Raportul Parlament- Guvern. Caracterizare generala

Raportul Parlament- Guvern. Caracterizare generala

Sectiunea I Principiul separatiei puterilor, al echilibrului, cooperarii si

controlului reciproc al acestora

De-a lungul evolutiei dreptului s-au cristalizat o serie de principii, adica idei de baza, general valabile ce se regasesc in normele care reglementeaza institutiile statului. Dintre principiile menite sa asigure drepturile omului prin limitarea puterii autoritatii si functionarilor publici, precum si prevenirea exercitarii abuzive a acesteia, un loc foarte imporatant il ocupa principiul separatiei puterilor, al echilibrului, cooperarii si controlului reciproc al acestora.

La baza organizarii puterii politice intr-un stat modern, indiferent daca are ca forma de guvernamant republica sau monarhia constitutionala, se afla principiul separatiei puterilor in stat, principiu prevazut expes sau implicit in majoritatea sistemelor constitutionale. Asa se intampla si in cazul Romaniei, unde Constitutia din 1991, desi nu prevedea expes principiul separatiei puterilor, organiza puterea in stat conform acestui principiu.

Teoria separatiei puterilor este o teorie celebra, de larga audienta si frecvent invocata. Sub numele de teorie a separatiei puterilor in stat se ascund, in realitate, mai multe teorii referitoare la puterea de stat, care analizeaza diverse modalitati de exercitare a acesteia. Cunoasterea acestei teorii inlesneste explicarea sistemelor constitutionale contemporane. Aparuta in secolul Luminilor, alaturi de alte teorii la fel de tulburatoare si de penetrante, ea a fost indreptata impotriva obscurantismului feudal si a inchistarii medievale, impotriva abuzurilor de putere. Teoria separatiei puterilor a fost o reactie impotriva monarhiei absolute de drept divin, forma de guvernamant in care regele concentra in mainile sale putere suprema, considerandu-se ca o personificare a statului, de unde si celebra formula a regelui Frantei Ludovic al XIV-lea "statul sunt eu " .

Principiul separatiei puterilor, al echilibrului, cooperarii si controlului reciproc al acestora nu face altceva decat sa limiteze atributiunile puterilor statului in raport cu individul, fiind separate si organizate in asa fel incat sa se poata controla si limita reciproc, inlaturandu-se astfel posibilitatea caderii vreouneia din acestea in absolutism, iar a statului in anarhie. Montesquieu afirma ca orice om care ar detine intreaga putere intr-un stat, legislativa, executiva si judecatoreasca ar fi tentat sa abuzeze de ea, de unde si concluzia ca divizarea acesteia in parti ce coopereaza, dar se si controleaza reciproc este de natura a asigura echilibrul si stabilitatea puterilor si, in mod deosebit, folosirea non-abuziva a acestora.

Teoria separatiei puterilor a avut un rol aparte, decisiv in promovarea sistemului reprezentativ, adica in valorificarea democratica a relatiei dintre detinatorul suveran al puterii, poporul, si organizarea statala a puterii politice, in cautarea, in chiar organizarea statala si functionarea puterii, a garantiilor exercitarii drepturilor omului si cetateanului. Tocmai acest principiu al suveranitatii poporului, care participa la conducerea statului prin reprezentare, se opune ca puterile statului sa fie izolate una de alta, ajungandu-se in practica la nesfarsite conflicte, care ar dauna intereselor poporului. De aceea, guvernate de ideea egalitatii intre ele, puterile trebuie sa colaboreze si sa se controleze reciproc, stabilind o interdependenta complexa intre ele. In acest mod se impiedica abuzurile, se inlatura conflictele si se ajunge la unitatea cu care trebuie sa se exercite suveranitatea nationala. Asadar, reglementarea si functionarea puterilor statului, conform principiului separarii, egalitatii, cooperarii si controlului reciproc al acestora, este o garantie a realizarii interesului general in conditiile legii.

Asa cum am mai aratat, in Constitutia Romaniei din 1991 nu este prevazut expres principiul separatiei puterilor, al echilibrului, cooperarii si controlului reciproc al acestora, dar constituantul nostru a organizat autoritatile potrivit exigentelor lui. Aceasta situatie a fost remediata, prin revizuirea constitutionala din 2003 , cand sunt consfintite principiul separatiei puterilor in stat si democratiei constitutionale drept coordonate politice fundamentale pentru intreaga organizare si activitate a statului roman .

