Uniunea Europeana. Romania si integrarea europeana

Uniunea Europeana. Romania si integrarea europeana

I. 1. Scurt istoric; obiective

Uniunea Europeana este rezultatul unui proces de cooperare si integrare care a inceput in anul 1951, intre sase tari europene (Belgia, Germania, Franta, Italia, Luxemburg si Olanda). Dupa cincizeci de ani si cinci valuri de aderare (1973: Danemarca, Irlanda si Regatul Unit; 1981: Grecia; 1986: Spania si Portugalia; 1995: Austria, Finlanda si Suedia; 2004: Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Cehia, Slovacia, Slovenia si Ungaria), Uniunea Europeana are astazi 25 de state membre, 460 de milioane de locuitori si se pregateste pentru a sasea extindere.[1]

La baza intregii constructii europene sta vointa de a lucra impreuna, pe baza unor interese comune. Acestea au condus la convingerea ca in unele domenii se pot obtine rezultate mult mai bune la nivel european decat la nivel national. Asa s-a ajuns la politici comune tuturor statelor membre, elaborate si adoptate de institutiile comunitare cu aplicabilitate pe intreg teritoriul Uniunii. Existenta politicilor comune confera unicitate Uniunii Europene, pentru ca demonstreaza acceptarea cedarii unei parti a suveranitatii statelor membre catre institutiile europene. Statele membre primesc de la UE unele atribute ale functionarii institutiilor si gestionarii politicilor comunitare (ex. Managementul fondurilor europene care provin de la bugetul UE).

Misiunea Uniunii Europene este de a organiza relatiile dintre statele membre si intre popoarele acestora, intr-o maniera coerenta, avand drept suport principiul solidaritatii.

* *

"Europa nu va fi realizata dintr-o data sau in conformitate cu un singur plan general. Ea va fi construita prin realizari concrete, care vor crea mai intai o solidaritate de facto". Prin aceste cuvinte, declaratia lui Schuman a prevazut cu precizie felul in care Comunitatea a devenit Uniunea de azi. Institutiile si puterile au fost dezvoltate pas cu pas, mergand pe increderea dobandita prin succesul pasilor precedenti, abordand chestiuni care s-au dovedit a fi cel mai bine gestionate prin actiuni comune. Jean Monnet a fost cel care a pus primul pe hartie declaratia lui Robert Schuman, a condus negocierile pentru Tratatul CECO si tot el a fost primul presedinte al Inaltei sale Autoritati. Aceste ultime doua cuvinte care incep cu majuscule reflecta insistenta sa pentru un executiv puternic aflat in centrul Comunitatii, care deriva din experienta sa de secretar general executiv al Ligii interbelice a Natiunilor, experienta care l-a convins de slabiciunile unui sistem interguvernamental. Cu toate acestea, i s-a argumentat ca pentru statele membre democratice o astfel de Comunitate trebuie sa aiba o adunare parlamentara sau o curte - elemente incipiente ale unei legislatii si judecatorii federale - si ca trebuie sa existe un consiliu de ministrii al statelor membre.

Aceasta structura a ramas remarcabil de stabila pana in ziua de azi, desi relatia dintre institutii s-a modificat: Consiliul a devenit cea mai puternica dintre ele, Comisia Europeana, desi inca importanta, a pierdut teren in fata primarului, Parlamentul European a castigat si el mai multa putere, iar Curtea de Justitie a devenit autoritatea juridica suprema in chestiuni ce tin de competenta Comunitatii. Desi mai tarziu au acceptat aceste institutii, guvernele britanice din anii 50 le-au considerat prea federale pentru a participa la ele.

Creata in scopul de a garanta o pace durabila, constructia europeana s-a concretizat dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial. La 9 mai 1950 Ministrul francez al Afacerilor Externe, Robert Schuman, propune, pe baza ideii a lui Jean Monnet, punerea in comun a resusrselor de carbune si otel ale Frantei si Germaniei in cadrul unei organizatii deschise catre celelalte tari europene. La apel au raspuns inca patru state, Tratatul de instituire a Comunitatii Economice a Carbunelui si a Otelului (CECO) fiind semnat la Paris, la 18 aprilie 1951, de catre Franta, Germania, Belgia, Italia, Luxemburg si Olanda. Tratatul CECO a intrat in vigoare la 23 iulie 1952.

La 25 martie 1957 cele sase state membre ale CECO semneaza, la Roma, Tratatele de instituire a Comunitatii Economice Europene (CEE) si a Comunitatii Europene a Energiei Atomice (EURATOM), denumite generic "Tratatele de la Roma". Tratatele de la Roma, in vigoare din 1958, au constituit una dintre cheile de bolta in lungul si complicatul proces prin care s-a construit Uniunea Europeana asa cum arata ea azi. La cele trei Comunitati au aderat in anii urmatori noua state: Danemarca, Irlanda si Marea Britanie in 1973, Grecia in 1981, Spania si Portugalia in 1986, Austria, Finlanda si Suedia in 1995.

