Regimuri politice - Conceptul de regim politic

Regimuri politice

1. Conceptul de regim politic

In calitate de concept descritiv, regimul politic desemneaza formele si institutiile puterii politice, dispunerea, distributia si reglementarea lor ¹⁾ intr-o societate data si un anumit timp istoric.

In majoritatea limbilor europene, termenul regim este originat in verbul latin regere - a conduce, a carmui, a guverna, verb din care decurgea si substantivul regnum - domnie, putere, conducere. Originea termenului, aria si durata raspandirii lui reprezinta un exemplu al influentei civilizatiei politice a Romei antice aupra culturii europene in general.

In sens larg, conceptul regim politic include alaturi de aspectele referitoare la formele, institutiile si reglementarile functionarii puterii politice a unei societati date, si practicile politice, modelele comportamentale decurgand sau sustinand un regim politic sau altul.

Exista doua grupuri de teorii care studiaza regimurile politice: teoriile politologice si teoriile juridice. Teoriile juridice, ale dreptului constitutional clasic retin cu precadere organizarea formala a puterilor publice. In acceptiunea aceasta restransa, teoriile juridice prezinta distinctii intre regimul parlamentar si, spre exemplu, regimul prezidential. Intr-o astfel de abordare, specifica teoriilor dreptului cosnstitutional, notiunea regim politic desemneaza exclusiv locul si rolul unei institutii politice in interiorul organizarii puterii in statul respectiv. Astfel, prin regim parlamentar se intelege acea organizare institutionala a puterilor publice in care parlamentul reprezinta cea mai importanta institutie si este constitutional investit cu cele mai importante prerogative; regimul prezidential desemneaza acea organizare a puterii in care institutia presedentiei are o importanta si un rol quasisimilar parlamentului.

Spre deosebire de teoriile juridice, politologia subliniaza faptul ca un regim politic este rezultanta unui raport de forte intre cei ce guverneaza si cei ce sunt guvernati. Astfel ca, in notele definitorii ale conceptului de regim politic sunt incluse informatii nu doar asupra organizarii formale a puterilor publice ci asupra producerii acestei organizari de catre societate, intr-un timp si loc istoric; regimurile politice nu pot fi intelese facandu-se abstractie de practicile politice, de comportamentele politice ale guvernantilor (clasei politice) si guvernatilor, de cultura politica existenta si ea intr-un timp si intr-un loc. Acest centru de interes selectiv, specific stiintei politice, si anume, acela de a gandi regimul politic ca expresie a unei societati face ca in conceptul politologic de regim politic sa fie incluse si aspecte economice, sociale si ideologice.

Prin urmare, conceptul politologic de regim politic depoziteaza si organizeaza date (informatii) referitoare la:

structurile politice ale unei societati

mecanismele detinerii si exercitarii puterii politice

drepturile si libertatile guvernantilor

comportamentele politice ale guvernantilor

valorile politice si expresia ideologica a unui timp si loc.

2. Tipologia regimurilor politice (Tipologii clasice

Descrierea comparativa a formelor de guvernamant, a principiilor care le anima si a modului prin care acestea isi indeplinesc functia de reglare a societatii este una din cele mai vechi si mai specifice preocupari ale stiintei politice. Daca acceptam ca Platon este intemeietorul filosofiei politice si Aristotel intemeietorul stiintei politice,²⁾ atunci putem spune ca insasi fundamentarea celor doua discipline s-a constituit in jurul propunerii unor tipologii ale regimurilor politice. In ambele cazuri vom gasi descrieri empirice ale regimurilor politice din acele timpuri - cetatile vechii Elade in secolele V-VI, i.ch. - chiar daca la Platon fundamentul empiric e implicit, iar la Aristotel explicit. Dar, in ambele cazuri, clasificarea regimurilor, tipologia acestora este legata de cautarea celui mai bun guvernamant.

Aceasta cautare a celui mai bun guvernamant face ca, la inceput, conceptul de regim politic sa fie unul de tip normativ, tratarea sa nu poata fi despartita de preocuparea evolutiva si, deci, polemica. Din punctul de vedere al genezei stiintei politice, clasificarea lui Aristotel poate fi apreciata (mai mult decat a lui Platon) ca o incercare de depasire a dihotomiilor polemice (intre sustinatorii oligarhiei si cei ai democratiei), stagiritul manifestand mai explicit credinta ca studiul regimurilor politice nu trebuie sa fie, nici in metoda sa si nici in rezultatele sale, intrinsec polemic.

a) Tipologia lui Platon (428-347)

Sistemul de filosofie politica elaborat de Platon este prezent in trei dintre celebrele sale dialoguri: Republica, Legile, Omul politic*. Exista o unitate de substanta intre filosofia lui Platon si conceptia sa politica. In multe privinte, filosofia sa politica poate fi considerata ca o latura aplicativa a teoriei sale filosofice. Dezbaterile raporturilor dintre filosofia platoniciana a ideilor si filosofia sa politica continua si astazi. Pe noi ne intreseaza, insa, clasificarea regimurilor politice si impactul acestei prime clasificari din gandirea politica asupra istoriei gandirii politice in general.

Marea problema pe care o pune Platon este aceea a raportului dintre stiinta si putere pe de o parte si, dintre putere si etica, pe de alta parte.

In Republica pot fi descoperite doua temeiuri ale organizarii statale³⁾ :

- alcatuirea sufletului omenesc (criteriu psihologic).

- functiile societatii decurgand din nevoile sociale generale (criteriu social).

Sufletul omenesc este alcatuit din trei componente functionale sau trei facultati:    - partea rationala (ratiunea)

partea pasionala (pasiunea)

partea apetenta (dorinta)

Acestor facultati le corespund cele trei virtuti cardinale: intelepciunea corespunde ratiunii; curajul corespunde pasiunii; cumpatarea corespunde dorintei. Din armonia ce se realizeaza (si daca se realizeaza) intre intelepciune, curaj si cumpatare - iar armonia depinde de subordonarea cumpatarii fata de curaj si a curajului fata de intelepciune - rezulta o a patra valoare: dreptatea, virtute cardinala a cetatii. Scopul si ratiunea de a fi a unei cetati este intronarea dreptatii; dupa cum, calitatea prin excelenta a unui conducator politic, virtutea care-l indreptateste ca om politic, este aceea de a fi drept.

Organizarea statala trebuie sa corespunda celor trei facultati; orice societate are trei functii esentiale:

elaborarea legilor si conducerea statului

apararea comunitatii de dusmani

asigurarea bunurilor necesare vietii

Drept urmare, un stat bine organizat va fi alcatuit din trei categorii de cetateni:    - inteleptii (filosofii) - elaboreaza legi si conduc cetatea

militarii (paznicii) - apara statul

agricultorii si mestesugarii - produc cele necesare traiului

Primele doua categorii (inteleptii si paznicii), reprezinta clasa politica.

Repartizarea in aceste categorii se face in baza educatiei si aptitudinilor.

Cetatea ideala (statul ideal) este aceea in care fiecare categorie isi indeplineste obligatiile care-i revin: inteleptii (cei care stiu, cunosc) fac legi; militarii (inzestrati cu curaj) apara; agricultorii si mestesugarii produc.

Devierile de la cetatea dreapta apar atunci cand categoriile fac altceva decat stiu.

Cetatea ideala ii slujeste lui Platon ca model, in raport cu care pot fi studiate si intelese cetatile reale. Acestea sunt vazute ca abateri, de la modelul ideal. Astfel ca, tipologia pe care o construieste Platon foloseste ca principiu clasificator: distanta (marimea abaterii) fata de model. "Raportul lor (cetatilor reale) cu modelul, este in fond un raport logic ti nu unul temporal."⁴⁾ Astfel, se poate sustine cu suficient temei, ca functia cetatii ideale este "in primul rand epistemica, iar nu una practic - politica"

Dupa prezentarea societatii ideale, in Republica sunt prezentate si patru regimuri politice reale: ⁶⁾

• timocratia sau timarhia (in care casta militara preia rolul legiuitorilor, deci functia de aparare se substituie functiei de a conduce, de a legifera); cazul concret este al Spartei.
• oligarhia (cand cei doar bogati - patura de sus a producatorilor ocupa pozitii de guvernare). In acest moment, cetatea se divide in doua: a bogatilor si a saracilor, iar revolta celor din urma este in ordinea firii.
• democratia (ordinea functionala a cetatii ideale este radical deviata, cetatea democrata este "pestrita", fiecare considerand ca poate face indiferent ce, chiar daca nu are cunostintele, educatia si experienta necesare). Dezordinea, neiguranta, nedreptatea care duc la nevoia de ordine salvatoare. Anarhia genereaza nevoia de tiran. "Pe aripile anarhiei se naste tirania", mediteaza Platon.
• Tirania

Daca cetatea ideala nu apartine prin functie si rol lumii istorice, potrivit lui Platon, nici tirania nu reprezinta o lume istorica, ci scaderea acesteia in natura pura, neomeneasca. Daca cetatea ideala este locuita de zei, cetatea tiranilor este locuita de bestii umane.

In statul ideal trebuia sa existe "o stiinta aflatoare in anumiti cetateni, care sa ne poata da un sfat nu in cateva afaceri ale statului ci relative la statul ca intreg, la buna carmuire in interiorul sau . si in relatiile cu alte state". Aceasta stiinta e privilegiul celor putini care ei ar trebui sa fie la carma statului. Deci, activitatea politica trebuie sa se defineasca nu ca stapanire a unor deprinderi politice ci ca o cunoastere a Binelui Suprem.

Daca la Platon, clasificarea regimurilor rezulta dintr-o conceptie in care etica absoarbe politica, guvernarea devenind, in consecinta, o opera de educatie, de pedagogie sociala, la Aristotel situatia va fi, in multe privinte,diferita.

b. Clasificarea lui Aristotel (384 i.Chr - 322 i.Chr.)

Daca la Platon etica absorbea politica, Aristotel face din etica o ramura a politicii in masura in care prima, ca stiinta a conduitei individuale este inglobata in a doua ca stiinta a conduitei colective. Desi binele este acelasi pentru individ si colectivitate, este un lucru mare si mai perfect de a intemeia si a pastra binele comunitatii decat acela al individului; de aceea etica este o parte a politicii, sustine Aristotel in Etica Nicomahica, lucrare care alaturi de Politica si Retorica cuprinde ideile de forta care l-au consacrat pe Aristotel ca intemeietor al atiintei poitice.

Tipologia regimurilor politice, la Aristotel, este construita plecand de la urmatoarele elemente:

- numarul celor care guverneaza (unul, mai multi, o multitudine)

6) vezi Republica, cartea a VII si a VIII, in Platon, Opere, vol. 5, Editura Stiintifica si Enciclopedica, 1986.

- interesul pe care cei ce guverneaza il urmaresc (interes comun, interes particular al detinatorilor).

