POLITICILE MONETARE SI FINANCIARE ALE UNIUNII EUROPENE

POLITICILE MONETARE SI FINANCIARE ALE UNIUNII EUROPENE

1. - Constructia si evolutia Uniunii Economice si Monetare; 2.- Politica monetara comunitara; 3. - Politica financiara comunitara

1. - Constructia si evolutia Uniunii Economice si Monetare

In 1972, dupa colapsul sistemului monetar mondial de la Bretton Woods, tarile CEE au inceput sa-si creeze propriul sistem monetar, care a condus chiar la crearea Sistemului Monetar European (SME) in 1979; acesta s-a bazat initial pe principiul paritatii fixe intre valutele tarilor memebre. Prima criza care a izbucnit in 1992 a produs serioase perturbari in cadrul SME. Incercarile de aparare a vechilor cursuri de schimb s-au dovedit inutile in 1992-93. Bundesbank a sustinut chiar ca folosirea larga a interventiilor in acea perioada a avut ca rezultat o pierdere semnificativa a controlului monetar asupra marcii in Germania.

Prin semnarea Tratatului de la Maastricht in 1992, s-a hotarat ca, cel mai devreme in 1997 si, cel mai tarziu in 1999, sa se introduca moneda comuna euro. Acelasi tratat a stabilit si "parametrii convergentei", care reflecta principiile fundamentale ale unei gestiuni economice serioase, realizate in interesul tuturor statelor membre ale UE; 11 din cele 15 state participa la Uniunea Economica si Monetara (UEM), pasul urmator al edificarii integrarii europene dupa realizarea pietei comune.

Cele 11 state membre ale UEM au incheiat un Pact de stabilitate si crestere, pentru a-si garanta functionarea corecta si omogena a zonei euro, ca o zona monetara optimala, cu cicluri economice sincrone si capacitatea de a absorbi crizele asimetrice.

Se estimeaza ca in anii 2002-2003, 8 tipuri de monede din cupru, aluminiu si nichel, valorand intre 0,10 si 2 euro, precum si bancnote valorand intre 5 si 500 euro, vor inlocui cele cca 20 miliarde cupoane valorice care circula in tarile membre ale UEM. "Introducerea progresiva" a monedei unice se va face in doua etape: a) stabilirea paritatii monedelor nationale fata de euro, de la 1 ianuarie 1999, in stransa concordanta cu criteriile de convergenta stabilite prin Tratatul de la Maastricht; b) adoptarea de catre statele membre ale UE a unei politici monetare unice, in cadrul UEM, de la 1 ianuarie 2002. Specialistii considera ca cercurile de afaceri vor adopta mai rapid moneda euro, in timp ce "cetateanul european" trebuie sa o caute, sa o doreasca si sa fie convins, la randul sau, de avantajele monedei comune.

In toata aceasta perioada, insasi denumirea monedei unice europene a suscitat numeroase discutii: germanii au refuzat termenul ecu deoarece de la crearea sa in 1978 si pana in 1995, valoarea acestuia s-a depreciat cu cca 40 la sutta fata de marca germana; astfel, ecu-ul aparea in ochii opiniei publice ca o moneda slaba. S-a mai propus denumirea franken, care in limba franceza inseamna franc, moneda folosita de o parte din germani in trecutul nu prea indepartat. In cele din urma, euro a avut castig de cauza.

Principiile instititutionale pe care se bazeaza euro sunt, pe de o parte, parametrii convergentei stabiliti pentru a accede la UEM si integrarea economica propriu-zisa, si, pe de alta parte, stabilitatea si soliditatea monedei unice europene si noile oportunitati pe care le creaza la nivel international: stabilitatea mecanismului ratelor de schimb (revenirea, in cadrul UE la marja de +/- 2,25 la suta, de la +/- 15 la suta); stabilitatea preturilor, obiectiv prioritar al sistemului european al bancilor centrale; politica fiscala riguroasa, de care depinde credibilitatea si stabilitatea euro, reducerea deficitelor publice etc.

Parametrii convergentei sunt:

a) o inflatie care sa nu depaseasca 1,5 la suta din media celor mai mici trei rate ale inflatiei din tarile membre;

b) o rata a dobanzilor pe termen lung care sa nu depaseasca mai mult de 2 la suta din media celor mai scazute trei rate ale dobanzilor din tarile membre;

c) un deficit bugetar mai mic de 3 la suta din PIB;

d) o rata de schimb care sa se pastreze cel putin doi ani fara reajustari, in interiorul plajei inguste de fluctuatie a Mecanismului European al Ratelor de Schimb;

e) o datorie publica totala care sa nu depaseasca 60 la suta din PIB.

Din pricina ca ultimii doi parametri sunt foarte greu de atins de tarile UE, s-a renuntat la luarea lor in consideratie pentru admiterea in UEM. La stabilirea lor, in 1992, doar 4 tari ale UE - Marea Britanie, Germania, Franta si Luxemburgul - indeplineau ultima conditie, in timp ce "campioanele datoriei publice" erau Belgia, cu 136 la suta din PIB si Italia, cu 125 la suta din PIB !

