Regimuri politice non-democratice: dictatura, tiranie, despotism

Regimuri politice non-democratice: dictatura, tiranie, despotism

Atunci cand in interiorul / "inlauntrul" puterii echilibrul intre cele doua functii dupa Locke si intre trei functii dupa Montesqieu (legislativa, executiva, judecatoreasca) nu mai exista si nici controlul reciproc instituit intre puteri (pentru ca "puterea sa opreasca puterea"), nu mai exista, se nasc regimurile politice dictatoriale (cand nu mai exista echilibrul sau "sistemul de balante").

Termenul de "dictatura" provine din latinescul "dictatura" (a porunci, a domina o persoana sau un grup de persoane) si are o conotatie prin excelenta pozitiva la origine. Notiunea se referea la asumarea guvernarii de catre un individ caruia i s-a solicitat ajutorul intr-o situatie de criza a societatii si sistemului politic. Acceptiunea pozitiva a dictaturii o regasim in vechea Roma. Dupa cel de-al doilea razboi mondial termenul de dictatura a inceput sa fie folosit in desemnarea formelor nedemocratice de regim politic, iar in zilele noastre apare adesea in locul termenului de "autocratie". Uzitarea contemporana a termenului de dictatura, ca opus celui de democratie a dus insa la o pervertire de sensuri, dictatura primind un sens negativ prin excelenta. Prin hipertrofierea unuia din termenii ecuatiei, putere legiuitoare/putere executiva (de regula a celui din urma) s-a ajuns la un regim politic autoritar instituit si mentinut prin constrangere, in conditiile existentei unui sef de stat care urmareste personalizarea propriei puteri si produce instaurarea unui sistem totalitarist. Termenul - dictatura, (care isi incepuse cariera istorica ca termen cu referinte pozitive), este astazi in stiinta politologiei sinonim cu cel de totalitarism, absolutism, despotism, autocratie. In conditiile existente in Roma antica, dictatorul era un magistrat cu puteri delegate pe termen limitat si legitim, care actiona doar in situatii de necesitate. Dictatura de tip roman poate fi caracterizata astfel:

pentru dictatori puteri absolute de comanda;

durata scurta a pozitiei de sef suprem;

doar o singura persoana investita cu putere totala;

legitimare printr-o stare de necesitate.

In stransa legatura cu notiunea de dictatura s-a format si termenul de dictator, care exprima conducerea exercitata de o persoana ce are puteri nelimitate, discretionare si este nesupusa controlului statului si institutiilor politice. Termenii de dictatura si dictator s-au manifestat nu numai in sfera lumii antice ci si in feudalism, sub forma monarhiei absolute[2].

Notiunea de dictator, in sensul original al cuvantului, are o semnificatie total diferita la nivelul legitimitatii si al caracteristicilor esentiale fata de termenii tiran si despot.

Tiranul era un sef politic ce avea puteri absolute, dar care nu era legitimat si nici nu avea o durata scurta de guvernare. Despotul era un monocrat, care isi exercita puterea absoluta si era legitimat (despotismul oriental) atat temporar, cat si pe viata.

Cele trei forme de guvernamant desemnate de termenii dictator, tiran, despot au ca trasatura comuna faptul ca, in timpul lor, cei trei detin puteri absolute ca monocrati. Ei difera, totusi, prin modul de guvernare legitim sau nelegitim, prin legitimitatea data de o stare de necesitate sau legitimitatea determinabila istorico - geografic, precum si prin durata de timp. In perioada moderna dictatura revolutionara, si ea ceruta de cazuri de necesitate (ca si dictatura romana), nu are rolul de a rezolva o criza partiala a statului, cum se intampla in Roma, ci o criza totala. Dictatorul roman venea in conditiile impuse de prezervarea si redresarea statului, pe cand dictatura revolutionara sau dictatorul revolutiilor are rolul de a distruge o forma de stat si de a o inlocui cu alta. In ambele cazuri crizele exista, dar rezolvarea lor este diferita. In cazul revolutiilor moderne criza de stat este urmata de o noua constituire, de o schimbare totala a formei de guvernamant, ceruta de situatia revolutionara.

Dictatura proletara (din terminologia marxista) ne trimite la un termen mai degraba descriptiv decat evaluativ: ".deoarece toate statele sunt dictaturi" - dupa cum afirma Bobbio in Democracy and dictatorship - deoarece in sensul dominatiei de clasa, termenul are o semnificatie descriptiva. El se refera "in principal la o anumita stare de lucruri"[3]. Semnificatia negativa de astazi se datoreaza si faptului ca termenul se refera la modul de a exercita puterea, la dominatia de clasa, la forma de guvernamant. Cu alte cuvinte putem afirma ca avem dictatura, atunci cand nu avem mandat limitat (factorul esential al democratiei) si cand oamenii nu au ocazia "reala si regulata de a schimba clasa politica plasata in pozitii de conducere" .

In literatura de specialitate exista o diversitate de pareri cu privire la clasificarea lor, asa cum exista opinii divergente in legatura cu trasaturile si caracteristicile regimurilor politice dictatoriale.

