Relatiile externe ale Uniunii Europene

Consideratii introductive

Uniunea Europeana se bazeaza in noua sa arhitectura pe trei piloni: cele trei Comunitati europene, politica externa si de securitate comuna (PESC) si cooperarea in domeniul Justitiei si cel al afacerilor interne (JAI).

F relatiile externe ale UE

Relatiile externe ale Uniunii Europene sunt globale si diverse, cuprinzand politica comuna externa si de securitate, imbinand aspecte interne pietei comune, cum ar fi comertul si politica de dezvoltare, cu aspecte externe ale pietei interne, cum ar fi concurenta, protectia mediului inconjurator, justitia si afacerile interne sau protectia consumatorului.

Reunificand continentul, Uniunea Europeana incearca sa construiasca o legatura stransa cu vecinii sai, astfel incat vechile diviziuni sa nu fie inlocuite cu o noua divizare artificiala. Astazi, Uniunea Europeana ofera cetatenilor sai stabilitate si prosperitate si lucreaza impreuna cu partenerii sai, intr-o lume interdependenta, la diseminarea avantajelor oferite de deschiderea pietelor, de cresterea economica si de un sistem politic bazat pe responsabilitate sociala si democratie.

Uniunea Europeana nu incearca sa impuna sistemul sau celorlalti, dar este mandra de valorile sale. Orice tara europeana democratica poate sa-si depuna candidatura pentru a deveni membra a Uniunii; cateva tari au ales sa nu devina membre[1].

In 50 de ani, Uniunea a reunit 27 de tari care si-au pus in comun, cu succes, resursele economice si politice in slujba interesului comun. Astfel, Uniunea a devenit un model de cooperare si integrare pentru alte tari, din alte regiuni ale lumii.

Uniunea Europeana actioneaza pentru propriul sau interes dar bineinteles si pentru solidaritatea internationala. Intr-o lume caracterizata din ce in ce mai de interdependenta, sprijinirea dezvoltarii economice si stabilitatii politice in lumea intreaga reprezinta o investitie pentru propriul sau viitor. Ajutandu-i pe altii, Uniunea actioneaza pentru crearea unui mediu de siguranta in interiorul frontierelor sale, pentru proprii sai cetateni. In timp ce lumea multipolarizarea planetei devine o realitate, statele membre ale Uniunii trebuie sa adopte o pozitie comuna, daca doresc ca opinia lor sa fie luata in considerare.

F necesitatea definirii relatiilor cu statele terte

In momentul crearii sale in anii '50, ambitia Uniunii Europene era sa reuneasca natiunile si popoarele Europei care suportasera consecintele celui de-al doilea razboi mondial.

Necesitatea de a-si dezvolta relatiile externe rezulta in mod esential din doua surse. In momentul in care cele sase tari membre fondatoare ale Uniunii Europene au suprimat barierele comerciale interne, acestea au trebuit sa-si asume in mod colectiv relatiile lor comerciale cu tarile terte. Acest lucru a condus la crearea politicii comerciale comune, primul domeniu in care tarile Uniunii au cedat din suveranitatea lor pentru interesul comun. In acelasi timp, statele membre s-au pus de acord sa imparta o parte a costurilor financiare de asistenta a fostelor lor colonii, in special in Africa, in masura in care acestea accedeau la independenta.

Noii membri au aderat la Uniunea Europeana, iar Uniunea si-a asumat mai multe responsabilitati. In consecinta, Uniunea a trebuit sa-si defineasca mai departe relatiile cu restul lumii si cu organizatiile internationale.

Politica comerciala externa comuna este o componenta-cheie a relatiilor Uniunii Europene cu restul lumii. Aceasta opereaza pe doua niveluri complementare. In primul rand, in cadrul Organizatiei Mondiale a Comertului (OMC), aceasta este implicata activ in stabilirea regulilor sistemului multilateral de comert international, impreuna cu partenerii sai din intreaga lume. In al doilea rand, Uniunea negociaza propriile sale acorduri comerciale bilaterale cu tari si cu regiuni. Aceasta depune un efort deosebit pentru a permite un acces usor al produselor din tarile in curs de dezvoltare pe piata comunitara si pentru a promova dezvoltarea economica si sociala prin intermediul relatiilor comerciale.

Asistenta financiara si tehnica, care initial s-a concentrat asupra Africii, a fost extinsa la Asia, America Latina si tarile din sudul si estul bazinului mediteranean din anii '70. Intre timp, Uniunea a inceput sa acorde, de asemenea, ajutor umanitar victimelor catastrofelor naturale si celor provocate de om, in intreaga lume.

Obiectivele politicilor si actiunilor comune ale UE in plan extern vizeaza

- salvgardarea valorilor comune ale Uniunii Europene, a intereselor sale fundamentale, a securitatii, independentei si integritatii sale;

F obiectivele UE in plan extern

- consolidarea si sprijinirea democratiei, a suprematiei legii, drepturilor omului si dreptului international;

- mentinerea pacii, prevenirea conflictelor si intarirea securitatii internationale in conformitate cu principiile Cartei Organizatiei Natiunilor Unite;

- sprijinirea dezvoltarii durabile din punct de vedere economic, social si de mediu in tarile in curs de dezvoltare, in vederea eradicarii saraciei;

- incurajarea integrarii tuturor tarilor in economia globala, inclusiv prin abolirea restrictiilor in comertul international;

- promovarea unor masuri pe plan international menite a mentine si imbunatati calitatea mediului si managementul sustenabil al resurselor naturale, pentru a asigura o dezvoltare durabila;

- asistarea populatiilor, tarilor si regiunilor care se confrunta cu dezastre naturale sau produse de om;

- promovarea unui sistem international bazat pe o cooperare multilaterala intarita si buna guvernare la nivel global .

2. Politica Externa si de Securitate Comuna (PESC) - pilon al constructiei europene

2. 1. Originea PESC

F PESC

Pilonul principal al politicii externe a UE isi are originea la inceputul anilor'70, in asa-numita "Cooperare Politica Europeana", desfasurata in afara institutiilor comunitare, din initiativa Statelor Membre. Ea a permis acomodarea reciproca intre diplomatiile Statelor Membre, un proces gradual si nespectaculos, dar a cunoscut si momente de varf, precum Declaratia de le Venetia (1980), care a recunoscut pentru prima oara dreptul poporului palestinian la un stat propriu, sau deciziile politice privind aplicarea de sanctiuni economice (Argentinei in 1982, in contextul razboiului Malvinelor, sau Africii de Sud in 1986, ca reactie la perpetuarea regimului de apartheid).

