta
simbolic, a impins un numar de state membre spre o filosofie de securitate pe
care poate altfel nu ar fi adoptat-o de buna voie. Documentul a fost descris de
o persoana din interiorul sistemului ca 90% descriptiv si 10% prescriptiv. Desi
10% ar putea parea prea putin, totusi nu trebuie sa uitam ca acest document ar fi
fost de neconceput acum cativa ani. Acesta pare sa anunte o era a
responsabilitatii mixte pentru apararea europeana, in care politicile sunt in
majoritate inca realizate si implementate de fiecare dintre statele membre, dar
care sunt din ce in ce mai mult circumscrise si uneori stabilite de interesele
definite la nivelul celor 25.

Ceea ce nu se cunoaste inca este forma exacta a contributiei Bruxelles-ului la acest proces. Pentru unii membri UE, Politica Europeana de Securitate si Aparare (PESA) reprezinta un "plan de rezerva', ce poate fi folosit in cazurile in care SUA nu doreste sau nu poate sa se implice. Pentru altii, ideea este de a avea cat mai putin din America in Europa.

Pentru un alt grup de tari, politica externa si cea de aparare ale UE constituie un exercitiu de construire a unor institutii care nu au prea multa legatura cu apararea. Aceste viziuni aflate in competitie ascund rezultate foarte diferite pentru forma viitoare a relatiilor intre partile aflate pe cele doua maluri ale Atlanticului, iar rezultatul final poate fi o relatie UE-NATO profund diferita. Noii membri UE intervin tarziu in dezbaterea privind politica europeana de securitate. Ei au fost in majoritate absenti de la discutiile anterioare, in cadrul carora au fost schitate multe dintre prototipurile PESA. Intr-adevar, numai in 2003, Uniunea Europeana a adoptat Strategia de Securitate, a inaugurat o Forta de Reactie Rapida si a lansat primele doua misiuni militare. Dar naratiunea noilor membri a evidentiat in mod constant indivizibilitatea rolurilor NATO si UE. Practic, "indivizibilitatea' tinde sa se traduca in evaluari coordonate ale riscurilor, preferinta pentru operatii comune si un set comun de standarde de planificare pentru sectiunile expeditionare ale armatelor diferitelor tari. Totodata, aceasta implica continuarea aliantei trans-atlantice in sensul ei real, acela de a face unele lucruri pentru ceilalti pe care un stat nu le-ar face in mod individual. Noii aliati au nevoie in mod evident ca SUA sa continue sa joace un rol in securitatea europeana. Discursul UE in aceasta privinta are o plaja destul de larga, de la dorinta sincera de a mentine NATO si SUA in centrul planurilor de aparare ale Europei, pana la sugestii conform carora Statele Unite ar putea - sau ar trebui - sa renunte la participarea apararii continentului. Noii aliati par sa favorizeze ferm si fara echivoc prima dintre aceste viziuni.

"Este interesul Slovaciei (la fel ca si in interesul tarilor care au aderat la UE) sa se asigure ca NATO este inca perceput ca relevant din punctul de vedere al Statelor Unite' scrie sociologul slovac Olga Gyarfasova.

"Daca legaturile intre Statele Unite si restul Aliantei sunt slabite, acest fapt va duce la slabirea garantiilor de securitate in care Slovacia a investit atat de mult capital.' Desi noii membri si-au articulat propriile viziuni, totusi abilitatea - sau chiar dorinta - lor de a influenta efectiv agenda de securitate a Uniunii Europene ramane o chestiune deschisa.

Guvernele din Bratislava, Budapesta, Praga si din alte tari au manifestat tendinta de a privi integrarea europeana ca un proces esentialmente pasiv de identificare a consensului UE si de remodelare a politicilor lor pentru a se potrivi modelului. Totusi, in multe chestiuni, si mai ales in domeniul apararii, aceasta abordare este una gresita.

Identitatea de securitate a Europei se formeaza abia acum, iar extinderea UE si NATO reprezinta o oportunitate unica pentru noii membri de a ajuta la modelarea acestui proces.

NATO este o alianta ce s-a angajat sa apere in mod colectiv tarile sale membre, ca element de baza pentru mentinerea pacii si asigurarea securitatii in viitor, dar, ca urmare a schimbarilor de mare importanta ce au avut loc in Europa in anii 1990, ea a devenit un catalizator pentru extinderea securitatii si stabilitatii in Europa.

Transformarea NATO, dupa sfarsitul Razboiului Rece si sfarsitul divizarii in Europa, are drept scop crearea unui inalt grad de cooperare si incredere reciproca, de care va beneficia toata Europa.

