Razboiul rece

RAZBOIUL RECE

Atunci cand un conflict major se incheie printr-un compromis, el

este urmat, de regula, de o alta confruntare. Asa s-a intamplat la finele

celui de-al doilea razboi mondial, despre care istoricul Peter

Calvocoressi spunea ca a avut drept cea mai importanta consecinta a

sa razboiul rece. Prin urmare, un nou termen a aparut pentru a defini o

stare paradoxala a relatiilor internationale din a doua jumatate a

secolului XX, in care omenirea s-a aflat 'intre o pace ratata si un

razboi nedeclarat', conform observatiei profesorului Ion Ciuperca.

Paternitatea pentru folosirea termenului de razboi rece revine

jurnalistului american Walter Lippman. Absolvent al Universitatii

Harvard, dublu castigator al premiului Pullitzer, el a folosit sintagma

inca din 1946. Ulterior, la 16 aprilie 1947, consilierul pe probleme

financiare al fostului presedinte Roosevelt, Bernard Mannes Baruch,

caracteriza starea relatiilor internationale drept razboi rece, cu prilejul

unui discurs rostit la Universitatea Columbia (statul Carolina de Nord).

Deci, nu vorbim despre un conflict clasic, ci, mai curand, despre o

expresie diplomatica si strategica, potrivit lui Jean Franois Revel.

Originile razboiului rece trebuie cautate in anii victoriei

revolutiei bolsevice si ai aparitiei statului sovietic, care a condus la

divizarea marilor puteri pe criterii ideologice. S-a adaugat politica

agresiva a Kremlinului in anii celui de-al doilea razboi mondial,

concretizata in cateva actiuni semnificative, in care regulile de

functionare a democratiilor veritabile au fost brutal incalcate. Avem

aici in vedere Pactul Ribbentrop - Molotov si Protocolul aditional

secret din 23 august 1939, invadarea Poloniei, la 17 septembrie, si a

Finlandei, la 30 noiembrie 1939, anexarea statelor baltice Estonia,

Letonia si Lituania, in iunie 1940, a Basarabiei si a nordului Bucovinei,

luna urmatoare.

Asadar, desi sursele razboiului rece au inclus si elemente

culturale si ideologice, el se va manifesta ca o lupta pentru suprematie

intre Uniunea Sovietica si Statele Unite. Desi disputa sovietoamericana

va avea in prim-plan Europa, conflictele armate se vor

desfasura in afara continentului. O alta observatie importanta este

legata de faptul ca cele doua superputeri au folosit conflictul pentru

ocultarea unor grave probleme interne.

O alta caracteristica, ce a preocupat opinia publica in cel mai inalt

grad, a fost dimensiunea nucleara a conflictului, ceea ce a activat

spectrul unei catastrofe la nivel planetar. La 25 septembrie 1949,

Uniunea Sovietica anunta detonarea primei sale bombe atomice, punand

capat exclusivitatii americane in acest domeniu. Ulterior, China, India,

Marea Britanie, Franta si alte state vor contribui la largirea clubului

nuclear, implicand desigur cresterea exponentiala a riscurilor.

Un alt termen devenit clasic pentru studierea razboiului rece este

cortina de fier. Paradoxal, el a fost utilizat mai intai de Joseph

Goebbels, ministrul propagandei naziste. La 25 februarie 1945, intr-un

articol publicat in Das Reich, el profetea ca daca Germania va

capitula se va lasa imediat o cortina de fier deasupra Europei. La scurt

timp dupa victoria in Europa, la 12 mai, Winston Churchill ii

telegrafia presedintelui american Harry Truman pentru a critica

comportamentul Uniunii Sovietice in Germania, considerand ca 'a

fost trasa o cortina de fier in fata Aliatilor'.

Tot lui Churchill ii revine insa meritul de a fi trecut termenul in

randul celor clasici cu prilejul discursului istoric rostit, la 5 martie

1946, la Westminster College din Fulton, Missouri: 'De la Stettin din

Marea Baltica, pana la Trieste, in Marea Adriatica, o cortina de fier a

cazut peste intregul continent. in spatele ei se afla capitalele vechilor

state din centrul si estul Europei: Varsovia, Berlin, Praga, Budapesta,

Belgrad, Bucuresti si Sofia. Toate aceste faimoase capitale si populatia

acestor tari zac acum sub zona de influenta sovietica, si toate, sub o

forma sau alta, sunt nu numai sub influenta sovietica, dar si strict

controlate de Moscova. Partidele comuniste, inexistente in aceste tari

din Rasaritul Europei, au fost promovate partide conducatoare si

urmaresc peste tot sa obtina un control absolut'.