Avem astfel:

dictaturi personale (frecvente mai ales in tarile lumii a treia) caracterizate prin absenta unei justificari de tip legitim a puterii ce este detinuta de un clan sau de un individ. In acest caz puterea este cucerita prin violenta, de regula prin lovitura de stat, in lipsa oricarui principiu ereditar sau divin (cazul monarhiilor), legitimitatea fiind una a fortei. Deseori dictatorii sunt militari si precum dictatura, sunt trecatori, chiar daca sunt bine paziti[5].

dictaturile de proiect sunt acelea care justifica detinerea puterii politice prin aparitia unui scop social, de regula prin apelul la sacralitatea de tip profan: poporul, natiunea, salvarea populatiei de pericole reale sau imaginare etc. Apar in perioade de crize sau de razboi civil precum si in perioada revolutiilor atunci cand se propune modificarea sistemului social-economic. La aceste tipuri putem distinge cazuri de legitimare diferita a detinerii puterii, fapt ce le clasifica astfel:

a)      dictaturile nationaliste, care isi asuma proiectul salvarii natiunii;

b)      franchismul, care este definit de Denquin ca dictatura personala reactionara. (Franco si regimul lui isi propunea sa mentina ordinea interioara si sa opreasca razboiul civil din Spania, avand ca obiectiv salvarea tarii de pericolul comunist si mentinerea valorilor catolice traditionale);

c)  fascismul italian, care a fost o dictatura personala cu accente nationaliste; (Mussolini intentiona sa construiasca un stat puternic cu organizare sociala de tip corporatist, in care coeziunea si natura grupului trebuiau sa fie date de asocierile de tip profesional; noul stat era necesar construirii unui imperiu colonial italian).

La inceputul secolului al XX-lea monarhiile parlamentare din sudul Europei, in special Spania lui Alfonso al XIX-lea, Portugalia lui Carol I si Grecia lui George I erau foarte putin dezvoltate in raport cu restul continentului si mai ales fata de tarile latine precum Franta si Italia. In aceste societati agricole, putin industrializate, marii proprietari de pamanturi detineau intreaga putere, avand ca aliati biserica si armata. Din cauza acestei situatii, regimurile republicane si democratice instaurate in anii 1910-1930 au fost rapid inlocuite de dictaturi militare. Acestea s-au bazat pe institutiile traditionale ale fostelor monarhii si, spre deosebire de regimurile fascist si nazist, aceste dictaturi meridionale au supravietuit celui de-al doilea razboi mondial.

Cea dintai care a renuntat la monarhie a fost Portugalia. Dupa asasinarea lui Carol I (1908), succesorul sau, Manuel al II-lea, a fost rasturnat de la putere, iar in 1910 s-a proclamat republica. Republicanii au trebuit sa lupte cu regalistii si anarho-sindicalistii, iar in perioada 1919-1926 sa faca fata celor 16 lovituri de stat. Dupa alegerea generalului Antonio Oscar de Fragoso Carmona in functia de presedinte al Republicii (1928), ministrul de finante Antonio de Oliveira Salazar a fost cel care, acordandu-i-se puteri exceptionale, va impune o indelungata dictatura.

In Grecia, regele George al II-lea a abdicat, iar in martie 1924 a fost proclamata republica. In perioada 1928-1932 primul ministru Eleuthelios Venizelos a incercat sa instaureze un regim democratic, dar a intampinat greutati din partea Armatei. In noiembrie 1935 a fost reinstaurata monarhia, dar adevarata putere a detinut-o generalul Ioanis Metaxas, care incepand din 1936 a instaurat o dictatura militara.

In Spania, generalul Miguel Primo de Riveira, capitan general al Cataloniei, a preluat puterea in regiunea sa, fapt ce l-a constrans pe Alfonso al XIX-lea sa il numeasca in fruntea guvernului (1923-1930). Victoria antimonarhistilor cu ocazia alegerilor municipale l-au determinat pe rege sa paraseasca Spania in aprilie 1931, fara insa sa abdice. Catalonia a profitat de acest lucru si s-a declarat autonoma in octombrie 1931, iar prin constitutia din decembrie 1931 s-a instaurat "Republica democratica a muncitorilor". Dupa cativa ani de confuzie, stanga, unita in Frontul Popular (Frente Popular) a castigat alegerile (februarie 1936). Armata nu a fost de acord cu alegerea electoratului, astfel ca, in iulie 1936, generalul Francisco Franoi Bahamonde, comandantul trupelor din Maroc, a debarcat in Spania si a declansat o vasta rebeliune militara impotriva puterii republicane. Poporul spaniol a fost impartit in doua tabere: "tabara nationalista", din care faceau parte Armata, Biserica si Fortele catolice din mediul rural si "tabara republicana", din care faceau parte guvernul, sprijinit de masele de voluntari din regiunile industriale (desi miscarea de stanga era foarte divizata). Acest razboi "civil" a reprezentat o miza si pentru politica internationala: pe de o parte, Italia fascista s-a implicat cu 80.000 de oameni iar Germania nazista si-a trimis aviatia (legiunea Condor) pentru a-i ajuta pe "nationalisti"; pe de alta parte, URSS a furnizat republicanilor cadre, material si bani si a sustinut prin Internationala Comunista voluntarii din "Brigazile internationale". In tot timpul confruntarilor Marea Britanie si Franta au refuzat sa intervina. La sfarsitul anului 1936 Franco controla deja aproape jumatate din partea sudica a Spaniei. El s-a lovit insa de rezistenta Madridului si de cea a guvernului republican condus de comunistul Negrin, care se instalase la Barcelona si care ii eliminase pe opozantii trotkisti. In cursul anului 1937, Franco a pus stapanire pe Galitia si Tara bascilor, apoi pe litoralul mediteranean (1938). In cursul anului 1939 a lansat ofensiva finala cucerind Barcelona (ianuarie) si Madridul (martie). Astfel s-a incheiat razboiul civil, care s-a soldat cu 400.000 de morti, 400.000 de refugiati (Franta) si cu peste 500.000 de republicani bagati in inchisori.