Societatea ca scop in sine: totalitarismul

Societatea ca scop in sine: totalitarismul

Totalitarismul nu trebuie confundat cu dictatura, desi anumite trasaturi si mai ales efecte le sunt comune. Dictatura este un regim de confuziune a puterilor, de obicei, in mainile executivului, criteriul ei fiind deci modul divizarii orizontale a puterii, in timp ce totalitarismul este un mod de concretizare a scopului social, criteriul lui fiind nu tipul de exercitiu facut puterii, ci prevalenta acordata fara limite intregului social in     detrimentul individului. Totalitarismul este deci cu necesitate ideologic, el tine de lumea valorilor, nu, ca dictatura, de modul concret de amenajare a exercitiului puterii. Un totalitarism poate cunoaste separatia puterilor, cel putin pana la un anumit nivel si intr-o anumita etapa, dar nu va recunoaste niciodata o valoare autonoma individului.

Totalitarismul este un tip de regim politic care tinde sa normeze totul, nu doar raporturile inter-individuale, in totalitatea lor, anuland orice autonomie a fenomenelor sociale fata de stat, ci chiar modul in care se desfasoara gandirea individuala. Scopul sau este crearea unui om nou care gandeste intr-un anumit fel, determinat de ideologia oficiala, suprimand astfel cu totul orice existenta autonoma fata de stat si de dreptul sau. in statul totalitar nu doar societatea civila dispare, ci si individul. Cuvintele lui B. Mussolini sunt perfect lamuritoare in acest sens: "Nimic in afara statului. Nimic contra statului. Totul in stat'. Nu mai este vorba aici, ca in dictatura, de maniera in care normele sunt produse, ci de materia pe care ele o reglementeaza, in dictatura, in autocratie ca opus al democratiei, normarea priveste doar o anumita parte a comportamentelor individuale si de grup, ea este heteronoma, dar prezerva o anumita libertate individuala si colectiva. in schimb, intr-un stat totalitar nimic nu scapa statului, totul este reglementat, orice libertate individuala este imposibila. Teoretic cel putin, exista regimuri totalitare democratice, care deci controleaza orice manifestare sociala, dar prin norme care au ca sursa vointa poporului. Cum pot exista, si chiar au existat, dictaturi liberale, adica in care normele sunt edictate fara nicio interventie a poporului, directa sau indirecta, dar care recunosc o anumita autonomie individuala si a societatii civile: de exemplu regimurile dictatoriale din Spania si Portugalia nu erau totalitare (Ibidem, p. 49).

Totalitarismul este deci o forma de regim politic in care indivizii si corpurile intermediare sunt pe de-a-ntregul subordonate statului, implicand o anihilare a societatii civile si a individualitatii autonome in beneficiul societatii politice si deci al statului care dirijeaza in mod suveran si chiar tinde sa confiste totalitatea activitatilor sociale (politice, economice, culturale, religioase etc.) si sa stapaneasca nu doar manifestarile exterioare ale indivizilor, ci si corpul si sufletul acestora.

Statul totalitar apare astfel, potrivit expresiei lui J. Chevallier, ca un stat atat de departat de modelul statal clasic incat se poate spune ca el este "o forma genetic diferita' (1999, p. 94). Dogma de baza a totalitarismului este unitatea corpului social, desigur necomparabila cu teoria constitutionala clasica a unitatii poporului, unitate strict formala, ci o unitate care este substantiala, care nu permite nicio evadare, indiferent de natura ei, din intregul si nu din totalitatea sociala. De aici decurge cosubstantialitatea statului si societatii civile si absorbtia celei din urma de catre primul. Statul este total, in sensul ca alaturi de el nu exista nicio societate civila organizata si structurata. El este o lume de indivizi atomizati care constituie nu grupuri, ci o masa. Societatea totalitara este astfel o societate de masa. Aceasta nu inseamna ca ea se bazeaza pe popor, ci pe o realitate sociala amorfa, incapabila sa reactioneze prin orice fel de opozitie pentru ca ii lipseste conditia esentiala a unei astfel de opozitii: organizarea. Indivizii care constituie aceasta masa sunt depersonalizati, uniformi, caci ei pierd un element care ii ajutase sa-si construiasca identitatea timp indelungat: afilierea la niste grupuri primare (clase sociale, biserici, grupuri de interese, partide etc). Chiar grupurile elementare isi pierd importanta, familia de exemplu, caci statul totalitar nu poate admite nicio sfera privata care sa fie sustrasa interventiei si dominatiei sale, mergand chiar pana inauntrul constiintei individuale. "Imanent si in acelasi timp transcendent, el se interpune ca tutore, supervizor, mediator in toate raporturile sociale. in acelasi timp, el tinde sa asigure stapanirea completa a comportamentelor prin constrangere, dar, de asemenea, mai profund, insinuandu-se in inima subiectivitatii individuale' (Ibidem, p. 95).