Dupa aprecierea de atunci a Guvernatorului Bancii Frantei, in prezent presedintele BCE, Jean-Claude Trichet, UE in ansamblul sau a realizat deja remarcabile progrese in ceea ce priveste stabilitatea monetara, reducerea inflatiei si a dobanzilor pe termen lung, limitarea datoriei publice. UEM se intinde acum din Irlanda si pana in Italia, din Austria si pana in Portugalia, cuprinzand 11 tari membre ale UE, care grupeaza cca 372 milioane consumatori ( o populatie aprox egala cu cea a SUA). De asemenea, puterea economica a UEM este aproape egala cu puterea economica a SUA si este de 1,5 ori mai mare decat cea a Japoniei, cel mai puternic stat industrializat oriental.

Pornind de la axioma armonizarii politicilor economice a celor 15 tari membre, sistemul european al bancilor centrale are sarcina bine precizata de a asigura stabilitatea preturilor; pentru aceasta, sistemul are o completa autonomie fata de autoritatile politice nationale si europene, formal garantata prin Tratatul de la Maastricht.

Una din urmarile cele mai semnificative ale introducerii euro consideram ca va fi unificarea sistemelor de plati in conditiile in care bancile comerciale din tarile membre trebuie sa fie pregatite pentru a face fata schimbarilor ce se vor inregistra. O atentie deosebita trebuie acordata utilizarii fondurilor de rezerva ale institutiilor bancare pentru a urmari stabilitatea preturilor si mentinerea sub control a tendintelor inflationiste, sarcinile cele mai grele ale Bancii Centrale Europene. Pentru aceasta, asa cum propunea Yves Thibault de Silguy, fost comisar european pentru probleme monetare, trebuie accelerata mobilizarea in tarile membre UE pentru a aprofunda unele chestiuni practice, de interes pentru consumatorii europeni, cum ar fi cheltuielile pentru conversia monedelor, dublul afisaj a preturilor (in euro si in moneda nationala) si data definitiva a punerii in circulatie a monedelor si bancnotelor in euro fara a impune un cost consumatorilor.

Este necesar un control al cursurilor de schimb realizat de cele 11 tari membre ale UEM asupra celor 4 outsideri (Marea Britanie, Danemarca, Grecia si Suedia), care inca nu indeplinesc criteriile de convergenta sau nu doresc sa faca parte din UEM, pentru limitarea dezalinierilor la aceste criterii si evitarea greselilor din 1992-93. Lucrul acesta va fi in concordanta cu prevederile art. 109m al Tratatului de la Maastricht: Fiecare stat membru isi va trata cursul de schimb ca problema de interes comun. Outsiderii vor avea de rezolvat unele probleme legate de credibilitatea politicii lor monetare, cursul de schimb al monedei natioanle fata de euro etc.

UEM constituie si un punct de referinta pentru vecinii sai din Europa centrala si de est. Introducerea euro ar putea sa fie avantajoasa pentru aceste tari din doua motive: noul climat economic indus de euro pentru tarile asociate, care inca nu fac parte din UE si noul orizont de referinta economica pe care-l va reprezenta euro pentru aceste tari. Atat pentru tarile membre UEM, cat si pentru cele asociate la UE, transformarea preturilor in euro va reprezenta o problema psihologica destul de serioasa, care trebuie depasita cu mult tact si prevedere. Indiferent de crizele economice, care tind sa se globalizeze, sustinatorii proiectului euro sunt convinsi ca acesta va avea urmari pozitive pentru economia mondiala: investitorii se vor grabi sa vina intr-o regiune stabila cum este UE, iar euro va oferi operatorilor economici castiguri considerabile datorita cresterii lichiditatii exprimate in aceasta moneda, reducerii unor comisioane de schimb etc.

Pe de alta parte, euroscepticii sustin ca proiectul va fi supus esecului, pentru ca urmeaza a fi introdus in plina criza economica mondiala si europeana, iar euro va fi o moneda putin pregatita sa faca fata acestor situatii conjuncturale net defavorabile. Dintre acestia, britanicul Bernard Connolly, fost expert al Departamentului de Coordonare al monedei unice europene, a afirmat in studiul sau "Inima putreda a Europei - razboiul murdar pentru banii Europei", ca UEM reprezinta un truc de incredere,ca efortul de creare a unei uniuni monetare generalizate va declansa o lupta intre Franta si Germania pentru controlul Europei, care ar putea degenera chiar intr-un razboi. Contrar acestei idei, Connolly a sustinut chiar ca Franta si Germania ar fi incheiat in 1992 un acord pe baza caruia Bundesbank va oferi sprijin nelimitat francului francez, aruncand lira sterlina in afara cursurilor valutare ale UEM, fapt care s-a si intamplat prin retragerea unilaterala a Marii Britanii din UEM.