F origine

Introducerea, prin Tratatul de la Maastricht (1992), a politicii externe si de securitate comune (PESC) printre domeniile asupra carora Comunitatea exercita o influenta directa a reprezentat in buna masura formalizarea a ceva ce exista deja, dupa cum o releva urmatoarele trasaturi ale PESC:

- consensul ca unica metoda de adoptare a deciziilor;

- desfasurarea de consultari intre Statele Membre (in care scop ministerele de externe si-au dezvoltat structurile necesare);

- politici esentialmente declarative (dar nu intotdeauna lipsite de efect practic, un bun exemplu constituindu-l recunoasterea independentei Sloveniei si Croatiei).

Instrumentele cu care opereaza PESC sunt pozitiile comune si actiunile comune. Deferenta Statelor Membre fata de pozitiile comune este inegala, intrucat membrii permanenti ai Consiliului de Securitate al ONU (Marea Britanie si Franta) sunt exceptati de la obligatia conformarii. Se poate avea totusi in vedere, in perspectiva, o "europenizare" a celorlalte trei locuri care revin Europei in Consiliul de Securitate. Aceasta, impreuna cu consultarea intensa a celor doua State Membre cu statut special, ar putea acoperi lacunele actuale ale pozitiilor comune. Actiunile comune sunt mai rar intalnite in practica, putandu-se totusi releva cazul asumarii administrarii orasului croat Mostar in timpul conflictelor armate din fosta Iugoslavie.

Din punctul de vedere al rolului jucat de institutiile comunitare, PESC marcheaza o schimbare, in sensul ca ii substituie rolului de prima vioara jucat de Comisie (in cazul tuturor formelor alternative mentionate anterior) pe cel al Consiliului. Aceasta nu echivaleaza cu condamnarea Comisiei la irelevanta, din cauza instrumentelor importante care ii raman la dispozitie acesteia: fondurile alocate prin bugetul UE si vasta retea de reprezentante cu caracter diplomatic in strainatate, comparabila ca extensiune doar cu serviciile diplomatice ale celor mai mari State Membre.

Spre deosebire de politicile descrise anterior, Politica Externa si de Securitate Comuna nu este nici o politica de competenta exclusiv comunitara, nici o politica de competenta comuna Uniune - statele membre. PESC nu inseamna ca statele membre au renuntat la competentele lor esentiale, ci doar instituirea unor mecanisme prin intermediul carora statele intreprind actiuni comune si adopta pozitii comune. Prin mecanismul, esentialmente guvernamental pus la punct in cadrul celui de al II-lea pilon al Uniunii Europene pentru coordonarea politicilor lor in domeniu, ea ramane una aproape in intregime dependenta de vointa statelor. Aceasta situatie este in parte rezultatul unui paradox: tarile membre doresc sa coopereze in chestiuni de politica externa si de securitate, dar, in acelasi timp, doresc sa isi mentina prerogativele in materie. Astfel, desi puterea economica de care dispune ofera Uniunii Europene o anumita marja de miscare in plan politic (acordarea de ajutoare de facilitati pentru comertul cu unele categorii de tari, impunerea de sanctiuni economice, cooperarea in anumite domenii), statutul politic international al Uniunii Europene continua sa nu se ridice la inaltimea fortei sale economice. Pentru a le realiza, aceste actiuni comune, statele adopta pozitii comune:

a)      se obliga sa informeze reciproc, la nivelul misiunilor diplomatice si al guvernelor, cu privire la toate problemele de politica externa care prezinta un interes general;

a)      de asemenea, statele membre isi coordoneaza actiunile in cadrul organizatiilor internationale din care fac parte si al conferintelor internationale la care participa;

b)      daca Uniunea Europeana ia pozitie intr-o problema de politica externa, statele membre o sprijina activ si fara rezerve;

c)      militeaza , in vederea intaririi solidaritatii lor politice, angajandu-se sa se abtina de la orice actiune contrara intereselor Uniunii Europene sau susceptibila sa aduca atingere eficacitatii sale.

Pentru a realiza misiunile ei in domeniul politicii externe si de securitate comuna potrivit art.12 TUE modificat prin Tratatul de la Amsterdam, Uniunea:

a)      defineste politicile si orientarile generale ale politicii externe;

b)      hotaraste strategii comune ;

c)      adopta actiuni comune;

d)      adopta pozitii comune;

e)      intareste cooperarea sistematica dintre statele membre.

F evolutie

2. 2. Evolutia PESC

Politica Externa si de Securitate Comuna a evoluat din Cooperarea Politica Europeana (CEP) lansata in 1969 cu ocazia Consiliului European de la Haga, dar lasata datorita gradului inalt de sensibilitate pe care il comporta in afara cadrului tratatelor, ca un mecanism de coordonare al pozitiilor tarilor membre in materie de politica externa. Rapoartele Luxemburg (1970) si Copenhaga (1973) au stabilit procedurile prin care sa poata fi pusa in aplicare CEP: intalniri ale sefilor de stat si de guvern pentru furnizarea orientarilor generale, intalniri speciale ale ministrilor de externe pe probleme de politica externa ( diferite de intalnirile regulate ale acestora in formatul Consiliului pentru Afaceri Generale)[3] pentru a pune in aplicare deciziile Consiliului European, intalniri la nivelul directorilor politici (Comitetul Politic - PoCo) din ministerele afacerilor externe pentru pregatirea intalnirilor ministrilor afacerilor externe, intalniri la nivelul grupurilor de lucru (oficiali de nivel mediu din ministerele afacerilor externe) pentru efectuarea unor schimburi de vederi si pregatirea de rapoarte pe chestiuni geografice si functionale. A fost creat, Coreu - sistem de comunicatii securizat folosit exclusiv pentru comunicarea pe probleme de politica externa intre ministerele afacerilor externe, precum si intre acestea si Bruxelles. S-a stabilit ca presedintia CEP sa fie asigurata de tara care asigura Presedintia Consiliului si ca deciziile sa fie luate prin consens.

In noiembrie 1981, a fost lansat public Planul Genscher - Colomb pentru extinderea structurii institutionale a Comunitatii Economice Europene, extinderea competentelor ei in sfera relatiilor internationale, renuntarea la distinctia care se facea intre intalnirea pe probleme de politica externa a ministrilor afacerilor externe si Consiliul pentru Afaceri Generale. Desi toate tarile au admis ca este nevoie de intarirea statului international al Comunitatii, in fata opozitiei Marii Britanii si a Olandei preocupate de impactul negativ al acestor masuri asupra relatiilor cu Statele Unite si a reticentelor din considerente de ordin intern ale unor tari ca Irlanda, Danemarca si Grecia, Raportul nu a putut fi adoptat in forma prezentata de autorii sai. Documentul de compromis care a fost adoptat in 1983 de Consiliul European de Stuttgart va proclama in termeni vagi identitatea internationala a Comunitatii Economice Europene.

