Principiul majoritatii ca instrument decizional

Principiul majoritatii ca instrument decizional

In cadrul teoriei democratice, un capitol distinct este cel al analizei procesului decizional. Principiul fundamental al luarii unei decizii democratice este, fara indoiala, cel dat de regula majoritatii. Acest proces a fost amplu dezbatut inca din Antichitate.

Daca pentru Platon dreptatea interzice ca deciziile presupuse de viata comunitara sa fie luate de majoritate, deoarece rational ar fi ca acestea sa fie atribuite doar celor care cunosc esenta lucrurilor, pentru Aristotel exista cateva argumente puternice in favoarea legitimitatii principiului majoritatii:

majoritatea este superioara indivizilor la nivel decizional

in mod individual, oamenii, chiar daca judeca mai putin bine decat invatatii, luati la un loc nu vor fi mai prejos

Individualitatile sunt inferioare ca judecata celor multi atunci cand acestia formeaza un colectiv, iar majoritatea stie cel mai bine care sunt problemele colectivitatii si cum trebuie ele solutionate.

O problema dificila atunci cand e acceptata regula majoritatii este cea referitoare la indreptatirea pe care ar avea-o majoritatea ca sa decida si sa actioneze impotriva vointei unei minoritati. Experienta istorica a demonstrat de nenumarate ori ca minoritatea poate avea revendicari legitime, corecte si utile comunitatii si ca uneori majoritatea sa aleaga gresit, insa in cadrul modernitatii politice apare teoria de factura liberala conform careia colectivitatea politica presupune intrinsec regula majoritatii. Aceasta este acceptabila neconditionat in masura in care nu decide impotriva faptului esential care a dus la alcatuirea corpului politic, si anume nevoia de garantare ale drepturilor naturale ale individului: dreptul la viata, libertate si avere (J. Locke)

Pentru multi teoreticieni acceptarea simplei majoritati in cadrul procesului decizional politic ridica si o alta problema, si anume hotararile de suma zero: majoritatea castiga, minoritatea pierde. Avand in vedere ca aceasta situatie duce la tensiuni si conflicte sociale, de multe ori s-a considerat ca o comunitate armonioasa este una unitara, a unanumitatii. Legatura sociala este solida (J.J.Rousseau) atunci cand binele comun este cunoscut, asumat si hotarat de toti membrii unei comunitati. Pentru Rousseau, o societate perfecta este o comunitate unde domneste unanimitatea. Cu cat domneste mai multa intelegere in adunari, cu cat opiniile se apropie de unanimitate, cu atat vointa generala este dominanta, pe cand dezbaterile lungi, disensiunile, tumultul vestesc dominatia intereselor particulare si declinul statului.

Dincolo de cautarea utopica a armoniei perfecte, principiul majoritatii ramane regula principiului democratic avand in vedere ca acesta nu actioneaza niciodata ca un principiu absolut de tipul majoritatea face orice, ci el este totdeauna limitat de dreptul minoritatii. Intr-o democratie liberala nu se accepta prinipiul majoritatii absolute, ci al majoritatii limitate.

Principiul majoritatii nu trebuie vazut intr-o maniera secventiala, ci procesul decizional trebuie inteles in desasurarea sa. Majoritatea nu este fixa, nu e aceeasi intotdeauna, minoritatea de azi poate deveni majoritatea de maine. Iar decizia luata la un moment dat de majoritate poate fi respinsa ulterior de o alta majoritate.

Principiul majoritatii trebuie inteles si in latura sa procedurala. El nu functioneaza decat ca regula procedurala a luarii deciziilor, nu inlocuieste dezbaterile. Votul majoritatii, scrie Robert Dahl, nu precede discutia, ci o sfarseste. In masura in care discutiile nu sunt cat se poate de largi, cand asentimentele se obtin prin constrangere si nu persuasiune, daca nu se cauta explicarea, ci manipularea, in aceasta masura principiul majoritatii este unul corupt si pervertit. Majoritatea prin ea insasi nu ofera o ratiune suficienta pentru luarea unei decizii.