De la 1 ianuarie 1999 cetatenii europeni au putut solicita cecuri si extrase de cont in euro, paralel cu folosirea propriei monede nationale. Intrarea in circulatie a monedei unice prin distributia de euro in trezoreriile bancilor a inceput la 1 septembrie 2001. Populatia a intrat in posesia bancnotelor euro la 1 ianuarie 2002 si s-a admis o perioada de tranzitie pana la 28 februarie 2002, cand s-au folosit in paralel atat euro, cat si moneda nationala respectiva. Intrarea in circulatie a monedei unice, euro, de la 1 ianuarie 2002 a echivalat cu o revolutie culturala pentru 304 milioane cetateni din tarile membre UE.

2.- Politica monetara comunitara

Comisia Europeana a propus o noua reglementare prin care transferurile de bani in si din Europa se vor face doar cu furnizarea unor date suplimentare: numele, adresa si contul celui care trimite banii. Aceste date trebuie pastrate de banca timp de cinci ani. Procedura este ceva mai simplificata in cazul tranzactiilor intre statele membre: trebuie precizat doar contul bancar, insa numele si adresa trebuie, de asemenea, furnizate la cerere, de catre banca celui care primeste banii. Aceasta noua reglementare urmareste sa previna finantarile teroriste prin urmarirea surselor de transfer al banilor. Daca informatia ceruta lipseste sau nu este furnizata la cerere, banca receptoare poate refuza transferul. Mai mult decat atat, daca sunt suspiciuni cu privire la posibile finantari teroriste, banca poate alerta autoritatile in cauza. Noua reglementare preia obligatii pe care UE si le-a asumat prin Financial Action Task Force, cu privire la spalarea de bani, care a fost finalizat cu noua recomandari speciale cu privire la finantarea terorismului in 2004.

Inainte, dar mai ales, dupa respingerea Constitutiei Europene de catre Franta si Olanda, in mai, respectiv iunie 2005, s-au intetit luarile de pozitie impotriva monedei euro si asupra politicii duse de Banca Centrala Europeana (BCE). Principala sarcina a BCE este mentinerea sub control a inflatiei in zona euro, consolidarea increderii investitorilor in moneda euro si respectarea prevederilor unui Pact de Stabilitate Monetara. Factorii de decizie din cadrul BCE argumenteaza ca misiunea lor principala nu este cresterea economica inregistrata de zona euro, ci, crearea conditiilor monetare pentru aceasta crestere, astfel incat guvernele si oamenii de afaceri sa se ocupe de cresterea economica.

CALENDARUL IMUABILITATII

iunie 2003: BCE fixeaza dobanda de referinta pentru zona euro la 2 la suta;

mai-iunie 2005: Jean-Claude Trichet, presedintele BCE, anunta ca reducerea dobanzii de referinta nu este o optiune; desi BCE mentine dobanda de referinta la acelasi nivel, Otlar Issing, economistul sef al BCE, declara ca nu exclude ipoteza unei reduceri a dobanzii de referinta;

decembrie 2005: de 2,5 ani BCE mentine aceeasi rata de referinta de 2 la suta, in pofida tuturor criticilor si incercarilor de a fi schimbata in functie de evolutiile economice europene

Primul care a dat tonul a fost prim-ministrul italian Silvio Berlusconi, care a solicitat BCE reducerea ratei dobanzii de referinta, mentinuta neschimbata la valoarea de 2 la suta, timp de 2,5 ani. Chiar si Organizatia pentru Coperare si Dezvoltare Economica (OCDE) a cerut BCE sa micsoreze rata de referinta. In acest interval de timp, Rezerva Federala americana (FED), Banca centrala a SUA, a marit de 12 ori rata de referinta (deci costul imprumutului la FED), de la 1 la 4 la suta, demonstrand ca flexibilitatea ratei de referinta este o conditie importanta pentru mentinerea stabilitatii economice si nu inflexibilitatea. Chiar si directorul general al FMI, aflat la sediul BCE, dupa votul negativ al francezilor si olandezilor, a solicitat Bancii Centrale Europene sa nu excluda din vederile sale o posibila scadere a artei dobanzii de referinta, daca zona euro va inregistra o crestere economica din ce in ce mai slaba: 'Politica monetara actuala a BCE este una potrivita. insa, daca nivelul slab al cererii interne va persista si dincolo de primul semestru, in trimestrul al III-lea al acestui an, atunci ar putea fi necesar sa fie luate unele masuri printre care se numara si modificari ale politicii monetare', adaugind ca, pentru moment FMI nu considera ca exista riscuri inflationiste in zona euro. Estimarile FMI pentru cresterea economica in zona euro, in 2005, sunt de 1,6 la suta. BCE a redus la 1,4 la suta, la inceputul lunii iunie 2005, previziunile de crestere pentru cele 12 tari din zona euro, dupa ce pretul petrolului a atins un nou record - 70 dolari SUA pe baril.