Din combinarea celor doua criterii, in Politica, Cartea a III-a, ne este prezentata urmatoarea clasificare:

Rezulta astfel sase regimuri politice dintre care trei reprezinta forme corecte (regalitatea, aristocratia, politeia) pentru ca interesul conducatorilor este cel comun, "binele cetatii"; si trei corupte sau denaturate (pentru ca interesul guvernantilor, urmarit in actul conducerii, este propriul lor interes si nu al polisului considerat in integritatea lui); acestea sunt: tirania, oligarhia, democratia (demagogia).

Se poate observa ca, daca luam in considerare numarul celor ce guverneaza combinat cu interesul rezulta, in fapt, doar o clasificare tripartita care imbraca doua forme:

regalitate, care denaturata inseamna tiranie

aristocratie, care denaturata inseamna oligarhie

politeia care denaturanta inseamna demagogie

c. Tipologia lui Montesquieu

Opera lui Montesquieu si importanta ei.

Charles-Louis de Secondat, baron de la Brede et de Montesquiere a trait la sfarsitul secolului 17 si prima jumatate a secolului 18: intre 1689-1755.

Mostenirea politologica lasata de ganditorul francez este mai complexa si mai apropiata de exigentele contemporaneitatii decat aceea a altor teoreticieni moderni.

Lucrarile sale cele mai importante sunt: Scrisori persane (1721); Consideratii asupra cauzelor grandorii romanilor si decaderea lor (1734); Despre Spiritul legilor (1748).

Cea mai cunoscuta dintre lucrari este Despre Spiritul legilor. In epoca, singura lucrare rivala in privinta celebritatii a fost Contractul social al lui Jean-Jacques Rousseau.

Scopul lui Montesquieu a fost acela de a face istoria inteligibila; de a descoperi adevarul istoriei, intotdeauna ascuns sub diversitatea nesfarsita de obiceiuri, institutii, conduite morale, idei, legi; sa reusesti sa faci din dezordinea lumii o ordine conceptuala. In privinta scopului, Montesquieu este precursorul epistemologiei weberiene. Ca mai tarziu Max Weber, ganditorul prezentat va cauta: cauza (cauzele) determinante aflate in spatele cursului occidental al evenimentelor; cercetatorul Montesquieu, la fel ca Weber va proceda la organizarea diversitatii informatiilor in cateva tipuri, aflate intre "societatea ideala" si varietatea nesfarsita a lumii

Doua sunt teoriile pe care Montesquieu le-a lasat ca principala mostenire politologica:

teoria formelor de guvernamant

teoria separatiei si controlului reciproc al puterii in stat

Ambele sunt formulate in Despre Spiritul legilor.

1. Teoria formelor de guvernamant.

Asemeni predecesorilor sai, preocupati si ei de tipologia formelor de guvernamant, o prima preocupare a lui Montesquieu este de a stabili criteriile in virtutea carora sa ordoneze vastul material istoric referitor la organizarea politica in timpuri diferite, in locuri diferite, la popoare diferite prin traditii, contexte geografice si climatice, feluri de organizare economica si sociala.

In mod fundamental aceste criterii sunt doua:

a)      natura guvernamantului (cine conduce?)

b)      principiul care anima natura guvernamantului, facandu-l ceea ce este el (ce principiu anima o anumita natura?)

Selectarea acestor criterii aminteste de teoria aristotelica a raportului dintre materie si forma. Nu este singura influenta desi, dupa cum vom vedea, exista si importante deosebiri.

Utilizand cele doua criterii, Montesqiueu ne ofera urmatoarea tipologie a formelor de guvernamant:

a) Guvernamantul republican: "acela in care poporul in totalitate sau numai o parte a lui, detine puterea suverana". Din aceasta definitie din Spiritul legilor rezulta ca natura guvernamantului republican, decurgand din intrebarea "cine conduce?" este data de faptul ca poporul conduce. Conducerea de catre popor poate imbraca doua variante:

- "conduce poporul in totalitatea lui"

- "o parte a poporului detine putere suverana"

Astfel suntem pregatiti, chiar de la inceput, ca pot exista doua variante ale guvernarii democratice.

Principiile care fac ca posibilitatea celor doua variante ale uneia si aceleasi naturi sa devina realitate, sunt urmatoarele:

civismul, in primul caz

moderatia, in cazul al doilea

Se intelege prin civism (virtutea civica), capacitatea fiecarui cetatean de a pune mai presus de interesul personal, interesul general, al tuturor cetatenilor sai. De asemenea, Montesquieu precizeaza: "ceea ce numesc eu virtute in Republica este dragostea de patrie, adica, dragostea de egalitate".

Republica animata de virtutea civica se va numi Republica democratica sau, pur si simplu, democratie. Exemplul predilect: cetatea Genovei.

Se intelege prin moderatie principiul care da forma republicii atunci cand ea este condusa de "o parte a poporului", de un anumit numar de persoane. Insusi faptul ca numarul conducatorilor e mai restrans decat al totalitatii poporului, instituie o inegalitate intre conducatori si condusi.

Drept urmare, posibilitatea bunei functionari este data de moderatia grupului conducator in a-si afisa inegalitatea conditiei. Adica, folosindu-i expresia, principiul de functionare al acestei varietati de republica este moderatia. "Natura acestui guvernamant este astfel incat ii pune pe aceeasi oameni sub puterea legilor si ii scoate de sub puterea lor; Sansa aristocratiei este ca nobilii fie sa aiba o mare virtute facandu-i egali poporului . fie, sa fie moderati, facandu-i egali macar intre ei" (Spiritul legilor)

Aceasta varianta se numeste Republica aristocratica si exemplul predilect pentru ilustrarea ei este Venetia dogilor.

Aristocratia guvernanta trebuie sa fie destul de numeroasa pentru ca poporul sa uite de existenta ei. "Cu cat aristocratia se va apropia mai mult de democratie, cu atat va fi ea mai perfecta"; va fi mai putin perfecta atunci cand se va apropia de monarhie.

Referitor la acest prim tip de regim politic, poate fi subliniata originalitatea lui Montesquieu fata de Aristotel. Daca la Aristotel aristocratia si democratia constituiau doua regimuri politice, Montesquieu le considera apartinand aceluiasi tip care imbraca doua variante de guvernamant republican:

republica democratica

republica aristocratica

b) Guvernamantul monarhic

Natura sa consta in faptul ca unul singur guverneaza. Monarhul guverneaza potrivit legilor, legi formulate si promulgate prin actiunea "puterilor intermediare" (sau "corpurilor intermediare"). De fapt, tocmai "puterile intermediare, subordonate si dependente, constituie autentica natura a guvernamantului monarhic". Cine sunt aceste puteri intermediare: parlamentele, nobilimea, clerul. Ele sunt canale prin care puterea curge de la monarh catre popor si de la popor spre monarh. Ele sunt depozitarele legilor.

Principiul care pune in functiune sistemul este onoarea.

In cadrul acestui regim, "statul se mentine fara dragoste de patrie (virtute n.n.) fara adevarata glorie, fara abnegatie . fara toate aceste virtuti eroice despre care noi numai am auzit vorbindu-se" (Spiritul legilor). Exista monarhii cu principi virtuosi, dar in monarhii "e foarte greu ca poporul sa fie virtuos". Cazul ilustrativ oferit de autor, este monarhia engleza.

c) Guvernamantul despotic

Asemeni monarhiei, natura despotismului este data de faptul ca unul sigur guverneaza; numai ca, acest unul singur, guverneaza nu coform legilor ci dupa bunul plac, potrivit capriciilor. "Un om caruia cele cinci simturi ale sale ii spun ca el este totul, iar ceilalti nimic, este in mod firesc: lenes, ingnorant, desfranat" (Spiritul legilor). In despotii, cu cat sunt mai importante treburile obstesti, cu atat sunt mai putin dezbatute.

Principiul care pune in functiune un asemenea regim, nu este nici virtutea, nici moderatia, nici onoarea, el este, pur si simplu, frica. In fata despotului, toti ceilalti sunt egali, dar egali cu zero.

La sfarsitul acestei tipologii, putem observa ca regimurile politice in conceptia lui Montesquieu sunt determinate de calitatea societatilor. Regimul nu este altceva decat expresia unui anumit tip de societate. Aceasta intuitie a lui Montesquieu va fi reluata si prezentata de Hegel sub formula: fiecare popor are conducatorii pe care-i merita.

Principiile care structureaza societatile: virtute (civism), moderatie, onoare, frica depind de popoarele care activeaza si suporta un anumit regim politic.

Teoria separarii puterilor

Aceasta teorie decurge din teoria formelor de guvernamant si din preocuparea lui Montesquieu de a gasi acea organizare a puterii statale care sa evite generalizarea fricii; adica pierderea libertatii. Nu exista libertate in frica. "Libertatea politica pentru un cetatean este acea libertate sufleteasca izvorata din convingerea fiecaruia ca se afla in siguranta; si pentru ca exista aceasta libertate, guvernamantul trebuie alcatuit in asa fel incat un cetatean sa nu aibe a se teme de alt cetatean".

Atunci cand in mainile aceleiasi persoane sau aceluiasi corp de dregatori se afla intrunite si puterea legiuitoare si puterea executiva, nu exista libertate deoarece se poate naste teama ca acelasi monarh sau acelasi parlament sa intocmeasca legi tiranice pe care sa le si aplice in mod tiranic.

Nu exista libertate daca puterea judecatoreasca nu este separata de puterea legiuitoare si cea executiva. Daca puterea judecatoreasca ar fi imbinata cu puterea legislativa, puterea asupra vietii si libertatii cetatenilor ar fi arbitrara, caci judecatorul ar fi legiuitor. Iar daca puterea judecatoreasca ar fi imbinata cu cea executiva, forta puterii judecatoresti ar fi una agresiva.

Si, totul ar fi pierdut daca acelasi om sau acelasi corp de fruntasi ai societatii (apartinand indiferent cui: nobililor sau poporului) ar exercita toate cele trei puteri: pe cea de a face legi, pe cea de a aduce la indeplinire hotararile obstesti si pe cea de a judeca infractiuni sau litigii intre particulari.

Astfel, Montesquieu este printre primii ganditori politici care subliniaza ca orice tendinta de cumulare a puterilor, sfarseste prin a genera guvernari despotice: "Principii care au voit sa carmuiasca in mod despotic au inceput prin a intruni in mainile lor toate dregatoriile".

Montesquieu nu dezvolta o teorie juridica a separarii puterilor, neprecizand care sunt atributiile specifice si detaliate ale fiecarei puteri in parte. Dar el ofera bazele teoretice pentru o asemenea colaborare, o demonstratie clara si convingatoare a necesitatii separarii puterilor si, concomitent, a necesitatii echilibrului intre puteri si a controlului lor reciproc.

Oricum, ideea a prins, in asa masura, incat, in Declaratia drepturilor omului si cetateanului promulgate de revolutionarii francezi, articolul 16 stabileste: "Orice sociatate in care garantia drepturilor nu este prevazuta si nici separarea puterilor (n.n.) determinate, nu are constitutie".