In centrul Aliantei se afla tarile sale membre. Guvernele reunite ale acestor tari reprezinta cele mai inalte autoritati politice ale Aliantei. Criza din Kosovo a fost punctul principal de pe ordinea de zi a Summit-ului de la Washington din Aprilie 1999.

Conducatorii NATO au evaluat situatia in vederea intaririi deciziei comunitatii internationale de a rezolva conflictul pe cale politica si de a crea conditiile pentru reinstaurarea pacii si pastrarea securitatii viitoare in regiune. Conducatorii NATO au reafirmat valoarea permanenta a legaturii transatlantice si cateva scopuri fundamentale ale Aliantei - asigurarea libertatii si securitatii membrilor sai, angajamentul ei de a respecta principiile Cartei Natiunilor Unite, sustinerea democratiei si lupta permanenta pentru rezolvarea conflictelor pe cale pasnica.

Summit-ul de la Washington a constituit de asemenea o ocazie de consolidare a schimbarilor ce au avut loc in cadrul NATO in anii 1990, cand Alianta s-a adaptat cerintelor lumii de astazi. Acestea include procesul de largire, reorganizarea structurilor militare ale Aliantei pentru a-i permite sa joace noi roluri in ceea ce priveste managementul crizelor, mentinerea si sprijinirea pacii in zona euro-atlantica, precum si intarirea rolului tarilor europene in probleme de securitate.

Ca parte a tranformarii sale, NATO cladeste un parteneriat practic cu multe tari membre NATO in scopul crearii unei Europe mai transparente in care gradul de neintelegere si neincredere sa fie redus. In aceasta privinta, un punct central il constituie programul (PpP) 'Parteneriatul pentru Pace', care promoveaza cooperarea intre Aliatii NATO si 26 de State partenere intr-un vast domeniu al activitatilor de securitate. Consiliul Parteneriatului Euro-Atlantic, (EAPC), care cuprinde 46 tari, inclusiv tarile membre NATO, ofera cadrul politic pentru PpP si un forum de discutii privind problemele de securitate. Sefii de stat si de guvern din cele 46 tari s-au intalnit la Summit-ul EAPC ce a avut loc la Washington, la o zi dupa Summit-ul NATO.

In ultimii ani, Rusia si Ucraina au dezvoltat o relatie independenta speciala cu Alianta, care le-a permis sa deruleze, in multe feluri, programe de cooperare intr-o gama larga de probleme practice de securitate, atat in folosul lor, cat si al Europei in ansamblu. Ambele tari sunt membre al Consiliului Parteneriatului Euro-Atlantic. In urma deciziei Aliantei de a interveni pe cale militara pentru a pune capat conflictului din Kosovo, Rusia a incetat sa mai participe la o serie de astfel de programe. Totusi, in ciuda diferentelor legate de folosirea fortei armate, tarile NATO au conlucrat strans cu reprezentanti ai guvernului rus in contextul eforturilor diplomatice de a pune capat conflictului din Kosovo si de a gasi o solutie politica de durata. NATO este increzatoare de aceasta cooperare NATO-Rusia.

Incurajatoare au fost eforturile si pline de succes in privinta cooperarii, mai intai in ceea ce priveste Forta de Implementare, (IFOR), si apoi Forta de Stabilizare (SFOR) in Bosnia si Herzegovina, ca si in multe alte domenii.

In cadrul NATO exista comisii responsabile de punerea la punct in aceste domenii a unor consultatii politice, planuri si operatii de aparare, cooperare in domeniul armamentelor si altele. Comisiile fac recomandari de actiuni catre Consiliul Nord-Atlantic -organismul de decizie cel mai inalt al NATO - sau catre Comisia de Aparare a NATO, care se ocupa in principal cu probleme legate de structura militara integrata a NATO. Au de asemenea loc consultari pe probleme economice legate de securitate, inclusiv probleme de aparare si folosirea industriei apararii in scopuri civile.

NATO asigura si un forum pentru cooperare activa intre statele sale membre si tarile sale partenere in domenii precum:

planificarea situatiilor de urgenta civila;

ajutor in caz de dezastru;

programe stiintifice si ecologice.

Desi fiecarei natiuni ii revine responsabilitatea principala pentru propria planificare a situatiilor de urgenta civila, NATO actioneaza in asa fel incat resursele civile ale Aliantei sa poata fi folosite cat mai eficient, atunci cand acest lucru este necesar.