3. - Politica financiara comunitara

Anul 1968 este primul in care CEE a avut, pe langa bugetele nationale, si un buget comunitar. Initial, veniturile comunitare au fost constituite numai din contributii ale statelor membre, iar din 1970, resursele bugetare proprii sunt formate din:

un anumit procent din TVA (initial 1 la suta, 1,4 la suta din 1986, revenit la 1 la suta din 1993 si 1,27 la suta din 1999) - reprezinta cca 50 la suta din total venituri (iar baza de calcul nu poate depasi 55 la suta din Produsul National Brut al fiecarei tari membre);

contributii ale statelor membre - cca 26 la suta din total venituri;

taxe vamale la importul marfurilor admise in CEE - cca 20 la suta din total venituri; la acestea se adauga prelevari (taxe suplimentare) percepute la importul de produse agricole - cca 4 la suta din total venituri.

Cheltuielile bugetului comunitar sunt grupate in cheltuieli administrative (4 la suta din total cheltuieli) si cheltuieli de finantare a politicilor comunitare (96 la suta); in cheltuielile de finantare a politicilor comunitare intra: cheltuielile din cadrul FEOGA (cca 50 la suta din total cheltuieli); cheltuieli in cadrul fondurilor structurale si pentru actiuni regionale (cca 30 la suta din total cheltuieli); cheltuieli pentru actiuni externe (ajutoare de preaderare, actiuni umanitare, in favoarea democratiei si a drepturilor omului) (cca 10 la suta); cheltuieli pentru cercetare si dezvoltare tehnologica (cca 4 la suta); cheltuieli in cadrul fondurilor pentru probleme sociale, sanatate, educatie, tineret, calificare profesionala si cultura (cca 1 la suta); cheltuieli pentru energie, inclusiv pentru sursele reinnoibile de energie si securitatea nucleara (cca 1 la suta).

Comisia Europeana a decis demararea procedurilor de penalizare a 16 din cele 25 de state membre UE pentru implementarea incorecta a acquis-ului comunitar aferent serviciilor financiare. Conform unui comunicat de presa din 3 august 2003, 'Comisia va soma oficial Belgia, Republica Ceha, Grecia, Spania, Franta, Irlanda, Cipru, Letonia, Luxemburg, Ungaria, Olanda, Polonia, Portugalia, Finlanda, Suedia si Marea Britanie in vederea implementarii in regim de urgenta a legislatiei europene, nerespectate inca de statele mebre UE, si anume, Directiva 2003/6/CE privind Abuzul de Piata si cele trei directive tehnice de implementare a acesteia (Directivele 2003/124/CE, 2003/125/CE si 2004/72/CE).

Conform articolului 226 al Tratatului CE, aceasta somatie va lua forma unor opinii motivate: Luand in considerare faptul ca statele membre vor fi somate asupra fiecarei Directive pe care nu o implementeaza corect, numarul cazurilor de incalcare a acquis-ului se va ridica la 57. Daca, in urma acestei solicitari, cele 16 state nu vor intreprinde, in urmatoarele luni, masurile necesare conformarii cu cerintele Comisiei Europene, aceasta se va adresa Curtii Europene de Justitie. Charlie McCreevy, comisarul responsabil cu piata interna si serviciile a mentionat ca 'desi in ultimii sase ani s-au inregistrat progrese importante in vederea dezvoltarii unei piete europene financiare deschise, integrate si competitive, exista, inca, state membre care au inregistrat deficiente in ceea ce priveste implementarea directivelor privind garantiile. Reglementarile asupra carora statele membre si Parlamentul European au convenit in prealabil, isi pierd utilitatea daca nu sunt implementate in timp util'.

Consiliul European din 16-17 iunie 2005 a permis politicienilor din tarile membre UE sa analizeze procesul de integrare europeana si sa faca propuneri concrete pentru continuarea procesului de integrare. Mesajele liderilor europeni asupra constructiei europene, pronuntate cu acest prilej, au fost destul de radicale. Intalnirea la varf nu a adus un nou buget pentru Uniunea Europeana, fapt anuntat si de Willy de Backer, fin observator al evolutiilor de la Bruxelles si redactor-sef al agentiei EurActiv: 'Nu cred ca vom avea un buget mai devreme de martie 2006, dar este posibil sa asteptam pana vara viitoare, si nici atunci nu este foarte sigur ca tarile membre vor ajunge la un consens. In cazul in care nu se va adopta perspectiva financiara pentru 2007-2013, Comisia va avea la dispozitie bugetul din 2006', arata De Backer. In aceasta situatie, ne putem lua adio de la sumele consistente, propuse de catre Bruxelles inca de acum un an, pentru simplul motiv ca bugetul din 2006 nu prevede intrarea Romaniei in UE, eveniment programat pentru 2007.