NOTA: Despre Spiritul legilor este organizata in 31 de Carti. Tipologia guvernamantului este prezentata in Cartile II-IV. Dar, in toate primele 13 carti se ocupa cu tipurile de guvernamant, aceasta parte a lucrarii putand fi considerata un tratat de sociologie politica. In cartea XI-a este prezentata teoria separatiei puterilor. De interes, este si cartea XIX pentru discutia asupra spiritului natiunilor, considerat de Montesquieu drept principiu unificator al unei societati.

Regimuri politice: clasificari contemporane

Dupa cum a fost prezentat, studiul si clasificarea regimurilor politice au o lunga istorie, incepand cu Platon si pana in zilele noastre.

Aristotel a formulat o tipologie clasica care si in prezent se preteaza la aplicatiile analogice utile¹. Perspectiva lui Aristotel este, insa, concentrata asupra lumii grecesti si nu vom gasi la el studii aprofundate ale imperiilor exterioare lumii grecesti. Dar, criteriul numarului guvernantilor si a scopului guvernarii, intr-un mediu cultural omogen, raman de retinut.

Spiritul legilor al lui Montesquieu reprezinta prima largire a teoriei aristotelice a regimurilor politice, dincolo de lumea greaca si tinandu-se seama de experientele politice oferite de noi epoci istorice, in special a Evului Mediu si de noi cadre geografice intrate in atentie - la Montesquieu, in mod particular, intra in discutie lumea asiatica.

Nici Aristotel, nici Montesquieu nu au tinut seama - din ratiuni istorice - de locul si rolul partidelor politice in configuratia regimurilor politice. Dupa cum stim, ca actor politic important, partidele politice si sistemul partidist se configureaza de abia la mijlocul secolului al 19-lea. In prezent, insa, nu putem alcatui clasificari ale regimurilor politice fara a avea in atentie fenomenul partidist. Cu toate acestea, clasificarile contemporane retin inca de la Aristotel criteriul numarului guvernantilor, aplicandu-l, insa, nu doar la indivizi ci si la partidele politice; iar de la Montesquieu se preia ideea principiilor, a spiritului tipic al unei forme de regim politic, punandu-se in evidenta raporturile diverselor regimuri contemporane cu o varianta ideologica sau alta².

I. Clasificarea tripartita contemporana

Potrivit majoritatii politologilor, in cadrul epocii contemporane putem deosebi trei tipuri fundamentale de regimuri politice:

• totalitare
• autoritare
• democratice

Adesea, clasificarile retin doar doua mari specii:

a) regimuri nedemocratice, cuprinzand doua varietati, in multe privinte, distincte: - varianta totalitara

- varianta autoritara

Includerea lor in aceeasi specie se bazeaza pe considerente precum: ambele, si totalitarismul si regimurile autoritare au in comun: "incercarea incununata de mai mult sau mai putin succes, de a reduce substantial sau de a elimina de tot pluralismul politic; pe de alta parte, criteriile de atribuire si de distribuire a puterii politice care nu s-au bazat pe alegeri, sau in orice caz, nu pe alegeri libere, concurentiale, semnificative, ci intotdeauna pe control si recurgerea la folosirea fortei³.

c)      regimuri democratice, acestea, ele insele, prezentand o mare diversitate,

decurgand din structura lor institutionala (parlamentara, prezidentiala, semi-prezidentiala) din sistemele de partide (bipartidism, multipartidism) din specificul functionarii si de randamentul lor.

Intr-o maniera asemanatoare, respectiv, duala, procedeaza si Patrick de

Laubier. El distinge intre:

- regimuri politice monocratice, acestea cuprinzand doua variante:

1) cu leader unic

2) cu partid unic

- regimuri politice pluraliste, si ele subdivizate in doua variante:

1) mai multe partide concurentiale cu consens majoritar puternic;

2) mai multe partide concurentiale fara consens majoritar puternic⁴.

Clasificarea, integrala, asa cum este oferita in Sociologia politica a lui Patrick de Laubier, este urmatoarea^*.

Regimuri politice

(Patrick de Laubier)

A. Regimuri politice monocratice

a) Un leader unic

1. Fara referinta ideologica puternica (regimuri monocratice personalizate, fara ideologie precisa).

Exemple:

Rusia sub Nicolae al II-lea, Turcia sub Mustafa Kemal, Argentina sub Peron, guvernaminte militare din Africa si America Latina.

2. Cu referinta ideologica precisa (referinta ideologica confera puterii personalizate caracter universalist).

Exemple:

Italia sub Mussolini, URSS sub Stalin, Germania sub Hitler. Sunt regimurile definite ca totalitare.

b) Partid unic

1. Fara referinta ideologica puternica

Exemple:

Mexicul (P.Revolutionar Institutional), Egiptul dupa Nasser, Taivanul dupa moartea lui Tchang Kai-chek (dupa 1970).

2. Cu referinta ideologica puternica

Exemple:

URSS dupa Stalin, China dupa Mao; majoritatea constitutiilor fostelor tari comuniste stipulau: rolul conducator al paridului comunist ca "centru vital" al regimului.

B. Regimuri politice pluraliste

a) Mai multe partide concurentiale si consens puternic

1. partid predominant - Ex. : Japonia

2. bipartidism - Ex. : Marea Britanie

3. multipartidism - Ex. : Franta, Italia

b) Mai multe partide concurentiale fara consens majoritar puternic

1. paricularitati etnice, culturale - Ex. : Spania, Belgia, Israel, Africa de Sud

2. contestare de ordin ideologic

Pentru intelegerea ansamblului problematicii regimurilor politice contemporane, vom proceda prin evidentierea notelor caracteristice ale celor trei concepte care definesc cele trei mari regimuri contemporane: totalitarismul, regimul autoritar, democratia.

Regimurile totalitare

1. Originea termenului

Daca termenii prin care se desemneaza celelalte regimuri politice: regim democratic, regim autoritar sunt de indelungata traditie, termenul totalitar este utilizat doar incepand cu secolul 20.

Intr-un articol din 1923, Giovanni Amendala vorbea despre regimul politic italian al timpului, despre fascism ca despre "un sistem totalitar", caracterizat printr-o dominare absoluta si o stapanire completa si incontrolabila a vietii politice si administrative⁵. Mussolini insusi, expresia personalizata a regimului italian ce urmeaza primului razboi mondial, il utilizeaza pentru a caracteriza fascismul ca fiind "vointa totalitara". Atunci, in primele decenii ale secolului trecut, termenul va fi utilizat si in versiune negativa si in versiune pozitiva. Ambele versiuni concordau insa in semnalarea faptului ca totalitarismul este o forma politica ale carei caracteristici sunt date de:

Absenta structurilor si a controalelor parlamentare

Prezenta unui partid unic

Respingerea pluralismului

Pana in anii '50 ai secolului XX, o pleiada de ganditori, de cele mai diverse orientari ideologice, au adus contributii la conturarea intelesurilor termenului de totalitarism, inteles si ca miscare politica si ca regim politic. Poate fi, astfel, detectata o critica liberala a totalitarismului (Jos Ortega y Gasset, Raymond Aron), o critica crestina a totalitarismului (Paul Tillich, Luigi Sturzo, Jacques Maritain) precum si un antitotalitarism al marxistilor (Antoniu Gramsci, Leon Trotki, Herbert Marcuso). Dar, conceptul de totalitarism ca regim politic, reprezinta o elaborare a gandirii politice postbelice, perioada care aducea cu sine meditatia asupra experientei a doua forme de dictatura: nazista si comunista.

2. De la termen la concept. Inceputul razboiului rece⁶.

Cercetatorii care au participat in cea mai mare masura la elaborarea conceptului de totalitarism ca regim politic sunt: Raymond Aron, Hannah Arendt, Carl Friederich si Zbigniew Brzeziscki.

Astfel totalitarismul este definit prin sase trasaturi si caracteristici intercalate. Literatura de specialitate se refera la aceasta definitie prin sintagma: sindrom in sase puncte (se foloseste termenul medical "sindrom" adica, totalitatea simptomelor care caracterizeaza o boala). Care sunt cele sase puncte:

Existenta unei ideologii oficiale

Un sistem monopartidist, condus de un lider atotputernic

Un sistem de teroare politieneasca

Un monopol asupra mijloacelor de comunicare in masa

Un monopol asupra mijloacelor de lupta armata

Control asupra tuturor aspectelor vietii economice

Aceasta definitie va fi utilizata pentru a pune in evidenta legaturile dintre regimurile totalitare de dreapta si de stanga si pentru a marca dierentele dintre dictaturile traditionale si cele moderne.

Acestei definitii i s-au adus obiectii. Nu rar, definitia a fost considerata un produs tipic al razboiului rece si, prin urmare, mai curand un concept strategic (un Kampfbegriff) decat unul teoretic. Teoreticeste vorbind, elaborarii acestui sindrom in 6 puncte i s-au adus urmatoarele mari obiectii:

lipsa simtului istoric

lipsa simtului sociologic

inventarea artificiala a unui termen nou pentru o realitate care ar fi putut fi descrisa prin concepte deja existente, precum: tiranie, dictatura, despotie.

Comunismul sau cumulare de monopoluri

Pentru prima data in istorie, un regim politic cumuleaza 5 monopoluri; ideologia, statul, politia, armata, mass-media, economia.

Monopol politic

Partid unic

Monopol ideologic milenarism oficial

Acumularea acestor monopoluri de catre o singura forta, duce la cvasidisparitia societatii civile si la suprimarea "omului privat".

Controverse privind valoarea euristica a conceptului de totalitarism.

a) Necesitatea demersului

Majoritatea cercetarilor privind totalitarismul ca regim politic sunt empiric fundamentate: ele pleaca de la experiente politice reale, circumscrise unui spatiu si timp istoric relativ bine delimitate. O exigenta sine qua non a cercetarii stiintifice este, si in acest caz, al regimului totalitar, racordarea postulatelor teoretice la fapte. "Criteriul constitutiv al cunosterii stiintifice bazate pe datele empirice este criteriul concordantei cu faptele"¹.

In acest context epistemologic s-a nascut problema calitatii euristice a conceptului de totalitarism, cel putin in varianta "six-point syndrome", cea mai influenta si larg utilizata dintre elaborarile secolului 20. Intr-o anumita masura totalitarismul a devenit un termen central al discursului politic contemporan. "Sa examinezi si sa accepti, sau sa examinezi si sa revizuiesti termenii centrali ai discursului politic nu este un preludiu la teoria politica ci dimensiunea insasi a teoriei politice"².