O complicatie minora ar putea fi constituita de faptul ca au existat doua Tratate de la Roma, dar Tratatul CEE a fost cu mult mai important decat Tratatul Euratom, astfel ca primul este cunoscut de catre cei mai multi ca Tratatul de la Roma.

O complicatie majora ar sta in faptul ca Uniunea Europeana a fost consfintita de Tratatul de la Maastrich, cu doi noi "piloni" de politica externa si securitate interna pentru Comunitatea Europeana, care avea deja propriile sale tratate. Acestea au fost consolidate de Tratatul CE (TCE), care continua sa existe alaturi de Tratatul UE (TUE), desi CE este parte integranta a UE. Asa ca acum sunt doua Tratate, legate intre ele si avand institutii comune, desi Curtea de Justitie, Comisia si Parlamentul European joaca un rol mult mai important in CE decat in ceilalti doi piloni.

Tratatul de la Maastrich a fost semnat in februarie 1992 si a intrat in vigoare in noiembrie 1993, dupa un numar de vicisitudini: doua referendumuri ale danezilor, rezultatul primului fiind respingerea, pentru ca al doilea sa fie pozitiv, dupa efectuarea catorva modificari; un referendum francez, in care tratatul a fost votat cu o majoritate foarte mica; la Londra, un proces de ratificare extrem de dificil in Camera Comunelor; in Germania, o deliberare indelungata a Curtii Constitutionale dupa ce, in prealabil, aceasta respinsese pretentia conform careia tratatul ar fi o incalcare a Constitutiei germane. Aceste episoade, impreuna cu scaderea evidenta a increderii populare in Uniune, au reprezentat un semnal de alarma, mai ales pentru cei de orientare federalista.

Tot mai multi federalisti din cadrul gevernelor simteau, totusi, ca Tratatul de la Maastrich nu a mers suficient de departe. Avand la indemana noi puteri monetare decisive si viziunea unor extinderi ulterioare, mai intai pentru a curpinde cele cateva state vestice care nu erau inca membre, apoi multe altele din Europa Centrala si de Est, acestia isi doreau sa eficientizeze Uniunea si sa o faca mai democratica. Drept urmare, tratatul prevedea inca un CIG, concretizat in Tratatul de la Amsterdam.

Semnat la 2 octombrie 1997 si intrat in vigoare la 1 mai 1999, Tratatul de la Amsterdam contine prevederi in urmatoarele domenii: drepturile cetatenilor (in special, protectia drepturilor fundamentale), cooperarea in domeniul securitatii si justitiei (integrarea acquis-ului Schengen in competentele Uniunii Europene), politica externa si de securitate comuna (alegerea unui Inalt Reprezentant pentru PESC) si consolidarea democratiei.

Acest tratat a revizuit o parte dintre competentele Uniunii, in principal cele legate de cei doi piloni interguvernamentali. Tratatului Comunitatii i-a fost adaugat un nou capitol privind forta de munca, reflectand ingrijorarile legate de rata somajului care a stagnat la nivelul de 10 procente de-a lungul anilor 90 si temerile ca aceasta ar putea creste, daca Banca Centrala Europeana va urmari in continuare o politica monetara stransa.

Dintre aceste institutii, Parlamentul European a avut cel mai mult de castigat, extinzandu-si posibilitatea de codecizie asupra unei mari parti a hotararilor legislative si avand dreptul de a aproba nu numai Comisia ca intreg, ci inainte de asta, presedintele ei. De vreme ce presedintele, o data ales, beneficia de dreptul de a decide sa accepte sau sa respinga nominalizarile pentru ceilalti membri ai Comisiei, puterea Parlamentului asupra Comisiei era considerabil marita. Rolul sau in procesul demiterii Comisiei, in martie 1999, si al numirii unei noi Comisii, a demonstrat importanta controlului parlamentar asupra executivului. Tratatul ii acorda, de asemenea, presedintelui Comisiei mai multa influenta asupra celorlalti comisari.

Simultan cu adaugarea acestor elemente federaliste institutiilor, Tratatul de la Amsterdam a dat glas temerilor conform carora Uniunea nu ar putea sa faca fata viitoarelor obstacole, daca dezvoltarile ulterioare aveau sa fie franate de procedura unanimitatii. De aici s-a ajuns la o procedura de "colaborare consolidata", permitand unui grup de state membre sa duca la capat un proiect la care o minoritate nu dorea sa participe: generalizand, era cazul monedei unice si al capitolului social.