Din punct de vedere juridic, statul totalitar apare ca un stat ce isi asigura dominatia totala asupra ordinii juridice. El sterge orice diferenta dintre public si privat si dintre stat si drept. Totul este statal: si sfera economica, si sfera culturala, si sfera asociativa, si cea familiala (Conducatorul este tatal, statul este bunul parinte ), iar dreptul nu este decat drept al statului, un instrument in mana puterii politice, pe care nu o mai incadreaza, ci o ajuta sa se extinda. Statul pastreaza aparenta unui stat de drept, afirmand limitarea puterii prin intermediul legalitatii socialiste, prin intermediul suprematiei constitutiei, prin intermediul afirmarii drepturilor fundamentale, dar mecanismele de control aferente, care sa garanteze efectivitatea acestor constructii formale, lipsesc sau sunt lipsite, prin modul amenajarii lor practice, de orice eficienta. Astfel, controlul legalitatii actelor administrative putea fi dat instantelor, ca in Romania comunista, insa aceste instante erau compuse din judecatori votati anual de consiliile populare; controlul de constitutionalitate exista, dar el era implicit realizat de Marea Adunare Nationala; libertatile erau prevazute constitutional, dar imposibil de fructificat practic prin vreo procedura determinata. Dezechilibrarea sistemului politic prin existenta unui singur partid facea ca orice imitare a sistemului constitutional al unui stat democratic sa fie doar o propaganda inselatoare: partidul, lipsit de formalismul ce caracterizeaza statul, deci liber sa decida arbitrar, era cel care domina statul, lipsindu-1 de calitatea de stat, chiar daca formal elementele statului clasic subzistau. Aparatul represiv devine astfel un stat in stat, amenintand totul fara nicio limita si chiar fara niciun control, inclusiv aparatul de partid, sub conducerea directa a sefului carismatic si atotputernic, pentru ca este atotstiutor. Statul totalitar devine astfel incompatibil cu orice idee de institutionalizare a puterii, asa cum am descris-o mai sus: el este la discretia unui individ sustinut de o propaganda care il personalizeaza la extrem.

A. Trasaturile comune statelor totalitare. R. Aron, in lucrarea "Democratie si totalitarism', a degajat cinci trasaturi caracteristice ale totalitarismului:

"1. Fenomenul totalitar intervine intr-un regim care acorda unui singur partid monopolul activitatii politice;

2. Partidul unic este animat sau inarmat cu o ideologie careia ii confera o autoritate absoluta si care, prin urmare, devine adevarul oficial al statului;

3. Pentru a raspandi acest adevar oficial, statul isi rezerva la randul sau un dublu monopol, monopolul mijloacelor de constrangere si pe cel al mijloacelor de convingere. Ansamblul mijloacelor de comunicare, radio televiziune, presa este condus, comandat de stat si de cei care il reprezinta;

4. Majoritatea activitatilor economice si profesionale sunt controlate de stat si devin, intr-o oarecare masura, parte integranta a statului. Dat fiind ca statul este inseparabil de ideologia sa, majoritatea activitatilor economice si profesionale poarta amprenta adevarului oficial;

5. Dat fiind ca orice activitate va deveni de acum activitate de stat si dat fiind ca orice activitate va fi supusa ideologiei, o greseala comisa in cadrul unei activitati economice sau profesionale este simultan o greseala ideologica. De unde rezulta desigur o politizare, o transfigurare ideologica a tuturor greselilor posibile ale indivizilor si, in concluzie, o teroare care este in egala masura politieneasca si ideologica.