Examinand dispozitiile Constitutiei Romaniei se poate constata ca ea consacra echilibrul puterilor in stat in continutul si semnificatia sa stiintifica si desigur moderna. Astfel, potrivit Constitutiei nici una dintre puteri, legislativa, executiva si judecatoreasca, sau institutii ale puterii nu este mai mare decat alta. O astfel de reglementare moderna, prin incredintarea atributelor puterii la mai mult de trei autoritati independente, din care nici una nu este mai mare, toate fiind subordonate numai dispozitiilor constitutionale, este un pas inainte spre democratie, constituind un factor de prevenire a tendintelor de insusire a puterii de catre o persoana sau un grup, ori chiar de o categorie sociala. Singura exceptia de la egalitatea puterilor este oarecare preeminenta a Parlamentului. Astfel, avand in vedere legitimitatea imputernicirilor Parlamentului, compozitia sa numeroasa si larg reprezentativa, Constitutia asigura acestuia o anumita preeminenta in raport cu celelalte autoritati statale, Parlamentul fiind singura autoritate legiuitoare a tarii , avand functii de formare, alegere, numire, investire a altor autoritati statale si desigur a altor functii de control a executivului.

Raporturile constitutionale dintre autoritatile statului se caracterizeaza prin implicari reciproce ale unora in sfera de activitate ale celorlalte, implicari ce semnifica echilibrul prin colaborare si control, avand ca scop indeplinira mandatului reprezentativ cu care au fost investite de popor. Raporturile Parlament-executiv, in reglementarea constitutionala, pot fi examinate, mai ales, prin implicarea legislativului in activitatea Sefului statului si a Guvernului.

In ceea ce priveste raporturile cu Guvernul se poate mentiona indeosebi ca Parlamentul Romaniei acorda votul de incredere asupra programului si a intregii liste a Guvernului, retrage increderea acordata, poate cere informatii si documente, deputatii si senatorii pot pune intrebari si adresa interpelari, apreciaza asupra raspunderii politice a Guvernului, poate cere urmarirea penala a membrilor Guvernului pentru fapte savarsite in exercitiul functiei lor, abiliteaza Guvernul pentru a emite ordonante in domenii care nu fac obiectiul legilor organice. Insa Constitutia prevede si cazuri in care Guvernul se poate implica in activitatea Parlamentului, cu ocazia initiativei legislative sau a angajarii raspunderii Guvernului in fata Parlamentului, asupra unui program, a unei declaratii de politica generala sau a unui proiect de lege.

Ca o concluzie se poate preciza ca ne aflam in prezenta unei separari eficiente a puterilor in stat, in conditiile unei conlucrari a structurilor statale in realizarea vointei poporului. Aceasta conlucrare presupune competente clar delimitate prin Constitutie, autonomie organizatorica si functionala, control reciproc fara nici o imixtiune arbitrara, garantii constitutionale ale indeplinirii mandatulului si ale respectarii drepturilor cetatenilor .

Sectiunea a II-a Principiul raspunderii Guvernului in fata Parlamentului

In completarea principiului separatiei puterilor, al echilibrului, cooperarii si controlului reciproc al acestora, in Constitutia Romaniei a fost consacrata raspunderea Guvernului in fata Parlamentului, organ reprezentativ, format prin votul direct al cetatenilor. Constitutia Romaniei utilizeaza notiunea de raspundere politica a Guvernului in art 109, avand ca titlu marginal "Raspunderea membrilor Guvernului", si respectiv in art. 114, referitor la "Angajarea raspunderii Guvernului", consacrand pozitia oarecum superioara a Parlamentului in sistemul constitutional instituit de Constitutia din 1991.

Raspunderea politica a Guvernului presupune intotdeauna o luare de pozitie, fie ca aceasta se realizeaza de catre cei guvernati, fie ca provine de la Parlament. Responsabilitatea ministeriala nu se mai bazeaza pe ideea de fapta imputabila, nici pe cea de risc, desi nu le exclude, ci pe ideea ca guvernantii sunt in serviciul guvernatilor. Guvernantii raspund in fata corpului electoral, in mod direct, cu ocazia alegerilor si indirect, prin formele prevazute de Constitutie, in fata Parlamentului. Desi in ambele cazuri este vorba despre o raspundere politica, distinctia consta in aceea ca prima este o raspundere de fapt, extrajuridica, iar ultima o raspundere de drept, administativ-disciplinara.

Raporturile dintre Parlament si Guvern sunt raporturi de natura politica si juridica, de unde ideea ca raspunderea Guvernului are o natura dubla, politica si juridica . Astfel, desi se recunosc anumite consecinte juridice ale raspunderii politice, se arata ca atunci cand este pusa in discutie raspunderea juridica a Guvernului si a membrilor sai, se are in vedere raspunderea civila, administrativa sau penala, adica raspunderea juridica stricto sensu. Fiecare ministru se afla in cadrul activitatii sale in doua ipostaze: membru al Guvernului si conducator al organului adminsitratiei publice centrale, adica ministru. Pornindu-se de la aceasta disociere, se poate concluziona ca in functie de ipostaza din care este privit, ministrul va raspunde cu o forma sau alta a raspunderii sociale: raspunderea politica in calitate de membru al Guvernului si raspunderea juridica in calitate de ministru .