Desigur, replica lui Stalin a fost rapida si pe masura, dovedind

ca Henry Kissinger avea dreptate atunci cand spunea despre el ca a

fost un 'maestru practician in realpolitik'. La 14 martie 1946, Stalin

facea precizarile pe care le considera necesare in cuprinsul unui

interviu acordat ziarului Pravda. Pe un ton foarte dur, Stalin il

compara pe Winston Churchill cu Adolf Hitler: ' Hitler a inceput sa

piarda razboiul anuntand-si teoria lui rasiala, declarand ca doar

poporul care vorbeste limba germana reprezinta o natiune in intregime

valoroasa. Domnul Churchill incepe sa piarda razboiul de asemenea

printr-o teorie rasiala, sustinand ca doar natiunile vorbitoare de limba

engleza sunt cu adevarat natiuni valoroase, chemate sa decida asupra

sortii intregii omeniri.'

Totusi, discursul lui Churchill era acoperit de fapte. La inceputul

lui 1946, Administratia americana era la curent cu toate abuzurile

sovieticilor, sursa principala fiind George Kennan. La 22 februarie,

acesta expedia de la Moscova telegrama cea lunga, o analiza in cinci

capitole a conceptiilor si actiunilor Kremlinului, denuntand politica

externa sovietica, pe care o considera drept o amenintare pe termen

lung la adresa civilizatiei occidentale.

Dupa ce, in cuprinsul primelor doua capitole ale documentului,

Kennan analizeaza fundamentele politicii sovietice, din punct de

vedere istoric si ideologic, in urmatoarea parte a telegramei el face o

proiectie in spatiul practicii politice a Kremlinului. Diplomatul

american considera ca politica sovietica urmareste doua planuri. Unul

este cel oficial, cu actiuni desfasurate in numele guvernului, iar cel de-al

doilea este cel subteran. in acest din urma caz, actiunile desfasurate de

organisme si agentii sovietice, desi la ordinul Partidului, nu sunt

recunoscute in plan oficial.

Pentru ducerea la indeplinire a sarcinilor subterane, sunt folosite

partidele comuniste din alte state, asociatii si organisme nationale care

pot fi influentate de sovietici, gen sindicate, miscari de tineret si

femei. De asemenea, sunt avute in vedere biserica ortodoxa rusa,

miscarea panslavista, guvernele sau aripile guvernamentale care

doresc sa se apropie de Moscova.

Concluziile raportului semnat de George Kennan erau ingrijoratoare.

Ele arata ca sovieticii erau convinsi ca in relatia cu Statele

Unite nu va fi pastrat permanent un modus vivendi. De aceea,

Kremlinul urmarea ca ordinea interioara a societatii americane si

modul ei traditional de existenta sa fie afectate, iar autoritatea

internationala a Statelor Unite sa fie subminata.

Politica sovietica, continua Kennan, era diferita de politica

aventuroasa a Germaniei hitleriste. Rusii nu-si asumau riscuri inutile,

fiind in schimb foarte sensibili la logica fortei, motiv pentru care se

puteau retrage usor daca intalneau o rezistenta puternica intr-un

anumit punct.

Kennan credea ca abordarea Uniunii Sovietice trebuia facuta cu

calm si intelegere, motiv pentru care facea mai multe recomandari de

final. in primul rand, trebuia pornit de la intelegerea si recunoasterea

miscarii cu care americanii aveau de-a face. Apoi, publicul din Statele

Unite trebuia educat pentru a intelege realitatile din Rusia sovietica.

Observand ca miscarea comunista internationala este ca un 'parazit

malign', autorul atragea atentia asupra 'sanatatii si vigorii propriei

noastre societati' si recomanda pentru viitor curaj si incredere in

metodele si conceptiile americane.

Acelasi George Kennan va publica, in numarul din iulie 1947 al

prestigioasei reviste Foreign Affairs, sub semnatura X, un articol de

mare impact, intitulat Sursele conduitei sovietice. Dupa un excurs

istoric, prilej de analiza a societatii sovietice in primele ei decenii si,

desigur, a rolului jucat de Lenin si Stalin, autorul atragea atentia ca,

cel putin in viitorul apropiat, Statele Unite nu puteau avea incredere in

Uniunea Sovietica, care nu putea fi considerata un partener politic

onest. Kennan era de parere, cunoscand perfect realitatile sovietice, ca

doar o politica vigilenta si aplicarea unor masuri de contraforta vor

salva institutiile lumii libere de agresiunea Kremlinului.

Unul din efectele semnalului de alarma tras de Kennan a fost

radicalizarea politicii externe americane in raport cu Moscova. Pentru

consolidarea Europei Occidentale a fost initiat Planul Marshall, care

prevedea un ajutor financiar distribuit prin intermediul Administratiei

Cooperarii Economice, condusa de Paul G. Hoffman. Cele 13 miliarde

de dolari erau distribuite catre Austria, Belgia, Danemarca, Elvetia,

Franta, Grecia, Irlanda, Islanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie,

Olanda, Norvegia, Portugalia, Suedia, Turcia si Germania de Vest.