Este de la sine inteles - adauga R. Aron - ca putem considera ca fiind esential, in cadrul definitiei totalitarismului, fie monopolul partidului, fie etatizarea vietii economice, fie teroarea ideologica. Fenomenul este perfect atunci cand aceste elemente sunt reunite si realizate deplin' (2001, p. 212-213).

Fenomenul descris de Aron este unul istoric; el progreseaza de la partidul unic, trecand prin afirmarea ideologiei ca adevar ultim, prin indoctrinarea ce implica etatizarea tuturor surselor de informatie si deci suprimarea pluralismului informational, pentru a etatiza economia sau a o pune oricum sub controlul statului si a instaura teroarea ideologica prin intermediul unei politii politice sub comanda unei singure persoane. Totusi autorul acorda o mare importanta personalitatii conducatorului. "Oricare ar fi teoria istoriei care este adoptata la un moment dat - afirma el - trebuie sa tinem seama de indivizi. Este foarte posibil ca in absenta lui Napoleon Bonaparte, un alt general ar fi fost incoronat, dar este aproape imposibil de demonstrat si foarte improbabil ca, daca generalul incoronat ar fi fost altcineva decat Bonaparte, lucrurile s-ar mai fi desfasurat aidoma. Acest lucru este valabil si in cazul Uniunii Sovietice. Putem sa intelegem prin ce proces s-a putut degrada regimul pentru a degenera in fenomenele pe care eu le studiez, dar, in absenta lui Stalin, formele extreme ale delirului ideologic, ale terorii politienesti si ale ceremoniilor marturisirilor nu ar fi aparut poate' (Ibidem, p. 222). Poate, dar convergenta fenomenelor in aproape toate tarile socialiste, ca si in cazul hitlerismului, face ca ele sa para inevitabile. Ceva intrinsec ideologiilor si modului evolutiilor structurilor conduce inevitabil la absolutizarea intregului social si la personalizarea puterii centrale. Poate ca amploarea este diferita in functie de calitatile personale ale conducatorului, dar esenta este unitara. Cum zicea Aristotel, "statul din natura sa este ceva multiplu, si daca devine o unitate mai stransa, din Stat se face familie si din familie om' (Aristotel, Politica, Cartea II, Cap. I, par. 4). Ceea ce caracterizeaza toate structurile sociale este tendinta de autonomizare, institutionalizarea fiind un reflex al acestui fenomen mai general. Logica institutionala si ideologica se impune chiar si celui mai absolutist titular al functiei publice. Ea face ca, odata structura trecuta in act, ea sa-si controleze propria evolutie. Totalitarismul nu mai depinde astfel de o persoana decat in ce priveste gradul, nu natura sa. Spre deosebire de dictatura, dependenta esential de toanele unui individ, totalitarismul rezulta, in mod necesar, din evolutia institutiilor dependente de o ideologie unica. Determinismul obiectiv si nu subiectivismul conducatorului este cel care impune solutiile concrete. Cu necesitate monismul ideologic impune monismul partizan, acesta trecerea competentelor statului catre partid, care lipsit de un formalism care sa garanteze participarea bazei la decizie, se centralizeaza in mod necesar, pana intr-atat incat o singura persoana va prelua comanda; desfiintarea claselor sociale determina atomizarea societatii, exacerband singura organizare cat de cat coerenta, statul, etatizand totul, dar silind sistemul sa provoace apoplexia centrului si paralizia extremitatilor, sa intre in colaps functional si sa se bazeze astfel din ce in ce mai mult pe forta, politie politica si pe propaganda, care nu poate fi insa cat de cat efecienta decat cu pretul unei din ce in ce mai profunde izolari informationale si culturale in interiorul frontierelor. Rezulta o teroare ideologica extrema. Aceasta poate fi definita ca fiind "aplicarea centralizata, metodica a violentei nonprevizibile (neprevizibila pentru victimele terorii, dar in egala masura pentru paturile superioare si chiar pentru cei care manipuleaza teroarea), nu doar intr-o stare de urgenta, ci chiar intr-o situatie normala' (H. Marcuse, 1963, p. 148).