Cu sase saptamani inainte de adunarea Consiliului European la Amsterdam, care a ajuns la un acord in legatura cu tratatul, Tony Blair a devenit prim-ministru ca urmare a victoriei in alegeri a laburistilor. Noul guvern britanic a adoptat capitolul social si, exprimand o atitudine ceva mai favorabila fata de Uniune, a acceptat fara obiectii reforme precum intarirea puterii Parlamentului. Dar Marea Britanie, impreuna cu Danemarca si Irlanda, au ales sa nu accepte prevederea eliminarii controlului vamal, ca si pe cea a transferului partial catre pilonii Comunitatii a cooperarii in justitie si afacerile interne, chiar daca guvernul britanic avea sa contribuie ulterior destul de puternic in aceste privinte. In privinta securitatii externe, performanta slaba a Europei in fosta Iugoslavie a precipitat cererile pentru o capacitate de aparare mai mare, iar Marea Britanie nu numai ca a acceptat prevederile legate de aceste cereri din Tratatul de la Amsterdam, dar s-a si asociat mai apoi cu Franta in initierea unor actiuni in aceasta directie.

Tratatul de la Amsterdam extinde aria politicii de protectie a consumatorilor, stabileste ca obiectiv dezvoltarea durabila a      mediului inconjurator, confera Uniunii Europene o noua competenta in materie de ocupare a fortei de munca, consolideaza protectia sociala in domeniul egalitatii de sanse si al luptei impotriva excluderii.

Tratatul de la Nisa a fost semnat de catre Ministrii Afacerilor Externe ai statelor membre ale Uniunii Europene la 26 februarie 2001 si a intrat in vigoare la 1 februarie 2003, dupa ce a fost ratificat de fiecare stat membru, fie prin vot in parlamentul national, fie prin referendum.

Tratatul de la Nisa, considerat indispensabil viitoarei extinderi, contine prevederi pentru a asigura o buna activitate institutionala in momentul cand Uniunea va avea aproape 30 de membri, inscriindu-se deci in viziunea unei reforme institutionale ale carei trei axe principale sunt: componenta si modul de functionare al institutiilor europene, procedura de decizie din cadrul Consiliului de Ministri si consolidarea cooperarii intre institutii.

* *

I. 2. Principalele institutii europene.

Institutiile Uniunii Europene au fost create pentru a realiza "o uniune cat mai stransa intre popoarele europene". Pe masura ce competentele Uniunii s-au extins, institutiile s-au dezvoltat si au devenit mai numeroase. Agentiile, Fundatiile si Centrele au fost infiintate pe baza deciziilor adoptate de Comisia Europeana sau de Consiliul Uniunii Europene, dar functioneaza ca organisme cu autonomie deplina.

Cinci institutii sunt implicate in conducerea Uniunii Europene: Parlamentul European (ales de catre popoarele statelor membre), Consiliul (reprezentand guvernele statelor membre), Comisia (executivul si organismul cu drept de a initia legislatie), Curtea de Justitie (care asigura compatibilitatea cu dreptul comunitar), Curtea de Conturi (responsabila de controlul folosirii fondurilor comunitare).       Aceste institutii sunt sprijinite de alte organisme: Comitetul Economic si Social si Comitetul Regiunilor (organisme consultative care acorda sprijin ca pozitiile diferitelor categorii sociale si regiuni ale Uniunii Europene sa fie luate in considerare), Avocatul Poporului in Uniunea Europeana (care se ocupa de plangerile cetatenilor cu privire la administratia la nivel european), Banca Centrala de Investitii (institutia financiara a UE) si Banca Centrala Europeana (raspunzatoare de politica monetara in zona euro).

Principalele institutii europene sunt: Parlamentul European, Consiliul European, Consiliul Uniunii Europene, Comisia Europeana, Curtea de Justitie a Comunitatilor Europene, Tribunalul de Prima Instanta, Comitetul Economic si Social.

Alte institutii europene: Curtea Europeana de Conturi, Comitetul Regiunilor, Mediatorul European, Banca Centrala Europeana, Banca Europeana de Investitii, Fondul European de Investitii.

Parlamentul European

Parlamentul European reprezinta, in viziunea Tratatului de la Roma, din 1957, "popoarele statelor reunite in cadrul Uniunii Europene".

Primele alegeri directe pentru Parlamentul European au avut loc in iunie 1979. Numarul de mandate este repartizat pe tari, functie de marimea acestora. Incepand cu 2004, 338 milioane de alegatori din cele 25 de state membre ale Uniunii Europene isi aleg cei 732 de reprezentanti in Parlamentul European (aceasta cifra a fost stabilita prin Tratatul de la Nisa, intrat in vigoare la 1 februarie 2003).

Legitimat prin vot universal direct si ales pentru un mandat de 5 ani, Parlamentul European si-a sporit continuu influenta si puterea prin intermediul unei serii de tratate. Acestea, in mod special Tratatul de la Maastrich din 1992 si Tratatul de la Amsterdam din 1997, au condus la transformarea Parlamentului European dintr-un organism pur consultativ intr-un parlament cu puteri legislative similare celor exercitate de parlamentele nationale.