Planul a devenit public la 12 martie 1947, atunci cand Harry Truman a

rostit un discurs in fata Congresului, moment ce marcheaza si nasterea

doctrinei Truman, bazata pe realitatea ca lumea era impartita in doua

tabere, ce desparteau democratii de opresori. Aplicarea programului in

Europa a avut efecte economice deosebite, inregistrandu-se cresteri

intre 15 si 25% in statele care au beneficiat de prevederile sale.

Uniunea Sovietica a respins planul, doar Cehoslovacia oferind un mic

moment de suspans la nivelului blocului estic.

Fara a exista o delimitare extrem de clara a diferitelor etape ale

razboiului rece, istoricii au distins deja existenta lor. Astfel, o faza

definita drept a primului razboi rece incepe inca inainte de semnarea

tratatului de pace de la Paris si dureaza pana la moartea lui Stalin, in

1953. A fost o perioada in care conflictul a izbucnit, chiar daca nu

declarat, intre superputeri, numeroase dispute armate fiind consemnate

pe mai multe continente, in paralel cu primele masuri legate de

aplicarea doctrinei Truman. Cele mai semnificative momente au fost

primul razboi din Indochina, declansat prin atacarea fortelor

colonialiste franceze de catre trupele viet-minh, blocada Berlinului si,

mai ales, razboiul din Coreea.

Razboiul din Indochina a inceput prin revolta fortelor

nationaliste din Vietnam, conduse de Ho Si Min (1890 - 1969), care la

2 septembrie 1945 proclama Republica Democrata Vietnam, ce se va

declara independenta fata de fosta metropola Franta.

in 1946 a izbucnit o criza intre Franta si fosta colonie, iar

tentativa de mediere, cu prilejul Conferintei de la Fointainbleu, a

esuat. Trupele franceze au recurs la forta si, incercand sa consolideze

statutul special al Vietnamului de Sud, au bombardat, la 23 noiembrie

1946, portul Hanoi. Desi au reusit sa-l ocupe, francezii se vor lovi de o

darza rezistenta opusa de fortele viet-minh conduse de generalul

Nguen Giap. Prima replica puternica a viet-minh-ului s-a inregistrat la

19 decembrie 1946, prin atacarea trupelor franceze de la Tonkin.

Dupa mai bine de un an de lupte, la 8 martie 1949, francezii au

reusit sa semneze un acord cu fortele nationaliste anticomuniste din

Vietnam, iar la 8 iunie il instalau la putere pe fostul imparat al

Annanului, Bao Dai. Cu toate acestea, Ho Si Min continua sa reziste

in nord, guvernul sau fiind recunoscut, la 14 ianuarie 1950, de

Uniunea Sovietica si China. in schimb, Statele Unite, Marea Britanie

si Franta sustineau Vietnamul, Cambodgia si Laosul ca state asociate

in cadrul Uniunii Franceze.

Un puternic atac al comunistilor asupra Hanoiului este respins

de generalul de Lattre de Tassigny in ianuarie - februarie 1951. in

urma esecului, trupele viet-minh au schimbat tactica, trecand la luptele

de guerilla. Ideea se va dovedi inspirata, intrucat desi Parisul avea in

1953 o superioritate evidenta (230.000 de soldati francezi, fata de

125.000 de vietnamezi), cei care vor declansa ofensiva finala vor fi

asiaticii. La 14 aprilie 1954, trupele lui Ho Si Min au invadat Laosul,

intr-un moment in care soarta razboiului inceput in 1946 se decidea la

Dien Bien Phu.

Numit, la 8 mai 1953, comandant al fortelor franceze din

Indochina, generalul Henri Navarre a ordonat construirea unei

fortarete intr-un sat de munte, Dien Bien Phu, care se va dovedi a fi

ultimul fort al rezistentei franceze din Vietnam. Atacul viet-minhului

asupra Dien Bien Phu a inceput la 13 martie 1954, generalul Navarre

fiind incercuit. Apelul sau disperat catre aviatia americana va gasi un

ecou neasteptat insa, la 24 martie, presedintele Dwight Eisenhower

refuzand sa-si mai trimita avioanele la Dien Bien Phu. Prin urmare,

fortul a cazut la 7 mai, marcand victoria lui Ho Si Min.

