SCENARII DE REORGANIZARE POLITICA

SCENARII DE REORGANIZARE POLITICA

Viitorul politic al Uniunii Europene depinde de modul de armonizare a diferitelor optiuni prin care se incearca promovarea si conturarea unui "model guvernamental" viabil, care sa raspunda exigentelor unei Europe extinse. Discutiile legate de natura sistemului european au deviat adesea in polemici mai mult sau mai putin fecunde in jurul notiunii de federalism.

Substratul conceptual al federalismului este insa receptat si interpretat distinct: britanicii insista asupra sinonimiei dintre federalism si centralism, respectiv ideea crearii unui "super-stat". In viziune continentala, federalismul nu este insa sinonim cu centralismul. Sensul acestuia face trimitere mai curand la un sistem cu niveluri distincte de guvernare, fiecare avand propriile responsabilitati, descentralizat atat cat este posibil, dar centralizat acolo unde este necesar.

In aceasta acceptiune, Uniunea Europeana a fost dintotdeauna un sistem de tip federal. In cadrul unei arii limitate de raspundere, Uniunea Europeana a avut si are un sistem juridic in care legea europeana primeaza in raport cu legea nationala, un sistem institutional in care decizia fiecarui stat poate fi blocata de decizia majoritatii, un executiv care,    odata numit, este independent de guvernele nationale si raspunde in fata Parlamentului ales si, nu in ultimul rand, chiar daca limitate, are propriile sale resurse bugetare.

Mai mult decat atat, fiecare Conferinta Inter-guvernamentala si toate initiativele de revizuire a tratatelor au condus la accentuarea acestor caracteristici "federale".

Atat cei care sustin ca "metoda comunitara" este actualmente lipsita de temei si ireversibil perimata, ca si cei care pretind ca "inter-guvernamentalismul" a ajuns la capatul drumului sau in planul eficientei se inseala in egala masura. Europenii ar trebui sa fie uniti in realizarea reformelor de care Uniunea are nevoie pentru a functiona mai bine si pentru a fi eficienta, democratica, transparenta si responsabila, in loc sa se angreneze permanent in polemici legate de "vocabularul integrarii europene".

Uniunea Europeana este departe de a fi un "super-stat". Structura sa institutionala este in asa fel conceputa incat sa previna riscul hiper-centralizarii. Nici un proiect de lege nu poate fi adoptat fara aprobarea Consiliului de Ministri, compus din reprezentanti ai guvernelor nationale, care raspund, asadar, inaintea parlamentelor nationale. De asemenea, ca o noua masura de precautie, Parlamentul European are puterea de a bloca, in cele mai multe domenii, orice initiativa legislativa.

Putem afirma, in consecinta, ca sistemul european este unul descentralizat. Numai 3% din cheltuielile publice provin din bugetul european, restul avand ca surse bugetele nationale si sub-nationale, Comisia Europeana, departe de a fi "marea birocratie" a mitologiei populare, are un personal mai restrans numeric decat administratia multor orase de nivel mediu, iar domeniile politice fundamentale - sanatatea, educatia, sistemul de protectie sociala, impozitarea etc. - raman in continuare probleme nationale, subiecte ale legislatiei parlamentelor fiecarui stat membru.

Rezervele fata de ideea crearii unui super-stat european centralizat sunt exprimate, cel mai adesea, sub masca argumentelor de care se prevaleaza aparatorii mitului eurosceptic.

Lasand la o parte problema construirii si deconstruirii tipurilor de argumentatii care stau la baza confruntarii diverselor optiuni si scenarii de reorganizare politica a Uniunii Europene, ramane de vazut carui model ii corespunde cel mai bine finalitatea politica a Uniunii. Romania aspira sa devina membra a unui sistem care tinde catre o uniune monetara, integrata politic, avand o autoritate centrala puternica, dar cu puteri limitate si clar definite (viziunea germana), a unei Uniuni cu un nivel inalt de integrare politica, dar in care controlul este exercitat de catre statele membre, in cadrul Consiliului de Ministri (viziunea franceza) sau a unei Uniuni de state membre in care Consiliul stabileste agenda, competentele "centrale" fiind limitate la domenii foarte bine definite (viziunea britanica)? Iata cateva intrebari la care oamenii politici romani trebuie sa gaseasca raspunsuri adecvate.

Tintele de prima importanta ale Uniunii Europene sunt, in acest moment, asigurarea succesului Uniunii Economice si Monetare (UEM), redefinirea rolului Uniunii in planul politicii externe si de securitate si consolidarea capacitatii de aparare a Uniunii. UEM, inca asimilata ca o operatiune riscanta si ciudata, s-a nascut din necesitate, mai degraba decat ca rezultat al unei mari viziuni. Moneda unica a constituit un obiectiv inca de la crearea Pietei Comune, in 1957. Ea a fost din totdeauna privita ca un scop indepartat, Sfantul Graal al "Statelor Unite ale Europei". Aceasta decizie insemna fie adoptarea marcii germane ca standard european de facto, fie crearea unei noi monede, comune. Din punct de vedere politic, doar a doua solutie putea fi adoptata. Critici ai UEM, care nu demult preziceau ca aceasta uniune nu va exista, prezic acum nereusita experimentului. Pentru acestia, ideea instituirii unei monede unice ar fi premisa crearii unui super-stat european care va submina individualitatea statelor membre, o federatie acaparata de birocratie, cu un suport popular foarte slab si impunand costuri suplimentare economiilor europene. UEM este privita ca o distragere de la sarcinile cele mai urgente carora Uniunea Europeana trebuie sa le faca fata in prezent: aprofundarea pietei unice si extinderea Uniunii catre Est. Multi sunt cei carora le este teama de faptul ca UEM s-ar putea dovedi nefunctionala si ca ar diviza Europa, in mod periculos, in "inside"-eri si "outside"-eri.

