Securitatea nationala, interes national, amenintari la adresa securitatii nationale

Securitatea nationala, interes national, amenintari la adresa securitatii nationale

Conceptia cu privire la securitatea nationala are menirea sa defineasca interesele nationale fundamentale pentru un stat, care trebuie aparate si promovate, precum si institutiile, resursele, caile si modalitatile (strategiile) de prezervare a intereselor respective impotriva agresiunilor, pericolelor, amenintarilor si riscurilor de orice natura.

Elemente premergatoare ale conceptului de securitate nationala au aparut inca din secolul al XVII-lea. La incheierea Pacii de la Westfalia, in 1648, cardinalul francez Richelieu a introdus o notiune care, ulterior, va defini o valoare suprema pentru orice stat: interesul national.

Sintagma "securitate nationala" si-a facut tot mai des aparitia in discursurile politice de dupa cel de-al doilea razboi mondial, in 1947, Statele Unite ale Americii fiind tara care a adoptat prima Lege privind securitatea nationala[1], prin aceasta demonstrand intelegerea acestui concept ce va defini, ulterior, intreaga arhitectura de relatii intre state.

Prin definirea conceptului de securitate nationala de catre fiecare stat in parte si prin adoptarea de documente programatice pentru asigurarea acesteia, statele au ajuns sa priveasca securitatea nu numai ca un deziderat al vietii internationale, ci si ca pe o valoare nationala de importanta cruciala[2].

In Romania exista putine documente oficiale care definesc conceptul de securitate nationala. Un document relevant in acest domeniu este Doctrina nationala a informatiilor pentru securitate si societate civila, aprobat in sedinta CSAT din 23 iunie 2003, care stipuleaza: 'securitatea nationala este starea natiunii, a comunitatilor sociale, a cetatenilor si a statului, fundamentata pe prosperitate economica, legalitate, echilibru si stabilitate socio-politica, exprimata prin ordinea de drept si asigurata prin actiuni de natura economica, politica, sociala, juridica, militara, informationala si de alta natura, in scopul exercitarii neingradite a drepturilor si libertatilor cetatenesti, manifestarea deplina a libertatii de decizie si de actiune a statului, a atributelor sale fundamentale si a calitatii de subiect de drept international'.[3]

Si in Strategia de Securitatea Nationala a Romaniei, este definit conceptul de "securitate nationala", reprezentand "conditia fundamentala a existentei natiunii si a statului, precum si un obiectiv fundamental al guvernarii; ea are ca domeniu de referinta valorile, interesele si obiectivele nationale. Securitatea nationala este un drept imprescriptibil care deriva din suveranitatea deplina a poporului, se fundamenteaza pe ordinea constitutionala si se infaptuieste in contextul constructiei europene, cooperarii euroatlantice si al evolutiilor globale".[4]

Securitatea nationala, exprimand un multiplu caracter - de stare a sistemului social, de proces complex, de functie a statului etc. - reprezinta gradul de satisfacere a intereselor nationale fundamentale ale unei tari, precum si ansamblul de masuri luate, in conformitate cu o conceptie unitara, pentru promovarea intereselor respective si apararea lor impotriva agresiunilor, pericolelor, amenintarilor si riscurilor de orice natura.

Este necesara astfel definirea "interesului national". Conceptul in discutie este fundamental pentru orientarea politicii externe. El reprezinta calauza principala a intregii activitati externe desfasurate de un stat. In acelasi timp, in ciuda utilizarii lui frecvente, el este totusi un concept relativ vag, deoarece exprima mai degraba aspiratii care, pentru a capata valoare practica, trebuie operationalizate.

Conceptul se defineste printr-o serie de parametri: primul il constituie gradul sau de generalitate - nu orice interes ingust intra in categoria interesului national, ci numai cele care au o acoperire foarte larga. Al doilea parametru il constituie gradul de perenitate caci nu este vorba de interese conjuncturale, ci de cele cu adevarat durabile, care nu sunt alterate de trecerea timpului. Trebuie sa avem in vedere si capacitatea unor asemenea interese de a fi traduse in practica politica, caci, fara aceasta, ele raman doar in stadiul aspiratiilor imposibil de atins.

Cand vorbim de interes national, nu avem in vedere un interes anume, bine definit, ci o suma de interese, care converg spre asigurarea, pe de o parte, a securitatii, iar pe de alta a bunastarii actorului dat.