Recunoscand importanta intaririi demersurilor Comunitatii pe plan international, tarile membre au decis crearea unui grup de lucru separat in cadrul Conferintei Interguvernamentale din 1985 pentru pregatirea Actului Unic European, care sa se ocupe doar de chestiuni de politica externa. Prevederile din Actul Unic European referitoare la CPE au fost cuprinse in Capitolul III si se referea la asocierea deplina a Comisiei cu CPE, la crearea unui mecanism pentru situatii de criza care sa permita convocarea in 48 de ore a Comitetului Politic sau a Consiliului pentru Afaceri Generale, precum si la crearea unui secretariat al CEP la Bruxelles. Cu toate acestea Capitolul III nu a fost inclus in tratat, cooperarea in materie de politica externa a continuat sa pastreze acelasi caracter mai putin formal, pe baza de voluntariat.

Situatia s-a schimbat la inceputul anilor `90, o serie de factori fiind de natura sa contribuie in acest sens. In primul rand, sfarsitul "razboiului rece" si colapsul comunismului au marcat eliberarea Europei din stransoarea celor doua blocuri si au inlocuit conflictul global Est - Vest cu o multime de conflicte regionale.

F contextul existent la inceputul anilor 90

In al doi-lea rand, reunificare Germaniei, a cunoscut presiunile, pe frontul politicii externe si de securitate. Prezenta unui gigant german in mijlocul continentului a schimbat fundamental echilibrul geostrategic al Europei si i-a constrans pe oamenii politici europeni sa gaseasca solutii pentru ancorarea puterii acesteia intr-un cadru multilateral extrem de bine definit astfel incat sa nu-i permita sa ameninte stabilitatea celorlalte tari. Era extrem de important ca pe viitor sa existe o Germanie europeana si nu o Europa germana. O solutie a reprezentat-o Uniunea Economica si Monetara si cealalta Uniunea Politica.

In al trei-lea rand, Razboiul din Golf a aratat ca eficienta demersurilor in materie de politica externa va avea de suferit atata timp cat aceasta va continua sa fie separata de politica de aparare. In al patrulea rand, criza iugoslava a aratat incapacitatea Uniunii Europene de a veni cu o solutie clara si corecta pentru iesirea din impas[4].

F procedura simplificata prin Tratatul de la Amsterdam

F inscrierea in Tratatul de la Maastricht

Tratatul de la Maastricht a fost primul care a inclus prevederi referitoare la politica externa si de securitate a uniunii, fixand obiectivele acesteia, stabilind rolul institutiilor in procesul de elaborare si punere in aplicare a politicii, maniera de luare a deciziilor, instrumentele de lucru. Chestiunile legate de apararea uniunii au fost cuprinse in sintagma "eventuala creare a cadrului unei politici de aparare comune", iar pentru a pregati o astfel de evolutie Uniunea Europei Occidentale, a devenit "parte integranta a evolutiei Uniunii". In fapt, tarile membre ar fi fost dispuse sa avanseze mai mult pe acest drum al definirii unei identitati de securitate, dar interventia prompta a Statelor Unite fata de o posibila subminare a rolului NATO a taiat orice fel de avant al tarilor europene in domeniu . Prin art. 3 al Tratatului, a fost lansat un apel Consiliului si Comisiei pentru o mai mare convergenta intre pilonul I care cuprinde Comunitatea Europeana si pilonul II care face obiectul Politicii Externe si de Securitate Comuna fara insa a se preciza modul in care sa se realizeze aceasta.

Tratatul de la Amsterdam din 1997 a intarit prevederile Tratatului de la Maastricht in materie de politica externa si de securitate, a simplificat procedura de utilizare a instrumentelor de politica externa si a extins numarul prevederilor asupra carora se aplica votul cu majoritate calificata. Prin tratat, tarile membre si-au exprimat pentru prima data angajamentul pentru implicarea Uniunii Europene in operatiuni militare pentru gestionarea unor situatii de criza si au fost enuntate tipurile de operatiuni militare ("sarcinile de la Petersberg", convenite la intalnirea Uniunii Europe Occidentale de la Petersberg") la care ar fi fost dispuse sa participe tarile membre: operatiuni umanitare si de salvare, operatiuni de mentinere a pacii, operatiuni ale fortelor de lupta in managementul crizelor. Formula " eventuala fixare a cadrului unor politici comune de aparare" a fost inlocuita cu sintagma ,,fixarea progresiva a cadrului unei politici de aparare comune" chiar daca dupa experienta iugoslava si in conditiile cresterii numarului tarilor neutre prin admiterea in 1995 a Austriei, Suediei si Finlandei, disponibilitatea tarilor membre de a avansa pe drumul definirii unei identitati de aparare comune a scazut vizibil in intensitate. Pentru a da mai multa coerenta demersurilor externe ale uniunii a fost creat postul de Inalt Reprezentant PESC, precum si o celula de planificare politica si avertizare timpurie.

Crearea pozitiei de Inalt Reprezentant pentru PESC, decisa prin Tratatul de la Amsterdam (1997), reprezinta cea mai importanta inovatie adusa domeniului dupa Maastricht. La origine, ea a reprezentat o initiativa franceza, ghidata de dorinta de a asocia politicii externe a UE o figura identificabila si stabila, care sa persiste schimbarilor semestriale de presedintie a Consiliului. Rolul precumpanitor simbolic al acestei pozitii este confirmat si de putinele responsabilitati exprese care ii sunt conferite prin Tratat. Autoritatea punctelor de vedere ale Inaltului Reprezentant este insa considerabila in ciuda unei formalizari lacunare a rolului sau. Pe de-o parte, acesta este rezultatul faptului ca pozitia reprezinta, in ultima analiza, un adevarat "bun public european", de unde reticenta Statelor Membre fata de actiuni susceptibile a-i mina prestigiul. Pe de alta parte, exista si ratiuni intuitu personae, decurgand din statura proeminenta a personalitatii investite cu aceasta raspundere, Javier Solana.