Pacea a fost negociata la Geneva, bazele intelegerii fiind

convenite cu prilejul intalnirii la varf dintre premierul francez Pierre

Mendes-France si cel chinez, Ciu En Lai. Acordul semnat la 20 iulie

1954 trasa linia de demarcatie intre Vietnamul de Nord si cel de Sud

pe paralela 17. in partea nordica era instalat regimul comunist condus

de Ho Si Min, iar in sud unul capitalist. Din pacate, documentul nu a

reglat situatia pe termen lung, un nou conflict izbucnind in zona.

in aceasta faza, criza Berlinului a trasat limitele de demarcatie

dintre cele doua blocuri in Europa, dar a si eliminat posibilitatea

conflictelor militare pe batranul continent. in schimb, in Asia se va

ajunge la un razboi clasic pe frontul din Coreea, momentul fiind

considerat drept unul crucial de majoritatea cercetatorilor. Interventia

generalului Douglas MacArthur impotriva agresiunii Coreei de Nord

comuniste a dat, initial, rezultate extrem de incurajatoare. Era

momentul in care presedintele Harry Truman urma sa avizeze calea de

urmat, avand la dispozitie trei optiuni:

- sa se opreasca pe linia de demarcatie ce separa cele doua state

coreene, respectiv paralela 38;

- sa avanseze pana la granita cu China si sa unifice cele doua state;

- sa se opreasca pe o linie strategica usor de aparat, pe cea mai

ingusta linie a Peninsulei Coreea, la circa 50 de kilometri de granita cu

China.

Decizia luata de generalul MacArthur dovedea ca era 'un

stralucit strateg', insa 'cu mai putin discernamant ca analist politic'

(potrivit aprecierii lui Kissinger). Avansarea pana la granita cu China,

optiune cu care presedintele Truman a fost de acord, a complicat

conflictul, determinand implicarea activa a Armatei Rosii conduse de

Mao Tse-dun.

Pacea a fost negociata la granita dintre cele doua Corei, la

Panmunjon. Dupa trei luni de negocieri, la 26 iulie 1953, s-a ajuns la

armistitiul potrivit caruia la granita dintre cele doua state se forma o

zona demilitarizata. Din pacate, razboiul din Coreea nu s-a incheiat

decat cu un armistitiu, intrucat pacea pe care trimisul Natiunilor Unite,

Arthur Dean, a incercat sa o negocieze nu a fost posibila. Ramaneau

doar consecintele numarate in cele trei milioane de morti si cinci

milioane de refugiati.

Este interesanta conduita lui Stalin pe parcursul razboiului din

Coreea. El a ajutat armata chineza cu armament, dar pretul cerut era

considerat de Beijing ca fiind exorbitant. De asemenea, pe baza

informatiilor furnizate de spionajul sovietic, Stalin stia ca americanii

nu intentionau sa foloseasca bomba atomica impotriva Chinei si, in

consecinta, ca americanilor le va fi imposibil sa obtina victoria intr-un

razboi conventional in fata superioritatii numerice coplesitoare a

chinezilor. Din acest motiv, Uniunea Sovietica nu s-a implicat direct

in conflictul militar din peninsula coreeana.

Razboiul din Coreea, dincolo de faptul ca s-a incheiat doar cu un

armistitiu fragil chiar pana astazi, a avut consecinte importante pe plan

global. Conflictul a contribuit la realimentarea anticomunismului din

Statele Unite, subminand in primul rand imaginea Chinei. Liderul Mao

Tse-dun era privit acum de americani ca un agresor. Sesizand pericolul

comunist, Truman decide sa mute centrul disputei din Asia in Europa,

motiv pentru care Dwight Eisenhower devine comandantul trupelor

aliate de pe batranul continent si incepe reinarmarea Germaniei vestice.

Japonia va fi unul din marii castigatori de pe urma razboiului din

Coreea: revine printre marile puteri, devenind una anticomunista, avand

securitatea garantata de Statele Unite, in schimbul sprijinului material

acordat americanilor pe parcursul luptelor.

Moartea lui Stalin, dublata de decizia presedintelui american

Dwight Eisenhower de a face pace in Coreea si Vietnam,

consemneaza finalul etapei.

Va urma o faza sinuoasa si extrem de complicata, care va dura

intre 1953 si 1969, cand evenimentele s-au succedat cu rapiditate si de

multe ori in contradictie cu cursul aparent firesc. Remarcabila a fost

interventia lui Nikita Hrusciov la Congresul XX al Partidului

Comunist al Uniunii Sovietice, din 22-24 februarie 1956. Cu acest

prilej, noul lider l-a atacat dur pe predecesorul sau, Stalin,

delimitandu-se de metodele folosite de acesta. Faptele si informatiile

prezentate atunci de Hrusciov au produs o puternica impresie, mai ales

ca el a subliniat ca Stalin avusese in vedere mai ales vechii membri de

partid si pe cei proveniti din randul clasei muncitoare. Pentru a ne

limita la un singur exemplu din discursul lui Hrusciov, vom arata ca

din cei 1.966 de delegati la Congresul XVII al Partidului, 1.108 au

fost arestati.

Pe acest fundal vor aparea si momente de relaxare precum

'spiritul Genevei' sau cel de la Camp David, generate de negocierile

din 1959, dupa cum nu au lipsit momentele in care politica externa

sovietica a luat un curs periculos, ori alte mari puteri au adoptat o

conduita 'pe marginea prapastiei'. Interesante sunt concluziile trase

de Henry Kissinger pe marginea intalnirii de la Geneva dintre

principalii lideri antrenati in evenimentele generate de razboiul rece:

'Rezultatul major al intalnirii la varf a fost ca a demonstrat nevoia

psihologica a democratiilor de ragaz dupa un deceniu de confruntari.

