Partide si sisteme de partide

Partide si sisteme de partide

In lucrarea Economie si societate, Max Weber definea partidele drept asociatii care se bazeaza pe un angajament liber al membrilor cu scopul de a procura sefilor lor puterea si militantilor sai activi sanse de a urma scopuri obiective, de a obtine avantaje personale sau de a le realiza pe ambele. Aceasta definitie instrumentala prezinta partidul politic ca o organizatie a carei esenta este obtinerea puterii.

Intr-un alt sens, mai general, partidul politic e o "asociere de persoane care profeseaza aceeasi doctrina politica" (Benjamin Constant). Avand in vedere eterogenitatea ideilor si proiectelor vehiculate de un partid de-a lungul timpului, multi autori accentueaza latura organizationala in detrimentul celei ideologice, doctrinare.

Pentru Maurice Duverger, partidele nu se definesc prin program politic, ci prin natura organizatiei lor, ca o comunitate cu o structura particulara, complexa si ierarhizata.

Daca pentru elitismul interbelic partidul era locul unde se verifica prin excelenta legea de fier a oligarhiei, el generand inevitabil o structura piramidala unde rolul major il au liderii, ultierior apare, cum arata G. Voicu, "perspectiva stratarhica".

Eldesverd → un partid este o structura de primire deschisa, permeabila, nu doar la baza, ci si la varf, dornica sa atraga categorii sociale marginale, sa le ofere un mijloc de acces la centrele sale decizionale si posibilitati de promovare an cadrul structurii sale.

O definitie larg acceptata a partidului politic apartine autorilor Weiner si La Palombara, o definitie ce impune un canon prin raportarea la care o asociatie politica poate sau nu fi considerata partid politic:

Sa fie o organizatie durabila

Sa se desprinda si sa reziste si fara fondatorii sai

Sa fie o organizatie completa; cu filiale si structuri centrale si locale, ce acopera un teritoriu cat mai intins

Sa aiba ca obiectiv clar exprimat obtinerea puterii: atat national cat si local. O parte centrala a unui partid este cine, cum, cu ce scop si cu ce mijloace conduce comunitatea.

Obtinerea puterii trebuie sa fie facuta prin cautarea sprijinului popular.

O viziune simplificatoare asupra partidului politic ne-o ofera D. Sailer: partidul e o organizatie ce urmareste mobilizarea indivizilor intr-o actiune colectiva, dusa impotriva altora, cu scopul de a accede la exercitiul functiilor guvernamentale. Aceasta actiune colectiva si pretentie de a conduce treburile publice sunt justificate de o conceptie particulara despre intersul general.

G. Voicu identifica 3 dimensiuni esentiale pentru intelegerea unui partid: formala, teologica, ideologica.

1. Dimensiunea formala - trimite catre aspectul organizational, strucutra partidelor, felul in cae participa indivizii la viata partidlui face sa puntem deosebi un cerc al simpatizantilor, un cerc al militantilor (lupta constat pentru intersele partidului) si un cerc al propagandistilor si liderilor (profesionistii partidelor)
2. Dimesiunea teologica - trimite catre scopul fundamental al partidului politic: acela de a obtine puterea politica si functiile politice. G. Sartori: partid = orice grupare politica identificabila oficial, care se prezinta la alegeri fiind capabila sa ofere candidati pentru functiile publice
3. Dimensiunea ideologica - trimite catre setul simplificat si coerent de idei si valori politice orientate catre actiune, pe care orice partid le foloseste pentru a-si oferi si construi programe politice

Dupa cum o firma are nevoie de construirea unei imagini pentru a-si fideliza clientii, un partid trebuie sa-si promoveze o anumita conceptie despre om si societate, in care cetatenii sa se recunoasca.

Ideologiile impartasite de partidele politice stau la baza celei mai cunoscute tipologii a partidelor, date de axa dreapta / stanga. Aceasta tipologie este astazi destul de criticata, nefiind considerata nici clara, nici concludenta. Stanga si dreapta, ca forme ale expresiei politice, nu au un continut clar si reduc complexitatea politice. Pot fi identificate (M. Duverger) cateva mize politice fundamentale, la care functioneaza clivajul dreapta / stanga: problema religioasa (probleme laice / clericale), economica (partide liberale / socialiste) si probleme externe (occidentali / orientali).

Astfel, se pot identifica 5 familii politice: comunistii, socialistii, crestin-progresistii, dreapta liberala si crestni-democratii.

a)      Comunistii - functie de educare politica si structurare a opinie publice

partidele au rolul de a evalua, analiza si emite propuneri legate de situatia existenta in societate, in functie de ideologia care-l domina, reusind sa contribuie la alcatuirea dezbaterilor politice existente

partidele ajuta la formarea structurii politice si a identitatii ideologice asumate de cetateni

b). Socialistii - functie programatica

- pentru a mobiliza opinia publica, un partid emite propuneri privind programele politice pe care le-ar aplica daca ar avea puterea

c).      Crestin-progresistii - functie de selectie a personalului politic

- partidele au rolul de a filtra si forma clasa politica

d).       Dreapta liberala - functie de coordonare si control asupra politicii guvernamentale

e).      Crestin-democratii - functie latenta de sociabilitate;

- partidele creeaza o serie de relatii sociale pentru membrii sai, care reusesc astfel sa iasa din izolare si anonimat.

Incercand sa ofere o imagine completa asupra functiilor partidelor politice, Anthony King enumera:

structurarea voturilor

integrarea si mobilizarea publicului

recrutarea liderilor politici

organizarea guvernarii

determinarea / modelarea politicilor publice

coalizarea interselor

In ceea ce priveste originea partidelor, Daniel Sailer identifica mai multe modalitati de abordare:

o maniera institutionala, care leaga originea partidelor de dezvoltarea vietii parlamentare

o maniera istorica si conflictuala, care pune situatiile si evenimentele istorice de criza la originea partidelor

o abordare functionalista, ce considera ca la originea partidelor ar sta functiile pe care acestea si le-au asumat in societate

Perspectiva care combina aceste 3 maniere este teoria lui Stein Rokkan, centrata pe o paradigma a clivajelor.