Daca este o dezbatere care sa marcheze cumpana dintre secolul 20 si secolul 21, aceasta este dezbaterea asupra totalitarismului. Proportiile acestei

dezbateri au luat infatisarea unui adevarat razboi civil intelectual. Aceasta situatie este legata de faptul ca, atat conceptul de totalitarism cat si teoria construita in jurul lui au traversat campuri ideologice diferite, sau exprimat prin voci eterogene, cel mai adesea, antinomice: fascisti si democrati, crestini si

marxisti, revolutionari si conservatori, liberali si anarhisti. Imbogatita prin mereu miscatoare dimensiuni istorice, politice, filosofice si literare, istoriografice sau doar memorialistice, dezbaterea asupra valorii euristice a termenului de totalitarism are, prin ea insasi, importanta ei. Cea mai semnificativa din caracteisticile care definesc aceasta importanta este, dupa parerea mea faptul ca ofera o intelegere asupra secolului 20, la fel de importanta precum fusese revolutia industriala pentru secolul 19.

Categoria interpretativa a totalitarismului a evoluat datorita vocilor multiple, la care am facut referinta, de la complexitate la banalizare.

Complexitate, pentru ca ea a fost menita sa sesizeze "inima" unui secol; banalizare pentru ca prin utilizarea excesiva, lipsita de simt critic, ea a condus la echivocuri multiple. Astfel, "utilizarea neordonata a extins in timp si spatiu aplicarea conceptului, depasind orice limita justificata"³. A fost aplicat pe Egiptul Antic, pe Sparta, pe perioada istoriei Indiei sau Rusiei tariste, pe societatea incasilor, pe ideile din Republica lui Platon sau Leviathanul lui Th. Hobbes. Nu au scapat etichetarii - "totalitar" - nici Geneva din perioada calvinista, nici democratia iacobina si, bineinteles, nici Jean Jacques Rousseau cu a sa teorie a suveranitaatii. Aceste realitati deveneau, intr-o anumita masura, omoloage regimurilor nazismului german, stalinismului sovietic, maoismului chinez. Intrebarea care se naste este urmatoarea: extins in asemenea masura, mai poate conceptul de totalitarism sa-si indeplineasca functiile cognitive? Raspunsul este categoric: nu. Drept urmare, precizari si delimitari sunt necesare.

In cursul anterior am enuntat trei directii de contestare a valorii euristice a conceptului : "noutatea lui"

"lipsa de simt istoric"

"lipsa de simt sociologic"

b) "Noutatea" termenului

S-a reprosat generatiei prime a teoreticienilor totalitarismului faptul ca inventeaza un termen nou care substituie termeni deja consacrati de tipologia regimurilor politice: tiranie, despotie, dictatura.

Reprosul nu se justifica. Termenul desemneza un regim necunoscut pana in secolul XX, drept urmare, el trebuie desemnat printr-un termen nou.

Potrivit lui Raymond Aron, elementul de noutate este dat de partidul unic; regimul totalitar este monopartidismul care are origine revolutionara. Deci, caracterul revolutionar al partidului unic este caracteristica prin care putem distinge intre regimuri totalitariste si regimuri autoritare care, si ele, pot avea partid unic, acesta din urma, insa, nu are caracter revolutionar.

Nu doar Raymond Aron (in lucrarea Democratie si totalitarism) insista pe caracterul revolutionar al partidului unic; Zbigniew K. Brzezinski, in lucrarea sa, Ideologie si putere in politica sovietica (1962) insista pe "Zelul revolutionar institutionalizat" al regimului, al carui scop este substituirea pluralitatii datului social printr-o unanimitate omogena, modelata pe exigentele ideologiei oficializate. Facand aceste precizari, Brzezinski muta accentul de pe partidul unic, pe ideologia unica, aceasta devenind temeiul pentru desfiintarea diversitatii sociale existente, urmand a se institui "poporul unic", preconizat de ideologia respectiva.

Din discutiile despre puterea politica stim, deja, ca excesele ei pot fi stopate prin limitari si control. Aceste limitari sunt: garantiile constitutionale ale drepturilor si indatoririlor; existenta si acceptarea unor mecanisme de negociere si compromis intre puterea politica, grupurile economice, profesionale, culturale si religioase, inclusiv intre puterea politica si diferitele confesiuni religioase; exista de asemenea limitari ce tin de o traditie nationala, de caracteristicile familiei si rudeniei ca unitati sociale primare. Totalitarismul, spre deosebire de alte regimuri politice refuza aceste trei feluri de limitare a puterii; el distruge, spune Brzezinski "toate formele asociative existente in societate", pentru ca scopul sau este de a schimba societatea in totalitatea ei, de a schimba omul insusi, in conformitate cu ideologia asumata.

De asemenea, regimul totalitar este o noutate istorica si prin faptul ca el utilizeaza o tehnologie moderna si pe legitimarea oferita de omul masa. Daca tiraniile altor timpuri se revendicau de "drept divin", totalitarismele secolului XX pretind ca sunt expresia autentica a maselor.

c) Carenta de sensibilitate istorica si sociologica

Din "sindromul in 6 puncte" a rezultat modelul ideocratic de analiza a

totalitarismului, prezentat in lucrarea lui C.Friedrich si Z.Brzezinski, Dictatura totalitara si autocratie nu ca pe o formatiune istorica, ci ca pe un sistem de trasaturi corelate, fixe, aceleasi pe tot parcursul regimului, incapabile de a se transforma. Responsabila pentru aceasta incremenire a regimului in unul si acelasi tipar este ideologia: "o ideologie elaborata care consta intr-un corp de doctrina oficial, acoperind toate aspectele vitale ale vietii umane si la care toti cei care traiesc in aceasta societate sunt obligati sa adere cel putin pasiv. Aceasta ideologie este orientata . spre perfectionarea unei stari finale umanitatii spre care ea se proiecteaza. Astfel, ea inchide in interiorul ei o pretentie milenarista, fondata pe respingerea radicala a societatii existente si pe aspiratia cuceririi lumii in vederea instaurarii acestei societati".

Modul in care este pozitionata in "sindrom" ideologia totalitara, modul in    care ea este descrisa (fara a se face distinctii intre ideologia nazista si cea comunista) nu lasa loc pentru reliefarea si a altor deosebiri. Ceea ce "fixeaza" conceptul sunt asemanarile; ceea ce "oculteaza" sunt deosebirile.

Sindromul in 6 puncte vorbeste despre totalitarism ca despre un regim imuabil, capabil sa se autoreproduca dar nu sa se autotransforme. Afinitatea esentiala, instituita intre U.R.S.S. si Germania nazista este postulata, pe baza comparatiei fenomenologice, statice, descriptive; dinamica sau chiar geneza sociala a acestor regimuri nu este luata in considerare. Oricate asemanari esentiale ar exista intre nazism si comunism (sau "tarile socialismului real") exista si importante deosebiri. Aceste deosebiri au fost scoase in evidenta, in primul rand, de istoricii vest-germani din perioada postbelica si readuse in discutie de scoala istorica a teoriei totalitarismului, afirmata dupa caderea Zidului Berlinului. Doua scheme privind deosebirile sunt cele ce urmeaza :

Fig. 1

Comunism Nazism

Identitate sociala ---

sefi -Proveniti din grupurile inferioare

sprijin -Grupuri sociale ce se opun claselor conducatoare

traditionale

Identitate ideologica -Lupta impotriva religiilor

-Pretentia de a detine adevarul absolut

-Dorinta de a deveni viitorul lumii

Diferenta dintre -Dictatura rationalist- -Dictatura carismatica,

tipurile de exercitare internationalista; nationalista;

a dictaturii -Dictatura provizorie -Dictatura permanenta

in numele libertatii in numele ratiunii.

Acestei prime grile de deosebiri i se adauga urmatoarea:

Fig. 2

Nazism Stalinism

Societate industrializata agrara

Clasa dominanta sustinerea capitalului distrugerea capitalului

Ideologie rasism-manipulare socialism(omogenizare

clasiala)

Clasa conducatoare inchisa (elita) largire progresiva

Teroare militara, selectionista, politieneasca, inchizi-

exterminatoare toriala (marturia)

Rezultate distrugere pura distrugere/reconstructie

Regimuri autoritare

1. Semnificatia conceptului autoritarianism

Asemeni conceptelor: "totalitarism", "democratie" si autoritarianismul face parte din grupul conceptelopr care refera asupra organizarii puterii politice. In societatile premoderne a fost forma politica dominanta dar si in zilele noastre acest regim politic, in diversele lui variante, este cel mai raspandit

La modul general, autoritarianismul poate fi definit ca o practica de guvernare bazata pe credinta ca societatilor trebuie sa li se impuna "de sus" reglementarile politice fara a tine seama de consimtamantul lor asupra modului in care sunt guvernati. Tocmai datorita acestei indiferente fata de consimtamantul guvernantilor, nu trebuie confundat termenul de autoritarianism cu cel de autoritate. Dupa cum stim, autoritatea se bazeaza pe legitimitate (autoritate = putere legitima); ori, legitimitatea este conferita "de jos" de guvernanti, nu se impune "de sus", prin comanda.

In politica timpurilor moderne, regimul autoritarianist este vazut ca unul care difera semnificativ si fata de regimul totalitar si fata de regimul democratic. Astfel ca, tipologia regimurilor politice contemporane, intre democratii si totalitarisme se afla spatiu vast si dezvoltat al experientei politice autoritariste.

Pentru ca, nici regimurile autoritariste ale epocii noastre (situatie asemanatoare cu cele totalitariste si, vom vedea democratice) nu pot fi pur si simplu, reduse si explicate in tipologiile traditionale: autocratii, tiranii, despotism, dictaturi. Domenico Fisichella considera ca regimurile autoritariste moderne se deosebesc de cele traditionale datorita unor fenomene datand din secolul al 19-lea; acestea sunt:

afirmarea rolului politic al maselor

aparitia si afirmarea miscarilor si partidelor socialiste[2]

2. Modelul de analiza Linz

Tot asa cum, pentru analiza totalitarismului utilizam "sindromul in 6 puncte" apartinand lui Friederich si Brzezinski, chiar daca exista rezerve privind valoarea lui euristica, pentru analiza regimurilor autoritariene utilizam definitia politologului spaniol Juan Linz, a carui activitate stiintifica a fost dedicata, prioritar, cercetarii acestor regimuri, comparatiei autoritarianismului si totalitarismului si descifrarii dinamicelor posibile ale acestora. Unele din studiile sale sunt realizate impreuna cu A. Stepan, acesta din urma, aducand un aport deosebit cu privire la rolul militarilor in politica. Intre tarile ale caror regimuri autoritare au fost analizate se numara: Spania, Brazilia, Peru³.

J.J.Linz defineste ca autoritare: "sistemele politice caracterizate prin pluralism politic limitat si neresponsabil, fara mobilizare politica extinsa sau intensa, cu exceptia anumitor perioade in evolutia acestora, si in care un lider sau, uneori, un grup mic exercita puterea in cadrul unor limite, slab definite din punct de vedere formal, dar, in realitate, destul de previzibile". Deci, "simptomatica" acestui regim este in "5 puncte":

Pluralism limitat

Non-responsabilitate politica

Legitimarea prin mentalitati si nu prin ideologii

Mobilizarea politica putin extinsa

Un lider (sau grup restrans) exercita puterea in limite slab definite formal dar, relativ previzibile.