Cererea Comisiei Europene de marire a bugetului UE a intampinat o vie rezistenta din partea tarilor care varsa cei mai multi bani. Olanda, care are cea mai mare contributie pe cap de locuitor, se opune cresterii bugetului.
Dupa respingerea hotarata a Constitutiei de catre populatie, este greu pentru guvernul de la Haga sa sustina ideea unui buget mai mare. In aceeasi situatie se afla Germania si Suedia, mari contributori la bugetul european si care vor sa vada bugetul Uniunii limitat la 1 la suta din PIB-ul comunitar. Marea Britanie este, de asemenea, putin dispusa sa plateasca mai mult la bugetul comun. Londra a primit in anii '80 acceptul celorlate tari europene sa verse la bugetul comunitar mai putin decat ar fi trebuit, tinand cont de puterea economiei britanice. Premierul de atunci, Margaret Thatcher, a refuzat sa plateasca pentru subventionarea agriculturii comunitare, invocand faptul ca fermierii britanici ar fi primit o mica parte din bani, majoritatea fondurilor indreptandu-se catre alte tari.

In privinta Romaniei, amanarea repetata a votarii bugetului comunitar pentru 2007-2013, care se bazeaza pe cresterea contributiei tarilor membre va aduce o diminuare a sumelor de care va beneficia tara noastra, pentru perioada 2007-2009. Iar daca luam in calcul capacitatea institutionala a Romaniei de a atrage fonduri europene, s-ar putea sa constatam ca in loc sa primim, oferim mai mult Uniunii Europene, din substanta noastra nationala.

PLANUL DE ACTIUNE IN DOMENIUL SERVICIILOR FINANCIARE

Obiectiv

Planul de Actiune in domeniul serviciilor financiare are ca obiectiv general recunoasterea serviciilor financiare ca factor de baza al pietei internationale. Totodata, reglementarile europene trebuie sa fie compatibile cu cele existente la nivel mondial. In acest sens, regulile Planului de Actiune trebuie sa fie atat stricte si restrictive pentru a asigura siguranta legala si increderea, cat si maleabile pentru a permite institutiilor sa actioneze si sa-si ajusteze activitatea in functie de cea desfasurata la nivel international.

Istorie

In iunie 1998, dezbaterile Consiliului European de la Cardiff au constituit primul pas in procesul de elaborare a unui cadru general pentru integrarea serviciilor financiare in celelalte politici europene, ca o conditie esentiala in ceea ce priveste potentialul economic al UE si introducerea monedei unice, euro. Astfel, in octombrie 1998, Comisia Europeana a publicat o Comunicare prin care stabilea Cadrul de Actiune aferent Serviciilor Financiare, urmat, in mai 1999, de Planul de Actiune aferent Serviciilor Financiare.

In cadrul Consiliului European de la Lisabona, din aprilie 2000, reprezentantii statelor membre UE au convenit asupra finalizarii primei etape a Planului de Actiune pana, cel tarziu, la sfarsitul anului 200 In opinia Comisiei Europene, Planul de Actiune aferent Serviciilor Financiare reprezinta o parte integranta a Strategiei de la Lisabona. In acest context, este necesara asigurarea coerentei documentelor financiare necesare investitiilor in UE, a securitatii in vederea comercializarii garantiilor in afara granitelor, concomitent cu eliminarea tuturor barierelor din calea fuziunilor si a preluarilor.

In octombrie 2003, un raport privind rezultatele implementarii Planului de Actiune aferent serviciilor financiare, din punct de vedere al progresului integrarii in domeniile: bancar, asigurari, gestiunea activelor si comercializarea garantiilor, a aratat ca Planul a inregistrat succese nu numai in ceea ce priveste adoptarea legislatiei, dar si in promovarea cooperarii intre institutiile europene si agentii economici. In Raportul de evaluare, publicat in iunie 2004, Comisia Europeana a subliniat faptul ca, incepand cu anul 2005, o atentie deosebita va fi acordata implementarii si monitorizarii eficientei Planului de Actiune aferent Serviciilor Financiare, prin intermediul unui Monitor de Integrare Financiara.

Aspecte generale

Planul de Actiune aferent Serviciilor Financiare este impartit in trei categorii, dupa cum urmeaza:

Vanzarile en-gros, au ca obiectiv: cresterea capitalului, a investitiilor, a garantiilor;

Vanzarea cu amanuntul, are ca obiectiv: promovarea accesului la bunuri, servicii si capital, asigurarea unor informatii viabile, precum si asigurarea procedurilor de redresare la nivelul consumatorului final;

Supravegherea, are ca obiectiv: promovarea unui regim eficient de supraveghere si reglementare, ca element esential al implementarii legislatiei curente. Acest proces va conduce la intarirea relatiei de cooperare si institutionalizare, intre institutiile cu responsabilitati in domeniu.