Parlamentul are trei functii esentiale:

alaturi de Consiliul Uniunii Europene, are atributii legislative, adica adopta legislatia Uniunii (regulamente, directive, decizii). Participarea sa la procesul legislativ contribuie la garantarea legitimitatii democratice a textelor adoptate;

imparte autoritatea in domeniul bugetar cu Consiliul Uniunii Europene, prin urmare poate modifica cheltuielile bugetare. In ultima instanta, adopta bugetul in intregime;

exercita un control democratic asupra Comisiei. Aproba desemnarea membrilor Comisiei si are dreptul de a cenzura Comisia. De asemenea, exercita un control politic asupra ansamblului institutiilor.

Sediul Parlamentului European este la Strasbourg, unde au loc

sedinte o saptamana in fiecare luna. Unele sedinte, cele pe comisii, se desfasoara la Bruxelles, iar Secretariatul General se afla la Luxemburg.

Conform Tratatului de la Nisa, Romania va avea in 2007 33 de membri in Parlamentul European.

Consiliul European

Este termenul folosit pentru a denumi intalnirile bianuale ale Sefilor de stat sau de guvern din statele membre ale Uniunii Europene, lucrari gazduite de statul membru care asigura presedintia Consiliului.

Rolul principal al Consiliului European este definit de articolul 4 al dispozitiilor comune din Tratatul Uniunii Europene: "Consiliul European da Uniunii impulsurile necesare dezvoltarii sale si ii defineste orientarile politice generale".

Spre deosebire de Parlamentul European, Consiliu, Comisie, Curtea de Justitie si Curtea de Conturi, Consiliul European nu este, din punct de vedere juridic, o institutie a Comunitatii Europene. Cu toate acestea, el joaca un rol esential in toate domeniile de activitate ale Uniunii Europene, fie dand un impuls Uniunii sau definind orientarile politice generale, fie coordonand, arbitrand sau oferind solutii in probleme dificile.

Consiliul European reuneste sefii de state sau guverne ale celor 25 de state membre ale Uniunii Europene si Presedintele Comisiei Europene. Nu trebuie confundat cu Consiliul Europei (care este un organism international) sau cu Consiliul Uniunii Europene (care este format din ministri ai celor 25 de state membre).

Lucrarile Consiliului European sunt gazduite de statul membru care asigura presedintia Consiliului si participa la viata politica si evolutia Uniunii Europene prin intalniri organizate cel putin de doua ori pe an(de obicei in lunile iulie si decembrie). Aceste lucrari se constituie intr-un eveniment important: prezenta intr-un oras european a celor douazeci si cinci de reprezentanti investiti cu legitimitate democratica incontestabila, insotiti de alti ministri si colaboratori apropiati, constituie - de aproape 25 de ani - un eveniment politic asteptat cu mare interes.

Din 2002 si in conformitate cu Tratatul de la Nisa, cel putin un Consiliu European per Presedinte se tine in Bruxelles. Dupa extinderea Uniunii, la 1 mai 2004, s-a decis ca toate intalnirile Consiliului European sa aiba loc la Bruxelles.

Consiliul Uniunii Europene

Este cunoscut si drept Consiliul de Ministri si este principalul for de decizie al Uniunii Europene.

In baza Tratatului de constituire a Comunitatii Europene, Consiliul are urmatoarele responsabilitati:

este organismul legislativ al Comunitatii; in rezolvarea unei game largi de probleme comunitare isi exercita aceasta putere legislativa impreuna cu Parlamentul European

coordoneaza politica economica generala a Statelor Membre;

incheie, in numele Comunitatii, acordurile internationale dintre aceasta si unul sau mai multe state sau organizatii internationale;

impreuna cu Parlamentul European formeaza autoritatea bugetara care adopta bugetul Comunitatii;

In baza Tratatului privind Uniunea Europeana, Consiliul Uniunii Europene:

adopta deciziile necesare pentru definirea si punerea in practica a politicii externe si de securitate comuna, pe baza orientarilor generale trasate de Consiliul European;

coordoneaza activitatile statelor membre si adopta masurile necesare cu privire la cooperarea politieneasca si juridica in materie penala.

Presedintia Consiliu este asigurata, prin rotatie, de fiecare dintre Statele Membre, pe durata unui mandat de sase luni.

In Consiliu, fiecare stat are un anumit numar de voturi, totalul fiind, in prezent, de 321. Conform Tratatului de la Nisa si negocierilor la capitolul 30 - Institutii, Romaniei ii revin, la data aderarii la UE, 14 voturi. La acea data, numarul total de voturi in Consiliul Uniunii Europene va fi de 345. Avand in vedere faptul ca majoritatea calificata intr-o Uniune cu 27 de membri va fi de 255 de voturi, Romania va avea 5, 49 % din totalul voturilor necesare adoptarii unei decizii si 15, 38 % din voturile necesare blocarii deciziilor.