H. Arendt, o alta cercetatoare consecventa si avizata a totalitarismului, gaseste trasaturi ale totalitarismului asemanatoare cu cele prezentate mai sus (1962, 1994):

- existenta unei ideologii oficiale, o doctrina ce acopera toate aspectele vietii individuale si colective, explicand intr-o viziune determinista cum umanitatea se dirijeaza implacabil catre o stare perfecta, care pleaca de la negarea totala a prezentului si de la o lupta fara mila impotriva acestuia;

- un partid unic dirijat de dictator singur, partid care dubleaza statul, generand o dualitate a autoritatilor care face ca varful partidului sa fie un guvern real in timp ce statul devine o simpla masca, astfel incat sistemul este de fapt o increngatura fara logica de organe ce valideaza afirmarea unei lipse totale a sistemului si astfel dominatia personala; "Asa numitul sistem bolsevic nu a fost niciodata altceva decat o absenta totala a sistemului' (Th. Masaryk apud H. Arendt, 1994, p. 514); "Chiar si un expert ar innebuni daca ar incerca sa descifreze relatiile dintre partid si stat in al treilea Reich' (S.H. Roberts apud H. Arendt, 1994, p. 514);

- o teroare al carei brat este politia politica, dirijata nu doar impotriva dusmanilor, ci contra unor portiuni intregi din populatie si din societate, realizand un univers con-centrationist, in care constrangerea este atat de arbitrara incat nimeni nu mai poate fi sigur de nimic, indiferent de pozitia sa si deci toata lumea se teme de toata lumea, puterea realizand astfel un grad incredibil de supunere bazata pe teama de celalalt;

- atomizarea sistematica a societatii, izolarea individului si astfel reducerea societatii la o masa amorfa incapabila de opozitie, realizata prin doua modalitati: una negativa, distrugerea fostelor structuri (clase sociale, corpuri intermediare, biserici, familie etc), si una pozitiva, mobilizarea populatiei, inca din copilarie, in sanul partidului si al organizatiilor satelit care incadreaza ansamblul vietii sociale si profesionale si schimbarea continua a structurilor intr-un fel de revolutie permanenta;

- controlul tuturor mijloacelor de informare si de propaganda, care asigura o indoctrinare cat mai completa.

Pentru J. Friedrich (1954) exista cinci cerinte de care depinde existenta unui sistem totalitar:

- o ideologie oficiala;

- un singur partid de masa controlat de o oligarhie;

- monopolul guvernamental asupra mass-media;

- un sistem de politie terorist si

- o economie dirijata de la nivel central.

Toate cele trei teorii fac din regimul totalitar o forma distincta de regim politic, cu trasaturi specifice care il particularizeaza fata de autoritarism sau absolutism si, pe de alta parte, considera ca el rezulta din interconexiunea si sustinerea reciproca a caracteristicilor sale (G. Sartori, 1999, p. 197). El este astfel un sistem, unul aplicabil doar societatii moderne, dovada faptul ca cele mai multe dintre caracteristicile sale sunt conditionate din punct de vedere tehnologic. Se poate spune astfel ca totalitarismul este despotismul plus electricitatea (C. Polin, 1982, p. 17), desi afirmatia trebuie inteleasa ca relativa.