Serviciile Financiare au ca prioritati in perioada imediat urmatoare, consultarile privind acquis-ul comunitar aferent serviciilor financiare, care se va concentra pe:

Directiva privind cerintele de capital, care isi continua circuitul interinstitutional; directiva a fost dezbatuta de catre Parlamentul European, proiectul final fiind supus votului Consiliului ECOfin din 11 octombrie 2005;

Consolidarea serviciilor bancare - aspectele privind facilitarea operatiunilor bancare tranfrontaliere si asigurarile au fost dezbatute in cadrul Consiliului ECOfin din data de 8 noiembrie 2005;

Directiva privind pietele serviciilor financiare - detaliile privind implementarea acestei directive au fost dezbatute in cadrul Comitetului Reglementatorilor Serviciilor Bancare Europene. Complexitatea noii reglementari a generat obiectii din partea industriilor statelor membre, astfel incat termenul de implementare a fost devansat pentru 30 octombrie 2006. Totodata, industriile au obtinut o perioada de gratie pana in aprilie 2007, pentru a se adapta la procedurile noului regim financiar;

Creditul ipotecar - Comisia Europeana nu a decis, inca, asupra adoptarii unei legislatii aferente acestui domeniu. Un studiu privind costurile si beneficiile adoptarii si implementarii legislatiei privind creditul ipotecar a fost prezentat in august 2005, iar consultarile asupra acestuia au fost deschise pana in noiembrie 2005, urmand ca pana in decembrie 2005 sa se desfasoare dezbaterea publica a proiectului;

Gestiunea activelor - Directiva privind fondurile de investitii vandute pe teritoriul UE se afla in proces de revizuire; publicata in iulie 2004, Carta Verde privind aceasta directiva a deschis dezbaterile asupra unei serii de linii de actiune si proceduri de implementare a directivei de catre statele membre UE;

Creditul de consum - adoptata in 1987, Directiva privind creditul de consum a fost declarata ca fiind depasita. In acest sens, in octombrie 2004, fosta Comisie Europeana a propus un proiect de actualizare a acesteia, insa noua Comisie a transferat responsabilitatea asupra dosarului catre Directia Generala Afacerile Consumatorilor. Un nou proiect privind creditul de consum a fost facut public in toamna anului 2005;

Terorismul - a treia directiva privind spalarea banilor a fost adoptata in septembrie 200 Prin aceasta directiva au fost adoptate masuri suplimentare privind finantarea terorismului.

'Uniunea Europeana se bazeaza pe soliditate financiara. Ne aflam in mijlocul unei dezbateri in privinta revizuirii perspectivei financiare, iar Parlamentul European este hotarat sa ajunga la o intelegere cu Consiliul de Ministri. Dar nu orice fel de intelegere - cautam o formula care sa ofere Uniunii Europene resursele de care are nevoie pentru a putea face fata provocarii extinderii in perioada 2007-2013. Daca nu atingem acest rezultatat, Parlamentul European isi va utiliza in totalitate prerogativele stabilite prin procedura bugetara anuala'.

Josep Borrell Fontelles, presedintele Parlamentului European

Dupa indelungi dezbateri si pertractari, trei scenarii au fost intens vehicuate pentru noul buget al Uniunii Europene, valabil pentru perioada 2007-2013:

a) plafonarea finantelor comunitare la nivelul de 815 miliarde euro, cat sunt si in prezent, ceea ce reprezinta 0,98 la suta din produsul national brut (PNB) al statelor membre UE, varianta sustinuta de cei sase mari contribuabili: Austria, Germania, Franta, Italia, Marea Britanie, Olanda; aceste tari sustin marirea contributiilor comunitare la cel mult 1 la suta din PIB;

b) varianta de compromis, prezentata abia pe 19 mai a.c. si sustinuta de Luxemburg (care a detinut intre ianuarie si iunie a.c., presedintia prin rotatie a UE), adica un buget comunitar intre 875 - 900 miliarde euro, echivalentul a 1,06 pana la 1,09 din PNB;

c) cresterea la nivelul de 1.000 de miliarde (1 trilion) euro, ccea ce ar reprezenta 1,14 la suta din produsul national brut comunitar, asa cum a solicitat Comisia Europeana;

De o parte se afla deci, Comisia Europeana, care a propus un buget total de un trilion de euro, echivalentul a 1,14 la suta din produsul national brut european. In tabara opusa, cele sase tari bogate, printre care Germania, Franta, Marea Britanie si Olanda, spun ca nu-si mai pot permite sa contribuie la fel de mult ca in trecut si cer un buget de austeritate de cca 800 de miliarde de euro, adica sub 1 la suta din produsul national brut european. La mijloc, dar cu interese adesea divergente, se afla celelalte tari membre.

Prin intermediul ministrului sau de finante, Hans Eichel, Germania a atras atentia ca poate aborda o atitudine mai flexibila, dar aceasta nu schimba cu nimic pozitia sa cu privire la limita de 1 la suta din PIB. Cancelarul Gerhard Schroeder si presedintele Parlamentului European solicita o decizie cat mai curand cu putinta. Negocierile sunt afectate si de campania electorala anticipata declansata acum in Germania, tara care contribuie cel mai generos la bugetul Uniunii.