Comisia Europeana

De la 1 mai 2004, Comisia Europeana este formata din 25 de membri: un presedinte si 24 de comisari, din care doi sunt si vicepresedinti ai Comisiei. Viitoarea Comisie Europeana, care va intra in functiune la 1 noiembrie 2004, va avea 25 de membri, dintre care un presedinte si cinci vicepresedinti. Comisia indeplineste trei functii de baza:

Dreptul de initiativa: rolul sau de initiator al politicilor comunitare este unic.

Tratatul de la Roma ii asigura Comisiei exclusivitatea asupra initiativelor legislative, adica asupra propunerii textelor de lege catre Parlament si Consiliu. Scopul a fost acela de a garanta faptul ca legile se vor baza mai mult pe o viziune asupra interesului general al Comunitatii si al cetatenilor sai decat ar fi putut rezulta din initiativele guvernelor statelor membre si, de asemenea, de a asigura mai multa coerenta in programul legislativ decat ar fi putut furniza guvernele sau Consiliile, cu diverselor lor responsabilitati functionale. Inarmata cu aceasta putere, Comisia a fost numita in perioada ei de inceput "motorul Comunitatii".

Dupa slabirea sa ca urmare a atacului initiat de de Gaulle in anii 60, balanta puterii s-a inclinat catre Consiliu si, de la infiintarea sa in 1974, catre Consiliul European. Dar Comisia inca joaca rolul principal in initierea atat a masurilor particulare asupra carora trebuie sa decida Consiliul si Parlamentul, cat si a pachetelor de politici generale pe care presedintele in Oficiu le directioneaza in Consiliul European. Exemple remarcabile ale celor din urma au fost "pachetul Delors" asupra reformei bugetare, pe care Consiliul European l-a adoptat in 1992 sub presedintie britanica, si reformele din Agenda 2000 asupra politicilor Comunitatii in vederea pregatirii extinderii catre est, aprobate sub presedintie germana in 1999. Prin urmare Comisia poate inca sa fie un motor al dezvoltarii Uniunii.

In plus, Comisia functioneaza ca organ executiv al Uniunii Europene, veghind la respectarea Tratatelor incheiate. Ea reprezinta interesul comun si in mare masura, semnifica personalitatea Uniunii. Principala sa preocupare este aceea de a apara interesele cetatenilor Europei. Membrii Comisiei sunt alesi din tarile UE, insa fiecare dintre ei depune un juramant de independenta. Dupa 1 mai, functioneaza principiul o tara, un comisar (conform Tratatului de la Nisa).

O alta functie a Comisie este aceea de a veghea la respectarea tratatelor UE, astfel incat legislatia UE sa fie corect aplicata de catre Statele Membre, iar toti cetatenii si participantii la Piata Unica sa poata beneficia de conditiile unitare asigurate.

Comisiei i s-a spus "caine de paza" datorita obligatiei sale de a garanta aplicarea tratatului Comunitatii si a legilor sale, mai ales de catre statele membre. In momentul in care are dovada unei incalcari, Comisia trebuie sa emita o "opinie argumentata" fata de statul in cauza. Daca acesta nu reactioneaza in consecinta, Comisia poate inainta problema Curtii de Justitie. Asa s-a intamplat in 1999, cand guvernul francez a refuzat sa accepte decizia Comunitatii, conform careia carenea de vita britanica a devenit din nou comestibila si importul ei ar trebui permis. Din pricina acumularii de dosare, Curtea poate avea nevoie de pana la doi ani pentru a-si da sentinta. Dar daca Franta este gasita vinovata, Curtea poate hotara platirea unei amenzi potrivite. Tot Comisia este responsabila si de executarea legilor si a politicilor Comunitatii, desi mare parte din aceasta responsabilitate este delegata guvernelor statelor membre si altor agenti.

Cea de-a treia functie a Comisiei este aceea de organ executiv al Uniunii, avand responsabilitatea implementarii si coordonarii politicilor. Una dintre atributiile sale executive consta in gestionarea bugetului anual al Uniunii, care s-a ridicat la 97 de mii de Euro in 1999, si a Fondurilor Structurale, al caror principal scop este de a elimina decalajele economice dintre zonele mai bogate si cele mai sarace ale Uniunii.

Comisia si-a indeplinit cu brio rolul legislativ. Dar performantele sale executive au fost supuse unor critici destul de dure. Multe dintre aceste critici au fost neintemeiate, dat fiind ca executarea este delegata, in fapt, statelor membre. Acesta este un principiu folositor, care functioneaza bine in sistemul federal german, in care Lander-ul administreaza mare parte din politicile federale. Insa guvernul federal are autoritatea de a garanta indeplinirea adecvata a activitatii Lander-ului, in timp ce statele membre tind sa respinga eforturile Comisiei de a le superviza. Rezolvarea nu sta, desigur, in intarirea administratiei directe de la Bruxelles, ci in suficient de multi angajati ai Comisiei pentru a prelua asupra lor supervizarea si intr-o autoritate mai mare pentru asigurarea aplicarii corespunzatoare de catre state.