Dupa ce anterior sustinusera cu fermitate in fata lui Stalin propuneri

specifice, democratiile cedau acum inaintea unei schimbari de ton

sovietice. Erau precum alergatorul la maraton care, vazand linia de

sosire, se asaza istovit pe marginea drumului si le permite celorlalti

concurenti sa-l ajunga din urma.'

Incidente majore s-au consemnat in 1956 in Egipt si Ungaria,

dar, mai ales, atentia a fost retinuta de 'criza rachetelor cubaneze' din

1962, moment cand omenirea s-a aflat la un pas de declansarea unui

razboi nuclear. Criza Suezului a pus in lumina personalitatea marcanta

a liderului egiptean Gamal Abdel Nasser, care nu a ezitat sa intre in

conflict cu doua mari puteri, Marea Britanie si Franta. Epilogul

conflictului l-a facut pe viitorul presedinte al Egiptului, Anwar el

Sadat, sa comenteze: 'Nu sunt decat doua Mari Puteri in lumea

actuala (in sensul de superputeri - n.n.), Statele Unite si Uniunea

Sovietica Ultimatumul (dat anglo-francezilor - n.n.) a pus la locul

lor Anglia si Franta, ca puteri nici mari, nici puternice.'

Aceasta era, de fapt, si opinia cancelarului german Konrad

Adenauer, care, in plus, oferea o solutie vizionara: 'Franta si Anglia

nu vor fi niciodata comparabile cu Statele Unite si Uniunea Sovietica.

Si nici Germania, de altfel. Lor nu le ramane decat un mod de a juca

un rol decisiv in lume; anume de a se uni pentru a face Europa Nu

avem timp de pierdut: Europa ne va fi revansa.'

Daca evenimentele din Egipt marcau, potrivit lui Henry

Kissinger, 'sfarsitul inocentei pentru Alianta occidentala', revolta de

la Budapesta petrecuta in acelasi an 1956 demonstra ca Hrusciov nu se

deosebea de Stalin in privinta manierei in care intelegea sa-si mentina

pozitiile deja dobandite in Europa de Est. La fel va proceda, de altfel,

si Leonid Brejnev in 1968, atunci cand a fost randul Cehoslovaciei sa

fie tinta agresiunii sovietice.

Mai mult, criza Berlinului si cea a rachetelor cubaneze vor

marca o noua dinamica a conflictului. Construirea, cu incepere din

noaptea de 12/13 august 1961, a unui zid ce izola Berlinul de Vest va

ingropa pentru mult timp sperantele celor ce mai credeau ca se poate

ajunge la o intelegere rezonabila cu Nikita S. Hrusciov.

Zidul Berlinului avea initial 2,4 metri inaltime si era inconjurat

cu valuri de sarma ghimpata. Totusi, in ciuda tuturor masurilor luate

de autoritatile est-germane, in ultimele zile dinaintea definitivarii

constructiei, circa o mie de germani au mai reusit sa treaca in Vest. La

24 august a fost impuscat Gunther Liften, care a devenit prima victima

dintr-un lung sir din randul persoanelor ce incercau sa treaca zidul in

cautarea libertatii.

Pozitia inflexibila adoptata de americani in chestiunea Berlinului

a fost subliniata si cu prilejul vizitei presedintelui John F. Kennedy in

partea de vest a orasului. La 26 iunie 1963, el rostea un discurs care a

intrat in istorie, indemnandu-i pe cei ce considerau comunismul drept

doctrina viitorului sa viziteze Berlinul, incheiat cu propozitia devenita

clasica: 'Ich bin ein berliner.'

Criza rachetelor cubaneze va ramane, in ciuda faptului ca nu s-a

ajuns la confruntare militara, momentul de varf al razboiului rece si un

test care a demonstrat ca in fata unui cataclism planetar cele doua

superputeri erau capabile sa reactioneze rational. Practic, omenirea nu

s-a aflat niciodata mai aproape de declansarea unui razboi nuclear la

scara planetara ca in octombrie 1962.

La 1 ianuarie 1959, fortele revolutionare conduse de Fidel

Castro reuseau sa ocupe Santiago si apoi Havana. Dictatorul Fulgenio

Batista era obligat sa demisioneze si sa paraseasca tara. La scurt timp,

la 15 aprilie 1959, Castro se afla intr-o vizita neoficiala in Statele

Unite pentru a afirma in fata autoritatilor americane ca regimul sau nu

era unul comunist, ci umanist.

