Securitate nationala vs. securitate individuala

Securitate nationala vs. securitate individuala

Securitatea se adreseaza tuturor nivelurilor de organizare a societatii, de la sistemul international, la stat, pana la individ. Asa cum Buzan afirma in opera sa, "individul reprezinta unitatea de baza ireductibila careia ii poate fi aplicat conceptul de securitate."[1] Relevanta securitatii individuale pentru aceasta cercetare consta in contradictiile dintre securitatea personala si securitatea statului. Statul nu este doar un furnizor de securitate, este si o sursa majora de amenintari.

In cadrul filozofiei politice au existat numeroase incercari de a dezbate problema originii vietii in comunitate, a raportului dintre individ si societate, a raportului dintre individ si institutiile organizate ale statului. Astfel, filosofi contractualisti precum Hegel, Locke, J.J. Rousseau, referindu-se la primele momente din existenta omului, scot in evidenta faptul ca acesta se gasea intr-o stare naturala, in care, fiind proprietarul propriei sale persoane, avea dreptul de a-si face singur dreptate. Odata cu aparitia statului, prin semnarea "contractului social", oamenii pun in comun vointele si fortele lor, isi limiteaza voluntar libertatea, care era suverana pana atunci, si obtin in schimb securitatea.[2] Astfel, dreptul moral al oamenilor de a-si face dreptate se transfera institutiilor statului.

Cand ne referim la securitatea individuala, trebuie avut in vedere faptul ca majoritatea amenintarilor la adresa oamenilor isi au originea in mediul in care acestia traiesc si se concretizeaza in presiunile de ordin social, economic si politic. Spre exemplu, amenintarile sociale, desi se manifesta intr-o larga varietate de forme, se pot evidentia in patru tipuri: amenintarile fizice, exprimate prin durere sau ranire, amenintarile economice, care se pot materializa prin ingradirea accesului la munca si resurse sau distrugerea proprietatii, amenintarile drepturilor, care presupun incalcarea drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului si amenintarile la pozitia sociala sau a statutului omului, care inseamna atingerea demnitatii si onoarei acestuia prin umilire publica sau desconsiderarea si discreditarea individului.[3]

Prin urmare, in interesul propriei sale securitati, individul, ca membru al societatii organizate politic, trebuie sa se supuna autoritatii puterii politice reprezentata prin institutiile statului. Statul devine mecanismul prin care oamenii cauta sa-si asigure securitatea impotriva amenintarilor sociale. Paradoxul pe care il remarca Buzan este ca, pe masura ce puterea statului creste, libertatea individuala este mai mica, statul devine si el o sursa de amenintare la adresa individului.

In aceste circumstante, in pofida interventiei energice a statului democratic, legitim, de a instaura linistea, ordinea si armonia in societate, trebuie admisa si posibilitatea ca acest demers al statului este limitat, deoarece, asa cum se exprima si Kenneth Waltz, 'insecuritatea statelor, ca si a popoarelor si indivizilor, este direct proportionala cu intinderea libertatii lor. Daca se doreste libertatea, insecuritatea trebuie acceptata". Extrapoland, putem afirma reversul si anume ca, daca se doreste securitate, ingradirea libertatii trebuie acceptata. Nu putem avea libertate maxima si securitate maxima.

Existenta acestor amenintari individuale in cadrul societatii subliniaza dilema de la baza unei raspandite filosofii politice: cum sa echilibrezi libertatea de actiune a individului cu amenintarile individuale si potentiale pe care aceasta libertate le aduce celorlalti. Astfel spus, aceasta dilema poate fi formulata astfel: intr-o societate cu un grad ridicat de complexitate a sistemelor de productie si distributie, a modului de locuire, a sistemelor de transport, de comunicatii etc., care este ea insasi generatoare de insecuritate, cum sa accentuezi libertatea unei comunitati fara sa amplifici oprimarea ei de catre autoritati.