Comisia a avut rezultate bune in domenii, precum administrarea politicilor competitionale, unde i s-a dat puterea de a lua deciziile potrivite pe cont propriu, indeplinind cu succes aceasta sarcina, chiar daca ducea lipsa de oficiali. In schimb, activitatea sa a fost defectuoasa cand i s-a cerut sa administreze programele de cheltuieli, fara a avea personalul care sa duca la capat acest lucru in mod corespunzator. Consecintele acestui fapt au fost fie probleme in munca sa, fie in cea a consultantilor angajati sa o faca, cu rezultate slabe uneori si, in cateva cazuri, de-a dreptul frauduloase. Problemele de genul acesta, ca si cele survenite din cauza practicilor administrative inadecvate si a lipsei responsabilitatilor financiare, se regaseau printre criticile raportului care au dus la demisia Comisiei in 1999 si la insistente ca noua Comisie sa aplice neintarziat reforme administrative radicale.

Curtea de Justitie a Comunitatilor Europene

Domnia legii a fost una dintre cheile succesului Comunitatii Europene. Intre domeniile sale de competenta, cadrul legislativ, si nu o putere relativa, capata din ce in ce mai multa importanta in guvernarea relatiilor dintre statele membre si dintre cetatenii lor. Aceasta pune bazele "sigurantei legii", pretuita de oamenii de afaceri, deoarece diminueaza un element major de risc in tranzactiile pe care le efectueaza. Din punct de vedere politic, domnia legii a ajutat la crearea unui climat cu totul nou, in care razboiul dintre state pare a fi de negandit.

In cel mai inalt punct al sistemului legislativ al Comunitatii se afla Curtea de Justitie, despre care Tratatul prevede ca trebuie sa garanteze faptul ca "legea este respectata", prin "lege" intelegandu-se inclusiv tratatul insusi si legislatia promulgata la timpul potrivit de catre institutii. Exista cate un judecator din fiecare stat membru, numit pe o perioada de sase ani prin acordul comun al statelor membre si a carui independenta trebuie sa fie "dincolo de orice indoiala". Curtea insasi judeca uneori cazuri privind legalitatea actiunilor Comunitatii, ale Comunitatii fata de un stat membru sau ale unui stat membru fata de un altul, sub inviniurea neindeplinirii unei obligatii stipulate in tratat. Insa marea majoritate a cazurilor ce tin de legislatia Comunitatii este formata din invinuiri ale unor indivizi sau companii aduse altor persoane fizice sau guverne. Acestea sunt judecate in curtile statelor membre, infatisandu-se Curtii de Justitie numai in cazul in care una dintre aceste curti solicita interpretarea unui anumit punct din lege.

Sentintele cele mai importante ale Curtii, date in anii 60, au avut la baza determinarea sa pentru garantarea faptului ca legea este respectata conform cerintelor din tratat.

Prima dintre ele ca impact in legislatia Comunitatii a fost menita sa asigure aplicarea legii in aceeasi masura in toate statele membre, fiindca domnia legii s-ar fi degradat treptat, daca ar fi fost depasita in importanta de legislatiile nationale divergente.

Cea de-a doua, cu efect direct, a hotarat ca indivizii sa-si ceara drepturile prevazute in tratat direct in curtile statale.

Apoi, in 1979, sentinta judecatoreasca in cazul "Cassis de Dijon" a pus piatra de temelie a programului pietei unice, afirmand principiul "recunoasterii reciproce" a standardelor statelor membre pentru siguranta produselor, cu conditia ca acestea sa fie recunoscute ca acceptabile. Acest lucru a redus radical necesitatea unei reglementari detaliate la nivelul Comunitatii. In 1985, Curtea i-a solicitat Consiliului sa-si indeplineasca obligatiile stipulate in tratat, nerezolvate inca din 1968, privind politica de transport comuna. Iar Consiliul s-a conformat fara intarziere.

Curtea a dat pana acum circa 5000 de sentinte, iar dosarele continua sa apara cu o frecventa care face aproape imposibila micsorarea timpului de luare a hotararii judecatoresti la mai putin de doi ani. "Tribunalul de Prima Instanta" a fost infiintat pentru a contribui la rezolvarea acestei probleme, audiind aproape toate cazurile aduse in fata justitiei de indivizi sau persoane fizice, care se refera in marea lor majoritate la politici competitionale sau la dispute intre institutiile Comunitatii si personalul lor. Insa acest lucru nu a facut decat sa stavileasca, in nici un caz sa devieze, valul de procese care asteapta rezolvarea.