Dar, in ciuda asigurarilor date americanilor, Fidel Castro a

inceput sa stranga relatiile cu Uniunea Sovietica. La 13 februarie

1960, Castro si vicepremierul sovietic Mikoyan semnau la Havana un

tratat pentru aprovizionarea U.R.S.S. cu cinci milioane tone de zahar,

cubanezii primind in schimb un credit de o suta milioane dolari. in

consecinta, la 6 iulie, presdintele Eisenhower acuza politica ostila a

Havanei fata de Statele Unite si aplica sanctiuni economice, reducand

cu 95% cota de zahar importata din Cuba. Mai mult, la 9 iulie,

Eisenhower avea sa declare ca nu va permite niciodata stabilirea unui

regim dominat de comunisti in emisfera vestica.

in aceeasi zi, Nikita Hrusciov ameninta, pe tonul caracteristic, ca

Uniunea Sovietica va folosi rachetele din dotare daca americanii vor

interveni pe cale militara in Cuba. La 12 iulie, mentinand discutia la

acelasi nivel belicos, el va adauga ca doctrina Monroe a pierit 'de

moarte naturala'. Avand sprijinul sovietic asigurat, guvernul cubanez

isi va pune in practica programul socialist si, la 14 octombrie 1960, va

nationaliza bancile si marile intreprinderi industriale si comerciale.

Noul presedinte american John F.Kennedy a incercat sa rezolve

situatia neplacuta si jenanta pentru americani, folosind fortele

anticastriste care se aflau in Statele Unite. La 22 martie 1961, Frontul

Democratic si Miscarea Revolutionara pentru Popor organizau, la

New York, un consiliu revolutionar condus de expremierul Jose

Murao Cardona. Acesta a cerut cubanezilor sa se revolte si sa

rastoarne regimul Castro.

La 17 aprilie, circa 1.600 de cubanezi, grupati intr-o forta rebela

si sprijiniti de C.I.A., au debarcat in Golful Porcilor intr-o tentativa de

rasturnare a lui Castro. Cu toate ca presedintele Kennedy fusese

avertizat de consilierii sai ca sansele de reusita sunt minime, seful de

la Casa Alba a dat credit serviciilor secrete, avizand personal

desfasurarea operatiunii si schimband chiar locul debarcarii de pe

coasta de est pe cea sudica, reducand sprijinul aerian si naval.

Debarcarea din Golful Porcilor s-a incheiat dupa trei zile cu un

dezastru total: 300 de morti si 1.179 prizonieri. Desigur, Hrusciov a

folosit momentul avertizand, la 18 aprilie, Statele Unite sa stopeze

invazia si promitand sprijin lui Castro. La randul lui, Kennedy afirma

ca nu va permite o interventie militara din afara si ca va face tot

posibilul pentru stoparea comunismului. in ciuda declaratiilor Casei

Albe, simtindu-si pozitiile consolidate, Fidel Castro se va declara

public adept al marxism-leninismului.

insa adevarata criza va izbucni in anul urmator dupa ce, la 2

septembrie 1962, Uniunea Sovietica anunta ca intentioneaza sa

aprovizioneze Cuba cu armament si specialisti. Tentativa Moscovei de

a amplasa rachete nucleare in spatiul insulei nu va fi tolerata de

americani, care erau astfel vizati direct, cu atat mai mult, cu cat pe

teritoriul cubanez stationau deja circa 42.000 de soldati sovietici.

Dupa ce serviciile secrete ale Washingtonului au descoperit in

Cuba constructii capabile sa adaposteasca rachete balistice sovietice,

un avion-spion U2 american a fotografiat, la 14 octombrie 1962, o

baza pentru rachete langa San Cristobal, in apropierea Havanei. Era o

dovada evidenta care, la 16 octombrie, se gasea deja pe masa de lucru

a presedintelui Kennedy.

La 22 octombrie, seful administratiei americane aparea intr-o

emisiune televizata care a tinut respiratia omenirii. Pe un ton ferm,

Kennedy anunta ca daca sovieticii nu vor renunta la bazele pentru

rachete pana la 24 octombrie, Statele Unite vor amplasa o linie de

carantina in jurul Cubei pentru a stopa si cerceta orice vas suspectat ca

ar transporta echipament nuclear. Demersul lui a fost sprijinit si de

Organizatia Statelor Americane.

Lumea s-a aflat in pragul razboiului nuclear la 24 octombrie.

Atunci, vasele sovietice Gagarin si Komiles, secondate de submarine,

s-au intors in ultima clipa de pe linia de carantina, intr-un moment in

care americanii se pregateau deja sa atace submarinele ce le insoteau.

Sesizand pericolul, secretarul general al Organizatiei Natiunilor Unite,

U Thant, a propus o mediere intre Kennedy si Hrusciov, chiar la 25

octombrie.

Peste doua zile insa, acelasi avion U2 pilotat de maiorul

Anderson, care realizase fotografia din 14 octombrie, era doborat

deasupra Cubei. Imediat, Casa Alba a declansat alarma rosie pentru

rachetele nucleare americane si 90 de bombardiere B 52 cu arme

nucleare la bord au decolat gata sa loveasca Uniunea Sovietica. Din

fericire, a doua zi, cele doua superputeri au ajuns la o intelegere.

