Tratatul de la Amsterdam (1997)

Tratatul de la Amsterdam (1997)

Inca de la sfarsitul negocierilor Tratatului de la Maastricht, s-a convenit ca acesta sa fie revizuit pana la sfarsitul deceniului (articolul N prevedea convocarea unei conferinte interguvernamentale in 1996).

Tratatul de la Amsterdam, ce a intrat in vigoare la 1 mai 1999, se inscrie ca un moment semnificativ in procesul evolutiv al integrarii europene, reprezentand un pas inainte in directia integrarii politice.

Prin Tratat au fost stabilite patru obiective majore:

- eficientizarea arhitecturii institutionale a UE in vederea viitoarei extinderi;

plasarea aspectelor legate de crearea de noi locuri de munca si a celor legate de drepturile cetatenilor intre preocuparile majore ale UE;

suprimarea ultimelor obstacole in calea liberei circulatii a persoanelor si intarirea securitatii;

sa permita Europei sa-si consolideze pozitia pe plan mondial.

1. Adoptarea unor reglementari in ceea ce priveste politica sociala si forta de munca, in principal statelor membre revenindu-le responsabilitatea implementarii politicii de ocupare a fortei de munca[1]; este consacrat principiul general al nediscriminarii; este intarit principiul egalitatii intre sexe la locul de munca, cu posibilitatea aplicarii unei discriminari pozitive fata de femei.

2. Modificarea conceptiei cu privire la ritmul si obiectivele integrarii, prin inscrierea principiului "flexibilitatii" in ceea ce priveste conceperea procesului de integrare a noilor state candidate in functie de nivelul lor de dezvoltare.

3. Precizarea raportului dintre cetatenia nationala si cetatenia Uniunii, in sensul ca ultima doar o completeaza pe cea nationala, nu o inlocuieste.

4. Introducerea unor reglementari noi privind regimul de vize, libera circulatie a persoanelor si regimul vamal. In acest sens, au fost introduse in Tratat (cu unele derogari pentru unele state) prevederile Acordului Schengen privind suprimarea controalelor la frontierele interioare ale UE.

Acordul Schengen a aparut ca rezultat al colaborarii interguvernamentale, nu al celei comunitare, din dorinta statelor respective de a realiza un avans mai rapid in directia integrarii, intr-un moment in care conditiile politice nu erau reunite in interiorul sistemului decizional comunitar.

Ulterior, si celelalte state membre ale UE, cu exceptia Marii Britanii, Irlandei si Danemarcei, au semnat acordul Schengen, precum si Norvegia si Islanda, care nu sunt membre ale UE.

In conditiile in care integrarea politica s-a alaturat celei economice in constructia comunitara, intreg acquis-ul Schengen a putut fi integrat Uniunii, si acest lucru s-a facut prin cuprinderea sa in Tratatul de la Amsterdam.

Principalele sale prevederi se refera la:

Ø   cooperarea intre statele membre semnatare ale acordului se realizeaza inauntrul cadrului juridic si institutional al UE, Comitetul executiv fiind inlocuit de catre Consiliul de ministrii;

Ø   Tratatul de la Amsterdam recunoaste un regim special pentru Marea Britanie, Irlanda si Danemarca, care nu au semnat acordul. Aceste state pot mentine controalele la frontierele lor, dar pot sa decida si participarea la acord, in totalitate sau doar sub anumite aspecte;

Ø   acquis-ul Schengen trebuie acceptat in totalitate de catre toate statele care doresc sa adere la UE.

In termen de 5 ani de la intrarea in vigoare a Tratatului, Consiliul de ministrii trebuie sa asigure libera circulatie a persoanelor in absenta oricarui control, indiferent daca este vorba despre cetateni ai UE sau rezidenti din state terte, la trecerea de catre acestia a frontierelor dintre statele membre.

Suprimarea controalelor la frontierele interne presupune insa crearea unor frontiere externe puternice ale Uniunii.

5. Cresterea competentelor Comunitatilor in unele domenii (de ex. protectia mediului).

6. Reformarea sistemului institutional al Uniunii din perspectiva extinderii prin:

- extinderea votului cu majoritate calificata la o serie de domenii noi (politica sociala, forta de munca, cooperarea vamala, sanatatea publica etc.)

- cresterea rolului Parlamentului prin:

a) posibilitatea dea interveni in trei proceduri de decizie: aviz conform (cand poate accepta sau respinge o propunere, dar nu o poate modifica), codecizie (in cazul in care Consiliul nu tine seama de punctul de vedere al Parlamentului in adoptarea pozitiei comune, Parlamentul poate impiedica adoptarea propunerii) si consultare (cand isi da avizul consultativ);

b) obligativitatea aprobarii de catre Parlament a desemnarii Presedintelui Comisiei Europene.

Din perspectiva extinderii, numarul maxim de parlamentari a fost stabilit la 700.

- consolidarea rolului politic al Presedintelui Comisiei Europene, prin desemnarea sa de comun acord de catre guvernele statelor membre si aprobarea acestei desemnari de catre Parlament

- extinderea jurisdictiei Curtii de Justitie a Comunitatilor Europene la domenii precum imigratia, azilul, vizele si trecerea frontierelor.