Jurisdictia Curtii este aproape in intregime limitata la campurile de competenta ale Comunitatii si, pana la un anumit punct, ale "pilonului" responsabil de cooperarea politieneasca si judiciara. Insa, intre aceste limite si dincolo de dependenta aproape totala fata de agentiile de aplicare a fortei (enforcement agencies) ale statelor membre, sistemul legislativ al Comunitatii are, intr-o masura semnificativa, caracteristici federale.      

Comitetul Economic si Social

Comitetul Economic si Social (CES) este organismul consultativ european in cadrul caruia sunt reprezentate diversele categorii de activitati economice si sociale. Comitetul are rolul unui forum de dezbatere si reflexie, atat la nivel european cat si la nivelul statelor membre.

CES este format din 317 de membri ce reprezinta patronatul, muncitorii, agricultorii, intreprinderile mici si mijlocii, comertul si asociatiile mestesugaresti, cooperativele, societatile de intrajutorare, profesiunile liberale, consumatorii, organizatiile pentru protectia mediului, familiile, ONG-urile cu caracter "social" etc.

Comitetul Economic si Social are trei misiuni fundamentale:

sa ofere consultanta celor trei mari institutii (Parlamentul European, Consiliul UE si Comisia);

sa asigure o mai mare implicare / contributie din partea societatii civile la initiativa europeana si de a edifica si consolida o Europa apropiata cetatenilor sai;

sa sporeasca rolul organizatiilor si asociatiilor societatii civile in tarile ne-membre (sau grupuri de tari) iar in acest scop de a promova dialogul organizat cu reprezentantii acestora si constituirea unor organisme similare in zonele vizate: Europa Centrala si de Est, Turcia, tarile EUROMED, ACP, si MERCOSUR etc. ("dezvoltare institutionala").

Romania va avea, dupa aderare la UE, 15 membri din 344, cat va avea in momentul extinderii cu 27 de membri (conform Tratatului de la Nisa).

I. 3. Asistenta Uniunii Europene pentru Romania

In calitate de stat candidat, Romania beneficiaza anual din partea Uniunii Europene de o asistenta financiara substantiala, care sprijina eforturile sale in pregatirea pentru aderare. Asistenta UE este acordata in principal prin intermediul a trei instrumente financiare:

PHARE, ISPA si SAPARD. In afara de acestea, mai multe programe comunitare sunt deschise participarii Romaniei.

PHARE

(Poland Hungary Aid for Reconstruction of the Economy - Polonia Ungaria Ajutor pentru Reconstructia Economiei - are trei obiective principale:

consolidarea administratiei publice si a institutiilor din statele candidate pentru ca acestea sa poata functiona eficient in cadrul Uniunii (dezvoltare institutionala);

sprijinirea statelor candidate in efortul investitional de aliniere a activitatilor industriale si a infrastructurii la standardele UE (investitii pentru sprijinirea aplicarii legislatiei comunitare);

promovarea coeziunii economice si sociale (investitii in sectoare cheie pentru dezvoltarea regionala).

ISPA

(Instrument for Structural Policies for Pre - Accession - Instrumentul pentru Politici Structurale de Pre - Aderare) finanteaza in perioada 2002 - 2006 proiecte de infrastructura in domeniul transporturilor si al protectiei mediului.

Obiectivele ISPA sunt:

sprijinirea tarilor beneficiare in vederea alinierii standardelor lor de mediu la cele ale Uniunii Europene;

extinderea si conectarea retelelor de transport ale statelor beneficiare la cele transeuropene;

familiarizarea tarilor beneficiare cu politicile si procedurile aplicate Fondurilor Structurale si de Coeziune ale Uniunii Europene.

SAPARD

(Special Pre - Accession Programme for Agriculture and Rural Development - Programul Special de Pre - Aderare pentru Agricultura si Dezvoltare Rurala) sprijina tarile candidate in abordarea reformei structurale din sectorul agricol si din alte domenii legate de dezvoltarea rurala, precum si in implementarea acquis-ului comunitar referitor la Politica Agricola Comuna.

Romania a identificat patru domenii prioritare care sa fie finantate in cadrul acestui program:

imbunatatirea activitatilor de prelucrare si comercializare a produselor agricole si piscicole;

dezvoltarea si imbunatatirea infrastructurii rurale;

dezvoltarea economiei rurale;

dezvoltarea resurselor umane.