Tarile membre UE nu au mai acceptat acordul de la Berlin din octombrie 2002, pentru finantarea Politicii Agricole Comune, acord care prevedea majorarea cu doar doua miliarde euro a subventiilor europene pentru agricultura, desi aceste sume trebuiau sa acopere Aderarea Romaniei si Bulgariei in 2007, in timp ce Comisia Europeana si Franta doreau o majorare cu cca 8 miliarde euro a sumelor pentru acest capitol. De asemenea, Franta si Irlanda nu au acceptat ca subventiile agricole din 2007 sa se imparta la 27 membri ai UE, sustinand ca pachetul financiar pentru Romania si Bulgaria trebuie sa fie unul separat.

Rabatul (in valoare de cca 4,65 miliarde euro anual) de care beneficiaza Marea Britanie la bugetul comunitar din 1984, inca de pe vremea lui Margaret Thatcher, nu este o chestiune negociabila, a anuntat premierul britanic Tony Blair. Iar Jack Straw, secretarul de stat britanic de externe a solicitat reanalizarea nivelului mare de cheltuieli extrabugetare din UE. Cancelarul britanic, Gordon Brown crede ca procentul de 1 la suta permite o marja de crestere anuala a bugetului UE, superioara cresterii bugetelor nationale ale statelor membre, ceea ce ar fi suficient pentru acoperirea costurilor extinderii. Acum 20 de ani Marea Britanie era una dintre cele mai sarace tari vest-europene si, avand un sector agricol mai redus decat Franta si Germania, ajungea sa primeasca mult mai putine subventii decat contributia sa la bugetul comunitar. Desi economia britanica este acum printre cele mai puternice din lume, guvernul laburist nu vrea sa renunte la rabat, amenintand chiar ca-si va utiliza dreptul de veto daca celelalte tari membre UE vor vota in acest sens.

Incapatanarea britanicilor in privinta beneficiului lor si lupta dintre vechile state UE 15 si noile UE 10, in privinta fondurilor structurale, ar putea intinde dezbaterea asupra bugetului comunitar pana in 2006, principalul perdant fiind UE, ale carei obiective stabilite prin Agenda Lisabona ar fi mult intarziate in acest fel sau foarte greu de atins. De altfel, este aproape clar pentru toti ca atingerea pragului de competitivitate al SUA nu poate fi facuta numai prin infuzii bugetare planificate.

Pentru a mai usura din 'povara' contributiilor europene de sub 1 la suta din PIB la bugetul comunitar, tari ca Germania, Olanda si Suedia vor beneficia de o reducere a sumelor colectate din TVA si trimise la bugetul UE.

Printre propunerile Luxemburgului se numara reducerea semnificativa:

a sumelor propuse de Comisia Europeana pentru finantarea ajutoarelor regionale (doar 305 miliarde euro, fata de 336 miliarde cat propunea Comisia Europeana in scenariul c):

a ajutoarelor pentru cresterea competitivitatii in diferite sectoare, precum transporturi, cercetare stiintifica s.a., de la 132 miliarde euro, cat propunea Comisia, la 74 miliarde euro;

a contributiilor marilor donatori, ca Germania, Olanda si Suedia, care ameninta, altfel, sa blocheze prin veto bugetul.

In acelasi timp, redeschiderea discutiilor asupra acordului privind cheltuielile in agricultura, de circa 42 miliarde euro anual, este improbabila. Aceste cheltuieli ar putea fi, totusi, depasite, prin finantarea subventiilor agricole pentru Romania si Bulgaria, programate sa adere la Uniune in 2007, iar statele membre ar putea fi obligate sa cofinanteze suma echivalenta.

Polonia, Republica Ceha, statele baltice si Portugalia au condamnat propunerile presedintiei luxemburgheze ca fiind 'inacceptabile' si 'un gigantic pas inapoi'. Comisia Europeana si tarile membre mai mici ale UE declara ca este timpul ca Marea Britanie, una din cele mai prospere tari din Europa, sa renunte la rabatul pe care i l-a facut cadou UE, in urma cu 21 de ani (valoarea lui de atunci si pana in 2005, se ridica la aproape 100 miliarde euro !)

Este un paradox totusi, faptul ca, in conditiile un exercitiu bugetar excedentar in 2004 (in valoare de 2,7 miliarde euro), bazat pe:

veniturile din taxe vamale si TVA;

capacitatea de absorbtie precara a fondurilor europene de catre noii veniti (cele 10 state din centrul Europei, care au aderat la UE la 1 mai 2004) si de Romania si Bulgaria, care vor sa prinda ultimul val de integrare in UE (la 1 ianuarie 2007) - se propun doua noi variante de crestere a bugetului UE (b si c, de mai sus), avand in vedere o sustinere bugetara suplimemntara a noilor veniti in UE;

excedentul fondului de garantii pentru exportul produselor agricole,

Parlamentul European apropus o ajustare a cheltuielilor administrative, precum si cresterea cheltuielilor pentru justitie, afaceri interne, politica externa, cercetare si dezvoltare. De asemenea, bugetul comunitar modificat (ajustat) pentru 2005, are in vedere economii de cca 2,8 miliarde euro.