Rolul NATO este adesea aici unul de coordonare, in luna noiembrie 1998, Centrul Euro-Atlantic de Coordonare a Reactiilor in Situatii de Dezastru (EARDCC), creat in luna iunie a aceluiasi an, a coordonat o operatiune de ajutorare a zonele lovite de inundatii din vestul Ucrainei.

In urma agravarii situatiei in si in jurul regiunii Kosovo, EARDCC a jucat de asemenea un rol cheie in coordonarea ajutoarelor umanitare din partea NATO si a tarilor partenere pentru a ameliora situatia grava in care se afla refugiatii din Kosovo si a veni in sprijinul tarilor din jur.

NATO deruleaza de asemenea o serie de programe de schimb international referitoare la probleme stiintifice si ecologice ce privesc NATO si tarile Partenere. Aceste programe ofera sprijin pentru cercetarile stiintifice de inalt nivel, incurajeaza dezvoltarea resurselor stiintifice si tehnologice nationale, si permit o reducere a costurilor prin colaborare internationala. O serie de astfel de activitati sunt destinate abordarii problemelor ecologice legate de aparare care afecteaza tarile din jur si care pot fi rezolvate doar prin cooperare.

Viitoarea dezvoltare a relatiilor NATO cu tarile partenere va constitui un punct major al agendei Summit-ului Aliantei de la Istanbul. Obiectivul initial al politicii NATO, echilibrul relatiei dintre aliati si parteneri s-a modificat. La 29 martie 2007, sapte fosti parteneri - Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, Romania, Slovacia si Slovenia - au devenit aliati. Pentru prima data, NATO are mai multi membri (26) decat parteneri (20). De aceea, aliatii trebuie sa fie pregatiti sa-si asume un rol si mai activ, astfel incat sa ofere in continuare un Parteneriat vibrant, care va face posibila reexaminarea prioritatilor pe care ar trebui sa le urmarim impreuna in cadrul acestuia. In al doilea rand, partenerii reprezinta un grup foarte divers. Acesta include atat tari importante din punct de vedere strategic din Caucaz si Asia Centrala, cat si tari europene occidentale neutre. Toate aceste tari au nevoi si aspiratii de securitate foarte diferite, ceea ce face ca prioritatile si obiectivele pe care le urmaresc prin Parteneriat sa varieze. Parteneriatul trebuie sa fie indeajuns de flexibil pentru a putea tine cont de acest lucru. De exemplu, pentru tarile din Caucaz si Asia Centrala, instrumentele Parteneriatului trebuie sa sprijine desfasurarea propriilor initiative de reforma ale acestor tari. Data fiind expertiza Aliantei in domeniul reformei apararii si experienta dobandita de la noii membri prin intermediul Planului de Actiune pentru pregatirea in vederea aderarii, sprijinul pentru reforma apararii si a structurii armatelor va reprezenta un element central al acestui proces. Dar pentru a raspunde cel mai bine nevoilor procesului de reforma, Parteneriatul trebuie sa contribuie la abordarea altor domenii importante ale reformei interne. Pentru a raspunde acestei cerinte, NATO ofera partenerilor un mecanism denumit Planul Individual de Actiuni al Parteneriatului(IPAP), care este conceput pentru a aduna laolalta toate mecanismele prin care fiecare partener interactioneaza cu Alianta si pentru a spori concentrarea pe reforma interna. IPAP-ul ar urma sa identifice clar prioritatile de cooperare ale fiecarui partener si sa ofere siguranta ca diferitele mecanisme folosite corespund in mod direct acestor prioritati. Pana in prezent, cateva tari au demonstrat un interes deosebit Parteneriatului, privind eliminarea barierelor dintre fostii adversari si a contribui la construirea securitatii prin dialog si cooperare. Obiectivele Parteneriatului din ziua de astazi sunt mult mai ambitioase intrucat tarile partenere sunt in prezent angajate, alaturi de NATO, in confruntarea cu provocarile de securitate ale secolului XXI.

Transformarea NATO a antrenat dezvoltarea Parteneriatului in fiecare domeniu - fie ca este vorba de desfasurarea dificilelor misiuni de mentinere a pacii, fie de contracararea noilor amenintari la adresa securitatii noastre comune precum terorismul si proliferarea armelor de distrugere in masa - partenerii joaca un rol important in formularea si implementarea raspunsului NATO la aceste noi provocari. In acelasi timp, consilierea si asistenta oferita de NATO prin mecanismele Parteneriatului a devenit indispensabila in vederea sprijinirii partenerilor in abordarea unor aspecte importante ale procesului de reforma.