Fiecare din aceste puncte trebuie insa specificat prin detaliere.

a) Pluralismul limitat

Caracteristicile depoziteaza informatii ale cazurilor concrete. Regimurile autoritare accepta pluralismul social, ele nu-si propun omogenizarea societatii, restructurarea ei fundamentala, ca in cazul totalitarismelor. Acceptand pluralismul social, regimul autoritarist mentine liniile de demarcare si separare dintre sistemul politic si celelalte subsisteme: economic, socio-grupal, cultutral. Asa cum mentioneaza Fisichella, "regimurile autoritare nu sunt forme ale panpoliticismului"⁴⁾.

Multe din variantele autoritarismului accepta intr-o anumita masura si pluralismul politic. Diferite organizatii si chiar partide ce pot functiona legal. Dar ele sunt putine, legitimate de catre lider si, aspectul cel mai important, nu intra in competitie unele cu altele. Prin urmare, caracterul limitat al pluralismului politic decurge din: legitimarea existentei legale a organizatiilor de catre lider si de caracterul lor noncompetitiv.

Daca luam in considerare doar pluralismul politic, fara a-l corela cu cel social, am putea considera ca nu exista deosebiri mari intre totalitarism si autoritarism.

Aceasta impresie este legata de urmatoarele variante ale pluralismului politic limitat existente in experientele concrete ale autoritarismului.

Dupa cum sublinia Linz, pluralismul politic presupune prezenta a cel putin doi actori politici. Astfel, regimul autoritar fascist din Italia interbelica includea doi actori: partidul fascist si Coroana (monarhia de Savoia)⁵⁾. Este motivul pentru care au aparut discutii daca este corect ca Italia lui Mussolini sa fie trecuta in randul totalitarismelor. De asemenea, exista regimuri care au multe partide politice dar care functioneaza in regim necompetitiv: unul dintre ele functioneaza ca partid hegemon; cazul cel mai cunoscut este al Mexicului. In fine, exista si ramuri autoritare cu partid unic. Acestea s-au afirmat in situatiile de state-building, specifice tarilor africane.

Exemplele vin spre a intelege ce este pluralismul limitat politic; in nici unul din aceste cazuri, pluralismul social nu a fost excesiv politizat si si-a pastrat o relativa autonomie.

b) Non-responsabilitatea

Actorii politici acceptati de pluralismul politic limitat, tocmai pentru ca nu functioneaza competitiv, nu trebuie sa raspunda in fata electoratului. Conducatorii nu sunt alesi, ci selectati de catre liderul regimului, criteriile de cooptare in grupul conducator fiind: loialitatea fata de lider, acceptarea si sprijinul acordat principiilor regimului, vechimea in exercitarea unui rol, uneori, competenta. Drept urmare, "puterea coboara de sus in jos"⁶⁾. Chiar institutiile acceptate: institutiile militare, biserica (in analizele lui Linz, biserica catolica) birocratia statala, putinele grupuri de interese, ele insele sunt organizate autoritar si functioneaza autoritar.

c) Mentalitatea

Al treilea element relevant sub aspect tipologic este legat de distinctie intre ideologie si mentalitate. Aceasta distinctie este preluata de J.Linz de la Theodor Geiger, sociolog german⁷⁾. Potrivit lui Geiger, o ideologie presupune un sistem de gandire codificat, rigid cu o logica constrangatoare si interpreti autorizati care ofera o lectura uniforma si angajanta; o ideologie este sistem de gandire elaborat si organizat, de cele mai multe ori in forma scrisa. Mentalitatile sunt moduri de gandire si simtire, mai mult emotionale decat rationale, care furnizeaza modalitati necodificate de a reactiona la situatii. Ele sunt legate de prezent si trecut, "de vesnicul ieri"; ideologiile contin un element utopic

puternic, ele vizeaza viitorul.

Mentalitatea aditionala pe care se fondeaza autoritarismul este triada: Dumnezeu, patria, familia. Autoritarismul se bazeaza pe valorile care exista in societate.

d) Mobilizarea

Orice regim politic isi promoveaza valorile contand si pe o anumita participare spontana a cetatenilor. Uneori aceasta participare este incurajata, favorizata, alteori este descurajata.

De obicei, regimurile autoritariste urmeaza unei perioade cu o populatie "supraincalzita" din punct de vedere politic si rolul lor este tocmai acela de a "raci", pentru a controla mai bine sistemul politic, inducand uneori cetatenii spre

forme de apatie si detasare. "Ceea ce regimul ii cere populatiei, este, in fond, sa nu se ocupe de politica"⁸⁾. Portugalia lui Salazar este un exemplu tipic pentru acest modus operandi. Odata instalat, un regim autoritar depolitizeaza masele, renunta la intruniri grandioase, mentin un grad scazut de interventie politica, favorizeaza si incurajeaza refugierea in viata privata.

e) Liderul

In exercitarea puterii politice autoritare exista o componenta personalizata foarte puternica, adesea, cu elemente charismatice. Altfel spus, regimurile autoritariste sunt strans legate in ce priveste originea lor, functionarea lor, durata lor, chiar, de un anumit lider care a stiut sau a parut ca stie sa raspunda eficient intr-un moment de criza profunda prin care a trecut un popor. Este vorba de acele momente de criza caracterizate prin vacuum identitar si spaima existentiala, moment care favorizeaza afirmarea charismei. Cele mai multe regimuri autoritariste depind de figura fondatorilor lor. Cand fondatorul dispare, de cele mai multe ori, dispare si regimul. Altfel spus, aceste regimuri nu depasesc crizele de succesiune si de transfer al puterii. Motivele sunt: fostul lider nu este produsul organizatiilor politice, ci al situatiilor politice pe care a stiut sa le exploateze prin calitati si virtuti potrivit situatiei si prin sansa, noroc. Cand liderul este produsul unor structuri organizationale (partide, armata, institutii religioase) succesiunea este mai usoara, dar criza de succesiune ramane.

Spre deosebire de liderul totalitar, cel specific autoritarismului trebuie sa tie seamna de pluralismul limitat, care-i delimiteaza "granitele operative"; astfel, puterea lui nu este complet arbitrara, pentru ca ar genera sute de lovituri din partea apropiatilor, a propriei camarille.

Regimuri sultanice si posttotalitare

Dupa cum am vazut, regimurile autoritare sunt cele mai raspandite modalitati de organizare a puterii. Daca avem in vedere Societatile politice contemporane, autoritarianismul nu poate fi gandit ca un regim asezat intre totalitarism si democratie. Fisichella ¹ precizeaza ca regimurile autoritare pot sa configureze:

situatii postdemocratice (un regim democratic inlocuit cu un regim

autoritarist). Un caz celebru ar putea fi Chile, inlocuirea regimului Allende cu regimul Pinochet.

2. situatii postindependenta (urmare a revolutiilor de eliberare nationala

din fostele imperii coloniale)

situatii pretotalitare

situatii posttotalitare

situatii predemocratice (regimul franchist, instaurat dupa Razboiul Civil Spaniol din 1935-1936, a fost, initial, postdemocratic, pentru ca in anii'70 sa poata fi considerat predemocratic.

Poate ca, fiind raspuns la situatii atat de diferite, regimurile autoritariste cunosc o mare varietate de infatisari, uneori fiind greu sa distingi sub diversitatea lor "tiparul" comun. Cele 5 trasaturi mentionate in cursul anterior, urmand analizele lui Linz si Stepan, ajuta la descifrarea "tiparului" lor comun, chiar atunci cand, intensitatea diferita a notelor caracteristice poate genera confuzii intre totalitarism si autoritarism sau intre autoritarism si democratie.

Pentru elucidarea acestei probleme a trecerii de la un regim la altul, a dinamicii complexe a unui regim politic, Stepan si Linz au propus introducerea a doua alte tipuri de regimuri politice: sultanismul si posttotalitarismul. Prin urmare, daca acceptam aceste analize, putem conchide ca universul politic contemporan este alcatuit din urmatoarele tipuri de regimuri:

totalitarianism

autoritarianism

sultanism

posttotalitarianism

democratie

Regimuri sultanice

Problema regimurilor sultanice ca varietate distincta de regim politic este adusa in discutie de Linz si Stepan in 1996, odata cu aparitia lucrarii: Problems of Democratic Transition and Consolidation. Southern Europe, South Africa and Post-Communist Europe (probleme ale tranzitiei si consolidarii democratice, Europa de Sud, America de Sud si Europa Postcomunista). La doi ani dupa aparitia lucrarii, avem studiul dedicat exclusiv regimurilor sultanice, realizat de Linz in colaborare cu Chehabi¹⁾.

Discutia referitoare la tipul de regim si la notele lui definitorii este inspirata de ideile lui Max Weber referitoare la patrimonialism ca manifestare a autoritatii traditionale elementare, a patriarhialismului si gerontocratiei²⁾. In cuvintele lui Weber, in acest tip de autoritate "membrii comunitatii" (politice-n.n.) exista prin traditie si nu prin legiferare. Supunerea este datorata stapanului, nu vreunei regelementari . si este datorata stapanului numai in virtutea statutului sau traditional.

In tratarea weberiana, cazul extrem de patrimonialism este sultanismul, care "tinde sa apara oriunde democratia traditionala dezvolta o administratie si o forta militara care sunt, pur si simplu, instrumente personale ale stapanului" (p.231). Daca, initial, autoritatea stapanului (liderului) aparea ca un drept al grupului, in conditiile sultanismului, ea devine "dreptul sau personal, pe care el si-l investeste in acelasi fel in care si-ar fi insusit ca posesiune orice obiect obisnuit" (p.232). In cazul sultanismului, conducatorul actioneaza discretionar.

Acest caracter discretionar al leadership-ului face distinctia dintre autoritatea patrimoniala si autoritatea sultanica.

EHABI

Cazurile analizate de Linz si Stepan si, mai apoi, de Chehabi si Linz sunt din America Latina: Republica Dominicana, Haiti, Nicaragua, din Asia (Iran, Filipine), din Africa (Republica Centrafricana), din Europa (Romania lui Ceausescu, studii recente vorbesc in aceeasi termeni despre Serbia lui Milosevici). Ar putea fi adaugate multe altele, precum: Irakul sub Saddam, Nicaragua sub Somoza, Uganda sub Idi Amin Dada si, din pacate, lista dictatorilor sultanici, poate fi mult mai lunga.