Tratatul de la Nisa " nu a fost o revolutie reala, dar a influentat dinamica integrarii europene semnalizand ca Uniunea Europeana se pregateste pentru extindere"[6]. In ceea ce priveste cadrul de desfasurare a Politicii Externe si de Securitate Comuna, Tratatul a adus cu sine modificari mai putin spectaculoase. Rolul Uniunii Europei Occidentale a fost limitat in mod vizibil, astfel incat dupa intrarea lui in vigoare ea nu mai este "parte integranta a evolutiei uniunii", iar Uniunea Europeana nu mai trebuie sa consulte UEO in probleme legate de aparare. Tratatul a stabilit, ca reprezentantii speciali ai Uniunii Europene in diferite zone sensibile sa fie nominalizati prin vot cu majoritate calificata. Comitetul Politic a fost transformat in Comitetul Politic si de Securitate, care de acum inainte putea prelua, sub supervizarea Consiliului, controlul politic si conducerea strategica a operatiunilor destinate combaterii crizelor. Tratatul a inclus deopotriva prevederi extinse referitoare la liniile directoare care stau la baza cooperarii intarite.

F consolidarea structurii institutionale

Un important efort de constructie s-a desfasurat in perioada 1999-2003. El a privit, in mare masura, aspectele institutionale. Au fost astfel create sau consolidate structuri precum Comitetul Politic si de Securitate, constituit la nivel de ambasadori si angrenat direct in pregatirea celor mai importante decizii, sau Comitetul Militar al UE, constituit la nivelul sefilor Statelor Majore si secondat de personal militar pus la dispozitie de tarile membre. O serie de agentii independente, intre care Institutul pentru Studii de Securitate de la Paris, Centrul de Sateliti de la Madrid si Agentia Europeana de Aparare, intregesc acest tablou. Progrese s-au realizat si in ceea ce priveste resursele accesibile.

Intelegerea realizata la Berlin (decembrie 2002) permite Europei unite sa daca uz de active ale NATO (si, in primul rand, de capacitatile de planificare ale Aliantei), pe baze ad hoc. Lucruri foarte semnificative au avut loc in ultimii ani si din punctul de vedere al punerii in aplicare a PESC. Reactiile cacofonice, iar uneori de-a dreptul conflictuale, ale tarilor membre UE fata de decizia americana de atacare a Iraqului au inghetat practic, pentru o scurta vreme insa, orice veleitate de promovare a unei politici externe si de securitate comune. Inactiunea astfel generata tocmai atunci cand vocea Europei era asteptata de toata lumea a demonstrat ca o Europa nesolidara nu are nici o influenta pe arena mondiala. Este remarcabil ca tocmai statele membre cel mai implicate in divergentele initiale au luat initiativa strangerii din nou a legaturilor, pe diferite cai:

- misiunea demonstrativa la Teheran a ministrilor de externe din principalele trei tari membre, derulata cu scopul de impiedica proliferarea nucleara;

- formularea de puncte comune de vedere privind viitoarea forma a Politicii Europene de Securitate si Aparare care ar urma sa se regaseasca in Tratatul Constitutional;

- adoptarea Strategiei Europene de Securitate (SES), care furnizeaza o doctrina comuna in materie intregii Uniuni Europene.

Observand evolutiile PESC, se impune concluzia progresului important inregistrat de aceasta, sub cel putin trei dimensiuni:

F progresele in domeniul PESC

a) adancire, atat din punct de vedere doctrinar, odata cu adoptarea SES, cat si din punct de vedere legal, din perspectiva inovatiilor preconizate de Tratatul Constitutional: instituirea functiei de ministru de externe al UE si a unui serviciu diplomatic european.

b) largire, pe trei coordonate: - geografic, odata cu proiectarea in afara Europei a actiunilor externe ale Uniunii (e.g., trupe de mentinere a pacii in Congo; forte de politie in fasia Gaza; observatori militari in Banda Aceh, Indonezia); - functional, mergandu-se dincolo de gestionarea crizelor militare si catre abordarea crizelor de natura civila; este vorba atat de asumarea unor functii de mentinere a ordinii publice, cat si de asistenta in domeniul controlului frontierelor (e.g.,la granita moldo-ucraineana) sau in cel al sistemului judiciar (e.g.,in Georgia); - extinderea UE, care face ca pozitiile si actiunile comune sa capete un plus de legitimitate, conferita de numarul mai mare de state care li se asociaza, insa in conditiile unor anumite reasezari de prioritati, rezultate din preferintele marcate ale noilor membri, si cu costul inerent al ingreunarii procesului de luare a deciziilor (fiind mai dificila gasirea "numitorului comun" intre 27 de membri decat intre 15).

c) intarire, in sensul asumarii unor posturi mai transante. Un bun exemplu il constituie planul, adoptat in 2004, de constituire a unor forte combatante capabile sa fie desfasurate oriunde in lume in doar cateva zile si sa reziste autonom in medii ostile vreme de cel putin o luna. O alta ilustrare a acestei tendinte este si atitudinea mai hotarata adoptata de UE in problema descurajarii proliferarii nucleare.

Dezvoltarea in continuare a PESC, si indeosebi a subsistemului sau constituit de Politica Europeana de Securitate si Aparare, este conditionata de depasirea unor constrangeri de naturi diferite:

- resursele umane disponibile, care fac tot mai greu solicitarilor concurente, mergand din Bosnia pana in Palestina si Congo; insuficienta echipamentului adecvat anumitor scopuri esentiale, precum mijloacele de transport la mare distanta;

-dotarea financiara modesta, confirmata de perspectivele Financiare Multianuale pentru 2007-2013. Apare cu tot mai mare pregnanta dezacordul in crestere dintre preferinta publicului european pentru o mai mare implicare a UE pe arena mondiala si aversiunea sa fata de sporirea cheltuielilor de aparare.

2. 3. Obiectivele PESC

Obiectivele Politicii Externe si de Securitate Comune au fost fixate prin Tratatul de la Maastricht si au ramas apoi nemodificate la tratatele ulterioare. In Tratatul asupra Uniunii Europene obiectivele acesteia sunt urmatoarele:

Ø     

F obiective

salvgardarea valorilor comune, intereselor fundamentale, independentei si integritatii Uniunii, in conformitate cu principiile Cartei ONU;

Ø      intarirea securitatii Uniunii prin toate mijloacele;

Ø      mentinerea pacii si intarirea securitatii internationale in conformitate cu principiile Cartei ONU, precum si cu ale actului final de la Helsinki si obiectivele Chartei de la Paris, inclusiv cele referitoare la frontierele externe;

Ø      promovarea cooperarii internationale;

Ø      dezvoltarea si consolidarea democratiei si a fortei dreptului, precum si respectarea drepturilor si libertatilor fundamentale.