Samuel Huntington spune ca 'Un interes national este un bun public care preocupa pe toti, sau pe cei mai multi cetateni; un interes national vital este acel interes pentru care ei sunt gata sa-si verse sangele si sa-si cheltuiasca bogatia pentru a-l apara. Interesele nationale combina, de regula, securitatea cu preocuparile materiale, pe de o parte, si preocuparile morale si etice, pe de alta parte.'[5]

Interesele care intra in categoria interesului national se exprima prin valori, care se traduc apoi in obiective palpabile, pe care actorul trebuie sa le indeplineasca. Odata stabilit obiectivul, trebuie alese mijloacele de atingere a acestuia, precum si modalitatile concrete prin care se procedeaza. Acest lucru este valabil atunci cand actorul este cel ce lanseaza o initiativa de politica externa. Insa, atunci cand trebuie sa raspunda la o initiativa lansata de alt actor, el trebuie sa identifice raspunsul (urmarind aceeasi secventa: obiectiv - modalitate - mijloc) care ii asigura satisfacerea in cel mai inalt grad al propriului sau interes national.

In ceea ce priveste clasificarea intereselor, in esenta exista trei categorii mari[6]:

* cele care exprima valori fundamentale - integritate teritoriala, independenta, suveranitate etc. - asupra carora nu se negociaza;

* cele asupra carora, desi importante, se poate negocia (vezi acorduri de control al armamentelor si/sau dezarmare), atat timp cat, prin negociere, se mentine echilibrul initial;

* cele care fac obiectul curent al negocierilor - de pilda, drepturi de navigatie pe Dunare etc.

In ceea ce priveste purtatorii intereselor respective, distingem un evantai larg, care merge de la individ, prin intermediul unor forme de asociere crescator complexe (grupuri, clase, partide), pana la natiune. In acest sens, o problema fundamentala este cea a raportului corect dintre realitate si perceptie: Cine imi garanteaza mie ca ceea ce imi prezinti tu, guvernant, ca fiind un interes major, care face parte cu siguranta din interesul national, este intr-adevar un asemenea interes ? Cum pot eu, guvernant, sa am siguranta ca interpretarea pe care o dau eu interesului national este cea conforma cu realitatea ? In acest domeniu nu exista detinatori ai adevarului absolut. Tocmai de aceea, convergenta opiniilor, chiar a celor initial contrare - realizata pe calea compromisului politic -, sau, cu alte cuvinte, rezultanta lor poate fi cea mai apropiata de realitatea obiectiva.

Starea de securitate sau de insecuritate se poate defini in urma analizei amenintarilor, vulnerabilitatilor si riscurilor. Amenintarea reprezinta o sursa de pericol, un avertisment in legatura cu iminenta unui eveniment neplacut, declararea unei intentii sau hotarari de a vatama pe cineva sau ceva; teroare - o persoana sau un lucru care inspira teama.[7] Vulnerabilitatea este o caracteristica externa a securitatii (brese ale sistemului de securitate care pot fi exploatate de cineva sau de ceva), pe cand riscul este una interna (include atat probabilitatea existentei unor amenintari iminente sau a unui atac exploatand vulnerabilitatile unuia sau mai multor actori, precum si gravitatea sau impactul lor potential). Cu alte cuvinte, vulnerabilitatea este pasiva, este un "dat" ce tine de asezarea geografica, marimea teritoriului, populatie, in timp ce riscul este partea activa, o vulnerabilitate "activata" si perceputa ca atare. Asadar, politica de securitate nationala poate fi orientata catre interior, pentru a reduce vulnerabilitatile si catre exterior, pentru a reduce riscurile si a evita amenintarile.

Voi incerca in continuare sa fac pe scurt o trecere in revista a principalelor amenintari la adresa securitatii nationale: amenintarile sociale, economice, militare si de natura politica.

In ceea ce priveste amenintarile sociale, majoritatea isi au sursa in interiorul statelor. Ele se produc pe fondul nemultumirilor sociale de orice natura. Nerezolvarea sau tergiversarea solutionarii conflictelor de munca, a conflictelor interetnice sau interconfesionale constituie tot atatea surse de amenintare la adresa securitatii nationale. In conditiile in care securitatea sociala depinde de capacitatea statelor de sustinere a structurilor traditionale de limba, cultura, identitate etnica si religioasa, amenintarile acestor valori provin, in cea mai mare parte, din exteriorul statului.