Analiza sultanismelor acorda importanta deosebita figurii liderului, tratamentului subordonatilor, relatiei dintre elite si valorile pe care conducatorul le promoveaza. Daca le interpretam potrivit grilei deja avansate in prezentarea autoritarismului, atunci, caracteristicile sultanismului ar fi:

• nu exista ideologie elaborata si coerenta; nu exista nici mentalitate care tine loc de ideologie in cazul autoritarismului. Parerile, ideile liderului, uneori adunate in volum "sunt cele care definesc limitele acceptabilitatii si ale variabilitatii pozitiilor politice din interiorul regimului" (Pasquino, p.288)

pluralism politic distrus, baza sociala ingusta a puterii

mobilizare manipulata, mobilizare "de sus", pentru lider

leadership personalizat, institutii slabe; ipocrizie constitutionala

elita politica alcatuita din familia "sultanului" si din "apropiati"³⁾.

Aceste caracteristici blocheaza dinamicile de tranzitie ale sultanimului. Astfel ca "soarta regimurilor sultanice este dependenta de soarta sultanului care reprezinta punctul pivotal al acestora"⁴⁾. Ele dispar odata cu "sultanul", neexistand conditii institutionale, structurale sau culturale care sa sustina regimul, odata ce liderul a disparut.

Regimurile posttotalitare

Denumirea acestora indica provenienta lor. Ea trimite spre originea aparitiei lor: totalitarismul. Dupa cum subliniaza Pasquino, "prezentarea si analiza lor constituie o riposta la adresa definitiilor statice ale regimurilor totalitare" (p.288), un raspuns creativ pe care Linz si Stepan il ofera obiectiilor de lipsa de simt istoric si sociologic, facute definitorii totalitarismului prin grila de lectura Friederich - Brzezinski.

Cu aproximativ un deceniu inainte de aparitia lucrarii lui Linz si Stepan, un politolog rus, Victor Zaslavsky atrage atentia asupra consecintelor unei "extensii mecanice a stalinismului ("tip ideal" al totalitarismului) asupra regimului Brejnev", extensie care "ignora enormele schimbari care au avut loc in ultimii 25 de ani" dupa moartea lui Stalin⁵⁾. Ceea ce este nou in post-stalinism, este lipsa "terorii de masa si un consens organizat care confera stabilitate. Potrivit cuvintelor lui Zaslovsky insusi : "Perioada post-stalinista a fost una de dezvoltare pasnica, neintrerupta de razboaie, epurari, sau revolutii, fie "de sus", fie "de jos". In timpul acestor ani, URSS s-a transformat intr-o societate industriala avansata - chiar daca una diferita de modelul occidental. Daca exista inca o <inertie a fricii> in aceasta societate si aparatul respectiv si-a mentinut considerabila sa putere, acestea functioneaza intr-un fel calitativ diferit decat in timpul perioadei staliniste".⁶⁾   

Preocupandu-se de aceeasi problema, a dinamicii posibile a totalitarismului spre alte organizari ale puterii si deci spre alt tip de regim politic, Linz si Stepan vor distinge trei variante de posttotalitarism, luand in considerare caracteristicile:

pluralismului

idologiei

mobilizarii

leadership-ului

Acestea sunt:

1. post-totalitarismul initial: procesul schimbarii se afla la inceput; pluralismul este quasiinexistent; ideologia este osificata; mobilizarea este sporadica si ridiculizata; leadership-ul insa, se birocratizeaza, liderul nu este fondatorul carismatic al regimului initial (totalitar) ci un succesor rezultat din masina birocratiei de partid.
2. post-totalitarismul inghetat: chiar daca pluralismul politic este doar incipient, in viata economica, sociala, culturala si institutionala se produc anumite deschideri; ideologia oficiala este aceeasi, dar credinta in virtutiile ei a fost pierduta; mobilizarea este abandonata; liderii insisi isi pierd entuziasmul pentru sistem si pentru scopul lui, centrandu-se pe bunastarea personala.
3. post-totalitarismul matur: toate componentele vechiului regim, cu exceptia partidului, sunt puse in discutie. Se manifesta, ca o expresie a pluralismului social, grupuri de interese; ideologia oficiala a devenit repetitiva si este incet, substituita cu elemente tehnocratice; mobilizarea este ritualica, leadership-ul este birocratic-colegial.

Adaptata dupa Linz si Stepan (op. cit. 1996, pp.44-45), Gianfranco Pasquino prezinta caracteristicile celor patru regimuri prezentate dupa cum urmeaza:   

Democratia ca regim politic contemporan

La sfarsitul secolului 20, democratia pare sa fi dobandit o victorie istorica asupra tuturor celorlalte forme de organizare politica. Mai mult decat atat, democratia pare sa-si fi schimbat statutul exclusiv de regim politic, devenind concomitent, principiu de legitimare pentru intregul univers politic: reguli, legi, politici, decizii, organizatii, miscarile sunt justificate, daca si numai daca, sunt "democratice". Intregul spatiu politic, de la dreapta la stanga isi proclama aderenta la principiile democratice. Acest "pariu" pe democratie este un fenomen recent. Daca avem in vedere milenara istorie a gandirii politice, se poate observa cu usurinta ca in clasicile tipologii ale regimurilor politice, democratia nu se bucura de capacitatea de a asigura coordonarea comunitatii politice fata de un obiectiv sau altul; mai mult, adesea, a fost insotita de un prost renume.

Victoria istorica a democratiei asupra celorlalte forme de organizare a puterii politice, transformarea ei in principiu legitimator al puterii au condus la un nou val de reflectii asupra fenomenului democratic, instituindu-se si dezvoltandu-se ca un domeniu de studiu distinct: teoriile democratiei. In ciuda perceptiei cotidiene potrivit careia teoria politica sta "alaturi" de viata politica, in fapt, teoriile politice sunt ele insele viata politica. Ele sunt, concomitent, martori ai istoriei "reale" si actori importanti ai acesteia. Teoriile democratiei, reorientarile in abordarea politologica solicitate de amplul proces de democratizare probeaza asertiunea anterioara.

1. Democratia : cine conduce?

Ca majoritatea conceptelor cu care opereaza stiinta politica, cuvantul democratie are origine greceasca: "demos" si "kratos", adica, puterea poporului. Denumirea a fost construita prin comparatie cu celelalte forme de guvernamant, monarhie (conduce unul), oligarhie (conduc putini), subliniindu-se, astfel, ca in democratie: puterea apartine poporului.

In profida acestei simplitati a definirii rezultata din asumarea etimologiei, apar o serie de probleme, care, fiecare, ar presupune o examinare de sine statatoare:

a)      Cine este poporul?

b)      Ce este un popor indreptatit a se autoconduce?

c)      Cat de extinsa sau cat de limitata este aria conducerii de catre si prin popor?

d)      Ce gen de participare politica solicita democratia?

e)      Este democratia un set de institutii politice sau un proces?

f)       In ce circumstante este indreptatita "puterea poporului" sa exercite coercitie asupra unui element sau segment al "poporului"?

g)      Care este locul supunerii intr-o asemenea situatie si ce loc ocupa nesupunerea civila?

Incercarile de a oferi un raspuns la aceste intrebari pot sa fie grupate in jurul a doua principale pozitii:

a)      intelegerea democratiei ca forma de viata sociala si politica in care cetatenii sunt angajati in autoguvernare (economica, sociala, politica), pozitie din care va rezulta un concept al democratiei substantiale, care favorizeaza participarea directa (democratie directa participativa);

b)      intelegerea democratiei ca un sistem de luare a macrodeciziilor de catre un grup ales de cetateni si validat de acestia ca raspunzator pentru luarea deciziilor si conducerea politica a comunitatii. Nucleul acestei pozitii este dat de democratia liberala reprezentativa. In arena politicilor nationale, democratiile reprezentative iau forma alegerilor libere, in urma carora, diversele institutii care alcatuiesc sistemul de guvernamant obtin legitimarea democratica.

Acest al doilea model este cel care s-a impus in practica politica in ultima suta de ani. Istoria acestui model, al democratiei reprezentative, este istoria balantei intre putere si lege, intre obligatii si drepturi. Organizarea statala isi patreaza monopolul asupra constrangerii fizice legitime cu scopul de-a asigura cadre sigure pentru munca, viata de familie prospera, comert. Ramane pericolul ca in numele acestei securitati sociale pe termen lung, cetatenii sa fie deprivati de libertati politice si sociale. Aceasta balanta intre constrangere si libertate functioneaza in conditiile in care egalitatea politica a tuturor cetatenilor adulti este recunoscuta. Pentru ca democratia reprezentativa, de factura liberala, sa functioneze era necesara atat o reforma a statului in urma careia guvernantii sa fie responsabili fata de guvernati prin mecanisme politice specifice, precum:

vot secret, regulat

competitie intre posibili reprezentanti

lupta intre partide

cat si o reforma a societatii civile, a capacitatii acesteia de a selecta, autoriza si controla deciziile clasei politice.

Ca rezultat al dublei reforme efectuata pe parcursul catorva decenii, in Europa a rezultat o balanta intre putere si drept, intre autoritate si libertate care confera specificitate democratiilor liberale contemporane.

2. Joseph Alois Schumpeter si definirea democratiei ca procedura

Definitiile postbelice ale democratiei, in cea mai utilizata forma a lor, propun o conceptie "minimalista" a acesteia, radical opusa conceptiei asupra democratiei substantiale.

Politologul care propune o asemenea definire este J.A. Schumpeter. El vorbeste despre democratie ca despre o metoda de guvernare si nu ca despre o substanta a unei societati. ". metoda democratica este acea ordine institutionala prin care se ajunge la decizii politice, ordine in care unele persoane obtin dreptul de a decide, in urma unei infruntari concurentiale pentru obtinerea votului popular". Aceasta definitie, desi greoaie, are avantajul de a sublinia un aspect esential: democratia este un regim in care conducatorii (cei ce iau deciziile) sunt selectati in urma unor alegeri competitive (libere).

Directia de abordare "minimalista" se accentueaza prin abordarea lui Karl Popper si, mai tarziu, a lui Norbert Bobbio. Primul, Karl Popper propune urmatoarea definitie: "democratia este sistemul care permite schimbarea guvernantilor fara varsare de sange". In ce priveste definitia lui Bobbio, ea este foarte asemanatoare: "Ce este democratia? Un set de reguli . pentru solutionarea conflictelor fara varsare de sange"¹⁾

Ce au in comun cele trei definitii?

• Toate reduc realitatea democratica la competitia democratica
• Toate considera democratia ca un instrument apt sa reduca violenta civica
• Toate presupun ca in competitia democratica exista un set de reguli ale jocului politic acceptate de toti actorii participanti.
• Democratia ca ordine institutionala este inteleasa prin analogie cu competitia de pe piata economica. Tot asa cum regulile pietii libere conduc catre o elita economica, piata politica va conduce catre o elita politica. Scopul competitiei electorale este: predarea deciziilor politice in mainile unei elite politice.

Acestei conceptii minimaliste asupra democratiei i s-au adus critici, cu precadere din partea aparatorilor pozitiilor substantialiste in privinta democratiei.