In decembrie 2003, la propunerea Inaltului Reprezentant pentru politica externa si de securitate, Uniunea Europeana a adoptat o strategie de securitate europeana prin care puterea militara a fost definita doar ca "unul dintre variatele si strans interconectatele instrumente" pe care Uniunea Europeana le poate folosi pentru protectia propriei securitati si promovarea "unei Europe sigure intr-o lume mai buna". Printr-un astfel de demers, Uniunea Europeana a urmarit sa indice ca nu are nici un fel de ambitie de a deveni o superputere militara.

F instrumente de punere in aplicare

Ca si instrumente de punere in aplicare a PESC, Tratatele au identificat un numar de patru instrumente specifice prin care poate fi pusa in aplicare Politica Externa si de Securitate Comuna:

-definirea de principii si linii de actiune ale PESC - decise de Consiliul European in unanimitate;

-elaborarea de strategii comune - convenite de Consiliul European in unanimitate;

-actiuni comune - stabilite de Consiliul de Ministri prin vot cu majoritate calificata; de-a lungul timpului au imbracat mai multe forme: operatiuni ad-hoc (ex. supravegherea alegerilor din Africa de Sud), actiuni diplomatice (ex. Planul Balladur privind promovarea unor relatii armonioase intre tarile Europei Centrale) sau transportul unor resurse in zone afectate de criza (ex. transportul de ajutoare umanitare in Bosnia); acestea urmaresc sa semnaleze intentia Uniunii de a interveni pentru asumarea unor angajamente corecte sau pentru intreprinderea unor astfel de initiative ca cele enuntate mai sus;

-pozitii comune - acestea se refera in general la demersuri curente ale Uniunii pentru prezentarea punctului de vedere al Uniunii asupra unei probleme pentru care exista deja o strategie comuna de abordare. Aceste pozitii comune fiind hotarate tot prin vot cu majoritate calificata de catre Consiliul de Ministri.

Pentru a operationaliza demersurile intreprinse in materie de politica externa si securitate comuna, Tratatul de la Amsterdam a creat principiul "abtinerii constructive" in cadrul deciziilor care trebuiau luate in unanimitate, de natura sa faciliteze tarilor membre luarea de decizii in probleme care comporta un grad mai mare de sensibilitate si principiul "interesului national" (pentru prima data este inclus in textul unui tratat al Uniunii Europene o varianta a compromisului de la Luxemburg) pentru blocarea aplicarii regulii votului cu majoritate calificata in situatia invocarii de catre una dintre tari, a interesului national.

Tratatele nu contin prevederi explicite insa Uniunea poate dispune de toate celelalte instrumente de politica externa recunoscute pe plan international: acordarea de asistenta economica si tehnica, acordarea de ajutoare umanitare, angajarea intr-un proces de cooperare economica, culturala si tehnica, impunerea de sanctiuni economice, capacitatea de a-si trimite proprii sai reprezentanti pentru misiuni esentiale de mentinerea pacii sau rezolvarea conflictelor intr-o zona europeana extinsa, recunoasterea sau nerecunoasterea diplomatica si deschiderea sau nedeschiderea de misiuni diplomatice.

F rolul institutiilor comunitare in domeniul PESC

Pentru punerea in aplicare a PESC fiind necesara participarea institutiilor europene conform art. 113 a Tratatului UE, Consiliul European este cel care defineste principiile si orientarile generale ale PESC si decide asupra strategiilor comune. Actionand impreuna cu Consiliul pentru Afaceri Generale, acesta este responsabil pentru orientarea de ansamblu a PESC (cum ar fi spre ex. orientarea politicii UE fata de Turcia). De asemenea, Consiliul European trebuie sa se pronunte asupra unor chestiuni de politica externa in interes curent (ex. situatia din fosta Iugoslavie sau din Irak).

Consiliul de ministri intervine pe toate palierele sale in orientarea si punerea in aplicare a PESC prin: Consiliul pentru Afaceri Generale - este principalul organism pentru punerea in aplicare a PESC, iar pentru aducerea mandatului sau la indeplinire actioneaza sub indrumarea Consiliului European. In sarcina sa cade adoptarea si punerea in aplicare a pozitiilor si actiunilor comune. Presedintelui Consiliului de Ministri i-au fost conferite prerogative speciale pentru a reprezenta Uniunea in chestiuni de politica externa si securitate, fiind sprijinit de ministrul de externe al tarii care a detinut Presedintia si de cel care o va detine, acestia impreuna alcatuind asa numita troika comunitara. Dupa intrarea in vigoare a Tratatului de la Amsterdam au avut loc discutii in legatura cu inlocuirea troicii traditionale cu una formata din presedintele Consiliului de Ministri, Inaltul Reprezentant pentru PESC si persoana cu cele mai inalte atributii in materie de politica externa din cadrul Comisiei.

COREPER - alcatuit din sefii misiunilor diplomatice ale statelor membre pe langa Comisia Europeana, actioneaza ca o veriga intermediara intre Comitetul Politic si de Securitate ale carui decizii nu le poate schimba si Consiliul pentru Afaceri Generale. Este insarcinat cu pregatirea tuturor materialelor care intra in discutia Consiliului pentru Afaceri Generale, inclusiv cele care au un caracter interdisciplinar sau cele aflate la interfata dintre aria de competenta interguvernamentala si aria de competenta comunitara.

Comitetul Politic si de Securitate mai este cunoscut si dupa acronimul sau francez CoPS si este alcatuit din directorii politici din ministerele afacerilor externe ale tarilor membre insotiti de inca doi trei functionari nationali de rang inalt; Comisia este reprezentata de directorul general pentru relatii externe. Acestia pregatesc toate documentele in materie politica externa si de Securitate Comuna care vor fi late in discutia COREPER si Consiliul pentru afaceri generale. Joaca rolul de "motor" al Politicii Europene Comune de securitate si aparare fiind responsabil pentru conducerea politica si dezvoltarea capacitatii militare. Grupurile de lucru - pot fi formate ori de cate ori este necesar prin decizie a Consiliului de Ministri, se estimeaza ca pot exista pana la 30 de astfel de grupuri permanente sau ad-hoc, acestea fiind alcatuite din diplomati de rang inalt ( sefi de departament), si scopul lor fiind acela de a pune in discutie probleme politice sensibile precum si formularea unor puncte de vedere comune (ex. dezbaterea, OSCE, drepturile omului, Afganistan, Kosovo si Irak).