NATO se consulta in mod regulat cu partenerii sai in Consiliul Euro-Atlantic al Parteneriatului (EAPC), care asigura cadrul politic general pentru relatiile cu partenerii. Fiecare partener isi poate construi o relatie individuala cu Alianta prin Parteneriatul pentru Pace, un program de activitati practice din care partenerii isi pot selecta propriile prioritati in domeniul cooperarii. Aceste doua mecanisme esentiale ale Parteneriatului au devenit cheia arhitecturii euro-atlantice de securitate. Pentru ca Parteneriatul sa-si mentina dinamismul si relevanta pentru Alianta, acesta trebuie sa fie adaptat permanent pentru a putea raspunde prioritatilor in evolutie ale NATO.

Intrucat NATO reprezinta un actor extrem de important in domeniul securitatii, este firesc ca partenerii sa doreasca sa dezvolte o relatie stransa cu Alianta. Dar, in acelasi timp, Parteneriatul trebuie sa constituie in continuare o oferta atractiva pentru parteneri si sa-i sprijine in atingerea aspiratiilor lor. NATO si partenerii sai, pregatesc abordarea unor provocari cu ocazia Summit-ului.

In timp ce unii parteneri isi dezvolta propriile structuri si capacitati de aparare, altii sunt in masura sa contribuie in mod semnificativ cu forte la operatiile conduse de NATO.

Pentru acesti parteneri, este foarte important ca mecanismele Parteneriatului pentru Pace al NATO sa le permita in continuare sa aiba un cuvant de spus in procesul decizional al Aliantei, astfel incat sa poata influenta pregatirea si desfasurarea misiunilor la care participa sau a celor in care doresc sa joace un rol.

PLANUL DE ACTIUNE AL PARTENERIATULUI

IMPOTRIVA TERORISMULUI

Parteneriatul trebuie sa tina pasul cu propria transformare a NATO. Lupta impotriva terorismului reprezinta in prezent una dintre prioritatile majore ale Aliantei. Atacurile de pe 11 septembrie 2001 impotriva Statelor Unite au condus la invocarea pentru prima data de catre NATO a art.5. Chiar in ziua urmatoare, 46 de membri ai EAPC au condamnat in mod neconditionat atacurile asupra New York-ului si Washington-ului si s-au angajat sa intreprinda toate eforturile necesare pentru a combate plaga terorismului, intrucat partenerii insisi au devenit victime ale atacurilor teroriste, acestia impartasesc ambitia NATO de a intari cooperarea in lupta impotriva terorismului. Activitatea practica in acest domeniu va continua prin Planul de Actiune al Parteneriatului impotriva Terorismului. Acesta este conceput pentru a promova si facilita cooperarea intre tarile EAPC prin consultari politice si programe concrete desfasurate sub auspiciile EAPC si PfP.

Pentru a aborda noile amenintari si a indeplini intreaga gama a misiunilor Aliantei, conducatorii NATO s-au angajat sa intareasca capacitatea militara a acestei organizatii. Fortele aliate trebuie sa fie capabile sa se deplaseze rapid oriunde este nevoie de ele si sa desfasoare operatiuni la mari distante si in timp indelungat, inclusiv intr-un mediu in care s-ar putea confrunta cu amenintari de natura nucleara, biologica sau chimica. Daca partenerii doresc sa contribuie la cele mai dificile misiuni conduse de NATO, atunci ei trebuie sa dispuna in teren de forte care sunt apte sa indeplineasca aceste cerinte. Procesul de Analiza si Planificare (PARP) este de foarte mult timp vehiculul pregatirii contributiilor partenerilor la misiuni prin dezvoltarea capacitatilor corespunzatoare bazate pe standardele NATO. Acest proces a inceput sa semene mult cu propriul Proces de Planificare a Apararii al NATO si trebuie sa continue in acest fel pentru a oferi certitudinea ca partenerii sunt capabili sa contribuie in modul cel mai eficient posibil la misiuni. Implicarea Aliantei in Afganistan constituie probabil cel mai puternic exemplu al modului in care NATO a evoluat in ultimi ani. Incepand din august 2003, Alianta a condus Forta Internationala de Asistenta de Securitate (ISAF) pentru a sprijini asigurarea pacii si stabilitatii in Afganistan si pentru a oferi garantia ca aceasta tara nu va mai fi niciodata folosita ca baza pentru teroristi.