Pe baza propunerilor lui Kennedy, Hrusciov a fost de acord ca

Uniunea Sovietica sa stopeze constructia de baze pentru rachete in

Cuba si sa accepte ca Natiunile Unite sa supervizeze controlul

armelor. in schimb, Statele Unite puneau capat carantinei si dadeau

asigurari ca nu vor invada Cuba de indata ce fortele si armamentul

sovietic vor fi retrase din insula. La 20 octombrie, presedintele

Kennedy va face publica vestea incetarii blocadei asupra Cubei.

Criza rachetelor a avut efecte deosebite pentru evolutia raporturilor

dintre Statele Unite si Uniunea Sovietica. Constiente de forta de

distrugere pe care o puteau desfasura, din care putea fi generat un

cataclism fara invinsi si invingatori, cele doua guverne au decis sa

deschida o linie telefonica directa intre Washington si Moscova, astfel

incat destinderea sa fie asigurata printr-un dialog permanent intre sefii

celor doua state. O alta consecinta importanta a fost aceea ca, dupa

criza din octombrie 1962, conflictele armate vor fi transferate in alte

zone. Va fi o experienta nefericita pentru cele doua superputeri, care

vor primi lectii dure in Vietnam, respectiv Afganistan.

Primii pe lista au fost americanii; acestia se vor angaja intr-un

lung conflict in Vietnam, decizie care s-a dovedit in timp a fi o eroare

strategica de proportii ce a implicat numeroase dificultati pentru trei

presedinti: Dwight Eisenhower, John Kennedy si Lyndon Johnson.

in februarie 1965, americanii au inceput bombardarea Vietnamului

de Nord, fiind perceputi de comunitatea internationala drept

agresori. Luptele desfasurate apoi in conditii cu care soldatii americani

nu erau familiarizati, mai ales in jungla, se soldau zilnic cu pierderi ce

nu puteau fi justificate si care exercitau o presiune asupra

Administratiei, nevoita sa explice de ce si pentru ce mor cetateni ai

Statelor Unite in Indochina.

Astfel, la 31 octombrie 1968, urmare a presiunilor interne,

presedintele Lyndon Johnson anunta incetarea completa a operatiunilor

navale, aeriene si de bombardare a Vietnamului de Nord. in

noiembrie erau deja deschise tratative de pace la Paris dar ele se vor

dovedi sinuoase si dificile. intre 1969 si 1972 s-a ajuns la situatia

paradoxala in care dorinta americanilor de a parasi Vietnamul se confrunta

cu neacceptarea ideii ca victoria va apartine comunistilor. Este

perioada altor nefericite initiative, de atacare a Cambodgiei si Laosului.

Faza finala a razboiului va fi precipitata de invazia trupelor

comuniste in Sud, care incepe la 30 martie 1972, in scurt timp fiind

cucerit importantul centru de la Quang Tri. Americanii riposteaza prin

bombardamente masive si folosirea armelor de ultima generatie, astfel

ca, in octombrie, Nordul propune incheierea pacii pe baza incetarii

focului. Cu toate acestea, intre 18 si 30 decembrie 1972, noi

bombardamente americane lovesc Hanoi si Haiphong.

Totusi, la 23 ianuarie 1973, se incheie pacea de la Paris,

negociata de secretarul de stat american Henry Kissinger si Le Duc

Tho din partea vietnameza. Cei doi vor primi premiul Nobel pentru

pace, dar finalul va veni abia in 1975.

in decembrie 1974, trupele comuniste au atacat din nou Sudul,

testand reactia americana. intrucat administratia de la Washington nu

mai era dispusa la o noua aventura, la 10 martie 1975, generalul

Nguen Giap va ordona o mare ofensiva de primavara, trupele sale

ajungand la Saigon, la 23 aprilie. intrucat noul presedinte american

Gerald Ford - avand credinta ca Nordul se va multumi cu teritoriile

cucerite - a anuntat ca tara sa nu se va amesteca in conflict, generalul

Nguen Giap va intra in capitala Sudului, ocupand Palatul prezidential

la 30 aprilie 1975.

Drumul sinuos al razboiului rece a continuat cu un deceniu de

destindere, care, desi nu a fost lipsit de crize, a creat impresia ca este

posibila o convietuire pe termen lung intre cele doua sisteme. Aici

trebuie remarcata decizia presedintelui american Richard Nixon de a

pune capat dramei din Vietnam, interventia din Indochina devenind

pentru Administratia de la Casa Alba o aventura impopulara.