Inaltul Reprezentant pentru politica externa si de securitate comuna - are rol de a acorda asistenta Presedintiei in coordonarea activitatii Consiliului pentru a fi asigurata coerenta diferitelor aspecte ce tin de politica externa si de securitate comuna, mai ales prin contributii la formularea, pregatirea si aplicarea deciziilor politice. Poate fi abilitat de Consiliu sa indeplineasca anumite mandate specifice. Indeplineste in paralel si functia de secretar general al consiliului.

Biroul pentru planificare politica si avertizare timpurie din cadrul Secretariatului General are atributii in ceea ce priveste monitorizarea si analiza evenimentelor in domenii relevante pentru PESC, evaluarea intereselor de politica externa si de securitate ale Uniunii Europene si identificarea domeniilor asupra carora trebuie sa se concentreze PESC, furnizarea de evaluari si avertizari timpurii asupra evolutiei evenimentelor si situatiilor care ar putea avea repercusiuni asupra PESC, elaborarea de documente de opinie.

Potrivit Tratatului de la Maastricht, Comisia este "asociata in intregime" cu activitatea politicii externe si de securitate. Totusi, pozitia ei in domeniul decizional este relativ slaba datorita caracterului interguvernamental si extra-comunitar al acestei politici. Prin Tratatul de la Amsterdam, Comisia castiga dreptul de a inainta, Consiliului de Ministri propuneri in chestiuni de politica externa. Influenta ei creste atunci cand actiunile de politica externa presupun utilizarea unor instrumente politice comunitare (sanctiuni, ajutoare umanitare, etc), cand Consiliul de Ministri actioneaza numai pe baza propunerilor Comisiei. Influenta Comisiei scade atunci cand se discuta chestiuni politice sau cand la conducerea Consiliului de Ministri se afla un stat puternic cu un minister de externe extins si eficient .

Parlamentul European prin Tratatul de la Maastricht are prevazut un rol esentialmente consultativ in materie de politica externa si de securitate comuna: presedintele Consiliului de Ministri trebuie sa consulte Parlamentul European asupra chestiunilor principale si deciziilor de baza in domeniu Politicii Externe si de Securitate Comune si sa tina la curent asupra evolutiilor in domeniu. La randul sau, Parlamentul European are posibilitatea de a face recomandari Consiliului de Ministri de a adresa intrebari acestuia, de a organiza dezbateri plenare asupra unor probleme importante, de a adopta rezolutii si opinii si are obligatia de a organiza anual o dezbatere pe teme de politica externa si de securitate comuna. In concluzie, in cel mai bun caz Parlamentul European poate influenta Politica Externa de Securitate Comuna, dar nu o poate modela.

Prin Tratatul de la Amsterdam, costul administrativ si operational al politicii externe si de securitate comuna a fost inclus in bugetul Uniunii, ceea ce a creat Parlamentului European posibilitatea de a influenta indirect aceasta politica.

Mai mult de 120 de delegatii ale Comisiei au fost deschise in alte tari ale lumii, precum si 5 delegatii pe langa organizatii internationale, al caror rol este de a promova comertul, de a apara interesele cetatenilor europeni si de a veghea asupra respectarii si punerii in aplicare a pozitiilor si actiunilor comune adoptate de Consiliul de Ministri. De asemenea, tarile membre dispun de ambasade si misiuni permanente al caror mandat de activitate include si promovarea intereselor si valorilor europene. Potrivit art. 20 din Tratatul de la Maastricht, misiunile diplomatice si consulare ale statelor membre si delegatiile Comisiei in terte tari si in cadrul conferintelor internationale coopereaza in vederea asigurarii ca pozitiile si actiunile comune decise de Consiliu sa fie respectate si puse in aplicare. De asemenea, misiunile diplomatice ale tarilor membre in terte tari si delegatiile Comisiei pe langa organizatiile internationale efectueaza schimburi de informatii si isi coordoneaza pozitiile.

O problema foarte serioasa pentru politica externa a Uniunii Europene este legata de structura sa pe piloni. Aceasta genereaza discutii extinse cu privire la incadrarea unei chestiuni in primul pilon - luarea de decizii in conformitate cu "procedurile comunitare" sau in al doilea pilon, ceea ce inseamna ca deciziile trebuie luate prin "proceduri interguvernamentale".

"Procedura comunitara" este cea care garanteaza diversitatea si eficacitatea Uniunii. Ea face posibil ca statele membre, indiferent de marimea lor sa fie tratate in mod echitabil. Ea furnizeaza mijloacele necesare pentru arbitrarea diferitelor interese prin trecerea lor prin doua filtre succesive: cel al interesului general, plasat la nivelul Comisiei, si cel al interesului national, rezultat al reprezentarii democratice, plasat la nivelul Consiliului si Parlamentului care alcatuiesc impreuna legislativul european:

- Comisia Europeana este cea care face propuneri legislative si in domeniul politic. Independenta sa ii confera abilitatea de a pune in aplicare politicile Uniunii, de a actiona ca un gardian al tratatelor si de a reprezenta Comunitatea in negocierile internationale.

- Consiliul European (reprezentand statele membre) si Parlamentul European (reprezentand pe cetatenii Uniunii) sunt institutiile abilitate sa adopte legislatia europeana si sa decida in privinta bugetului Uniunii. Folosirea votului cu majoritate calificata in Consiliu este un element esential in asigurarea eficacitatii metodei. Punerea in aplicare a politicilor adoptate revine Comisiei si statelor membre.

- Curtea Europeana de Justitie, respectarea legislatiei Europei.

"Procedura interguvernamentala" este cea care garanteaza ca vocea fiecarui stat membru, indiferent de marimea sa, este luata in considerare. In marea lor majoritate,deciziile sunt luate in unanimitate. Pentru a facilita procesul decizional, Tratatul de la Amsterdam a introdus regula abtinerii constructive, potrivit careia un stat care se abtine nu poate bloca procesul decizional. In anumite situatii, foarte clar definite de tratate, poate fi aplicata regula majoritatii calificate, dar cu mentiunea ca un stat care invoca interese nationale esentiale poate bloca adoptarea unei decizii.

2. 4. Dimensiunea de securitate si de aparare

F PECSA

Ceea ce lipseste in mod evident Uniunii Europene in vederea materializarii aspiratiilor sale ca actor global pe scena relatiilor internationale este absenta unei dimensiuni militare a acestei Politici Externe si de Securitate Comuna, de natura sa ii ofere o orientare strategica si sa ii permita sa reactioneze cu agilitate in directia apararii propriilor sale interese. Desi Tratatul de la Amsterdam a extins chiar daca de o maniera limitata fundamentele politicii externe si de securitate ale Uniunii Europene , deciziile in ceea ce priveste politica de aparare continuau sa ramana dependente de interesele statelor membre.