Actiunile desfasurate in Afganistan, departe de aria traditionala a NATO, subliniaza atat motivele pentru care Parteneriatul este deosebit de important pentru Alianta, cat si motivele pentru care Alianta trebuie sa acorde mai multa atentie nevoilor partenerilor sai din Asia Centrala. In prezent, opt parteneri participa la misiune, multi dintre acestia punand la dispozitie forte specializate valoroase, cum ar fi cele de politie militara si echipele de deminare. Aceste capacitati sunt in general de mica anvergura, dar reprezinta o parte importanta a unei structuri echilibrate de forte, care reprezinta cheia succesului oricarei operatii. Partenerii din Asia Centrala au fost deosebit de utili in asigurarea logisticii fortelor ISAF intrucat echipamentele trebuie sa traverseze cateva tari partenere inainte de a ajunge in Afganistan.

Relatiile dezvoltate prin Parteneriatul pentru Pace au pus bazele acordurilor bilaterale incheiate de aliati privind tranzitul materialelor prin aceste tari si stationarea fortelor si a materialelor logistice pe teritoriul acestora. Totodata, diversitatea etnica a Afganistanului, face ca unii parteneri din Asia Centrala sa aiba influenta asupra actorilor locali importanti, pe care o pot folosi in sprijinul atingerii obiectivelor ISAF. Ca rezultat al acestor variati factori, statele din Asia Centrala, odata considerate la periferia spatiului euro-atlantic, reprezinta acum o regiune importanta din vecinatatea Aliantei, iar Parteneriatul reflecta aceasta importanta sporita. In al patrulea rand, Parteneriatul trebuie sa ramana deschis pentru noi membri. Atat Bosnia-Hertegovina, cat si Serbia si Muntenegru si-au exprimat limpede dorinta de a fi incluse in Parteneriat. Alianta a aratat clar ca pentru atingerea acestui scop, acestea vor trebui sa indeplineasca conditiile stabilite de NATO, intre care o importanta deosebita o are cooperarea cu Tribunalul International pentru crimele din fosta-Iugoslavie, de la Haga. In al cincilea rand, Parteneriatul trebuie sa continue sa-si indeplineasca functia initiala si sa ofere un forum pentru consultarile cu partenerii asupra acestor probleme de prima importanta in cadrul preocuparilor de asigurare a securitatii. Parteneriatul are la dispozitie o serie de mecanisme pentru organizarea intalnirilor intre aliati si parteneri, sau a grupurilor mai restranse cu o componenta variabila, in functie de subiectele puse in discutie. Atractivitatea pe care aceste diferite mecanisme o au pentru aliati si parteneri trebuie mentinuta. Cea mai recenta serie de intalniri EAPC la nivelul ambasadorilor desfasurata in acest an a permis abordarea unei multitudini de subiecte de o importanta critica pentru aliati si parteneri deopotriva, inclusiv in ceea ce priveste evolutiile din Balcani, ne-proliferarea armelor de distrugere in masa si lupta impotriva terorismului. EAPC-ul si-a dat recent acordul pentru instituirea unui nou Forum de Securitate al EAPC, care se va intruni anual la nivel inalt pentru a discuta aspecte importante ale securitatii si modul in care NATO si partenerii sai le pot aborda cel mai bine impreuna.

Politica in evolutie a Aliantei privind Parteneriatul s-a dovedit plina de succes in sprijinirea schimbarii mediului strategic din spatiul euro-atlantic. Prin promovarea interoperabilitatii politice si militare, Parteneriatul a ajutat la crearea unei adevarate culturi euro-atlantice de securitate, caracterizata de o vointa puternica a aliatilor si partenerilor de a actiona impreuna in confruntarea cu provocarile de securitate de importanta critica, in spatiul comunitatii euro-atlantice si in afara acestuia. Intrucat cei 26 de aliati si 20 de parteneri continua sa evolueze impreuna, ei isi vor spori abilitatea de a da un raspuns comun acestor provocari comune. Summit-ul de la Istanbul va confirma aceasta tendinta si va indica drumul de urmat in viitor. Perspectivele celui de al saptesprezecelea Summit al NATO de la Istanbul, al saptelea de dupa sfarsitul razboiului rece, nu erau dintre cele mai incurajatoare ca urmare a divergentelor semnificative dintre aliati referitoare la politica privind Irak-ul. In pofida acestui fapt, primul Summit al Aliantei in formatul cu 26 de membri, a reusit sa ofere o agenda transatlantica de cooperare innoita in mod substantial. Masurile convenite la Istanbul au dus mai departe procesul de transformare lansat la Summit-ul de la Praga din 2002, reafirmand rolul global in crestere al NATO si prefigurand o schimbare in prioritatile Aliantei in anumite domenii ale politicii sale.