3. Critica democratiei "minimale"

Cea mai importanta critica este cea legata de locul si rolul poporului (cetatenilor) in acceptiunea democratiei ca meotoda. Daca urmarim definitiile enuntate, putem constata ca poporul are un rol redus la perioada electorala. In intervalul dintre doua chemari la urne (cel mai extins) poporul este redus la calitatea de subiect pasiv al deciziilor si politicilor gruparii politice invingatoare.

Deci, aceasta acceptiune a democratiei, avantajeaza elitele politice, chiar daca responsabilitatea acestora pentru calitatea actului guvernarii este sensibil sporita.²⁾

Centrul de greutate in privinta participarii democratiei cade pe participarea electorala. Or, si in privinta acestei forme de participare, se constata, in multe tari democratice o slaba participare politica. Absenteismul si indiferenta par sa caracterizeze mari segmente ale "poporului" inteles ca subiect principal al democratiilor.

Problema care rezulta este: are poporul posibilitati de control asupra alegerilor si dupa alegeri? Raspunsul politologilor inscrisi in paradigma democratiei liberale este pozitiv. Poporul are posibilitati de control pe tot parcursul exercitarii mandatelor electorale, mai mult, acest control exista numai in democratii. Dar democratiile se inalta pe fundamente solide de proceduri a caror respectare poate fi controlata. Inclusiv elitele, odata selectate, vor respecta regulile jocului democratic. Legat de acest raspuns, Carl Friedrich dezvolta explicatia reactiilor prevazute.

Principiul sau, mai corect regula reactiilor prevazute explica de ce orice elita este sensibila, receptiva, fata de opiniile cetatenilor privind prestatia ei in timpul mandatului. Motivatia acestei receptivitati este diferita, dar poate fi sintetizata dupa cum urmeaza:

Dorinta de a fi alesi (au prins gustul puterii si vor sa ramana in pozitii)

Dorinta de prestigiu (functiile asigura popularitate, privilegiu, vizibilitate sociala)

Ambitii de a intra in istorie

Loialitatea fata de promisiunile facute.

Trasaturile pragmatice ale democratiei moderne

O intresanta si operationala inventariere a trasaturilor democratiei modernilor gasim la Domenico Fisichella. Inventarul debuteaza prin scoaterea in prim plan a uneia din cele trei relatii politice structurale: amic-inamic. Aceasta favorizare este, probabil, legata de influenta exercitata de juristul german Carl Schmitt asupra unei generatii intregi de politologi postbelici. Influenta probata, prin rezultate, rodnica.

1. Dihotomia amic-inamic este inlocuita in democratie prin dihotomia amic-adversar. Aceasta inlocuire subliniaza faptul ca, in democratiile moderne, este posibil "sa existe un dezacord si o opozitie in raport cu detinatorii puterii, fara ca opozantii sa fie considerati . in mod obligatoriu, inamici."(p.313)

2. Adverasarul are garantata si posibilitatea de a-si exprima dezacordul fata de puterea in exercitiu; in plus, i se permite sa ajunga el insusi la putere, pasnic, inlocuindu-l astfel pe detinatorul puterii. Astfel, rolurile de guvernant-guvernat se exprima prin schimbarea statusurilor amic-adversar.

3. A treia trasatura este considerata a fi competitivitatea. Democratiile moderne pleaca de la recunoasterea cararacterului plural al vietii sociale, caracter care explica prezenta permanenta a conflictului in viata sociala. Democratia moderna tine seama de faptul ca experienta politica are la baza, in calitate de factor constitutiv: conflictul. Admite de asemenea ca, conflictul nu are doar consecinte negative: "din contrastul dintre interese si orientari pot rezulta consecinte pozitive pentru dezvoltarea politica ". In viziunea democratica, interesele particulare sunt considerate alternative, nu contrare si, drept urmare, din competitia intre interese alternative rezulta interesul general.

4. Democratia moderna postuleaza primatul si generalitatea politicului, acesta fiind cel ce fixeaza regulile de organizare sociala. Dar acest regim modern nu accepta caracterul nelimitat al politicului. Politica este "doar una dintre dimensiunile experientei individuale si colective si ea nu epuizeaza si nu acopera intreaga experienta de viata a oamenilor". Drept urmare, "teoria democratica este . si o teorie a limitelor politicii".

5. Democratia este fondata pe antropologia optimista fara "a aluneca", dupa cum se exprima Fisichella "in naivitate". Credo-democratic include necesitatea puterii ca unica garantie a stapanirii tendintelor egoiste, centrifuge, dezintegrative. Doar ca puterea este controlata, limitata juridic, reglementata. Altfel spus, "al cincilea semn al democratiei este acela de a fi: "putere politica supusa controlului politic".

6. Caracteristicile demosului modern si principiul majoritar temperat. Din caracteristicile paradigmei democratice vor decurge si caracteristicile demosului modern. El este alcatuit din pluralitatea indivizilor adulti care dispun de vot pentru a participa la procesul competitiv. In cazul democratiilor moderne, principiul majoritar (optiunea celor mai multi), este temperat de garantii pentru minoritati. Nu doar majoritatea conteaza, dreptul acesteia este el insusi limitat. Deciziile, cu precadere la nivelul organelor colegiale pot fi luate nu doar prin vot ci si prin consens si accord, inainte de votare.

Decizia poate sa apara ca expresie a consensului si acordului in baza orientarilor morale, tangentelor economice, sentimentelor patriotice, influentelor religioase independent de votare. Atunci cand nu se obtine pe aceasta baza consensul, se ajunge la votare ca extrema ratio pentru a se lua o decizie. Sub acest aspect, principiul majoritar constituie criteriu de solutionare amiabila a conflictelor.

Deci se prefera principiul majoritar temperat. De ce? Nu intotdeauna majoritatea are dreptate. Nu intoteauna intre cantitate si calitate se poate pune semnul egalitatii. Apare, deci, necesitatea protejarii minoritatii de aceea a fost numit "tirania majoritatii". (J.S.Mill)

In regimurile democratice, politica este doar una din arenele in care evolueaza experientele de viata individuale si colective.

Jocul relatiilor intersubiective se poate desfasura si in arene extrapolitice: economice, culturale, familiale. Arena politica poate fi si ea ramificata: crema electorala, partidica, sindicala, parlamentara, guvernativa. Inclusiv aceasta "pluralitate de arene", fiecare avand propriile-i modalitati operationale isi propune sa impiedice ca doar un singur actor sa domine toate arenele.

Preceptul democratiilor moderne nu este toata puterea poporului ci mai degraba, nimanui toata puterea.

Democratia ca valoare si provocarile procesului

istoric al democratiei

a. Demo-protectie si demo-putere

G. Sartori este printre primii politologi care subliniaza ca democratia e produs occidental (cel putin cea moderna, si aceasta pentru ca radacinile ei se afla in istoria si miscarile de idei occidentale. Tot Startori, dupa colapsul organizarilor comuniste, este politologul care mediteaza si atrage atentia asupra problematicii (teoretice) si problemelor (practice) care se nasc din ,,exportul'' de democratie catre alte zari, unde, istoria si cultura au caracteristici accentuat diferite de cele ale Occidentului. Atrage atentia, prin urmare, si asupra ,,conditiilor de import'' (conditiilor existente in tarile importatoare).

Problema pe care o ridica Sartori in 1994 (traducerea din Polis este facuta la 4 ani dupa sustinerea ei) a primit o formulare cunoscuta prin lucrarea lui Samuel P. Huntington, The Third Ware. Democratisation in the Late Twentieth Century, Oklahoma University Paris, 1993. Din motive de ordin teoretic si didactic insist, initial, pe problema asa cum este ea formulata de Sartori. Motivul de ordin teoretic este dat de faptul ca Sartori favorizeaza abordarea schumpeteriana; cel didactic decurge din cel anterior (permite legatura intre probleme si, in plus, clasifica aspecte ale democratiei procedurale, putandu-se constitui intr-o sinteza a problemei).

Dependenta tratarii lui Sartori de tratarea schumpeteriana este explicita si in termenii utilizati : ,,probleme de exportare'', ,,conditii de importare'', ,,cerere de democratie'', etc.

Problema daca democratia poate fi implantata in orice sol (a ,,exportabilitatii'' ei) devine in tratare, o analiza a insusi conceptului de democratie, vizualizandu-se componentele conceptului ,,democratie liberala''. Si, Sartori afirma: << ,,democratia'' este numai o prescurtare - si una care induce in eroare - a unei entitati compuse din doua elemente distincte : .1) ,,demo-protectie'' , aceasta inseamna protectia poporului in fata tiraniei si 2) ,,demo-putere'' , aceasta insemnand implementarea guvernarii populare.>>

,,Demo-protectia'', protejarea poporului in fata tiraniei, adica a da libertate poporului, tine de afirmarea liberalismului de la Locke pana la Constant cu rezultate practice exprimate in ,,demo-putere'' adica in popoare care ,,cer'' si ,,obtin'' fraiele puterii.

Intre cele doua, cea care reprezinta conditia prealabila pentru cealalta este demo-protectia (un popor liber de tirani), adica acel constitutionalism liberal intrupat in statul de drept (structurile si procedurile constitutionale). Demo-puterea (obtinerea unui popor care se conduce pe sine) depinde de ,,continutul input-output obtinut prin deciziile politice'' , depinde, deci, de contextul istoric si cultural al tarii importatoare.

Ca forma constitutionala, democratia poate fi exportata. Ea este, sustine Sartori, universal dezirabila.

Acestei pozitii i s-au adus obiectii legate de faptul ca libertatea, individuala si de grup, valoare cuprinsa in insusi democratismul constitutional nu este o valoare universala, adica, nu este ,,apreciata'' de toate popoarele, in toate timpurile si locurile. Se argumenteaza ca exista ,,culturi ale supunerii'' (de ex. Islam inseamna supunere), culturi teocratice in care, libertatea, individualist prezentata, este considerata meschina, omeneste nedemna. Sartori raspunde acestor obiectii (privind nondezirabilitatea universala a libertatii) schimband formularea propriului argument.

b. De la valoarea libertatii la regula nonvatamarii

,, . libertatea politica este o formulare abstracta a semnificatiei concrete a principiului vatamarii''.

Sartori prezinta asa-numitul nonapetit al unor culturi pentru valoarea libertatii prin vocabularul abstract - doar acesta occidentalo-centric - in care este incadrata intelegerea problemei. Este ridicol, spune Sartori sa intrebi tarani si alte categorii de oameni obisnuiti din Lumea a treia - de multe ori analfabeti - daca ,,prefera valoarea libertatii'', fata de alte ,,valori''; ,,nenumarati oameni nu pot prefera ceva fata de altceva pentru ca nu au si nu vad altceva; pur si simplu ei traiesc cu si incapsulati in conditia umana (sau inumana) in care se gasesc''. Dar daca, rationeaza Sartori, in loc sa vorbim despre valori am vorbi despre vatamari, reformuland argumentul in termenii principiului vatamarii (doresti sa fii incarcerat, torturat, ucis? ai incerca sa te sustragi incarcerarii, torturii,etc., sau doar sa fii asigurat ca nu vei fi incarcerat, torturat, ucis) raspunsurile ar fi, desigur, altele. El ar face evidenta universalitatea dezirabilitatii demo-protectiei la indivizi si popoare.