Si amenintarile economice au o deosebita importanta. Ele pot imbraca diferite forme din care cele mai multe dintre ele nu pot fi considerate amenintari la adresa securitatii nationale.

Relatia de dependenta a capacitatii militare de cea economica decurge din legile si principiile luptei armate. Din aceasta perspectiva, in situatia in care materiile prime strategice depind de import, amenintarea securitatii aprovizionarii poate fi considerata drept o problema a securitatii nationale a statului implicat.

Puterea politica este dependenta de baza economica a statului si influenteaza sistemul de relatii cu ceilalti parteneri. Declinul economic se poate datora atat unor cauze interne precum incompetenta manageriala, cat si unor cauze externe precum aparitia unor noi puteri economice rivale. Prin implicatiile politice si militare, expansiunea economica relativa a unei puteri rivale poate fi perceputa ca o amenintare la adresa securitatii nationale.

Pe de alta parte, abordarea problemelor sociale la scara globala tine de drepturile si libertatile cetatenesti, de valorile democratiei. Exista o legatura directa intre democratie si dezvoltarea economica si sociala a unei natiuni. Nu poate exista o democratie dezvoltata intr-o tara saraca.

O alta categorie de amenintari o reprezinta amenintarile militare. Pana nu demult amenintarile militare au fost percepute ca principalul tip de amenintare la adresa securitatii nationale. Situatia este usor de inteles deoarece actiunea de forta era singura care putea determina pierderi ireparabile atat pentru baza organizationala a statului vizat, cat si pentru existenta populatiei acestuia. Efectul multiplu, distructiv si de cele mai multe ori ireparabil al consecintelor amenintarilor militare este situat in centrul preocuparilor specialistilor in securitate.

De asemenea, cursele inarmarilor sunt surse de amenintare generate de competitia militara. Amenintarile directe au diferite modalitati de manifestare: de la hartuirea persoanelor si bunurilor care apartin unor state aflate in afara frontierelor nationale la raiduri si incursiuni pe teritoriul acestuia; de la blocada si zone de interdictiei aeriana sau navala la demonstratii de forta, mobilizari de trupe la frontiere, actiuni ale fortelor speciale si a celor de cercetare-diversiune in interiorul statului tinta.

Lucrarile de specialitate prezinta si uneori analizeaza amenintarile de natura politica existente la nivel national. Majoritatea amenintarilor politice sunt indreptate impotriva ordinii de drept dintr-un stat. Aceasta se poate realiza prin: presiuni asupra organelor de decizie in favoarea unei anumite politici; rasturnarea guvernului dintr-un stat sau a organelor de conducere colectiva ale unui organism international; favorizarea si impunerea secesionismului; distrugerea structurii politice; izolarea politica; suspendarea sau excluderea din structurile de securitate, desfiintarea organismului de securitate s.a.

Amenintarile la adresa identitatii nationale implica incercarile unui stat "mama" de a intari identitatile similare etno-culturale de pe teritoriul statelor vizate pentru a iesi din contextul national specific acestora. Scopul propus ar putea fi: sporirea dificultatilor guvernului statului-tinta de a guverna; federalizarea impotriva vointei nationale; incurajarea secesionismului; pregatirea terenului pentru anexarea de catre statul vecin a unor teritorii.

In ceea ce priveste modalitatile concrete de asigurare a securitatii, practica istorica inregistreaza, in linii mari, doua tipuri: primul il reprezinta metoda crearii 'imperiului universal' - prin intermediul caruia, prin inglobarea unui actor de un altul, acesta din urma preia si sarcina asigurarii securitatii primului actor, ea fiind, de acum o probleme interna a sa (ex: NATO functioneaza dupa aceleasi principii) -, iar al doilea il constituie metoda asigurarii 'echilibrului de putere'. La nivel micro, de regula, mijloacele concrete prin care un actor isi asigura 'securitatea' depind, in mare masura, atat de domeniul in care aceasta este amenintata, cat si de tipul de amenintare utilizat de atentator/agresor.

De aceea, in sectiunea ce urmeaza voi vorbi despre principalele teorii institutionale, referindu-ma la cele ce au dominat sistemul international pana la sfarsitul Razboiului Rece, si anume idealismul si realismul.