Astfel, Summit-ul de la Istanbul ar trebui sa ramana in amintirea tuturor ca un moment deosebit in evolutia post-razboi rece a NATO in doua zile de activitate intensa la sfarsitul lunii iunie, liderii aliati au reafirmat importanta deosebita a legaturii transatlantice si a valorilor transatlantice impartasite in comun si au incercat sa cladeasca punti de cooperare catre alte regiuni. Ei au hotarat sa extinda obiectivele si natura operatiilor Aliantei, stabilind o puternica legatura intre angajamentele politice si accesul la resursele necesare pentru realizarea practica a acestora, au luat
masuri pentru continuarea cresterii capabilitatilor Aliantei in vederea adaptarii
la provocarile de securitate sporite, in special in ceea ce priveste amenintarea
terorismului.

Din multe puncte de vedere, exista o legatura directa intre agenda de la Istanbul si Declaratiile Aliantei de la Londra si Roma din 1990 si 1991, imediat dupa sfarsitul razboiului rece, prin care liderii aliati s-au angajat sa transforme Alianta intr-un "agent al schimbarii" si au oferit o orientare transformarii post-razboi rece a NATO.

In anii care au urmat, Alianta a parcurs un drum lung, care include momente de referinta in adaptarea si transformarea sa pentru a face fata provocarilor de securitate ale secolului XXI: Summit-urile de la Madrid, in 1997, Washington, in 1999, Praga, in 2002 si acum cel de la Istanbul. Criza relatiilor transatlantice in privinta Irak-ului din 2003 a produs o ruptura nu numai intre Statele Unite si unele parti ale Europei, ci si intre statele europene. Desi presupunerea ca relatiile transatlantice se pot reintoarce la status quo-ul anterior razboiului din Irak ar fi nerealista, totusi un nou pragmatism transatlantic a inceput sa prinda contur la Istanbul. La randul sau, acest lucru a deschis calea pentru realizarea unui parteneriat mai solid intre aliatii de pe cele doua maluri ale Atlanticului, bazat pe realitatea intereselor comune de securitate si un cadru de actiuni comune posibil de implementat.

Indiferent cat de profunde au fost dezacordurile asupra invaziei din Irak, nici un om de stat european nu doreste inrautatirea in continuare a situatiei actuale din aceasta tara. Desi miscarile permanente si instabilitatea din aceasta tara ar putea oferi un moment de satisfactie celor care s-au opus interventiei, orice degradare in continuare a conditiilor risca sa ridice o multitudine de probleme de securitate in imediata apropiere a Europei. In mod similar, Afganistanul nu poate fi abandonat pentru a redeveni un stat neguvernabil care sa ofere adapost teroristilor, acum cand aceasta tara s-a angajat pe drumul lung catre democratie. Pe ambele maluri ale Atlanticului exista un angajament real pentru sprijinirea autoritatile nationale post-talibane.

Pentru o mare parte a perioadei post-razboi rece, NATO s-a concentrat cu succes asupra stabilirii unor parteneriate cu vecinii sai cei mai apropiati din Europa Centrala si de Est, precum si asupra reconstruirii stabilitatii in fosta Iugoslavie. Procesele extinderii NATO si UE, care au ajuns la maturitate in decursul acestui an, au extins in continuare zona de stabilitate europeana spre est si ofera perspective mai largi pentru dezvoltarea unor noi parteneriate cu alte tari.

De asemenea, in ultimii ani, Alianta a fost capabila sa reduca sistematic numarul de militari din operatiile conduse de NATO in fosta Iugoslavie, facand astfel disponibile resurse pentru operatiile din afara spatiului euroatlantic. Desi situatia de securitate din Kosovo impune ca NATO sa mentina nivelul actual al trupelor prezente in aceasta provincie in viitorul apropiat, Alianta a putut sa anunte oficial la Istanbul ca isi va incheia la sfarsitul acestui an misiunea din Bosnia-Hertegovina, Forta de Stabilizare. Dupa noua ani de prezenta substantiala a NATO in Bosnia-Hertegovina, aceasta tara este suficient de stabila pentru a permite unei forte a Uniunii Europene sa preia responsabilitatea pentru multe sarcini de asigurare a securitatii aici, inclusiv in ceea ce priveste asigurarea securitatii de zi cu zi. Totusi, Alianta va mentine un comandament in Saraievo, care isi va concentra eforturile in vederea sprijinirii Bosniei-Hertegovina atat in pregatirea pentru aderarea la Parteneriatul pentru Pace, cat si in implementarea reformei in domeniul apararii, precum si asupra sprijinirii Tribunalului Penal International pentru fosta Iugoslavie de la Haga, in special in ceea ce priveste retinerea suspectilor de crime de razboi.