Totusi, UEM nu este numai o sansa de a realiza beneficii economice, ci si ocazia de a castiga un pariu istoric. UEM este esentiala pentru crearea unei Uniuni Europene mai puternice, avand o coeziune economica si sociala. Aceasta creeaza sperante si pentru tarile candidate din fostul bloc comunist: se considera ca o integrare mai aprofundata a membrilor actuali ai Uniunii ar ajuta, neconstituind o piedica in calea extinderii. Fara moneda unica, pretind ei, realitatea pietei unice nu ar fi completa, economiile comunitare vor ramane slabe si divizate, incapabile de concurenta pe piata internationala. Doar o Europa integrata si mai puternica ar fi capabila sa exercite leadership-ul in economia mondiala.

Problemele ridicate de UEM sunt, intr-adevar, complexe. Cele mai aprinse dezbateri privind acest subiect sunt generate de faptul ca UEM afecteaza un aspect crucial al independentei unei tari: controlul monedei unice. La nivelul Uniunii Europene, abandonarea monedei nationale in favoarea EURO este perceputa deci, in unele cercuri, ca un abandon al suveranitatii, ceea ce UEM implica, desigur, intr-o anumita masura.

Politica europeana de securitate si aparare evolueaza rapid, in contrast cu relativa stagnare a politicii externe si de securitate comune. Exigentele consistente la nivel intern trebuie corelate cu exigentele consistente pe plan extern, ceea ce inseamna ca Uniunea Europeana trebuie sa-si defineasca rolul atat in termeni regionali, cat si globali. Relatiile Uniunii cu terte parti ar putea fi analizate pe trei planuri:

Relatia cu statele ne-europene membre NATO. Compromisul intre definirea unei autonomii institutionale a politicii europene de securitate si aparare si maximizarea gradului de cuprindere al acesteia este greu de realizat. Aceasta situatie tensionata este evidenta mai ales in cazul Turciei, despre care se accepta faptul ca trebuie inclusa in orice aranjament privind securitatea in Europa, data fiind pozitia ei strategica si apartenenta la NATO, dar este absolut vital ca autonomia puterii de decizie a Uniunii sa fie respectata .

Relatia cu Statele Unite. Uniunea Europeana trebuie sa-si dezvolte o viziune privind securitatea la nivel global si sa-si defineasca rolul in acest context. Daca politica europeana de securitate si aparare are aspiratii la nivel global, este nevoie ca Uniunea sa-si dezvolte vointa si abilitatea de a-si asuma provocari globale si, impreuna cu Statele Unite, sa-si redefineasca noul parteneriat global. Actuala administratie americana este, in general, sustinatoare a politicii europene de securitate si aparare. Reticentele, chiar scepticismul sunt manifestate de catre Congres, pentru care rolul politicii europene de securitate si aparare este destul de neclar, in absenta unei probe de dezvoltare a capacitatilor operationale din partea Uniunii Europene. Prin urmare, orice Declaratie ulterioara a Uniunii Europene asupra Capacitatilor Operationale trebuie ca fie convingatoare pentru scepticii americani si sa explice ce spera exact sa realizeze politica europeana de securitate si aparare.

State ca Rusia, Ucraina si Canada sustin ideea unei politici europene de securitate si aparare permanente si institutionalizate. A fost subliniata si importanta colaborarii Rusiei cu forumurile Uniunii Europene si NATO.

In ceea ce priveste problema Uniunii Europei Occidentale, istoria acesteia a fost analizata ca un proces de maturizare care contine un numar de lectii de valoare pentru viitorul UE. Uniunea Europeana este vazuta ca un actor mai complex si mai important in planul securitatii decat UEO, ai carei membri apartineau simultan Uniunii Europene si NATO. Uniunea Europeana continua sa se confrunte cu asimetriile institutionale care diferentiaza statele membre ale Uniunii Europene, dar ne-membre NATO si acelea care apartin NATO, dar nu sunt membre ale Uniunii Europene. Unicul nivel la care UEO a avut o contributie importanta a fost acela al pregatirii planurilor, optiunilor si suportului politic si militar pentru operatiunile militare europene corelate acelor activitati de gestionare a crizelor in care Statele Unite au optat pentru neimplicare. Dupa ce Declaratia de la Marsilia a Consiliului UEO din noiembrie 2000 a decis finalizarea rolului operational al UEO, transformand-o in "organizatie-vestigiu", ramane de vazut daca Uniunea Europeana va beneficia de experienta UEO, de flexibilitatea si cuprinderea politica a acesteia, manifestata prin colaborarea tuturor acelor tari europene care s-au implicat in gestionarea crizelor. Uniunea Europeana trebuie sa preia si sa valorifice rezultatele celor mai bune practici ale Uniunii Europei Occidentale.

Intr-un discurs rostit in martie 2001 la Dublin, Chris Patten -Comisarul insarcinat cu relatiile externe ale Uniunii Europene - sesizeaza influenta pe care o are natura "hibrida" a constructiei europene asupra conturarii politicii externe si de securitate. Datorita acestei naturi, procesul decizional gratie caruia este concretizata politica externa europeana este considerat ca fiind frustrant si laborios. "Ceea ce am creat si trebuie sa ramana astfel este o politica externa comuna si nu unica", a afirmat Chris Patten. El considera vitala existenta a mai multe voci apartinand tuturor statelor membre care, mari sau mici, trebuie sa se faca auzite, pozitiile lor urmand sa fie armonizate.