Incepand cu anii '90, in vederea pregatirii aderarii, UE a investit in tarile candidate mai multe miliarde de euro pe an. Astfel, cheltuielile pentru programul PHARE (Intarirea institutiilor democratice si ale administratiei publice) in primii 4 ani ai actualului deceniu au totalizat 6,7 miliarde de euro, pentru programul ISPA (Infrastructura de transport si mediu) - in perioada 2000-2003 a fost alocata suma de 4,2 miliarde de euro, iar pentru programul SAPARD (Agricultura si dezvoltare rurala) - in perioada 2000-2003, au fost cheltuiti 2,8 miliarde de euro. Dupa aderarea celor 10 state noi membre din 2004, cheltuielile nete ale UE pentru noile state membre vor fi destul de modeste. Conform acordului realizat la Copenhaga, in 2002, costurile, incepand cu 2004 si pana la sfarsitul anului 2006, vor fi de maximum 40,8 miliarde euro, suma in care sunt incluse subventiile agricole, investitiile in infrastructura si ajutoarele regionale, precum si fondurile destinate cresterii sigurantei nucleare, ameliorarii administratiei publice si a securitatii la frontiere. In acelasi timp, noii membri vor plati contributii de aproximativ 15 miliarde de euro la bugetul UE, in timp ce cheltuielile bugetare nete alocate extinderii, pana in 2006, calculate ca numerar efectiv platit, vor fi probabil de aproximativ 10 miliarde de euro. Desi semnificativa pentru noile state membre, aceasta cheltuiala bugetara a UE este totusi modesta pentru UE, din punctul de vedere al realizarii cresterii economice si al sprijinirii stabilitatii politice. Dar, aceste cheltuieli sunt mai mici decat costul campaniei de razboi si reconstructie din Kosovo, care a depasit 10 miliarde de euro si este mult mai mica decat resursele alocate de Germania reunificarii sale in anii 90.

Impactul extinderii asupra bugetului UE in perioada de dupa anul 2007 depinde de cum anume se va restructura bugetul, iar in ce priveste cheltuielile, in special politica agricola comuna si dezvoltarea economica a zonelor si sectoarelor mai sarace vor necesita costuri mai importante. Costurile extinderii sunt influentate in mare masura de 'compensatiile' pe care actualele state membre le vor primi sau nu pentru reducerea, in propriile lor regiuni, a cheltuielilor din fondurile structurale, pe masura ce acestea devin relativ mai bogate in cadrul unei Uniuni extinse. Aderarea noilor membri, da Uniunii Europene sansa de a-si reforma politicile economice si sociale in domenii unde se simte deja nevoia unor astfel de reforme. UE poate sa invete de la noii membri si din experienta acestora in realizarea reformelor economice si sociale. Unii dintre acestia au operat schimbarile necesare mai rapid decat vechii membri ai UE.

De la data aderarii, Romania a pus in aplicare masurile necesare pentru a se conforma dispozitiilor legilor-cadru europene si acelor regulamente europene, care sunt obligatorii in domeniul impozitarii directe si indirecte. Este o obligatie ce decurge din Tratatul de Aderare a Romaniei la UE. Prevederile Tratatului lasa insa la latitudinea autoritatilor nationale alegerea formei si a metodelor de implementare. Conform art. 55 din Tratat, Romania poate cere derogari temporare de la aplicarea  dispozitiilor legilor-cadru europene dupa data aderarii.

In domeniul impozitarii indirecte, TVA si accize, directivele europene stabilesc principiile generale de aplicare, scutirile, nivelul minim al accizelor pentru produsele accizabile, care trebuie respectate intocmai. Motivul pentru care a fost necesara elaborarea unor directive europene in domeniul impozitarii indirecte  l-a constituit crearea pietei comune unice in care operatorii economici sa nu fie dublu impozitati sau dimpotriva, netaxati. S-a avut in vedere eliminarea oricaror distorsiuni de concurenta intre operatorii economici din statele membre, indiferent unde isi desfasoara activitatea acestia. Aceasta situatie nu este o stirbire a suveranitatii nationale, ci dimpotriva, respectarea unor reguli menite sa creeze un mediu de afaceri concurential pentru toti operatorii economici din Comunitate. In ceea ce priveste TVA, directivele europene nu impun decat limite minime ale cotelor de TVA (15 la suta pentru cota standard si 5 la suta pentru cota redusa),  fiecare stat membru avand suveranitatea sa aplice cotele pe care le fixeaza in functie de necesitatile bugetare.