La Istanbul, liderii aliati au convenit sa intareasca parteneriatele existente in cadrul oferit de Consiliul Parteneriatului Euro-Atlantic si Parteneriatul pentru Pace, au invitat cele sapte tari participante la Dialogul Mediteranean al Aliantei (Algeria, Egipt, Israel, Iordania, Mauritania, Maroc si Tunisia) sa stabileasca un parteneriat mai extins si ambitios si si-au manifestat deschiderea catre regiunea larga a Orientului Mijlociu prin lansarea Initiativei de Cooperare de la Istanbul.

La Summit-ul de la Praga, Alianta a introdus deja Planul Individual de Actiuni al Parteneriatului (IPAP) si Planul de Actiuni impotriva Terorismului al Parteneriatului (PAPT). Aceste programe, alcatuite astfel incat sa raspunda cerintelor partenerilor si bazate pe principiul asumarii in comun a raspunderii pentru desfasurarea actiunilor, precum si Planul de Actiune pentru Construirea Institutiilor Apararii, inaugurat la Istanbul pentru a sprijini partenerii in realizarea unor institutii de aparare plasate sub controlul democratic, reprezinta instrumentele fundamentale prin intermediul carora Alianta isi va reorienta activitatile de parteneriat spre tarile din Caucaz si Asia Centrala. Liderii aliati au convenit sa numeasca un Reprezentant Special pentru intreaga regiune, respectiv pe Robert Simons, Adjunct al Asistentului Secretarului General al NATO pentru Afaceri Politice si Politica de Securitate, si sa desemneze ulterior cate un ofiter de legatura pentru fiecare dintre aceste regiuni. Tarile partenere si NATO trebuie sa defineasca impreuna domeniile specifice de cooperare in care Alianta poate oferi expertiza si sprijin. Acestea includ asigurarea securitatii granitelor impotriva traficului ilegal, transferul armelor mici si usoare, schimbul de informatii secrete, reforma apararii, bugetarea si planificarea, relatiile civili-militari, precum si accesul la instruire si realizarea interoperabilitatii care sa permita participarea in misiunile in sprijinul pacii conduse de NATO.

Aceasta abordare functionala a parteneriatului, care dezvolta cooperarea in domenii tehnice specializate pentru care exista interese si nevoi comune, este conceputa pentru a ajuta partenerii sa combata amenintarea terorismului si sa promoveze stabilitatea si securitatea regionala.

Indemnul adresat tarilor Dialogului Mediteranean in vederea stabilirii unui parteneriat mai ambitios si extins, demonstreaza ca NATO urmareste sa duca relatiile sale cu aceste tari dincolo de "dialog' si sa contribuie astfel la securitatea si stabilitatea regionala printr-o cooperare practica mai puternica. De asemenea, Initiativa de Cooperare de la Istanbul cauta sa promoveze o cooperare utila cu tarile interesate din Orientul Mijlociu extins, incepand cu tarile Consiliului de Cooperare al Golfului, pentru a intari securitatea si stabilitatea printr-un nou angajament transatlantic in aceasta regiune. Reorientarea din punct de vedere geografic a parteneriatelor NATO se reflecta in operatiile Aliantei si se manifesta prin noile sale angajamente in Afganistan si Irak. In Afganistan, acolo unde NATO a condus Forta Internationala de Asistenta de Securitate (ISAF) incepand din august 2003, liderii aliati au convenit sa continue extinderea prezentei Aliantei in teritoriu prin infiintarea de noi Echipe Provinciale de Reconstructie (PRT-uri) - echipe mixte de civili si militari care actioneaza pentru a extinde autoritatea guvernului central si a facilita dezvoltarea si reconstructia - precum si prin furnizarea echipamentului si trupelor necesare pentru realizarea acestei extinderi. In prezenta presedintelui afgan Hamid Karzai, NATO a anuntat ca va prelua comanda a patru noi PRT-uri. Acestea sunt conduse de Marea Britanie in Mazar-e-Sharif si Maimana, PRT-ul condus de Germania in Feyzabad si PRT-ul condus de Olanda in Baghlan - in plus fata de PRT-ul condus in prezent de Germania in Kunduz. In afara acestor cinci PRT-uri, NATO urma sa infiinteze o baza de sprijin logistic langa Mazar-e-Sharif si sa asigure o prezenta temporara in avanposturile din Sar-e-Pol, Samangan si Sherberghan. In acest fel, ISAF va putea sa sprijine asigurarea securitatii in noua provincii afgane, care formeaza o arie de desfasurare a operatiilor insumand 3.600 de kilometri patrati in Kabul si in jurul acestuia si 185.000 de kilometri patrati in partea de nord a tarii.