Potrivit Constitutiei, fiecare membru al Guvernului raspunde politic, in fata Parlamentului, solidar cu ceilalti memmbrii, pentru activitatea Guvernului si pentru actele acestuia. In alte cuvinte, in sistemul nostru constitutional nu este reglementata o raspundere politica personala in fata Parlamentului, a fiecarui membru al Guvernului pentru activitatea si actele sale, ci o raspundere politica solidara a tuturor membrilor Guvernului, pentru activitatea si actele acestuia. In cadrul acestei raspunderi politice solidare, in cazul in care Parlamentul si-a retras increderea acordata Guvernului prin adoptarea unei motiuni de cenzura, Guvernul va fi demis in intregul sau, aceasta fiind forma sub care un membru al Guvernului raspunde politic .

Raspunderea politica a Guvernului este o institutie de drept public si atunci cand este pusa in discutie de Parlament, ea poate avea la baza motive juridice, constand in incalcarea unor norme si principii de drept. Nu mai putin, realitatea demonstreaza ca jocul politic este adevaratul motor al punerii in discutie a raspunderii politice a Guvernului, iar dreptul nu face decat sa recunoasca aceasta institutie, si nu sa o creeze. Este de altfel si motivul pentru care art. 113 din Constitutie referitor la motiunea de cenzura are un continut exclusiv procedural, a reglementa cazurile in care raspunderea politica sa fie angajata reprezentand o initiativa care nu tine seama de realitatile politice. Constitutia recunoscand existenta raspunderii politice nu face decat sa o reglementeze din punct de vedere procedural, pentru ca in acest mod sa limiteze pe cat posibil orice posibilitate de comitere a abuzurilor de catre Parlament prin adoptarea unei motiuni de cenzura, si pentru a se asigura garantii de stabilitate pentru Guvern.

S-ar putea spune astfel ca raspunderea politica a Guvernului este juridica doar prin procedura, din punct de vedere substantial situatiile in care este pusa in discutie neavand in mod necesar un fundament juridic. Raspunderea politica, desi se intemeiaza pe acelasi principiu ca responsabilitatea civila sau penala, adica pe faptul ca puterea politica este tinuta sa dea socoteala de actele sale si sa-si asume consecintele acestora, aceasta forma de raspundere are o natura aparte, distincta de cea pur politica sau politica si morala, angajata in fata poporului sau partidelor si bazata, pe ideea de culpa a celui care raspunde .

Sectiunea a III-a    Cresterea rolului executivului

Raporturile Parlament-Guvern trebuie explicate astazi avandu-se in vedere tendinta constanta de crestere a rolului executivului, tendinta evidenta in sistemele pluraliste de guvernamant. Aceata situatie se observa si din analiza reglementarilor care coordoneaza sistemul constitutional roman instituit prin Constitutia din 1991, revizuita in anul 2003.

Aceasta tendinta nu este intamplatoare si nici pur subiectiva. Ea isi gaseste explicatia si justificarea in rolul hotarator al partidelor politice in crearea celor mai importante institutii statale. Partidele politice propun electoratului candidati, pentru a fi alesi ca reprezentanti ai poporului in Camerele Parlamentului, iar la putere este adus acel Guvern care sa infaptuiasca platforma electorala a partidului invingator. De aici tendinta de a da Guvernului misiunea, dar si posibilitatea luarii marilor decizii politice care se traduc prin legi sau masuri executive, corpurile legiuitoare, Camerele Parlamentului rezervandu-si rolul de organisme de reflectie si de control al actiunilor Guvernului .

In scopul indeplinirii programului pentru care a primit votul de incredere al Camerelor Parlamentului, Guvernul este unul dintre titularii dreptului de initiativa legislativa, drept pe care Guvernul il exercita cu prisosinta. Concluzia ca rolul executivului este in crestere reiese si din faptul ca, potrivit statisticilor, 90% din legile adptate de Parlament sunt de origine guvernamentala. Cresterea rolului executivului se exprima si prin trecerea in sarcina Guvernului a unor atributii legislative, lucru evident mai ales prin legislatia delegata. Delegarea legislativa semnifica imputernicirea Guvernului, pe timp limitat, sa exercite prerogative legislative, prin emiterea de norme juridice in domeniile rezervate legii. In fine, importanta crescanda a sectoarelor afacerilor straine, aparare, economie, sectoare in care Parlamentul poate intreprinde putine lucruri, duce evident tot la sporirea rolului executivului.

Aceasta fundamentare teoretica si practica face ca Guvernul, considerat subordonat Parlamentului fiindca nu rezula direct din alegeri, sa fie, in realitate elementul motor si dinamic al intregului sistem politic . Asadar, in relatia legislativ-executiv, Guvernului nu i se mai rezerva un rol secundar, ci deseori un rol primordial. Aceasta situatie aduce Guvernul in centrul politicii interne si externe a statului roman, activitatea acestuia fiind limitata insa, de reglementarile privind controlul parlamentar si raspunderea politica a Guvernului in fata Parlamentului