Exista insa si preconditii ale demo-protectiei, a elementului care poate fi exportat, respectiv importat. Si acestea nu sunt doar economice. Aceste preconditii istorice sunt doua, dar conditionate reciproc:

secularizarea

,,imblanzirea'' politicii

Secularizarea survine atunci cand se obtine separarea sferei religiei si sferei politicii, atunci cand domeniul lui Dumnezeu si domeniului Cezarului nu se substituie unul altuia, cand obligatia politica nu se mai legitimeaza prin cea religioasa. Secularizarea devine temei pentru toleranta, pentru ,,imblanzirea'' raportarii la celalalt, la ,,diferit''. Politica nu mai poate comite crime ,,in numele credintei'', nu-si asuma ,,cruciade'' sau ,,razboaie sfinte''. Democratia presupune ca puterea sa fie data si revocata doar prin verdict electoral, ca electoratul poate alege; prin urmare, rotatia la guvernare este presupusa ca survenind mai devreme sau mai tarziu. Daca insa, ,,imblanzirea'' nu s-a produs si cel aflat la putere simte pericolul ca renuntarea la putere l-ar putea costa chiar viata, el(ei) nu vor ceda franele puterii. Sentimentul insecuritatii viitoare ii fac sa se agate de putere. Insecuritatea conduce la cresterea gradului de violenta civila.

Secularizarea, ,,imblanzirea puterii'', demo-protectia pot fi realizate in orice cultura. Tocmai de aceea, procesul democratizarii poate incepe si in societati sarace.

c. Conditiile politice ale democratiei

Daca Giovani Sartori, asa cum s-a vazut, aduce in discutie preconditiile culturale si politice, elementele conceptului de democratie liberala (demo-protectia si demo-puterea), tot pe urmele lui Schumpeter , Robert Dahl aduce in discutie conditiile politice, legandu-le de ceea ce la Sartori s-ar numi demo-putere: transformarea poporului intr-un subiect care vrea si obtine.

Astfel, votul universal trebuie insotit de un set de conditii apte sa promita viata democratica; acest set de conditii va fi prezentat de Dahl sub forma a trei categorii de oportunitati:

oportunitatea de a formula preferinte

oportunitatea de a-si exprima preferintele

oportunitatea de a-si vedea cantarite in mod egal preferintele in actul de    guvernare.

Fiecare categorie este insotita de garantii institutionale, cele mai multe fiind aceleasi, pentru fiecare categorie in parte.

Astfel:

oportunitatea de a formula preferinte are in calitate de garantii institutionale:

1.Libertatea de a infiinta organizatii sau de a adera la ele

2.Libertatea de exprimare

3.Dreptul la vot

4.Dreptul liderilor de a concura pentru sustinere

5.Surse alternative de informare

oportunitatea de a-si exprima preferintele are in calitate de garantii institutionale: cele 5puncte sus mentionate, la care se mai adauga inca doua:

6.Eligibilitatea in functii politice

7.Alegeri libere si echitabile

oportunitatea de a-si vedea preferintele cantarite in mod egal in actul de guvernare. Si acest set are garantii institutionale identice cu primele doua categorii dar prezinta si nuantari, adaugiri sau excluderi ale celor anterioare:

1.,2.,3., sunt comune; la fel comuna este si garantia de eligibilitate in functii publice si cea privind sursele alternative de guvernare (aici, pozitionate pe locul 4. si, respectiv pe 6. Dreptul liderilor de a concura pentru sustinere este acum completat si cu dreptul conducatorilor politici de a concura pentru voturi. Iar pe pozitia a 7-a apare o garantie noua; enuntata dupa cum urmeaza:

7. Institutiile care realizeaza politici guvernamentale depind de voturi si de modalitati de exprimare a preferintelor.

Potrivit lui Dahl, unul din politologii la care (intr-o perioada identica cu Sartori) apare sintagma ,,teorie democratica'' (una din primele sale lucrari se intituleaza: Preface to Democratic Theory, The University of Chicago Press, 1965) si apare conturat si domeniul de interes al acesteia: procesele prin care intr-o organizatie sociala (o societate/ cetatenii exercita un grad relativ ridicat de control asupra guvernantilor); idealurile democratice exprimate in termenii unor valori sau scopuri umane. Potrivit lui Dahl, idealul difera prin valorile considerate definitorii dar, infaptuirea acestui ideal poate fi asociata de cercetarea modului in care o societate sau alta reuseste sa-si maximizeze valorile. Drept consecinta, o teorie maximizatoare poate fi etica: justifica, explica, rationalizeaza valorile si scopurile care trebuie maximizate; neutra etic (valorile, scopurile sunt luate ca atare; descrierea si axiomatizarea descrierii sub forma: ,,ce preconditii logice pot deduce din descriere'' devine tipul de discurs al unei astfel de infatisari a teoriei etic neutre si, in fine: empirica (,,observand lumea reala. ce anume pot descoperi ca fiind conditii necesare pentru maximizarea scopului postulat?)

Revenind la problema conditiilor specifice formarii democratiilor (enuntate anterior sub forma seturilor de oportunitati si garantii), R. Dahl considera ca ele pot fi folosite pentru evaluarea proceselor istorice de democratizare si astfel, putem situa diferite sisteme politice pe o scara a democratizarii. Autorul isi considera schema utila si pentru aprecierea, din interior, a unui regim democratic prin prisma a doua dimensiuni: dimensiunea participarii influente si dimensiunea constatarii in relatiile cu institutiile, autoritatile.

Se poate face o paralela cu Sartori: dimensiunea constatarii (care asigura protectia fata de tiranie) poate fi incadrata demo-protectiei; chiar Dahl o numeste dimensiune liberalizatoare; dimensiunea nu urmareste cresterea gradului si calitatii participarii (influente) poate, la randul ei fi cuprinsa demo-puterii.

Democratia si democratizarea rezulta din unirea celor doua procese si, potrivit lui Dahl, reusita acestei unificari creeaza regimurile poliarhice.

Caracteristicile evidentiate de Dahl prin intermediul ,,oportunitatilor si garantiilor'' permit si paralela cu teoria democratiei initiate de Schumpeter.

Am vzut ca criticii lui Schumpetn reproseaza acestuia ca procedura democratica despre care el vorbeste ar oferi guvernantilor (in ciuda votului popular) sa urmeze orice tip de politica. Am vazut, de asemenea, ca regula reactiilor prevazute pune o serioasa surdina pe aceasta obiectie. Sistemul de ,,oportunitati si garantii'' a lui Dahl accentueaza caracterul precar al obiectiei.

Daca sistemul politic indeplineste ,,oportunitatile si garantiile'', input-ul este democratic (preferintele liber exprimate de cetateni sunt dobandite efectiv). Fireste, democratia la intrare va fi imbogatita prin forme de democratie directa (referendum,petitii). De asemenea, output-ul democratic (sau democratia la iesire) manifestat prin politicile guvernantilor pot fi controlate si ele, identificandu-se responsabilitatile acestora. Dupa cum se poate constata empiric, cei care pierd alegerile, opozitia se organizeaza in asa fel incat sa poate oferi o alternativa, functie de problemele cetatenilor. Opozitia este astfel o frana si un censor numai ,,cu fata catre cetateni''.

c. Conditiile socio-economice

Discutiile privind raportul bunastare economica-democratie, particularizate in nesfarsita dezbatere privind raportul dintre capitalism si democratie sunt fara sfarsit. Lor li se ataseaza apoi o serie de alte probleme: ce capitalism? ce model democratic? s.a.m.d.

Procesul mondial al democratizarii a adus in jocul democratic societati in care economia capitalista reprezenta fie un trecut(societati foste comuniste) fie un viitor incert (sociatati foste creoniale). Insa exista cazul societatilor latino-americane care, desi independente de aproape doua secole, cu economii capitaliste, nu reuseau sa diminueze nici gradul de violenta civila (demo-protectia) nici sa stabilizeze demo-puterea. Seymour Martin Lipset ramane, pana in prezent, punctual de referinta al acestui ghem problematic.

Lipset foloseste indicatori socio-economici (aceea utilizati de obicei in dictionarele referitoare la statele lumii):venitul pe cap de locuitor, nivel de industrializare, grad de urbanizare, grad de instructie, acces la mass-media, etc. sustinand ca sistemele economice cele mai dezvoltate pot si crea si mentine (stabiliza) un regim democratic.

Si administratorii si criticii lui Lipset obiecteaza cartii o anumita neclaritate: exista intre nivelul de modernizare socio-economica (indicatorii amintiti sun tai procesului de modernizare) si regimul economic un raport cauza-efect? Sau este vorba doar de prezenta unor corelatii (consistente si semnificative) intre modernizare si regimul democratic? Intr-adevar, Lipset nu face afirmatii transante pentru o explicatie sau cealalta.

Daca exista un raport cauza-efect, automat, regimurile identificate ca nedemocratice va insemna ca sunt si slab dezvoltate economic. Daca este valaqbil al doilea caz (corelatii consistente si semnificative) atunci ar putea rezulta ca lege sociologica urmatoarea: toate societatile care depasesc anumite exigente ale modernizarii vor da nastere la regimuri democratice; ea poate fi formulate si in varianta: societatile care au devenit democratice au sisteme economice care au parcurs fazele esentiale ale procesului de modernizare.

Giovanni Sartori face o sinteza originala a dezbaterii, focalizand atentia asupra a ceea ce se afla in spatele ei: in spatele ei se afla o teza discutabila si anume aceea a superioritatii economice a democratiei, a faptului ca ea este considerata ca aducand ,,bunastare''. S-a instituit opinia conform careia ,,democratia nu este numai un system politic superior.dar si un <<castigator economic>>. Fireste, Sartori respinge o astfel de asertiune. Se stie ca Taiwan, Singapore, Coreea de Sud, Malaezia au produs ,,miracole economice'' avand regimuri dictatoriale. La fel Hong Kong care, pana nu de mult era o colonie condusa de un guvernator britanic. In Chile sio Peru, sub regimuri democratice economiile s-au prabusit, sub dictaturi s-au stabilizat. Dar, in America Latina, sub aspectul performantei, modelul general este acela ca si sub dictaturi si sub democratii rezultatele economice sunt extrem de precare.

In conceptia altor cercetatori, pentru afirmarea democratiei conteaza, mai degraba, absenta dezechilibrelor si inegalitatilor semnificative dintre diferite grupuri sociale. Regimurile democratice sunt stabilite cand inegalitatile sunt stapanite si dezechilibrele reduse. O functie a regimurilor democratice este si aceea de a reduce si controla inegalitatile socio-economice. Cand nu e indeplinita, calea autoritarismelor se deschide.