NATO a fost de asemenea de acord sa disloce trupe suplimentare pentru sprijinirea procesului electoral, inaintea si in timpul alegerilor, inclusiv o forta de reactie rapida cu un efectiv de 1.000 de militari. In afara angajamentului de a-si extinde prezenta in Afganistan, NATO a decis la Istanbul sa sprijine instruirea fortelor irakiene de securitate. Aceasta decizie a fost precedata de adoptarea unanima a Rezolutiei 1546 a Consiliului de Securitate, care solicita organizatiilor internationale si regionale sa contribuie la sprijinirea Fortei Multinationale din Irak, cererea guvernului irakian, precum si de transferul de suveranitate in aceasta tara, eveniment produs in dimineata primei zile a Summit-ului si partial eclipsat de aceasta. NATO furnizase deja sprijin diviziei multinationale conduse de Polonia in partea de sud si centrala a Irak-ului. O Misiune de Instruire, compusa din 50 de ofiteri si subofiteri din tarile NATO, a sosit in Irak la mijlocul lunii august si a inceput instruirea personalului irakian selectionat. Totodata, liderii aliati i-au cerut secretarului general sa faca in continuare propuneri Consiliului Nord Atlantic pentru sprijinirea institutiilor de securitate irakiene in formare. Acest lucru ar putea deschide calea spre un rol sporit al NATO in Irak in lunile si anii ce vor urma.

In timp ce mandatul ISAF a fost extins in octombrie 2003 pentru a furniza securitate nu numai in Kabul si in jurul acestuia ci si in intreaga tara, neajunsurile in ce priveste capabilitatile si resursele au intarziat realizarea extinderii planificate pana in momentul desfasurarii Summit-ului de la Istanbul.

Pe de alta parte, dupa Summit-ul de la Praga, NATO a facut progrese in transformarea capabilitatilor militare ale Aliantei. A eficientizat structura de comanda si a creat un Comandament Aliat pentru Transformare pentru a tine pasul cu reforma si a genera in unele tari NATO acea revolutie in domeniul militar care a determinat in ultimii ani transformarea modului de ducere a razboiului de catre Statele Unite. Conform angajamentelor de la Praga in domeniul capabilitatilor (Prague Capabilities Commitment), s-au realizat progrese in privinta capacitatii de transport aerian si maritim, realimentarii in aer si dezvoltarii unui Sistem de Supraveghere Terestra al Aliantei, in plus, Batalionul Multinational de Protectie Chimica, Biologica, Radiologica si Nucleara al NATO era pe deplin operational la data desfasurarii Summit-ului de la Istanbul, iar Forta de Raspuns a NATO a ajuns la capacitatea initiala de actiune in luna octombrie. Construind pe baza initiativelor convenite la Praga, la Istanbul, liderii NATO au introdus la nivel politic inalt noi obiective de "intrebuintare' pentru armatele aliate. In practica, aceasta inseamna ca membrii NATO se vor angaja in viitor sa disloce si sustina o mai mare parte a fortelor lor in operatiile Aliantei, punand astfel la dispozitia NATO un parc permanent de mijloace si forte. In acelasi timp, liderii NATO au convenit sa dezvolte un pachet de capabilitati bazate pe intrebuintarea unor mijloace tehnice de ultima ora pentru a proteja populatia civila si fortele militare impotriva atacurilor teroriste.

Acestea includ apararea impotriva armelor de distrugere in masa, protectia aeronavelor impotriva rachetelor portabile, protectia elicopterelor, protectia porturilor si a navelor, apararea impotriva dispozitivelor explozive artizanale si o mai buna detectare a minelor.

Avand in vedere dificultatile si fisura evidenta a solidaritatii politice in cadrul NATO dinaintea campaniei din Irak, progresul realizat de Alianta in perioada care a urmat este remarcabil din multe puncte de vedere. In timp ce multe dintre initiativele lansate la Istanbul sunt in esenta masuri de facilitare, pentru a caror punere in practica aliatii si partenerii pot sau nu pot sa doreasca sa faca eforturi, Alianta de astazi se afla intr-o forma mai buna decat au prevazut analistii cu putin peste un an in urma si are o agenda ambitioasa de cooperare si actiune transatlantica, orientata spre noi. In cuvintele rostite de secretarul general Jaap de Hoop Scheffer in ajunul Summit-ului de la Istanbul, "NATO se transforma in sfarsit intr-un cadru al actiunii transatlantice oriunde interesele noastre de securitate o cer.'