Sfatuit de personalitati de talia lui Kissinger, Richard Nixon va

pune accentul pe derularea unei politici externe bazate pe stabilitate si

pe apararea interesului national. in primul document important al noii

administratii relativ la acest subiect, prezentat la 18 februarie 1970,

respectiv raportul anual al presedintelui privind politica externa,

Nixon sublinia: 'Obiectivul nostru este, in primul rand, de a ne sprijini

interesele pe termen lung printr-o politica externa sanatoasa. Cu cat

este bazata acea politica pe o evaluare mai realista a intereselor

noastre si ale celorlalti, cu atat mai eficient va fi rolul nostru in lume.

Noi nu ne implicam pe plan mondial pentru ca avem angajamente; noi

avem angajamente pentru ca suntem implicati. Interesele noastre sunt

cele care trebuie sa dea forma angajamentelor noastre, mai curand

decat invers.'

Tot de numele administratiei Nixon sunt legate si tratativele cu

China, care trebuie, evident, privite ca o incercare de diminuare a

rolului Uniunii Sovietice pe arena internationala. La acest capitol

merita semnalata si implicarea diplomatiei romanesti, ca factor de

mediere. De asemenea, pozitia pragmatica a Beijingului venea in

intampinarea gandirii politice a Administratiei de la Casa Alba, iar

Mao Tse-dun a sintetizat-o intr-o propozitie: 'Problema mica este

Taiwanul, problema mare este lumea.'

Din pacate, intervalul 1969 - 1979 a luat sfarsit datorita imensei

gafe a Uniunii Sovietice concretizate in atacarea Afganistanului,

eveniment asociat de multi istorici cu implicarea Statelor Unite in

Vietnam.

Aceasta a condus la cel de-al doilea razboi rece, 1979 - 1985. in

noaptea de 26/27 decembrie 1979, bazandu-se pe informatiile livrate

de K.G.B. potrivit carora Occidentul nu va reactiona, liderul sovietic

Leonid Brejnev va ordona atacarea Afganistanului. Presedintele

Hafizullah Amin a fost ucis si inlocuit cu procomunistul Babrak

Karmal. insa, reactia presedintelui Jimmy Carter a fost una prompta.

La 4 ianuarie 1980, el anunta impunerea de sanctiuni economice si

comerciale, amanand si ratificarea tratatului SALT II. Aceasta linie va

continua prin boicotarea Olimpiadei de la Moscova din vara anului

1980 si lansarea doctrinei Carter. Influentata de gandirea lui Zbignew

Brzezinski, aceasta postula ca zona Golfului Persic este de importanta

strategica vitala pentru Statele Unite.

Noul presedinte Ronald Reagan, adeptul teoriei razboiului

stelelor, va fi chiar mai dur decat predecesorul sau. El va pune punct

politicii externe ce viza relaxarea tensiunilor din sistemul

international, trecand in prim plan 'cruciada si convertirea', conform

expresiei utilizate de Henry Kissinger. Reagan a profitat si de reactia

neasteptat de eficienta a insurgentilor afgani, sprijiniti pe diferite

canale si de Administratia de la Wasginton, dar si de schimbul de

generatii ce se producea la Moscova.

La 23 martie 1983, Reagan se adresa natiunii, lansand in

premiera acest plan, denumit astfel dupa celebra si populara serie de

filme creata la Hollywood. Presedintele anunta ca, inca din 1981, avea

in vedere cresterea substantiala a bugetului alocat apararii, motivand

aceasta prin faptul ca dorea ca orice posibil agresor sa fie convins ca,

atacand Statele Unite sau aliatii acestora, se expunea unui pericol mai

mare, ceea ce nu era justificat de niciun potential castig de moment.

'Prieteni americani - isi incheia presedintele discursul -, astazi

lansam un efort care contine promisiunea de schimbare a cursului

istoriei omenirii. Vor fi riscuri si rezultatele vor lua timp. Dar am

credinta ca putem reusi.'

Discursul istoric si determinarea pe masura a presedintelui

Reagan au fost factori importanti in incheierea razboiului rece. Aceasta

a beneficiat insa si de schimbarea garzii de la Kremlin. Dupa moartea

lui Leonid Brejnev, in noiembrie 1982, au urmat in fruntea Partidului

Comunist al Uniunii Sovietice doi secretari generali, Iuri Andropov si

Konstantin Cernenko, care, datorita varstei erau priviti ca formule de

tranzit. De asemenea, diplomatia sovietica era dirijata de veteranul

Andrei Gromiko. Abia din martie 1985, la Kremlin puterea va fi

preluata de un lider cu autoritate, Mihail Gorbaciov. El va contribui,

dupa cum vom vedea in capitolul urmator, la incheierea razboiului rece,

marcata de caderea comunismului in Europa de Est.

Prin durata si amploare, razboiul rece a produs efecte din cele

mai diverse. El a grabit reabilitarea Germaniei si Japoniei, devenite

aliate de baza ale Statelor Unite. Pe de alta parte, Uniunea Sovietica a

fost marele invins, incapabil sa mentina vastul imperiu european faurit

de Stalin pe fondul sfarsitului celui de-al doilea razboi mondial.