B. Totalitarism si dictatura. Acest concept de totalitarism nu este universal acceptat ca autonom fata de dictatura, unii considerand ca teoria totalitarismului "nu este structurata si nu se bazeaza pe elemente structurale' (G. Sartori, 1999, p. 193) si de aceea preferand sa faca din dictatura elementul structural si din dictatura totalitara una din variantele sale, transformand totalitarismul, ca fiind un concept-obiect, o descriere a unui sistem, in totalitar, un concept-proprietate, un predicat al dictaturii. "Conceput astfel, totalitarismul contine pur si simplu acele caracteristici ale regimurilor opresive ajunse la cel mai inalt nivel de perfectiune imaginabil' (Ibidem, p. 191). Regimurile politice sunt concepute in aceasta viziune situate pe un continuum care porneste de la democratie si se opreste la totalitarism, deosebirile dintre ele fiind doar de grad, neexistand niciun totalitarism pur cum nu exista nicio democratie pura.

Deosebirea dintre dictatura si totalitarism consta atunci in urmatoarele: in timp ce dictaturile simple si autoritare nu dureaza mai mult decat viata per-soanei-dictator, dictaturile totalitare s-au dovedit mult mai durabile si sunt capabile sa-si rezolve crizele succesorale. Dar, dupa parerea noastra, trebuie sa identificam aici o deosebire de esenta: totalitarismul are capacitatea de a supravietui persoanei dictatorului pentru ca el cunoaste un tip de institutionalizare a puterii sui generis; desi puterea se personalizeaza in dictator, acesta nu este decat transpunerea concreta a institutionalizarii unei ideologii de tip religios; si Dumnezeu este o persoana si in acelasi timp o institutie. Ceea ce este aici tipic, ca si in cazul Dumnezeului unic, este tocmai lipsa structurii, pe care dictatura o presupune; Dumnezeu nu se confunda cu lumea ca totalitate; nici societatea totalitara nu se confunda cu totalitatea structurilor sociale, ci, dimpotriva, presupune distrugerea ei, deci a oricarei structuri, in beneficiul intregului.

Diferenta provine si din faptul ca in vreme ce dictaturile netotalitare abordeaza in raport cu grupurile exterioare politici de excludere, dictaturile totalitare au si forta, si motivatia necesare pentru a urmari distrugerea definitiva a tuturor subsistemelor. Dar aceasta caracteristica a totalitarismelor le deosebeste iarasi genetic de dictaturi, caci ideologia este cea care pretinde implementarea totala a scopului intregului social in toate subsistemele, ceea ce impune o subordonare totala, vezi o distrugere a acelora care tind sa reziste. Revenim deci la aceeasi diferenta de esenta semnalata mai sus: totalitarismul presupune distrugerea oricaror elemente autonome ale structurii sociale in beneficiul unui intreg fara parti.

O alta diferenta provine din faptul ca regimurile dictatoriale nu au pretentii de legitimitate. "In aceasta din urma privinta, distinctiile nu constau in existenta unei ideologii oficiale (chiar si dictatorii africani au invatat deja cum sa elaboreze o astfel de ideologie), ci in natura si aria unei astfel de ideologii. Dictaturile netotalitare sunt asa cum sunt tocmai pentru ca nu reusesc sa ofere o ideologie oficiala de tip religios. Un simplu dictator apare acolo unde nu detine decat puterea de a fi si de a ramane ceea ce este. Un dictator autoritar proclama o ideologie oficiala, insa numai pe criterii limitate sau cu o prea mica putere de convingere. La randul sau, dictatura totalitara se bazeaza, in justificarile sale, pe o oarecare filozofie a naturii umane legata de o schema de perfectionare a lumii, a eliberarii ei de pacatele trecutului si prezentului, servind astfel unui bine absolut. Aceasta nu necesita, sa subliniem, intensitatea convingerilor. In cele din urma, religiile nu au nevoie decat de cativa credinciosi adevarati si se pot lipsi de fanatici. Asadar, cand spun ideologie de tip religios, vorbesc despre rutinizarea fervorii ideologice. Ce ramane, si poate ramane asa mult timp, este perceperea lumii rezultata dintr-o indoctrinare de o viata si un control al mesajelor pe care totalitarismul si le asigura' (Ibidem, p. 192). Dar ceea ce serveste unui bine absolut nu poate fi decat absolut, asadar unitar, imposibil de divizat in altfel de parti decat in unele care sunt intregul insusi, astfel ca legitimarea puterii totalitare nu poate fi bazata decat tot pe destructurarea societatii, direct pe mase, adica pe indivizi depersonalizati, intersanjabili, amorfi, incapabili sa scape intregului si reproducandu-i intocmai esenta ideologica.