Aceasta este teza principala a teoriei societatii riscului. Dezbaterea pe aceasta tema a fost deschisa inca din anii '80 de catre sociologul german Ulrich Beck. In anii '90, teoria lui Beck a fost asimilata studiilor de securitate. Modernizarea induce, asadar, insecuritate. Cu cat o societate este mai sofisticata, cu atat (poate deveni) devine mai nesigura. Argumentul sociologului german este urmatorul: 'daca in societatea industriala clasica, "logica" productiei de bunuri domina "logica" productiei de riscuri, in societatea riscului relatia se inverseaza'.[5] Fortele productive si-au pierdut 'inocenta' de odinioara. Surplusul de putere pe care societatea l-a obtinut prin 'progresul' tehno-economic este anulat de productia de riscuri. In perioada de copilarie a industrialismului, riscurile intrau la categoria 'efectelor secundare'. Diferenta este relativ simpla: in industrialismul timpuriu, efectele secundare aveau un impact local. Pe masura ce industrialismul se globalizeaza, efectele secundare se globalizeaza si ele si se transforma din riscuri locale in riscuri globale. Globalizarea riscurilor implica prezenta subiectului pe agenda dezbaterii publice motiv pentru care capata, in acest fel, importanta sociala si politica. Functia principala a statului ar fi, in acest caz, gestionarea securitatii. Managementul acestor riscuri foarte probabil ca va impune o reorganizare a sistemului de putere si de autoritate pe plan national si international. Societatea riscului, ne previne Ulrich Beck, este o societate catastrofica.

Teoria societatii riscului, aplicata la domeniul securitatii, genereaza o certa dezvoltare a conceptului si a practicii securitatii. Desi teoria lui Ulrich Beck a fost elaborata in urma cu mai bine de 20 de ani, abordari ulterioare confirma cea mai mare parte a prevederilor acestei teorii. In lucrarea 'Military and Society in 21st Century Europe. A Comparative Analysis', Martin Shaw prezinta o evaluare la zi a teoriei societatii riscului. Amenintarile, in sensul traditional, s-au diminuat. Securitatea se defineste mai mult ca securitate in conditii de risc. Securitatea in secolul XXI este securitatea societatii riscului. Practic, evenimentele cu consecinte neprevazute sunt cele care determina agenda de securitate a viitorului.[6]

Nu sunt de acord insa ca, pe masura ce societatea se dezvolta tot mai mult in jurul statului, trebuie acceptata ideea ca, orice amenintare ar veni din partea acestuia asupra individului, este de preferat fata de alte amenintari mult mai grave si mai imprevizibile pe care le presupune lipsa statului. Consider ca trebuie sa existe un echilibru intre nivelul de securitate nationala si drepturile individuale la care se renunta. Balanta optima este data de o cat mai mare libertate individuala si un nivel crescut al securitatii nationale.

In ceea ce priveste Romania, se considera ca acest raport poate fi mentinut prin dezvoltarea si eficientizarea parghiilor de control parlamentar asupra sectorului de securitate, si in mod special asupra serviciilor secrete. Conform depozitiei din 2006 a deputatului Mihai Stanisoara, presedintele Comisiei de Aparare, Ordine Publica si Siguranta Nationala, structurile parlamentare si guvernamentale care asigura controlul democratic si transparenta sectorului de securitate trebuie sa se asigure ca nu sunt folosite practici care contravin in mod flagrant conventiilor internationale cu privire la drepturile fundamentale ale omului. El isi exprima pozitia si fata de lupta impotriva terorismului, care 'trebuie sa se faca cu mijloace atat legale cat si legitime, masura legitimitatii fiind data de interesul national Folosirea unor mijloace similare nu vor face altceva decat sa trivializeze notiunea de stat democratic. Societatile deschise sunt tinta terorismului structurat. Tocmai aceasta deschidere a societatii, libertatea individuala a cetateanului sunt ceea ce nu trebuie sacrificat in numele luptei impotriva terorismului. Dar, in acelasi timp, trebuie ca societatea civila a statelor democratice sa dea raspunsurile necesare asigurarii securitatii nationale. Nu trebuie ca statul sa recurga la mijloace menite sa submineze valorile fundamentale pe care urmareste sa le protejeze. Tocmai situatiile de criza sunt cele care releva capacitatea de raspuns a unui stat si dau masura democratiei sale."[7]

Asadar, restrangerea unor drepturi cetatenesti prin adoptarea in plan legislativ a unor reglementari cu caracter restrictiv atinge insasi esenta societatii democratice. In capitolul ce urmeaza voi prezenta o lege adoptata de Parlamentul Romaniei in scopul combaterii terorismului, crimei organizate si infractiunilor impotriva statului si voi analiza relevanta adoptarii ei din perspectiva atingerii obiectivelor preconizate, precum si a modului in care aceasta a fost adoptata, daca este intr-adevar legitima sau nu.