Un pas inainte in directia articularii unei Politici Europene Comune de Securitate si Aparare (PECSA) a fost facut in a doua jumatate a anului 1998. El a fost rezultatul nu numai al initiativelor statelor membre , ci si al contextului international marcat de evenimentele din Kosovo, care au obligat inca o data Uniunea Europeana sa recunoasca limitele politicii sale externe. Nu putini sunt cei care afirma ca de fapt criza din fosta Iugoslavie a fost adevaratul catalizator al crearii unei identitati de securitate si aparare a uniunii Europene. In octombrie 1998, cu ocazia unui summit special al Consiliului European convocat in oraselul austriac Portschach, premierul britanic Tony Blair a lansat initiativa intaririi identitatii de securitate si aparare a Uniunii in cadrul NATO si de integrare a Uniunii Occidentale in cadrul Uniunii Europene. Cu putin inainte de Consiliul European de la Viena din decembrie 1998 , a avut loc la St. Malo o intalnire la varf franco-britanica la care cele doua parti au convenit asupra necesitatii crearii unei capacitati de actiune autonome a Uniunii Europene care sa se poata angaja in operatiuni militare. S-a precizat din capul locului ca aceasta propunere nu trebuie inteleasa in sensul unei indepartari de NATO. Practic, momentul St. Malo a marcat apropierea dintre doua viziuni fundamental diferite. Asupra dezvoltarii unei identitati de securitate si aparare a Uniunii Europene. Daca Franta a ramas constant atasata pe parcursul anilor (inca din momentul lansarii Planului Pleven la inceputul anilor 50 ) ideii crearii unei forme militare europene , angajarea Marii Britanii pe acest drum a fost de natura sa mascheze calculele politice complexe ce tineau de gasirea unei cai de asociere cu Uniunea Europeana intr-un domeniu mai putin controversat decat integrarea economica si monetara europeana. Consiliul European de la Koln din iunie 1999 , desfasurat pe fundalul acutizarii crizei din Kosovo , a fixat calea spre crearea unei identitati europene de securitate si aparare. Consiliul European de la Helsinki din decembrie 1999 , a pus fundamentele acestui proces strecurandu-l pe doua directii majore : crearea capacitatii militare si imbunatatirea rezolvarii nemilitare a crizelor.

F evolutia ideii crearii unei capacitati militare europene

In plus Consiliul European de la Helsinki a reprezentat piatra de temelie pentru crearea, incepand cu 1 martie 2000 cu titlu interimar si apoi din ianuarie 2001 pe o baza permanenta a unei structuri politice si militare care sa gestioneze PESCA : Comitetul Politic si de Securitate, Comitetul Militar si Statul major Militar. Ramanea neclar cum state cu legaturi calitative diferite cu Uniune Europeana si NATO pot actiona rapid si eficient in situatii de criza. Decizia cu consecintele cele mai importante a fost aceea de asigura Uniunii Europene autonomia de luare a deciziilor in probleme de securitate si aparare ceea ce de fapt a insemnat inceputul sfarsitului pentru Uniunea Europei Occidentale, pana atunci considerata drept pilon al Uniunii Europene in acest domeniu. Summit-ul european de la Santa Maria da Feira din iunie 2000 a stabilit ca efectele militare si nemilitare de management al crizelor, precum si propunerile privind reglementare participarii unor state ne-membre ale Uniunii Europene la astfel de operatiuni sunt in intregime, de competenta Uniunii Europene. Din pacate , Tratatul de la Nisa nu a adus modificari substantiale cadrului de desfasurare a Politicii Externe si de Securitate Comune si nici de ceea ce priveste Politica Europeana Comuna de Securitate si Aparare.

F Comitetul Politic si de Securitate

Decizia de creare a unei capacitati militare si de intrebuintare a managementului nemilitar al crizelor a adus cu sine necesitatea crearii de modificari in privinta relatiilor dintre principalii actori implicati. In afara consiliului si al Inaltului Reprezentant PESC , sprijinit pana acum de Biroul pentru planificare politica si avertizare timpurie, noii actori internationali, asuma roluri specifice in formularea si punerea in aplicare a PECSA. In toate chestiunile care tin de managementul crizelor si de indeplinirea misiunilor de la Petersburg competenta de luare a deciziilor revine in totalitate Consiliului. Cand in discutie intervin probleme legate de politica de securitate si aparare, este prevazuta posibilitatea ca ministrii apararii sa fie implicati in procesul decizional, prin participarea lor la reuniunile Consiliului pentru Afaceri Generale. Este posibil ca in viitor consiliile ministrilor apararii sa aiba un cuvant important de spus in modelarea politicii externe si de securitate a Uniunii.

In ceea ce priveste PECSA, Comitetul Politic si de Securitate (CoPS) are urmatoarele patru responsabilitati:

1. evaluarea situatiei internationale din punctul de vedere al aspectelor relevante pentru PESC, analiza proiectelor de documente care intra in discutia Consiliului si, impreuna cu Inaltul Reprezentant , Comisia Militara (sprijinita de Statul Major Militar ), de Comisia pentru aspecte Nemilitare si diferitele grupuri de lucru, se ocupa de stangerea de informatii ;

2. punerea la dispozitia Consiliului pentru Afaceri Generale de puncte de vedere pentru stabilirea politicii Uniunii in domeniu ;

3. supravegherea si coordonarea punerii in aplicarea politicii convenite ;

4. schimbul de informatii cu toti actorii, inclusiv NATO, relevanti pentru politica externa si de securitate a Uniunii.

F Comitet Militar

In situatii de criza rolul Comitetului Politic si de Securitate in procesul decizional al Uniunii sporeste prin aceea ca sub autoritatea Consiliului poate "asuma controlul politic si orientarea strategica a operatiunilor de managementul crizelor". In astfel de situatii Inaltul Reprezentant pentru PESC preia conducerea CoPS, iar presedintele Comitetului Militar participa la toate discutiile in care sunt luate decizii relevante pentru aparare. Trebuie mentionat ca deciziile care incumba obligatii cu caracter juridic pot fi luate numai de catre Consiliu , la propunerea Comisiei. Avand in vedere mecanismul intern de luare a deciziilor in interiorul Consiliului , COREPER va trebui mai intai sa formuleze un punct de vedere asupra proiectului de hotarare. Exista posibilitatea ca la sedintele COREPER la care se discuta hotarari cu caracter juridic propuse de CoPS pentru a intra in discutia Consiliului pentru Afaceri Generale sa participe presedintele CoPS.