* *

Acquis-ul Comunitar in domeniul educatiei, formarii profesionale si tineretului. Transpunerea Acquis-ului comunitar in Romania

Acquis-ul comunitar reprezinta totalitatea normelor juridice care reglementeaza activitatea institutiilor UE, actiunile si politicile comunitare, si consta in:

continutul, principiile si obiectivele politice cuprinse in Tratatele originare ale Comunitatii Europene si in cele ulterioare (Actul Unic European, Tratatul de la Maastrich si Tratatul de la Amsterdam);

legislatia adoptata de institutiile UE pentru punerea in practica a prevederilor Tratatelor (regulamente, directive, decizii, opinii si recomandari);

jurisprudenta Curtii de Justitie a Comunitatilor Europene;

declaratiile si rezolutiile adoptate in cadrul Uniunii Europene;

actiuni comune, pozitii comune, conventii semnate, rezolutii, declaratii si alte acte adoptate in cadrul Politicii Externe si de Securitate Comuna (PESC) si al cooperarii din domeniul Justitiei si Afacerilor Interne (JAI)

acordurile internationale la care CE este parte, precum si cele incheiate intre statele membre ale UE cu referire la activitatea acesteia.

Dimensiunea europeana suplimenteaza actiunile statelor membre, in toate domeniile educatiei - de la clase, profesori, parinti si studenti, la administratori, rectori ai universitatilor, organizatii profesionale si experti ai aparatului guvernamental - ca si toate formele de formare profesionala, cuprinzand toate categoriile de varsta. Provocarea cu care se confrunta Comisia Europeana si in special Directia Generala pentru Educatie si Cultura este pastrarea diversitatii educationale dar ridicand standardele si indepartand obstacolele privind oportunitatile de invatare.

Transpunerea acquis-ului comunitar in Romania

Negocierile de aderare cu Romania pentru Capitolul 18, "Educatie, formare profesionala si tineret" au fost inchise provizoriu in cadrul Conferintei de aderare din mai 2000. In domeniul educatiei, formarii profesionale si tineretului, Romania desfasoara politici compatibile cu initiativele Comisiei Europene si ale statelor membre privind dezvoltarea sistemelor educationale si de formare profesionala in vederea implinirii obiectivului prioritar al Uniunii Europene de dezvoltarea a unei economii bazate pe cunoastere. Romania s-a angajat de asemenea sa promoveze politici compatibile cu cele europene privind egalitatea de sanse, asigurarea mobilitatii in invatamantul superior, educatia in limbi straine, nediscriminarea pe criterii etnice si rasiale, utilizarea tehnologiilor educationale, invatamantul la distanta si formarea continua.

Educatia

Invatamantul Superior

Asigurarea calitatii in invatamantul superior se concentreaza pe calitatea activitatii de predare-invatare ca si pe cea de cercetare stiintifica si manageriala.

Pentru corelarea calificarilor pe piata fortei de munca s-a facut racordarea specializarilor universitare cu nomenclatorul ocupatiilor, monitorizarea modului de insertie a absolventilor pe piata fortei de munca ca si orientarea cercetarii stiintifice universitare spre problemele economice si sociale actuale. In acest sens au fost adoptate H.G. nr. 1336/2001 privind domeniile si specializarile de referinta din sistemul de invatamant superior si H.G. nr. 410/2002 privind structurile si specializarile universitare acreditate sau autorizate sa functioneze provizoriu in institutiile de invatamant superior.

O serie din universitatile particulare au fost integrate in sistemul national de educatie, acestea respectand criteriile si standardele de acreditare.

Pentru formarea cadrelor didactice a fost intocmita strategia de dezvoltare a sistemului de formare intiala si continua a personalului didactic si a managerilor din invatamantul preuniversitar, strategie pentru perioada 2001-2004. Strategia are ca obiective principale profesionalizarea carierei didactice, dezvoltarea pietei educationale, redimensionarea raportului dintre componenta teoretica si cea practica a curriculei de pregatire a cadrelor didactice si dezvoltarea unei structuri institutionale pentru optimizarea activitatilor de formare continua a personalului didactic.

Formarea profesionala

Formarea profesionala a adultilor a fost institutionalizata prin adoptarea Legii nr. 132/1999 privind infiintarea Consiliului National de Formare Profesionala a Adultilor (CNFPA), iar legislatia privind formarea profesionala a adultilot este asigurata de OUG nr. 129/2000.

Pentru asigurarea de locuri de munca pentru someri a fost elaborat Programul national de formare profesionala. La fundamentarea planului au colaborat agentiile judetene pentru ocuparea fortei de munca, inspectoratele scolare, primariile si agentii economici interesati in dezvoltarea de programe de formare profesionala pentru adulti.

Consiliul National de Formare Profesionala a Adultilor are ca atributii elaborarea de studii privind sistemele de formare profesionala a adultilor, dezvoltarea de relatii institutionale pentru promovarea rolului CNFPA, cunoasterea institutiilor care evolueaza pe piata formarii profesionale si cooperarea cu institutii de profil din tara si strainatate.

Implementarea programelor si masurilor de ocupare si formare destinate persoanelor aflate in cautarea unui loc de munca revin Agentiei Nationale de Ocuparea Fortei de Munca si agentiilor judetene de ocupare a fortei de munca (Legea nr. 145/1998, modificata si completata prin OUG nr. 294/2000).[3]