Toate aceste trasaturi nu fac decat sa sublinieze ca trasatura fundamentala a totalitarismului este extinderea si penetrarea totala a puterii politice, bazata pe destructurarea societatii ca totalitate a raporturilor interindividuale si de grup in beneficiul unui intreg monolitic. Si trebuie sa recunoastem ca intelegerea totalitarismului ca pe unul dintre polii unui continuum, pe care s-ar situa regimurile politice, este tentanta odata ce democratia are aceeasi tendinta de a favoriza autonomizarea structurilor si afirmarea societatii globale. Totalitarismul este astfel doar o modalitate de a concretiza scopul social: societatea este totul, statul ca personificare juridica a acesteia este totul, individul nu este nimic in sine, ci doar prin stat.

C. Forme de totalitarism. Cu toate trasaturile comune, totalitarismele nu sunt identice, putandu-se vorbi despre doua tipuri: totalitarismul popular sau absolut si totalitarismul aristocratic.

a. Totalitarismul popular sau absolut. Aceasta forma de totalitarism se bazeaza pe egalitatea absoluta intre indivizi, egalitate datorata disparitiei claselor sociale, nu naturala, desigur, ci provocata printr-o lupta continua, fapt care presupune o perioada tranzitorie de la capitalism spre socialism, cea a dictaturii proletariatului, intelegand prin aceasta "organizarea avangardei oprimatilor in clasa dominanta pentru a-i reprima pe opresori'. Acestia trebuie oprimati cu scopul de "a elibera umanitatea de' (V.I. Lenin, 1917) si, desigur, ceea ce urmeaza nu mai are prea mare importanta. Ceea ce este important este ca teroarea viza sa faca umanitatea triumfatoare. Dupa aceasta statul ar fi disparut si s-ar fi instaurat comunismul. Partidul comunist era asadar avangarda poporului in intregul sau, dar nu era decat tranzitoriu el insusi. Dupa aceasta victorie a umanitatii, a societatii formata doar din indivizi, orice structura, inclusiv partidul si statul ar fi fost inutile: destructurarea ar fi fost completa. S-ar fi instaurat astfel o identitate intre guvernanti si guvernati, o democratie deplina, autentica, nu formala, cum le placea liderilor socialisti sa afirme, bazata pe o baza economica in care proprietatea privata este depasita.

b. Totalitarismul aristocratic. Un prim aspect care diferentiaza totalitarismul aristocratic de cel popular este pozitia fata de proprietatea privata. in timp ce totalitarismul popular are o repulsie patologica fata de proprietate si fata de economia capitalista, cel aristocratic pastreaza proprietatea privata, chiar daca pune sub controlul statului mecanismele capitalismului liberal. Penetrarea puterii nu este, cum nu este nici destructurarea, deplina la nivel economic in cea de-a doua forma de totalitarism.

Totalitarismul aristocratic pastreaza, pe de alta parte, distinctia intre guvernanti si guvernati. Exista oameni facuti sa comande, elita nazista si Fiihrerul, cum exista oameni facuti sa se supuna, poporul sub aspectul sau cel mai pasiv. Legatura de legitimare este facuta intre cele doua paturi de faptul ca Fiihrerul este incarnarea spiritului poporului.

Partidul nazist nu este, ca organizare a acestei elite autoafirmate, provizoriu ca partidul comunist, ci permanent. El se confunda cu statul, il conduce, subordo-nandu-si prin acesta intreaga societate si toti indivizii. Dar statul nu este, ca in doctrina comunista, un rau necesar doar intr-o perioada de tranzitie, ci o realitate permanenta, nepieritoare. El este, pe de alta parte, instrumentul unei elite, nu statul intregului popor ca in doctrina sovietica.