Comitetul Militar sub auspiciile caruia se desfasoara toate activitatile militare este cel mai inalt for militar care functioneaza in cadrul Consiliului. Este alcatuit din sefii de stat major al armatelor tarilor membre. Cel mai adesea se intruneste la nivelul reprezentantilor acestora. Vis-a-vis de CoPS, Comitetul Militar are rolul de consilier in probleme militare facand recomandari recomandate pe baza de consens.

Presedintele Comitetului Militar , un general /amiral, poate fi numit de catre Consiliu, la recomandarea Comitetului Militar pentru un mandat de trei ani. El poate participa la sedintele CoPS si la intrunirile Consiliului atunci cand urmeaza sa fie luate decizii cu caracter militar. In relatia cu Statul Major Militar , Comitetul Militar furnizeaza acestuia orientarile generale si, in situatii de criza elaboreaza impreuna recomandari pentru CoPS.

F Stat Major Militar

Statul Major Militar functioneaza in cadrul structurilor Secretariatului Consiliului si este direct subordonat Inaltului Reprezentant pentru PESC.

Mandatul sau se refera la furnizarea de expertiza militara si sustinerea PECSA, inclusiv prin conducerea unor operatiuni de managementul crizei sub conducerea Uniunii Europene. De asemenea, are atributii de avertizare timpurie in evaluarea situatiei si planificarea strategica pentru operatiunile convenite la Petersburg, inclusiv identificarea unor forte nationale si multinationale europene pentru ducerea la implinire acestor operatiuni. Statul Major Militar efectueaza un schimb cuprinzator de informatii cu statele membre de la nivel national, si multinational precum si cu organismele corespunzatoare din interiorul NATO. In situatii de criza, atributiile de planificare strategica si de coordonare ale Statului Major Militar sporesc. Presedintele Statului Major Militar, un general amiral cu trei stele, este considerat ca fiind un director general al statelor majore ale Uniunii Europene.

F managementul civil al crizelor

Uniunea Europeana si-a propus pe parcursul ultimilor ani sa isi creeze o paleta larga de instrumente utile in managementul crizelor dincolo de mijloacele diplomatice, acordarea de ajutoare umanitare si masurile cu caracter economic . Desi este dificil de trasat o frontiera intre operatiunile cu caracter militar si cele cu caracter nemilitar, s-a stabilit ca prioritatile in ceea ce priveste managementul civil al crizelor constau in :

1. crearea unor detasamente de politie ;

2. intarirea statului de drept ;

3. intarirea administratiei civile ;

4. protectia impotriva catastrofelor.

Statele membre si-au propus ca pana in 2003 sa fie in masura sa dispuna de o forta de politie, pentru misiuni internationale, capabila sa intervina in intreg spectrul de operatiuni de la prevenirea conflictelor si managementul crizelor pana la acoperirea unor nevoi specifice in anumite etape ale derularii operatiunilor . In derularea acestora Uniunea Europeana va colabora cu OSCE si ONU. Conform deciziei Consiliului din 22 mai 2000 in iunie a aceluiasi an si-a inceput activitatea Comisia pentru Aspecte Nemilitare. Aceasta este alcatuita din reprezentanti ai statelor membre si functioneaza dupa acelasi tip ca si un grup de lucru al Consiliului. Misiunea sa este de a pune la dispozitie informatii cu privire la aspectele civile ale operatiunilor de management al crizelor , de a formula recomandari si de a consilia CoPS si celelalte instante ale Consiliului. La 26 februarie 2001, a fost convenit mecanismul de reactie in situatii de criza.

F forta de reactie rapida a UE

In ceea ce priveste crearea unor capacitati militare demersurile sunt intreprinse conform art.17, potrivit caruia dezvoltarea capacitatilor militare ale Uniunii Europene trebuie inteles drept un pas in directia crearii unei politici de aparare. La Consiliul European de la Koln s-a stabilit ca pentru prevenirea si managementul crizelor prin ducerea la indeplinire a operatiunilor convenite la Petersbug, este necesar sa se creeze Uniunii capacitate de actiune autonoma care sa se sprijine pe o forta militara specifica credibila, ce dispune de mijloacele necesare pentru a reactiona in situatii internationale de criza, indiferent de masurile decise de NATO. Astfel s-a ajuns cu ocazia Consiliului European de la Helsinki la crearea unei forte de reactie rapida a Uniunii Europene. Trebuie mentionat ca initiative in acest sens au mai existat. Este vorba despre formatiunile franco-germane create in 1991 cu sediul la Strasbourg, extinse apoi sub forma Eurocorps alcatuite din 50.000 de militari din cinci tari. Totusi, eficienta acestor formatiuni in afirmarea unei unei identitati de aparare europene a fost relativ limitat din cauza ca era vorba despre contingente nationale care operau si sub stindardul NATO. De data aceasta se dorea crearea unei forte de 60.000 de militari (Germania -13.500, Marea Britanie - 12.500, Franta - 12.000, Italia - 6.000, Spania - 6.000, Olanda -5.000 ; celelalte tari cu exceptia Danemarcei vor furniza contingente mai mici), organizata in unitati extrem de flexibile de 1500 de militari, care sa fie capabila sa intervina in situatii de criza intr-un interval de pana la 60 de zile. S-a stabilit ca pentru sustinere ei este nevoie de un total de aproximativ 100.000 de militari, 400 de avioane de razboi si 100 de vase de lupta. Aceasta forta a reusit deja sa isi confirme utilitatea pe parcursul a doua foarte importante operatiuni de mentinere a pacii - mai intai in Macedonia (operatiunea Concordia) si apoi in Bosnia (operatiunea Althea). Problema cea mai sensibila care se ridica este legata de relatia acestei forte armate cu NATO. Francezii ar dori ca ea sa actioneze independent de NATO, dar in coordonare cu acesta. Americani au insistat pe folosirea in comun a capacitatilor de planificare de care dispune NATO. S-a sperat ca sammit-ul de la Nisa va aduce clarificari. Deciziile in materie de securitate si aparare adoptate la Nisa au fost extrem de putine si relativ nesemnificative. In fapt, prin aceea ca nu au stabilit nici un fel de cartier general pentru viitoarea forta armata, tarile europene au semnalat intentia lor de a-si pastra autoritatea suverana de a angaja aceste forte. Este, de asemenea, adevarat ca Forta de Reactie Rapida nu este un organism permanent sau o "armata europeana" independenta.